Amintiri din munti

Pulver, numa’ pulver.

2012-01-31T12:18:00.000-08:00

Asta e o vorba de-a lui Horatiu, pe care mi-am permis sa o preiau in RT-ul de fata

Am plecat inca de sambata porniti sa cautam pulver…Daca mai sus de 1800 m stiam ca nu o sa mai gasim, apoi in padure trebuia sa fie (aveam vesti proaspete de la Radu care vineri a muncit din greu, schiind in Poiana).

De plecat am plecat cu personalul, pardon acum ii spune regio(nalul) 3001....he, he de cand nu am mai mers la munte cu trenul si mai ales cu personalul….Cam din facultate, de cand personalul era cel mai bun prieten al studentului si cu 20 de lei aveai 2 zile la munte: dus-intors, si ceva mancarica, duminica la intoarcere…

Sambata:

Traseu: Dambu Morii-Cabana Piatra Mare (BG+PR (am ocolit canionul 7 Scari)-Dambu Morii (BR-Drumul familiar).

Echipa: Mihaela, Laviniu, Irina, Radu si Mike

In Sinaia am reusit sa “il facem” pe un taximetrist care si pusese ochii pe mine si pe Mihaela sa ne “agate” cu o cursa si ne-am inghesuit toti 5+schiurile in Logan si am ajuns cu bine la Dambu Morii de unde ne-am suit (prima data pe anul aceasta pentru mine si Radu) pe schiuri pentru tura!

Pentru Mihaela, gandisem noi o tura “comoda”, de initiere in ale schiului de tura, in Piatra Mare...pe la 7 Scari...Nebun o sa fie cel care merge cu noi in asemenea ture de initiere...sa nu ziceti ca nu v-am prevenit...

Ora 11 in Piatra Mare

Astfel fiecare pe schiurile lui pornim pe drumul forestier, depasim cateva persoane mai in varsta pornite intr-o plimbare, ne infocam rau de tot la soare caci pe aici nu se simtea gerul Bobotezii anuntat la munte si cu multa pasiune si entuziasm ajungem la Canion...nu ne-am miscat foarte rapid, am ras mult, ne-am asteptat rand pe rand, ne-am intrat in ritm, am restabilit legaturi demult uitate cu schiul de tura caci iarna trecuta a fost foarte trista la acest capitol (4 ture, o iarna intreaga).

Cum prin canion nu aveam ce cauta, am ocolit pe PR, ocazie pentru Mihaela sa descopere cum e cu intoarcerile pe schiurile de tura (Iki-urile mele, ceva cam lungi si grele pentru ea i-au dat ceva batai de cap). Dar vointa e mare si sunt curioasa ca la un moment dat sa le strang si pe Mihaela si pe Claudia in aceeasi tura sa isi vada una alteia clona: mici, cu codite, volubile, degajate, vorbarete si mai ales extrem de motivate...Sincer trebuie sa iti doresti mult de tot sa descoperi cum e schiul de tura ca sa te spetesti la deal (si inca ce deal si ce urcari au fost dupa canion), cu niste schiuri mai mari si mai grele si cu claparii de tura in picioare.

Poteca nu a fost deloc blanda si trebuia de multe ori sa ridicam inaltatorul de la legatura la maxim sau chiar sa le scoatem din picioare si era fun sa ma vad urcand cu schiurile in mana dar inca legate de picior, cativa pasi, apoi prin pulver sa ma caznesc sa pun din nou dynafiturile in picioare...

Urcarea a fost mai mult de antrenament (desi ritmul a fost confortabil) decat de initiere dar odata ce am intrat in hora am decis sa o jucam pana la capat...

Nu stiu insa nici pentru ce ne-am antrenat, nici pentru ce ne-am chinuit, in unele situatii, ramanand si eu uimita de inutilitatea momentului. M-am bucurat ca nu a venit niciun pinguin pe aici (poate Em sa mai fi gasit ceva satisfactie).

Am ajuns la un moment dat eu una, sa pun chiar schiurile pe rucsac in ultimele 20 de minute, caci eu, mergeam mai repede pe poteca, folosindu-ma de urmele de la urcare, decat pe schiuri, prin zapada proaspata...

In ultima jumatate de ora

Incercam astfel sa cresc putin ritmul pe ultima parte a urcarii pentru ca era tarziu si riscam sa ne prinda noaptea la coboare pe Familiar.

Iesim din padure manati de inserare

Ceea ce s-a si intamplat...Am ajuns la cabana putin inainte de 16.30 dar Oamenii Muntilor au avut nevoie de un moment de respiro asa ca am mai pregetat putin pe afara jucandu-ne cu cainii pana cand am fost toti gata, am dat jos focile si am blocat legatura.

Apus de la cabana Piatra Mare

Aici,la 1600 m am gasit si gerul Bobotezii, zapada facuse crusta si nu a fost nimic fun sa coboram pana la padure...Panta era prea domoala ca sa prindem viteza si sa viram, asa ca mai mult dadeam la bete, la vale. Prin padure a inceput slalomul printre brazi si a durat putin pana sa ne acomodam cu drumul. Oricum tura asta m-a convins ca nu am de ce sa particip la Semimaratonul din Piatra Mare la proba de schi de tura (exact traseul pe care l-am facut noi si pe care se scot timpi de 2 h (noua ne-a luat cam 7....)) pentru ca urci mult si din greu, iar la coborare, nu iti ramane decat sa pu schiurile paralele si sa ii dai viteza..de schiat nu prea schiezi, asa frumos, cum imi place mie, pe pante deschise, unde sa ai loc sa virezi dupa pofta inimii.

Normal ca ne-a prins si noaptea si cam jumate din drum l-am facut la frontala...

La masina evaluam strategia...nici noi si nici Oamenii Muntilor nu avem de gand sa mai dormim in masina/la cort, sa ne trezim maine si sa ne echipam din nou cu claparii reci, manusile ude si sa incercam sa punem pe schiuri niste piei inghetate.

Pentru inca o zi faina de schi ne trebuie un loc unde sa ne putem usca materialele...

Din fericire Laviniu si Irina (membrii CAR) gasesc locuri la Caminul Alpin, in Busteni, unde suntem si noi primiti ca invitati, asa ca acum ne putem relaxa....

O lasam pe Mihaela la gara in Sinaia si noi mergem sa mancam la un local de la iesirea din Sinaia, pe care il gasim acum modernizat. Localul (de langa o benzinarie, chiar inainte de bifurcatia spre Targoviste) si-a pierdut spiritul popular si arata putin intimidant la primul contact...muzica live, bar, mese frumos aranjate...Intram totusi sa ne convingem daca mai are sau nu sens sa mai oprim aici alta data...Preturile la unele produse au mai crescut, supele si ciorbele sunt ok, dar se servesc doar pana in ora 18.00. Eu am mancat pana la urma niste pastrav care a fost chiar bun dar cred ca acum, Casa Magica din Busteni e mai putin pretentioasa ca si preturi.

Oricum, cu stomacul plin si o cazare calda, viitorul zilei de duminica se anunta luminos.

Duminica- schi in Baiului

Echipa: Bubulu, Geo, Laviniu, Irina, Radu si Mike

Initial vroiam ca duminica sa mergem in Ciucas, dar cazarea de pe Valea Prahovei ne-a schimbat planurile. Asa ca Laviniu a vorbit cu Bubulu si ne-am lasat pe mana lui pentru tura de duminica.

Cum Bubulu stia ma bine locurile decat noi, a iesit o tura cu urcari mai usoare, mai putina alergatura, mai multe pauze si mai ales cu coborari mai faine sau mai diversificate caci am avut de toate de la crusta, la scoici si la pulver.

Am inceput, in absenta lui Bubulu sa urcam pe o poteca marcata cu TA, urmand niste urme de schiuri. Invingem frigul cu miscare si nu dupa mult timp iesim si la soare. Urcusul nu e greu, locurile sunt noi, eu sunt mereu in fata, cautand sa patrund cu privirea si mai in fata, dincolo de perdeaua copacilor, dincolo de cotul drumului.

O zi senina de iarna

E zapada, e multa zapada, asa cum nu am vazut de cand ne-am apucat de schi.

Imi place cum arata pe aici iarna si dezbrac locurile de blana alba si mi le imaginez vara, buna poteca de alergat trebuie sa fie pe aici...

Urcam ce urcam si nu nu mai oprim decat cand aflam ca am urcat prea mult....Da, dar nu e bai ca am urcat prea mult, acum trebuie sa coboram si tot ce am urcat, asa de mult, chestie care nu imi displace deloc...Asa ca mai pe un drumeag, mai prin padure, mai printre copacei, mai prin poieni si in permanenta prin mult pulver coboram...Mai dam 2 urcari si 2 coborari mai scurte pana aram toata panta si apoi coboram prin alte poieni pana in DN.

Coborarea asta ultima mi-a placut din cale afara...suficient de hotarata sa lasi schiurile sa curga singure la vale si pulver pana la genunchi. Oricat stateam pe cozi, tot intram mult prin zapada si coboram intr-un fasait continuu.

Ziua e luminoasa, poienile linistite dar distractia pe aici s-a terminat caci am umplut panta de S-uri...

Urme

Asa ca mergem la Gondola in Azuga...Irina si Laviniu au noroc ca tura e gandita de Bubulu si nu de Radu, ca altfel mai bagau o urcare pe Soria drept bonus, numai asa, de incalzire...

Dar pana la urma urcam gondola si apoi, doar putin pe foci...In Baiului frig tare, vant, zapada din cele mai dubioase, vreo 2 avalanse...ma rog, tot tacamul...

Una mare

Urcam pana pe varful Urechea si apoi ne lasam la vale spre padure, pe un picior cu crusta, scoici, zapada inghetata, ceva iarba....

Lunatic si rece

Negociez lucrurile mai sigura pe mine decat acum 2 ani cand am mai trecut pe aici, cu exceptia bucatii intermediare unde schiurile aveau vointa lor proprie, total opusa vointei mele...Ajugem iar la soare si in pulver, deasupra padurii de unde incepe distractia printre copaci...

Acum 2 ani pe aici am supravietuit, acum sper sa ma dau relaxata...2 ani e cale lunga, desi nu sunt multe ture la activ, poate am devenit mai curajoasa sau mai prietena cu schiurile si le pot struni mai bine. Oricum coboararea e chiar faina si toti concluzionam ca a fost si foarte scurta (ca orice lucru bun se termina repede), iar drumul pana la gondola, de dat la bete, a fost extrem de lung daca e sa il luam prin comparatie...

Ajungem la gondola pe noapte, noapte bine chiar, asa ca ne suim relaxati in masina si drumul pana la Bucuresti e liber.

Am lasat la urma sa povestesc despre iarna...Iarna aceea din povesti, iarna mult asteptata de cand ne-am urcat pe schiuri de tura, iarna cu zapada multa si proaspata, iarna cu nameti, cu troiene, cu coduri galbene care ii tin pe multi departe de munte. Iarna alba de pe dealuri pana in varf de munte, iarna luminoasa, iarna clara cu panorame pana hat departe, iarna cu soldati verzi imbracati in platose albe. Nu imi place iarna indecisa...imi place fie toamna senina, fie iarna hotarata...Imi place sa am mereu ce face la munte. Imi plac si zilele cand toarna fulgi din cer si in care stam acasa...atunci se creeaza premizele pentru ca stratul de zapada sa tina pana in primavara. Presimt ca iarna asta vom sta mult pe schiuri (altceva pana nu se aseaza zapada nici nu e de facut) si vom avea weekenduri pline.

Aventuria

2012-01-31T02:29:00.000-08:00

Pentru concediul la schi cautam o solutie mai eleganta decat suportul de schiuri de acasa, asa ca ne-am oprit la o cutie –portagaj pe care am inchiriat-o de la cei de la Aventuria.

Despre firma nu am decat considerente pozitive:

- am sunat, nu mi-au raspuns (erau in pauza de masa), m-au sunat inapoi

- site-ul complet si bine pus la punct

- consiliere ok in ceea ce priveste modelul compatibil cu doleantele mele (ne-am oprit la un Thule Atlantis 900)

- flux optim de informatii (telefonic si pe email)

- modele diversificate

- preturi accesibile: 310 lei/10 zile modelul cel mai spatios

- posibilitate de plata la fata locului sau prin transfer bancar pentru a fi siguri de rezervarea voastra

- montaj si demontare rapida cu o zi inainte de plecare si la o zi de la sosire pentru maxim de flexibilitate

-          fara garantie, doar contract in baza caruia se vor acoperi daunele la nevoie

     A inchiria o cutie-portbagaj mi se pare o optiune foarte buna atata timp cat o folosesti 1 data pe an si nu ai spatiu suficient de depozitare acasa/la tara.

     Asa ca multumita fiind de serviciile lor, sunt sigura ca voi mai apela la ei pentru viitoare colaborari.

Islanda

2012-01-23T10:26:00.000-08:00

Episodul 1:

Episodul 2:

Episodul 3:

Episodul 4:

Pregatiri pentru schi

2012-01-06T12:30:00.000-08:00

Ne pregatim si noi cum putem (adica fara zapada)

Revelion si Fagaras

2012-01-03T13:10:00.000-08:00

Aho aho copii si frati,

Stati putin si nu manati

Si cuvantu-mi ascultati

Traseu: Cabana Capra-Refugiul Salvamomt cota 2000 - Vf Iezerul Caprei-Saua Caprei-Vanatoarea lui Buteanu-Lacul Capra- Cabana Capra

Echipa: eu si Radu

Ma intrebam cu Radu de ce toata lumea se bucura de venirea noului an. In fond ce e asa de vesel ca viata merge mai departe, poate am vrea doar sa pastram clipa. Daca si Radu care este un monument de curiozitate a zis asa, inseamna ca e ceva curios in asta. Sau poate oamenii se bucura doar din cauza perspectivei unui nou concediu, unei petreceri de 400 de lei de persoana la un restaurant mediocru din capitala etc.

Cum nu am reusit sa ne mobilizam catre o locatie cu zapada, am ramas prin imprejurimile stanei si dupa lungi parlamentari ne-am strans la Poenari, unde Marti, Silvana si Bebe (cum ii spuneti, George/Valentin sau cum???) ne-au intampinat cu bratele deschise.

Eu si Radu ne mobilizam greu de acasa si ne sustragem astfel de la pregatitul ciorbei de periosoare la tuci. Ajungem taman la fix cat sa o degustam.

Desi acasa nu aveam prea mare tragere de inima pentru petrecere, intram repede in atmosfera si mai pe afara, mai prin casa, ora 12 vine pe nesimtite. Bine, si treaba asta cu ora 12.00 e relativa, avand in vedere ca nu aveam decat un radio cu ceva muzica si un orologiu de perete, revelionul putea sa fie cand vrem noi. In fond la fiecare fix e un revelion pe undeva prin lume...

Pana la urma il serbam pe ora Romaniei si pana la 3 iara nu stiu cum trece timpul...Mai o tarie, mai o friptura, o salata, o prajitura, o tratatie, o matura, un spalat de vase...na, fiecare cu preocuparea lui.

Pe la 3 ne loveste somnul si primul esalon se retrage la somn. Curand ma trezesc aproape sufocata de caldura. Constat ca nu a bagat nimeni niciun lemn in plus in soba, doar ca a inceput sa arda caloriferul. Andrei deschide geamul, se face racoare si ne culcam la loc.

Dimineata, adica pe ziua asa ne trezim si ma tot indemn cu Radu, unul mai fara tragere de inima ca altul sa plecam undeva la munte. Am pleca, dar am mai sta...

Usor si la indemana ar fi Bucegii dar ne sperie perspectiva drumului de intoarcere de luni, cand se vor revarsa toti turistii de pe Valea Prahovei.

Asa ca ne urmam gandul de acasa si plecam spre Fagaras.

Lung drumul pana acolo, lung.

Avem insa o surpriza placuta si descoperim un niste drumuri faine in zona Targoviste-Campulung si se nasc niste idei de ture cicloturistice.

Ajungem sa urcam pe Transfagarasan odata cu lasarea intunericului si pe cat urcam, pe atat simplificam datele ecuatiei.

Ne macina pe noi un plan mai vechi cu culmea Raiosu-Museteica si planul pentru zilele astea era sa urcam acum, pe noapte la refugiul din Portita Arpasului si maine sa incercam traseul propus. Dar dupa ce mai gandim planul constatam ca nu are sens sa caram dupa noi, maine tot calabalacul (saci, saltelute), asa ca parca ar fi mai intelept sa dormim seara la Capra si maine, sa incepem de jos, dar light (cu un rucsac si o coarda).

Asa ca oarecum impacati cu ideea buna ce ne-a venit ne bagam la somn in pufosenii. Si dormim domne, chiar daca in scaunul de la masina, dar dormim.

La 6 ne trezim, mancam in saci si in loc sa iesim afara sa ne echipam, “motivati” de vremea de afara, ne intindem la loc pentru siesta. O siesta de vreo 3-4 h, caci ne trezim la 10. Vremea nu e mai buna, fata de cum era dimineata, dar cica trebuie sa facem putina miscare dupa atata somn.

Asa ca pornim pe traseul de rezerva spre Lacul Capra.

Taiem aproape toate serpentinele Transfagarasanului si urcam “ata” pana la refugiul salvamont de la cota 2000. E relativ pustiu pe aici. Putine masini pe drum, putini oameni pe drum, nimeni cu ganduri efective de plimbare pe munte.

Jos in vale e cabana Capra

La refugiu facem pauza, admiram ceata-adica laptosenia asa cum am alintat-o si facem teste pe 2 caini sa vedem daca sunt vegetarieni (nu sunt). Le-am oferit mar si mandarina dar dupa curiozitatea descoperirii s-a intalat lehamitea pentru produsul oferit.

Admiram laptosenia

Urcam repede pana deasupra Lacului Capra, pe un traseu ce acum mai bine de un an, ne-am chinuit ceva cu colegii de serviciu ai lui Radu.

In loc sa coboram la lac, ascuns oricum in cazanul cu ceata, urcam spre Vf Iezerul Caprei...poate o sa fim si acolo deasupra norilor. Nu avem noroc, mai trebuiau cam 100-150 m altitudine. Dar norii dezlanati, si zdrentuiti alearga repede deasupra noastra si din cand in cand se vede cate o urma de soare.

Coboram spre Saua Caprei si aici Radu isi expune piticul numit Vanatoarea lui Buteanu. Dupa o serie de parlamentari de genul ia bagajul, tine coltarii, da-mi harta etc, peste saua Caprei ceata se sparge si se iveste un cer albastru ireal. Simultan, Vanatoarea lui Buteau iese in soare si atunci e simplu-mergeam amandoi. Am merge repede sa nu plece soarele. Am mai sta ca e placut la soare si soarele asta e puternic si sparge norii si putem face multe poze.

Pana la urma ne vedem sus pe vaf...Am ma ajuns de 2 ori pe Buteanu, doar vara, odata in prima vara in care ne-am cunoscut, si apoi dupa ce am facut impreuna creasta Vartopel-Arpasel.

Fiecare RT are nevoie parca de un strop de vara

Acum ajungem si iarna. Si nu ne pare rau.

Ca rasplata,printre nori, noi si aura noastra

Zarile sunt ale noastre si privirile ni se scurg odata cu Oltul, din depresiunea Transilvaniei si pana la Cozia cea de peste munti.

Depresiunea Transilvaniei la piciorele noastre

In prim - plan Creasta Vartopel-Arpasel

Spre Negoiu, Lespezi, Caltun

Principalele varfuri ies usor usor din ceata si jos, pe sud si pe nord, atmosfera devine din ce in ce mai clara.

Coboram pe un valcel pana la lacul Capra, traversam lacul si in 15 minute de pe varf suntem la monument. Aici un indicator pesimist ne arata 3 h pana la cabana Capra. Incepem sa coboram relaxati cautand valcele cu zapada buna si intr-o ora, inca pe lumina, revenim la masini.

Din nou planul de acasa nu s-a potrivit cu cel din targ, zapada (pe partea sudica cel putin) e anemica rau si in multe locuri are o consistenta primavarateca. Sunt curioasa cum are de gand sa se salveze pana la urma iarna, caci momentan nu e nici urma de ea si mai e putin si calendaristic ajungem la mijlocul ei.

Si daca pentru Romania nu imi doresc in mod special zapada...pot sa cant si melodia aceea cu Vine vine primavara, apoi la austrieci sa ninga domne, ca sa avem si noi pe ce schia caci iesirea anula se apropie si cand Radu m-a intrebat la intoarcere, care iesire din cele 3 de pana acum mi s-a parut cea mai faina...ar fi trebuit sa raspund ca cea care va incepe in curand.

Versiunea lui Radu

2011 pe scurt

2011-12-31T12:58:00.000-08:00

ianuarie 2011-Am alergat prima mea cursa pe asfalt-Semimaraton Gerar, in echipa Pinguinii cu Em si Mariana

februarie 2011-Am cautat zapada prin Iezer

martie 2011-Am fost si prin Crai cu Oamenii Muntilor

aprilie 2011-Am facut un Pasti pinguinesc in Cozia

mai 2011-Am participat pentru prima data la Hercules Maraton si a fost foarte frumos

iunie 2011-Ne-am intors in Delta

iulie 2011-Maraton Bucegi 7500, tot echipa Pinguinii, tot alaturi de Claudia, de data asta categoria Hobby

august 2011- Un concediu, o aventura-Bike, climb, bike

septembrie 2011-Am alergat prin Bucegi

octombrie 2011-Alte ture faine de alergat-aici in Ciucas/Tataru

noiembrie 2011- O tura in 2 in Fagaras

decembrie 2011-1 decembrie prin Cernei/Mehedinti

Iezer dupa Craciun

2011-12-27T00:01:00.000-08:00

La fereastra cu gutuie
Flori si trandafir
Amintirea e si nu e
Flori si trandafir
Daca e, de maini ma prinde
Flori si trandafir
Si m-arunca-ntre colinde
Flori si trandafir

Iezer intr-o imagine

Traseu: Cabana Voina-Stana din Plaiul lui Patru-Plaiul lui Patru-sub vf Batrana (TR)-Spintecatura Papusii-sub Vf Papusa (BR)-Cabana Cuca-Cabana Voina (BA)

A mai fost un Craciun. Cald in suflet, in familie, cu prietenii in gand. Nu a fost un Craciun de poveste cu zapada si colinde...Am cautat chiar cu frenezie colinde la radio si abia abia am gasit niste emisiuni interesante si autentic romanesti pe Radio Romanaia Actualitati.

Am poposit la Slatina conform traditiei, unde mama lui Radu nu s-a dezmintit si ne-a asternut din nou o masa arhiplina. Sunt din ce in ce mai sigura ca pentru multi romani, sarbatorile (de orice fel ar fi ele) inseamna in continuare, mancare si opulenta. La Slatina nu am poposit mult, am fugit repede manati de perspectiva kilogaramelor nedorite...gustoase dar greu de rezolvat ulterior.

Asa am facut si in 2009. Iezerul e aproape, la indemana si fiind si un munte inalt ai sansa sa gusti zapada, fruct rar inca la vremea asta prin tara.

Acum nu mai aveam teama de nimic. Iezerul e un munte cunoscut, si stana din Plaiul lui Patru o destinatie interesanta, acum cand am scos sacii de iarna la pensie si am venit inarmati cum se cuvine cu caloriferul de puf la purtator. Pinguini care sa nu doarma in puf nu am mai vazut, asa ca trebuie sa intram si noi in rand cu lumea. Parcurgem drumul forestier la frontale (da, ati citit bine, pe langa faptul ca acum drumul pana la Voina este asfaltat si chiar cu simt de raspundere si parapeti, poteca de pe Plaiul lui Patru a fost reconfigurata si transformata in drum forestier), urmand multe seturi de urme si intrebandu-ne daca vom gasi la stana companie sau nu.

Cand am iesit din padure, am gasit ceva zapada si ne tot intrebam daca am ales bine sa venim pe picioare sau daca e cu adevarat zapada de schi. Acum noaptea insa toate pisicile sunt negre si trebuia sa asteptam lumina sa ne lamurim.

La stana pustiu. Inspectam rapid locurile. Toate incaperile sunt inchise pe exterior, afumatoarea e refacuta din temelii, camerele principale arata bine, curate si fara zapada, cu miros persistent de branza.

O alegem pe cea mai mare, mancam niste fructe si somn. Somn bun, mult dorit...Lasam sacii noi de puf de la Nahanny sa isi faca datoria si avem parte de o odihna lunga si confortabila. Cam 12 h de somn indestulator.

Ne mobilizam sa plecam abia a doua zi pe la 11.30, fara sa fim deloc motivati de vremea de afara. O atmosfera laptoasa, in care ochelarii de soare erau o necesitate.

Dis-de-dimineata, pe la ora pranzului

E o liniste necuprinsa si urmele se termina la stana, asa ca pentru a urca spre Batrana ne facem noi propriile urme. Rememoram cum acum 2 ani,era o zapada mare pana la brau, in care Andrei, Cristi si Em nu au razbit sa deschida poteca si acum, inca sunt smocuri de iarba la suprafata. Totul e prizonier in clipa aceasta, fara inceput si fara sfarsit. Plafonul de nori e jos, si gros si imobil. Vantul nu razbeste. Firele galbene de iarba stau drepte la verticala, prizoniere ale inghetului. Nu avem sperante mari. Mergem pana pe Batrana si ne intoarcem pe acelasi drum.

Fulger alb, intreaga zare
Intra-n ochi, un junghi taios,
Albul a atat de tare,
Ca ajunge veninos.
Si-n cumplita lor albete
Dorm adanci pustietati;
Pun troienii vami razlete
intre mari singuratati.

Vrem sa ne convingem noi insine ca nu avem nicio sansa de vreme buna.

Si perseverenta noastra a dat roade.

La inceput doar un semn, un soare palid, incercand sa razbata printre faldurile de nori. Apoi un colt de cer albastru, inghitit repede de negura.

Apoi optimismul convins al lui Radu...sus e frumos.

Inca 50 de metri si iesim la lumina. Iesim din marea din nori, asa cum vara iesi din apa de la mal.

Nori fierb in spatele nostru ca intr-un cazan

La inceput suntem la acelasi nivel. Ne uitam la ea de sus cum ne imbie asa groasa ca o plapuma sa ne aruncam peste margine, cu promisiunea unei plutiri pe brate de inger.

La marginea abisului

Dar rezistam in continuare si mergem tot mai sus. Suntem oamenii soarelui.

Ochii nu inceteaza sa se minuneze...intreaga creasta a Iezerului, Bucegii si Leaota...

In stanga, se profileaza Bucegii, putin in dreapta Leaota

Close-up cu Bucegii

Desert alb

Fagarasul peste drum

Munti atat de apropiati de Iezer, dar pe care doar iarna ii vezi cu atata claritate, cand parca toata atmosfera rece si mohorata coboara pe pamant, iar aici, sus, mai aproape de cer, se deschid portile Raiului.

Sunt sigura ca daca exista, Raiul e luminos. Negura nu inseamna viata, negura, pacla, poluarea, griul oraselor,sunt chestii inventate de omul secolului 20, de omul care s-a departat de natura.

Hotaram fara preget sa ne continuam calatoria spre Varful Papusa. Aveam intalnire.

Doar picioul care coboara de pe Papusa spre Saua Gradisteanu

Prima si ultima data cand am fost acolo, era in 2006- ultima tura care nu l-a inclus si pe Radu in ecuatie. Unii dintre cei cu care am fost atunci imi sunt si acum aproape, altii au gasit un alt fagas pentru viata lor.

Si un strop de vara, si un strop de amintire

Papusa pare mai aproape decat Vf Rosu si indicatorul ne confirma: 2h. Asa ca nu mai pregetam, lasam ochii sa se delecteze in 4 zari si dam bice picioarelor.

Din Spintecatura Papusii

Incepem sa urcam pe Papusa cand soarele se pregateste de culcare.

Un urcus grabit

Spectacolul e de prima clasa, si il asteptam oarecum, stiam de cand ne-am asternut la drum, spre varf ca vom prinde un apus superb.

Nu vreau sa mai caut epitete. A fost momentul acela perfect, trait in 2 si totusi la nivel individual, a fost clipa pandita si primita ca rasplata a celor perseverenti, a celor ce se indreapta catre munte cu sufletul curat.

Craiul la apus

Vom reveni la munte, poate in Iezer, poate prin vecini, astept pe acordurile concertului Iarna Simfonic pe care il ascult conducand pe autostrada, sa vina zapada. Sper sa se implineasca vorbele maestrului si sufletele fostilor zidari sa fi pornit deja calatoria spre cer, si acum dupa sarbatori sa nu mai pregete si sa inceapa degraba lucrul,la moara de ninsori.

Ninge ca-ntr-un spatiu aberant
3 dimensiuni in sus si-n jos
Fiecare fulg purtand in el
Sunet si culoare si miros.
Clinchete, arome, lumanari
Vin odata pleaca de trei ori
Iarna toti zidarii merg in cer
Sa zideasca moara de ninsori.

Toate versurile au fost preluate din albumul Iarna simfonic-Tudor Gheorghe

Foto: Radu

Rucsac Vaude

2011-12-18T11:29:00.001-08:00

Volum: 50 l

-un rucsac foarte frumoscroit, compact fara niciun fel de buzunare exterioare sau interioare

-capac interior siexterior generos

- se poate extinde pana la60 l /50 l, ridicand capacul, pastrand o geometrie foarte buna

-multiple chingiport-material, suporta cort, sandale, piolet,sticla de apa, bete etcpe exterior

- foarte interesantsistemul de prindere pentru pioleti, fara sa prezinte niciun pericolpentru terte-persoane

- port harta inclus,impermeabil etc

-desen cumodalitatea de cere ajutor (SOS)

- greutate ok (gol)

Minusuri

-il gasesc foarteincomod, cu bretele si centura dintr-unmaterial foarte tare. Ma dor umerii si oasele de la bazin de la el

-Radu il gaseste in schimbfoarte confortabil, deci probabil depinde de conformatia fiecaruia.De probat plin.

Nota: nu pot sa dau nota

Rucsac Salewa

2011-12-18T11:28:00.001-08:00

Rucsac Salewa (30 l)

un rucsac gasit la oferta in Innsbruck acum 4 ani
aparent mai incapator decat cei 30 l prezentati
ventilatie foarte buna, spate precurbat, se aseaza bine pe spate
fiabil-ultilizat intens, in oras zi de zi, si la munte (treking, schi, alpinism), timp de 3 ani

Minusuri:

-putincam greu pentru 30 l

NOTA: 8.5

Rucsac Solitaire High 80

2011-12-18T11:26:00.000-08:00

Constatari

un rucsac compact si in acelasi timp incapator(fara multe buzunare suplimentare etc)
sustinere buna atat la nivelul umerilor cat si la nivelul centurii
fiabil –lifetime 7 ani de folosire medie
fermoare bune, s-a stricat doar fermoarul de la capac dupa 5 ani, dar l-am inlocuit
material rezistent in ciuda faptului ca nu am avut grija de el, l-am tarat si pe vai, si prin aeroporturi etc, l-am folosit si pe post de izopren la picioare etc
greutate gol: 1.8 kg, comparabila cu a altor produse de pe piata
pret convenabil
ventilatie medie, nu deranjeaza daca se foloseste un tricou sintetic

Concluzii: A venitmomentul sa il schimb, este mare pentru o fata, in plus as prefera satrec la un rucsac cu geometrie dedicata pentru fete.

NOTA 8

Saltelute Therm-a-rest

2011-12-18T11:23:00.000-08:00

Saltelute Therm-a-rest ProLite(183 cm si 120 cm, grosime 2.5 cm)

Plusuri

mici, compacte
confort indiscutabil
se strange relativ usor (2-3 min timp mediu)
combinatia ideala pentru fast&light&comfort: salteluta 120 cm+rucsac la picioare

Minusuri

greutate medie (mai grea decat un izopren, cel putin cea de 183 cm)
trebuie putina grija sa nu o intepati, dar kitul de reparatie e foarte eficient
nu este nici pe departe autogonflabila, trebuie sa suflati aer in ea

Concluzie:cea mai buna solutie este sa aveti si o salteluta si un izopren si sale folositi in functie de tura.

NOTA 9

Sac de dormit de vara Hannah Scout

2011-12-18T11:10:00.000-08:00

Plusuri

un sac mic si compact (950g)
foate rezistent la uzura
lifetime mare (3 ani impliniti de folosire intensa)
cuplabili
pret bun

Minusuri: - existasi modele mai peformante ca si interval de confort/extrem si maiusoare (Millet Baikal 750), lapreturi similare.

Concluzie: raportulcalitate/pret bun

NOTA 8.5

Sac de dormit Atta Alaska

2011-12-18T11:04:00.000-08:00

Sac de dormit AttaAlaska, umplutura sintetica, confort -10, extrem-20.

Minusuri

-Prezentat de cele mai multe ori ca unsac de iarna, eu l-as consider mai mult un sac potrivit pentruturele de primavera si toamna. Pentru iarna, confortul la -10 grade (pentru fete, confortul se atinge sigur la o alta temperatura,mai apropiata de 0) nu este suficient pentru turele de iarna , nicimacar din Romania (am avut ocazional in cort chiar si -24 de gradecelsius).

-Este voluminos,si greu (2.250 g).

Plusuri

- un sac foarteputin pretentios, atat ca si depozitare, cat si ca intretinere.

- cuplabil, fabricandu-seatat cu fermoar pe stanga cat si pe dreapta.

- pret minim/convenabuk.

-lifetime destul de bun(pana cum 5 ani de folosire moderata-va iesi insa la pensie din cauzaprimelor 2 minusuri)

Concluzie: raportulcalitate/pret este corect.

NOTA 7

Imagini

Toate-s vechi, frumoase-s toate-Cernei Mehedinti

2011-12-08T14:19:00.001-08:00

Daca in urma cu 3 ani, petreceam un 1 decembrie alb, punand prima oara schiurile de tura in picioare in Calimani, acum nici gand de zapada. Dar nu e nimic, zilele se anunta frumoase si insorite si trebuie sa ne cautam un loc frumos si uscat pentru acest mini-concediu. Am ales Cernei-Mehedinti, niste munti de care pana acum 2 ani nici nu stiam, care nu intrau pe atunci in aria noastra de interese (erau prea mici pentru aspiratiile noastre inalte de atunci). Din 2009 de cand am facut cunostinta am revenit de 4 ori in Cernei-Mehedinti, primavara sau toamna, incercand sa evitam aglomeratia din zona Herculane din timpul verii. I-am gasit de fiecare data diferiti dar frumosi in felul lor, fie intr-un festin de culori tomnatice, fie abia trezindu-se la viata, cu iarba verde si cu firul scurt, serband un Pasti de suflet, fie plin de flori, intr-o simfonie de miresme descoperite in ritm de maraton, iar acum acoperiti de frunze, adormiti sub pilota galbena si ruginie, pustii, sobrii sau calzi in functie de ora din zi si de miscarile soarelui pe cer.

Ne-am asternut la drum doar 4 oameni: Eu, Radu, Em si Cristi si plecam relaxati, fara asteptari prea mari.

Baietii mei-Em pozand model

Baietii mei-Radu, cutezator

Baietii mei-Cristi, visator

Avea sa fie un weekend lung, plin de plimbari, cu mese bune, foc si somn mult.

Idei de trasee aveam suficiente, dar pana la urma ne-am intors in mare parte pe poteci deja batute, lasand noutatile pe alta data.

Astfel joi pe la pranz am facut bagajele si am pornit urcarea spre Crovuri, via Poiana Beletina. Avea Radu un pitic ce-l tot stresa de mai bine de 1 an de zile si care vroia sa doarma cu cortul in crovuri, asa ca am pornit incarcati cu de toate sa biruim urcarea pe Foeroaga Tamnei (marcaj CR-traseul incepe din Valea Cernei, km 19, este o parcare amenajata cu masa si bancute pe partea stanga). Ne oprim repede din avant cand constatam ca si pe aici este seceta mare, si ne facem probleme ca nu o sa avem apa de baut, asa ca mai punem la pachet si o sticla de Cola. La primul izvor, intr-adevar nu era apa deloc, dar la cel de-al doilea, chiar aproape de iesirea din padure, de sub salase, am gasit apa si ne-am facut provizii. Data trecuta am coborat pe aici, direct din Crovul Mare, dar acum aveam timp suficient si hotaram sa facem un ocol prin Poiana Beletina.

Frumos e cand ai timp

Citisem despre ea pe blogul lui Alin si al Gianinei si aveam cu noi si un track asa ca nu ne-a fost greu sa ajungem acolo.

In plus nici nu am avut nevoie, deoarece chiar daca poteca nu este foarte bine marcata, ea este totusi clara si implica zero balaureala fata de experienta recenta de pe Coltii Cremenii. Dam peste cateva salase de vara, innotam printr-un ocean de frunze cazute, nimerim intr-un camp de lapiezuri ce precede Poiana Beletina, ne bucuram de liniste (caci toata ziua nu am intalnit picior de om) si de soare...ultimile raze inainte sa coboram dupa muchie.

Prin frunze pan' la brau

Reloaded

Ne oprim in Crovul Mare, fiecare inarmat cu un brat sanatos de lemne, de esenta tare, cu care planificam sa indulcim frigul ce va urma. Dupa ce ne instalam sub unicul brad ramas in picioare si emitem teorii asupra cauzelor pentru care restul copacilor zac trasniti la pamant, Radu porneste focul si ne strangem toti 4 ca sa dam cep sticlei de Cola, sa ne imbracam atat pe exterior cat si pe interior si mai ales sa gatim...A fost de departe cea mai proasta masa mancata in excursia asta. Am inceput cu niste supa la plic, instant, din aceea cu fideaua separat si gustul separat (sub forma unui praf dizgratios, ce amintea de boia) cu o aroma chimica unica...singurul atuu-era calda.

Apoi am continuat cu o specialitate olandeza adusa de Em-supa de mustar, cu gust de pasta de cremwusti. Super festin, ce pot spune...Apoi am pornit plasma si am tot privit la ea vreo 4 h, discutand si filozofand si de fiecare data stau si ma mir cat de mult putem filozofa, desi pare ca stim totul despre noi dupa atatia ani impreuna.

Dimineata pornim mai departe la drum prin crovuri, lasand in continuare poteca spre Izverna ascunsa in necunoscut pentru noi.

Prin crovuri

Servim micul dejun la soare, deasupra Poienilor Porcului (I, II si III) si poposim mai mult in Crovul Medved unde caut cu Em poteca ciobaneasca ce coboara spre Valea Cernei, inspectam fantana din Crov care are apa destul de curata caci a stat mult la decantat si mica stana din apropiere.

Sa ai pofta!

Oglinda-oglinjoara...

Cristi-baciul

Soarele e sus, e cald si placut si mergem la tricou in luna lui Mos Craciun.Cel mai mult imi plac Crovul Mare si Crovul Medved, asa adanc cum este si inchis pe toate partile, un amfiteatru natural, cu trepte de piatra, cu fund de iarba, in care sunt imprimate, minelar, trecerile oamenilor si popasul vitelor.

Lumini si umbre

Peisaj de Mehedinti

Un copac fotogenic

Urcam pe drum cunoscut spre Varful Pietrele Albe si privirea de data asta imi este parca mult mai mult atrasa de satele de peste munte, caci acolo este un teritoriu nou, necunoscut, ce merita explorat candva...poate pe bicicleta, poate pe poteci doar de oamenii locului stiute care duc totusi in niste locuri extraordinare.

Crovurile vazute de sus

Pe varf

De pe varf urmam muchia si cu ajutorul GPS-ului gasim si marcajul BR in cautarea caruia am pornit si acum 2 ani de zile insa pe atunci de jos in sus.

In lanul de... (sigur nu e secara)

Fiind inca o urma de poteca, parcursul este mult mai usor si coborarea mai rapida, astfel incat coboram cu spor si ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Poiana Tasnei. Ne grabim caci vrem sa prindem cheile Tasnei pe lumina, pentru ca Nasu sa aiba ocazia sa isi exprime talentele fotografice.

Pinul negru de Banat-un bun subiect pentru fotografii (aici in contre-jour)

Alaturi de Crovuri, Cheile Tasnei sunt un alt loc drag mie din muntii Mehedinti, si foarte pitoresc as putea spune. Am fost de 3 ori pe acolo si de fiecare data am pasit cu drag pe acea poteca, cu inima si mintea deschisa, minunandu-ma de locurile frumoase, de fiecare cot, de fiecare trecere a raului etc. Sunt locuri de care nu ma plictisesc, sunt locuri pline de detalii in care am ascuns ceva din mine, amintiri, priviri, prieteni, sentimente. Si a le vizita este pe de-o parte prilej de aduceri aminte, iar pe de alta parte, prilejul unui bun exercitiu de observatie caci mereu in fata aparentelor se ascund lucruri deosebite, sau idei noi, propuneri de ture, curiozitati. Astfel acum gasim in drum un imbietor anunt ciobanesc, scris caligrafic si cu vorbe atent alese, ce ne invita la o masa buna, si ne imbie cu niste produse traditionale, dar se pare ca am ajuns prea tarziu caci pe munte totul e pustiu si rece...

Ne dam si noi seama cand soarele ne fuge printre degete si lasa in urma o atmosfera usor glaciala si un pamant inghetat.

Toamna adevarata

In inima cheilor, stranse intre pereti e si mai frig. Apa curge pana la Moara Dracilor iar apoi usor usor, dispare, poate secata, poate intra sub pamant.

Lasa in urma o albie prafuita si despuiata, un drum fara rost. Radu si Cristi raman mereu in urma asa ca eu si Em avem ocazia sa tragem in voie de timp. Ajungem la punctul de belvedere de la intrarea in padure, exact la fix pentru apusul de soare si coboarea merge agale, rumegand cu Radu planuri pentru ziua urmatoare.

Avem o multime de destinatii din care sa alegem. Pe de-o parte ne-ar face placere sa exploram destinatii noi din muntii Mehedinti (Vf lui Stan sau un traseu de 7-8 in circuit care sa includa si Vf Domogled) dar perspectiva unei zile frumoase si insorite in Cernei este atat de atragatoare. Nu e timp pentru intregul traseu de la maraton dar reusim sa combinam intr-o ruta nici lunga, nici scurta, multe locuri care ne-au ramas agatate de suflet. Planul nostru suna cam asa: Motel Dumbrava-Bisericuta din Dobraia- Vf Arjana-Saua Ciumerna-Inelet-scarile de lemn-Valea Cernei km 19.

Asa ca dimineata, cand inca soarele nu incalzea padurea si asfaltul rece din Valea Cernei, cu un echipament minimal fata de rucsacul din zilele anterioare, incaltati cu adidasi, pornim la deal spre Dobraia...cautam caldura soarelui.

Echipamentul era chiar minima, dovada ca Radu se adapostea de frig si vant ca un boschetar de munte, intre capite

Dimineata autumnala

Bisericuta din Dobraia

In locul lui insa ne intampina cateva picaturi de ploaie, dar hotararea noastra nu se zdruncina cu una cu doua...Curand vine si caldura, dar din interior.

Pe drumul spre Dobraia

Ne bucuram de linistea potecii...a trecut 1 decembrie si nimeni de pe aici nu pare sa fi observat acest lucru, sau sa fie entuziasmat de acest lucru. Oamenii isi traiesc viata de zi cu zi, capitele de fan din recolte mai vechi sau mai noi asteapta neclinte iarna, animalele lasate libere la pascut profita de ultimile zile insorite pe coastele sudice.

Capitele in varianta Cristi

Capitele in varianta Radu

La prima vedere viata de aici pare oarecum romantica dar cred ca este una grea. Pamantul produce fan si o bruma de legume...Animalele sunt singura avutie a oamenilor de aici care totusi traiesc mai mult si mai sanatos in aceasta lume paralela de cea a oraselor.

In fond fiecare isi poarta crucea asa cum i-a fost dat si rar oamenii sunt multumiti (unii de prea multa poluare si aglomeratie in orase, altii de prea multa singuratate in creierii muntilor si tot asa). Alegem sa urcam pe Arjana, prinzand o muchie lunga si innierbata ce pleaca din drumul spre Bolgaltin (zona Izvor Poiana Lunga), pe care descoperim un vechi marcaj BR si o urma de poteca.

Arjana la orizont

Nu suntem singuri pe acest drum caci inaintea noastra se mai profileaza 3 siluete, care au aceeasi destinatie.

Dar Muntii Cernei nu sunt deloc niste munti aglomerati, nici macar acum, in acest weekend prelungit...Imi inspira chiar ceva arhaic, ancestral, populati pana pe la 800-9000 m, cu case imprastiate pe terase, cu zgomotul gospodariilor, cu firicelele de fum ce ies prin cos si se estompeaza in aer.

Insasi drumul spre Arjana, e aproape o miniatura de poteca, varful aminteste de o Piatra Craiului tocita, dar ascunde frumusete si magie, poate tocmai prin izolarea aprenta de tot si de toate, poate tocmai prin faptul ca esti undeva deasupra tuturor, detasat, privind viata cu alti ochi, mai buni, mai intelegatori, contopindu-te cu natura, intelegand si iubind locurile asa cum le-a lasat Dumnezeu.

Arjana mai aproape

Sunt locuri unde poti cu usurinta sa uiti de tine si sa uiti de rautate, barfa si restul, sa intelegi ca viata pe care o duci e mai buna decat te astepti si sa inveti oarecum din exemplul oamenilor frumosi si harnici ce traiesc aici.

Pe varf-si noi suntem frumosi in felul nostru

De pe Varf coboram in Saua Prislop unde revedem 2 copaci de poveste, despre care am mai scris si in RT-ul de Pasti si avem ocazia sa descoperim si ce se ascunde dincolo de Saua Prislop caci vom continua sa tinem muchia, pana vom putea cobori comod si cu putin efort in Saua Ciumerna. Deja poteca de la maraton se vede in stanga noastra, iar de pe varful Cusmita avem o panorama completa asupra Muntilor Mehedinti. Acum dupa ce am umblat ceva mai mult pe traseele de acolo peisajul, muchiile, vaioagele, incep sa ni se descifreze mai clar si peisajul prinde sens.

Din Saua Ciumerna incepem lunga traversare si apoi prindem piciorul impadurit ce coboara spre Inelet. Acum nu prea e loc de alergat pe aici, caci mormanele de frunze moarte cazute chiar in poteca ascund capcane nebanuite. Iar de alergat am alerga doar de dragul miscarii, caci de grabit nu ne grabim nicaieri...Dovada ca ne si oprim des si ne facem de lucru printre frunze, pe care le descoperim calduroase ca un sac de dormit.

]

De la un punct, ne despartim, Radu pleaca pe traseul de la Maraton, alergand spre Dobraia, iar noi plecam spre Scarile de lemn, ca sa ne satisfacem si aceasta curiozitate.

Pana acolo insa pasim impreuna cu cei ai locului de niste drumuri inguste si prafuite...Seceta e mare si pe aici, potecile si-au pierdut din consistenta si “scuipa” parca si pietrele afara...Pasii nostri si copitele cailor starnesc praf in urma si cand cu un ziua buna, cand cu un "Doamne ajuta", trecem de scoala si ajungem la biserica, unde facem brusc dreapta pe un picior innierbat ce coboara spre Valea Cernei. Intelegem curand de ce oamenii de aici traiesc cu dragoste de Dumnezeu si de ce exista atatea semne pe drumul nostru.

Poate poteca si scarile par usoare pentru niste excursionisti ca noi, dar cand te gandesti ca pe aici trec deopotriva si femei si copii si oameni batrani, atunci cand te gandesti ca bolnav fiind nu ai decat o lunga si alambicata cale de a ajunge la asfalt, atunci intelegi ca viata aici nu e doar poezie si intelegi ca religiozitatea oamenilor este singura ceritudine pe care o au intr-o societate care i-a uitat in timpul lor imemorial. Drumul de 6-7 km pe asfalt e un bun prilej de a medita la toate acestea, cand gandurile se contopesc cu noaptea, cand pana si drumul se linisteste, cand ajungi sa te simti un drumet bucuros cand dupa ultima curba lumina motelului sclipeste vesel in noaptea neagra si cand o cana de ceai iti incalzeste sufletul.

In ultima zi nu facem decat sa urcam pana la Crucea Alba si sa ne plimbam putin prin Herculane. Indraznesc sa spun ca nu ne-am plimbat prin statiunea din 2011 ci prin mica statiune din 1887. Aveti sa ma intrebati ce s-a intamplat atunci...Nu s-a intamplat nimic, l-am ales ca un an intamplator, dar era un an in care mai toate cladirile erau noi, moderne, in care statiunea emana viata...Acum am luat la pas si am avut timp sa lasam ochii sa alunece peste inscriptii vechi si sterse dar si peste minunile lumii moderne care nu se armonizeaza deloc cu locurile.

Drumul spre casa nu e nici lung si nici greu, caci fiecare am plecat mai impliniti din Valea Cernei...Si eu si Radu stiu ca ne-am promis ca vom reveni aici sa descoperim alte locuri pline de magie in acesti munti frumosi, cu locuri deosebite dar cu oameni simplii....niste munti plini de autenticitate as putea spune.

Trasee si marcaje:

Traseu 1-Muntii Mehedinti: Valea Cernei(km 20 )-Foeroaga Tamnei (CR)-Poaiana Beletina (vechi marcaj TA)-Crovul Mare(CR)-Crovuri-Vf Crucea Alba(PG)-Poiana Tasnei (initial PG si apoi vechi BR, apoi din nou PG)-Motel Dumbrava (CA)

Scurta descriere:

Din Valea Cernei km 20 (loc de popas cu mese si bancute) prindem marcajul CR bun, ce urca prin padurea de foioase pe o viroaga uneori secata, alteori cu apa. Trecem de 2 izvoare amenajate, unul mai mic si unul mai mare, si inainte de a iesi in padure in momentul in care poteca face brusc dreapta, apare marcajul TA, si o sageata albastra stearsa. Urmam poteca bine conturata si trecem pe langa o serie de salase de vara, sarim o muchie, coboram pe partea cealalta si ajungem in curand intr-o zona cu grohotis si pietre mai mari, care precede Poiana Beletina. Marcajul se termina in Poiana Beletina, unde ne orientam spre dreapta, cautand un marcaj relativ proaspat CR, care ne va conduce in 20 de min deasupra Crovului Mare.Coboram liber in Crov unde regasim poteca marcata cu CR pe care am parasit-o initial si care vine din dreapta din Valea Cernei, si poteca marcata tot cu CR care merge la stanga spre Izverna (sageti pe un bolovan mare). Crovurile sunt marcate cu un marcaj relativ nou PG care poate se produca ceva confuzie avand in vedere ca pe hartile mai vechi cu acelasi marcaj era desenat un alt traseu care traversa poienile si salasele de sub Crovuri (dinspre Valea Cernei). Din ultimul crov marcajul PG ne conduce pe Vf Pietrele Albe (exista si alte variante de a urca pe varf).Pe varf putem regasi si un vechi marcaj BR. Marcajul nou PG continua pe muchie spre sud, dar este greu de urmarit pentru ca isi schimba des directia (cand pe stanga muchiei, cand pe dreapta). Noi ne putem mentine pe muchie aprox 45de min, si vom putea identifica inca din departare un picior masiv si impadurit care coboara spre SE si unde exista vechi semne BR si o poteca (nu stim inca unde a disparut marcajul PG, probabil l-am pierdut in padure, inainte de a ne cobori pe picior). Desi incepem sa coboram pe picior, poteca ne va purta putin spre dreapta si vom pierde cu rapiditate diferenta de nivel, urmand sa ne scoata din nou, mai jos in poteca marcata mai demult cu BR si acum remarcata cu PG (este literalmente o nebunie cu marcajele). S-a marcat fara sa se puna niciun fel de placute/stalpi, panouri informative etc. iar marcajul PG nu se potriveste cu cel din harti.

Ulterior poteca este clara(marcaj PG +vechi BR) prin padure, se coboara un hornulet, se trece pe langa o stana si se intersecteaza in Poiana Tasnei, marcajul care vine din stanga de la Balta Cerbului. Coboram prin Cheile Tasnei (marcaj CA bun) pana la Motel Dumbrava.

Timp (aproximare personala): 8-10 ore

Traseu 2: Motel Dumbrava-Biserica Dobraia-Izvor Poiana Lunga (PR)-Vf Arjana-Saua Prislop (BR)-Vf Cusmita-Saua Ciumerna (nemarcat)-Saua Ciumerna-Inelet(PR)-Scarile de lemn-Valea Cernei (km 19)(nemarcat).

Sursa: http://www.alternativetm.ro/herculesmaraton

Marcajul PR este foarte bun, fiind finalizat anul acesta de cei de la Alternative Timisoara in vederea Maratonului. Din drumul care pleaca de la Biserica din Dobraia si merge spre Bogaltin, se poate admira cu usurinta Arjana si se poate identifica o muchie prelunga si innierbata care urca spre varf. Muchia incepe chiar din drum, undeva in zona Izvor Poiana Lunga. Initial este doar o urma de poteca,dar mai sus, aceasta devine putin mai clara si apar si primel semne de marcaj sters BR.

Urcusul pe Arjana implica putina catarare elementara (nimic mai greu ca in Piatra Craiului).

De pe Arjana, coboram, initial fara marcaj, urmand sa il regasim la intrarea in padure (BR). Marcajul ne conduce pana in Saua Prislop unde se intersecteaza cu marcajul TR. Noi continuam spre Nord, mentinandu-ne pe piciorul innierbat (de pe care se vede poteca de la maraton), urcam pe vf Cusmita si apoi coboram in Saua Ciumerna. Din Saua Ciumerna regasim marcajul PR f bun care ne va conduce in Inelet.

Dupa ce iesim din padure si traversam o pajiste cu cativa pomi pitici(poteca vaga) iesim intr-o poteca mai clara, unde marcajul se orienteaza spre dreapta. Noi mai coboram 10 m si gasim un drum mai clar pe care continuam spre stanga spre Scoala si Biserica. In dreptul Bisericii faceam brusc dreapta pe un picior innierbat, pe langa un par (pomul fructifer) si poteca devine clar de urmat din dreptul unei cruci noi si stilizate , ridicate de oamenii locului. Parcursul este presarat cu vorbe de duh si rugaciuni si coboarea este sustinuta, ultima parte fiind consituita din 3 scari de lemn, tapene si refacute.Foarte interesant este ca acestea erau ancorate cu sarma in niste clepsidre naturale. Ajungem in curand in Valea Cernei -km 19 (punte, baraca de lemn care serveste ca statie de autobuz si o cruce de lemn).

Foto: Radu si Cristi

Link foto Cristi

Link foto Radu

Balaurind prin paduri virgine

2011-11-22T14:21:00.001-08:00

Observatie: nu va asteptati nici la unRT lung si poetic, nici la vreo descriere inspirata a unui traseuprea putin spre deloc batut; e mai repede vorba de ceva strict si laobiect, iar daca nu veti fi de accord cu opinile prezentate mai jos,nu este nicio suparare.

Planul: sa rezolvam un pitic mai vechiinoculat de Marti si legat de 2 puncte de interes din Muntii Iezer:Coltii Cremenii si Setu-Papau.

Asa ca am desenat acasa urmatorultraseu: Slatina-Valea Doamnei-Lac Vasalatau-Coltii Cremenii-CurmaturaOticului-Vf Rosu-Refugiul Iezer (prima zi)/ -Setu Papau-Slatina( ziua2)

Planul de acasa

Fiind o tura in teren necunoscut eralesne de inteles ca existau sanse ca planul de acasa sa nu sepotriveasca cu cel din targ.

Planul din targ

Daca initial amatori nueram decat 6 pinguini: Muha, Em, Vali, Cristi, Mike si Radu pana laurma ne-am strans vreo 11 oameni caci s-au mai adaugat: Corina, Rudy,Dani, Adi si Catalin.

Dupa ce am lasatmasinile la barajul de la lacul Vasalatau, am mers aproximativ 1 kmpe drumul forestier depasind o cladire cu etaj lasata in paragina(probabil construita pentru muncitorii forestieri) si am inceput sacautam o cale de a cobori la rau si de a traversa pe malul celalalt,pentru a incepe sa urcam pe muchia impadurita ce precede ColtiiCremenii.

Emotii de toamna

Din punctul meu de vedere, asa cum am trasat si pe harta,era mai rapid sa parcugem forestierul si apoi sa cautam o cale de aajunge la baza Coltilor.

Cu putina atentie seobserva printre rugii de mure o fantoma de fost drum forestier
(acumnapadit de vegetatie) ce coboara domol pana la rau.Se cauta o varianta confortabila de a trece pe celalalt mal si seurca abrupt pe versantul impadurit, fara nicio urma de poteca. Dupa200-300 m diferenta de nivel si aprox 45 min, se ajunge in muchie.Nici aici nu exista insa poteca.

Se continua pemuchie, uneori inaintarea este facila, fiind mai putina vegetatie,alteori inaintarea este mult ingreunata de copacii cazuti sau foartedesi, asa ca zgarieturile, probele de depasire a obstacolelor,ramuire, sarituri etc sunt incluse in program...

Poteca se gaseste,doar de animale...animale mari gen mistreti si ursi (cu o ursoaica cu2 pui era sa dam chiar nas in nas). Pe la ora 14-14.30 cand am facutpauza intr-un luminis, aveam o viteaza fulminanta de 1.7 km/h si dince se arata in fata distractia (cu alte cuvinte coltii impaduriti)abia acum incepea.

In acest momentfoarte controversat ulterior intre mine si Radu eu am propus sarenuntam la colti si sa coboram in valea din dreapta si sa revenim peforestier inapoi la masini.

Rationamentul meu a fostsimplu si dominat de o doza foarte mare de precautie, insa daca asrelua traseul intr-un grup in care eu as lua deciziile, as judecaexact la fel:

am pornit de la masini la ora 11, deci in 3 h 30 si am parcurs din ceea ce se vedea pe harta ½ din muchie, insa partea cea mai usoara
uramand partea accidentata a traseului, nu vom putea mentine media orara la 1.7 km/h (in linie dreapta), ceea ce inseamna ca ne va prinde noaptea pana sa ajungem in Curmatura Oticului
din Curmatura Oticului in conditii de rucsac mare si relativ obositi vom mai face cu aproximatie inca 4 h pana la refugiu in ritmul celui mai obosit dintre noi (nu stiam traseul nici din Curmatura inspre Varful Rosu)
oricat de interesanta pare perspectiva unui bivuac sub cerul liber nimeni nu iti garanteaza faptul ca vei gasi acel loc potrivit pentru 11 persoane si nu vei fi nevoit sa continui intr-un teren accidentat si nou, o noapte intreaga.
un bivuac pe vreme buna e diferit de un bivuac pe vreme proasta (suntem totusi la 1700-1800 m, este posibil sa fulguie sau sa fie destul de frig si desi aveam cu totii haine si saci de dormit de iarna mi se pare una sa fi nevoit din cauza diverselor imprejurari sa faci bivuac si la momentul respectiv aceea sa fie cea mai buna solutie si una sa o cauti cu lumanare)
rezervele de apa nu era nici pe departe indestulatoare pentru niciunul din noi si nici zapada pentru a topi la primus nu era suficienta
o retragere pe noapte, fortat de imprejuari este mult mai lunga, mai dificila si mai riscanta
un accident chiar si minor (luxatie, entorsa) a unuia dintre noi, este la fel, mult mai dificil de gestionat noaptea si pe un teren necunoscut.

Astfel,din punctul meu de vedere, intr-o situatie similara eu as fi sunatretragerea, chiar daca asta insemna sa compromit weekendul meu sau alcelorlalti, chiar daca asta insemna sa par lasa sau lipsita despirirt de aventura.

Aminteles din traseul de pana acum ca mai departe nu avea sa fie nicimai spectaculos, nici mai putin balauros, nici mai rapid. Darnu stiam ca aveam de balaurit? Ba da,stiam, diferenta este ca euacasa mi-am imaginat o zona precum Sturii din Naratu-Basrabi unde amfost de Pasti. Nici pentru zona aceea nu exista documentatie (cu osingura exceptie-o prezentare a dlui Boghez) si totusi la fatalocului am gasit o zona primitoare.

Aicinu este cazul, am inteles cum sta treaba si nu sunt dornica nici sabalauresc prin padure si recunosc, nici sa fac un bivuac doar deamorul artei.

Panala urma am continuat caci nimeni nu a mai fost de acord sa coboram(poate doar Andrei pe care mi-l si imaginez ajungand in luminis,aprinzandu-si o tigara si fumanad-o tacut si anuntand apoi calm ca elcoboara).

Panaa venit noaptea media noastra a scazut la 1 km/h (in linie dreapta)deci pe a doua partea a zilei ne-am miscatextrem de incet.

Dinfericire atunci cand a venit noaptea si ne-am impotmolit Cristi a puspiciorul in prag si intr-o sa cam in panta am oprit pentru bivuac.

Bivuaccare a fost ok din punct de vedere termic (poate spre dimineatatemperatura a scazut putin sub 0 dar a fost suprinzator de caldpentru 1800 m altitudine) si fara vant (fiind protejati de padure).

Ca tiganii, dar fara cort

Adoua zi dimineata, am plecat pe la ora 9 si in jumatate de ora ne-amblocat din nou, moment in care Muha a spus ca prefera sa coboare. Asaca pinguinii (in afara de Radu) au coborat pe versantul din stanga(impadurit) spre drumul forestier de pe valea Zarnei.

"FInalizarea" noastra a fost la drumul forestier de pe Valea Zarnei

Cristi a gasito trasa foarte buna si in 2 h si 15 minute am fost la drumulforestier pe care am mai mers cale de 6-7 km si ne-am inghesuit inTiti toti 5 si am plecat spre Bucuresti. Restul oamenilor aucontinuat cu Radu, au ajuns in Cumatura Oticului si au coborat apoipe o poteca ciobaneasca inapoi in vale.

Inrezumat as putea sa spun ca nu a fost deloc o tura pe gustul meu sidaca ar trebui sa fac un rezumat acesta este: La un moment datsambata, pe la ora 2 Mike a propus sa coboram. Radu a vrut sa mergemmai departe...

Lespezi, a moment of magic

2011-11-15T04:54:00.000-08:00

Traseu: Piscul Negru-Refugiul Caltun (TA)-Potita Caltunului (BR)-Saua Doamnei (BG)-Caldarea Berbecilor -Vf Lespezi(BA)-Sauta Lespezilor (PR)-Saua Podeanu (BA)-Piscul Negru (CR)

Traseul-Schita din MN 32-Fagras, autori: Balaceanu si Cristea

Echipa: Mike si Radu

Una dintre putinele fotografii in 2-dimineata la Caltun

Weekendul aceasta era destinat unor aspecte organizatorice de maxima importanta pentru relatia noi-munte-iarna. Adica trebuia sa ne recuperam tot echipamentul de iarna si sa ii gasim un loc in spatiul nostru de 9 mp. Printre asta am incercat sa includem si un weekend la munte. Cum la munte nu e nici vara nici iarna, am pus in cui adidasii de alergare, schiurile sunt pregatite dar inca nu e vremea lor, asa ca ne-am intors la bocanci si rucsac.

Si cum plecam noi de la Piscul Negru, ne straduiam sa ne amintim care a fost ultima tura de treking facuta...eu am ajuns la tura cu Claudia, de la inceputul lui 2011, iar Radu zice ca tura din Crai, cu Oamenii Muntilor, dar asta a cam fost la limita intre treking si alpinism.

Deci e clar demult nu am mai mers cu rucsac in spate, iar bocancii astia ni se par infernal de grei (desi fata de claparii de tura sunt aproape adidasi). De multe ori ne impedicam in radacini cand vrem sa facem un pas mai mare si nu nimerim, si brusc trekingul asta nu mai pare asa usor...Adica vorba lui Radu, cand mergi la alergat, vezi stalpul indicator 200 m mai sus, bagi capul in pamant si dai la bete cu spor...in cativa pasi esti in dreptul lui...Acum, hmm...vezi stalpul indicator, dai la bete, obosesti, faci pauza, ridici privirea, stalpul indicator e tot acolo, repeti procedura de cateva ori si ajungi in final terminat in dreptul lui...

Pana una alta sa revenim la drum, astmofera e mohorata si nemisacata, dar Radu suspecteaza ca plafonul de nori e jos, iar cand vom trece de el, in creasta va fi frumos...

Urcam cu promisiunea aceasta, initial printr-o padure desprinsa din decorul unei piese de teatru cu “copacii albi/copacii negri”.

Apoi intram din ce in ce mai mult in sanul iernii, care pe masura ce urcam vine cu chiciura, zapada, forme ciudate si interesante, marturii, nu a le trecerii ei pe aici, ci ale opririi ei in acest loc pentru lunile ce va urma.

Miracolele zapezii si gerului

Traseul de la Piscul Negru e nou pentru noi, dar nu ne uimeste cu nimic...e doar o cale de acces si nu rezonam cu valea pe care urcam nicicum...Nu ne putem lua mintea de la traseul frumos facut intr-o vara in traversare de la Tunel la Caltun, sau de perspectivele care ti le ofera traseul de creasta, mai ales ca, asa cum a anticipat Radu, pe masura ce noi urcam, plafonul de nori cobora si privirea cuprindea din ce in ce mai multe zari. Momentan, inainte nu se arata nimic interesant, aceeasi vale in trepte, care nu pare sa aiba vre-un capat, in spate ni se dezvaluie insa culmea Raiosu-Musteica, enorm de lunga, unde am fi vrut sa ajungem si azi, dar pe care din lipsa de timp (cand e iarna si pleci la 14.30 de la masina, ziua e brusc foarte scurta) am lasat-o pe alta data.

Planul nostru initial

Trecem printr-o zona unde poteca este ascunsa bine sub jnepeni si pe unde ne luptam din greu sa trecem...Se pare ca aici nu a mai intretinut nimeni poteca,si acum daca a trecut vara, ma indoiesc ca vor veni cei de la Salvamont sa faca putin loc in marea aceasta de jnepeni pe timp de iarna.

Ultimele sute de metri inseamna o mica lupta cu intunericul si ajungem la refugiu, la limita ca sa nu aprindem frontalele.

Urcand spre refugiu

Aici, impartim refugiul cu alti 4 Clujeni, foarte de treaba, care venisera pe creasta de la Balea. E loc suficient pentru 6 persoane si dupa ce ne instalam saltelutele si sacii de dormit (care isi traiesc acum ultimele ture in compania noastra, caci intentionam sa ii scoatem la pensie si sa ii inlocuim cu altii mai caldurosi), gatim in graba...Refugiul se arata in stare buna, mai ales priciurile de sus, reparate de AMC, si noua masa si banca cu care oamenii au dotat refugiul. Toate se tine bine, drept dovada ca la mijloc a fost o munca trainica.

Sunt convinsa ca a venit iarna pentru ca nici urma de lac, totul e o imensa gheata si implicit nici urma de apa. Si daca am inceput sa topim zapada e clar ca nu se mai intoarce nici macar toamna, d-apoi vara...Singurul avantaj al iernii este ca dormi mult...cam 12 h pe noapte, ceea ce nu imi displace deloc.

Daca ziua de sambata nu a fost deloc spectaculoasa, traseul cam plictisitor, asa fara viziune, ziua de duminica trebuia sa fie excelenta ca sa salveze weekendul. Iar ziua de duminica incepe superb cu un soare fain ce descopera fiecare detaliu al caldarii in care se gaseste refugiul, precum si traseul de creasta, partial innierbat, partial nins.

Dimineata la Caltun

Refgiul in lumina diminetii

Destinatia era una noua pentru mine...Varful Lespezi.

Schita din MN 32-Fagras, autori: Balaceanu si Cristea

Desi merg de mult timp pe munte, Fagarasul e relativ putin umblat si inca sunt foarte multe trasee pe care nu le cunosc...De exemplu am urcat 1 singura data pe Negoiu (atunci cand am parcurs creasta alaturi de Radu si de alti pinguini si carpatisti, intr-o tura organizata de nycbv), nu am fost niciodata pe traseul prin Strunga Doamnei si exemplele pot continua. Poate pentru ca merg de multa vreme pe munte, am dat demult la o parte mirajul varfului X sau Y si desi foarte aproape de refugiu nu am urcat nici vara, nici iarna pe varfurile Lespezi/Caltun.

Variante de a urca pe Lespezi sunt numeroase dar la vremea asta orice traseu nemarcat ar implica si o coarda si niste asigurari...pe care nu le avem la noi. Asa ca nu vrem sa riscam nimic, mai ales ca zapada nu e deloc excelenta..De fapt e chiar proasta, o zapada fanioasa, fara consistenta, geruita, si intr-un strat numai bun sa acopere pietrele, dar sa nu ofere siguranta pasilor nostri.

Lacul inghetat

Asa ca urcam cuminti pana in Portita Caltunului si urmam marcajul de creastra ce merge in traverseu.

Din Portita Caltunului spre Strunga Doamnei

Apoi urcam in Strunga Doamnei, care pare tare aproape de noi si ne trezim brusc intr-o alta lume. Aici e toamna, si un soare placut care te invita la pauza. In plus e un loc nou, in Caldarea Berbecilor nu am mai ajuns pana acum si toata partea asta imi este necunoscuta. Dar acum o vom explora!

Asa ca gasim o varianta de coborare in Caldare si apoi incercam sa urmam un marcaj BA, partial ascuns printre pietre si zapada. Uneori nimerim poteca, alteori mergem dupa inspiratie, cert e ca iarna nu-i ca vara si trebuie sa ne descurcam si noi cum putem.

Deasupa Caldarii Berbecilor

Schimbam curand marcajul BA cu un PR care nu apare pe nicio harta si desi nu as fi crezut iata ca urc pe Lespezi pe un traseu marcat.

Ultimii pasi inainte de vf Lespezi-deasupra norilor

Ziua nu are nimic special in ea, e pur si simplu o zi de inceput de iarna, dar o zi frumoasa, petrecuta in 2, in mediul cel mai apropiat de inimile noaste. Vf Caltun e la o aruncatura de bat de treking, Negoiu se inalta impunator, amintind parca putin de varfurile stancoase din Alpi, in departare se vede Vistea Mare Moldoveanu, culmea Raiosu –Musteica se intinde aproape cat vezi cu ochii.

Negoiu-monumental

Pe Lespezi

Calare pe situatie

Coborarea, ne poarta pe un traseu marcat cu BA pana in Arefu la poalele Fagarasului...deja o idee incolteste in minte pentru o tura de trail-running la vara...traversarea Fagarasului N-S...intrii pe o culme lunga din Nord si iesi pe una si mai lunga din sud...Indicatorul spune 14 h pana la Arefu...deci ce balaureala crunta ar trebui sa iasa pe aici....

Indicatorul cu AREFU-generator de noi idei

Pietrele, bolovanii raman incet incet in urma si iarba castiga teren.Parca ne plimbam pe culmea Vacarea, in Iezer, nu altceva. Ajungem in Saua......, prindem drumul forestier, bine marcat cu CR, apoi drumul forestier se termina, prindem o poteca marcata tot cu CR, mai pierdem marcajul dar il gasim repede cu spiritul de orientare al lui Radu (nu stiu ce ma faceam fara Radu, probabil ca imi luam GPS J ) si intram in padure coborand rapid inapoi la Piscul Negru.

Traseele au fost noi, nu au fost minunate, au fost niste trasee de acces...Minunata a fost dimineata la Caltun, minunat a fost drumul pana pe Lespezi, desfasurat intr-un peisaj majestuos, ce ne aminteste putin sau mai mult de Mont Blanc...M-am schimbat, m-am maturizat, am crescut, privesc muntele cu alti ochi si dintr-o data muchiile din jur imi inspira curiozitate, mi se arata cu o fata estetica pe care nu o remarcam pana acum si imi starnesc planuri, nu de cucerire, ci de descoperire interioara. Imi place sa ma pun uneori sub semnul intrebarii si sa vad cum mai sunt, sa ma uit in oglinda anilor, alaturi de Mihaela de acum 3 sau 5 ani si sa vad ce s-a schimbat in mine si in modul meu de a fi.

100 de postari

2011-11-09T11:37:00.000-08:00

Aseara, odata cu opostarea restanta din concediu “Aventura cu coletul”, s-auimplinit 100 de postari pe blog.

Cifra rotunda

100 de povesti mai vechi sau mainoi, un loc propriu de exprimare, un mod personal de a povesti, oorganizare si o structura pe sufletul meu- o oglinda a mea si apasiunii mele pentru munte si pentru sport.

Nu sunt nici pe departetoate turele facute in ultimii ani, si mai am multe date de recuperatsi pe care sa le ajut sa prinda viata in mediul virtual, as zice euca este doar un inceput.

Dar in aceste 100 de postari s-au strans 22 de masive sau locuri speciale, 5 tari, 13 activitati diferite de la schi la triatlon. Toamna, iarna,primavara, vara, ture solitare, ture in 2, ture cu pinguinii,activitati cu carpati.org, cateva articole sau filmulete frumoasetoate sunt parte din « Amintiri din munti ».

Cele mai populare postari

Clar blogul nu ar fiexistat sau cel putin nu ar fi fost atat de fain fara fotografiilefacute de Radu si fara prezenta lui langa mine, fara turele in 2,unele dintre ele, adevarate povesti. Blogul nu ar fi fost, la fel cumnici eu nu as fi fost fara prietenii mei si fara turele de inceputcand s-a aprins pasiunea pentru munte (un nume cu implicatii afectivepentru toti pinguinii este nycbv).

Nu imi ramane decat sasterg colbul si de pe alte ture mai vechi si sa continui sa lepastrez ca amintire vie pe cele viitoare.

Si cine stie, poate odatao sa ajung si la un numar de postari cu 4 cifre...

Copacul

2011-10-31T16:26:00.000-07:00

O poezie si cateva poze faine care m-au inspirat din tura de weekendul trecut:

Copacul

Hipnotizat de-adinca si limpedea lumina
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarme zenitul, si,-nnebunit, sa bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina.

Nici valurile noptii, nici umeda perdea
De nouri nu-i goneste imagina senina;
De-un stralucit albastru viziunea lui e plina,
Oricit de multe neguri in juru-i vor cadea…

Dar cind augusta toamna din nou il infasoara
In tonuri de crepuscul, cind toamna prinde iara
Sub casca lui de frunze un rod imbelsugat,

Atunci, intrind in simpla, obsteasca armonie
Cu tot ce-l limiteaza si-l leaga impacat,
In toamna lui, copacul se-nclina catre glie.
Autor: Ion Barbu

Varful lui Crai-Tabla Butii

2011-10-31T16:22:00.000-07:00

“Toamna îmi ineaca sufletul în fum...
Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare.”

- Dans, Nicolae Labis

Traseu: Maneciu-Varful lui Crai-Tabla Butii-Poaiana Vaii Stanei-Culmea Buzoianu-Cheia

Marcaje:
Maneciu-Tabla Butii -nemarcat, drum forestier

Tabla Butii-Poaiana Vaii Stanei (initial doar BR apoi incepe CR)

Poaiana Vaii Stanei-Culmea Buzoianu-Cheia-BA

Hike route 1322114 - powered by Wandermap

Tura ce ne sta in fata are ceva atagator in ea...poate sentimentul ca acesta este weekendul perfect pentru a regasi culorile perfecte ale toamnei, poate emotia descopeirii unor locuri noi. Stiam ca vrem sa mergem in Ciucas, sa ne luam din nou adidasii de alergat in picioare dar sa exploram locuri noi...Nu mai vroiam traseul de la maraton sau alte trasee marcate pe care le mai facusem. Si privind de jur imprejurul Ciucasului am ajuns la Siriu si la Muntii Tatarului...Siriul era cam departe pentru o zi de toamna, dar Muntii Tatarul ascundeau misterele lor: Manceiu, Varful lui Crai si mai ales Tabla Butii...
Tabla Butii era pe vremuri o importanta trectoare (si implicit drum de legatura intre Muntenia si Transilvania) si care cu timpul si-a pierdut din importanta odata cu constructia drumurilor asfaltate (DN1, DN1A). Din ce am citit numele vine de la "tablele" cu care se stantau butoaiele ("butii") care tranzitau aceasta trecatoare.

Denumirea de Tabla Butii vine de la “tablele” folosite in trecut pentru stantarea butoaielor (butii) cu marfuri, la trecerea prin punctul vamal dintre Tara Romaneasca si Transilvania.

Asa ca sambata dimineata pe un frig care te motiva instantaneu sa alergi, pornim cale de 3 km pe DN 1A, asa ca sa ne facem incalzirea...sau poate e mai bine spus aclimatizarea cu aerul rece de afara.

Alergand pe DN1 A

E un aer de toamna tarzie ce prevesteste iarna, dar se pare ca vom reusi sa smulgem si weekendul acesta din ghearele iernii, sa il redam toamnei si sa ne bucuram de cerul albastru, temperaturi rezonabile, munti linistiti si impacati.

Preview

Ajungem la intrarea in sat si prindem prima ulita care ne va scoate dupa ce sarim cateva parleazuri la baraj. Este prima cunostinta cu barajul de la Maneciu si acesta ne primeste destul de revoltat...In dimineata asta rece si cristalina, apele parca fierb si de pe oglinda lacului, aparent imobila se ridica fuioare de ceata, abur, vapori etc. Parca este un cazan urias in care se pregateste ceva, poate o potiune magica...

Barajul de la Maneciu

Dupa lac, drumul se bifurca stanga dreapta si alegem stanga. Nu avem harta cu zona (nu ca am fi gasit ceva mai mult decat niste schite facute dupa Google Earth), avem doar o busola cu care Radu trebuie sa demonstreze ce navigator bun este!

http://stefansabin.wordpress.com/2011/05/10/creasta-muntilor-tataru-de-la-maneciu-la-cheia/

Si mai avem vizibilitate, cat putem curpinde cu ochii. Drumul ales de noi se pierde curand prin padure, printre garduri, printr-o livada de unde Radu culege de pe jos 4 mere extrem de parfumate, dar noi mergem inainte, sa iesim in muchie.

Pe jos iarba e uda acolo unde soarele a topit bruma, iar pasii ne descopera imagini atat de diferite...o livada invadata de soare, cu mere galben deschis ca soarele de octombrie, o poiana aproape inghetata , amortita de bruma de peste noapte, ce prevesteste parca luna noiembrie ce e pe cale sa inceapa, o stana cu dulai ce isi fac datoria pe orice anotimp si cate si mai cate.

Livada inghetata

La soare facem pauza pentru masa de dimineata si dupa ce ne lamurim ca suntem pe drumul cel bun spre Varful lui Crai, ne punem pe alergat.

Initial totul merge impecabil...drumul e drum, natura ne ascunde mici suprize...baobab de Romania, tot felul de foisoare sau puncte de observatie in curs de amenajare, singuratate, caci drumurile sunt pustii, un sat (Slon) ascuns in valea de la picioarele noastre, casele cele mai din deal ale satului, garduri, pasuni...parca suntem cand in Cernei/Mehedinti, cand in Apuseni.

Baobab de Romania

Copaci steag

Loc de odihna

Capitan de vas

Pana cand la un moment dat, momentul nostru de zen se termina si ne taiem amandoi, unul mai rau ca altul...Radu nu poate sa respire, eu ma lupt cu niste dureri de rinichi si niste picioare de plumb, care nu stiu cum au ajuns aici, caci pana acum am avut picioare de gazela...In fine eu ma resemnez repede si ma apuc sa urc cuminte la bete...Nu se stie unde e varful asta al lui Crai, cat o mai fi de mers pana la el si de la el la Tabla Butii si simt ca nu imi mai pot trage picioarele la deal decat cu greu. Ma zbat in momentul asta de slabiciune pana pe varful lui Crai, de unde insa...se vede Ciucasul..atat de aproape, neasteptat de aproape..Si Tabla Butii probabil undeva acolo jos, si totul incepe cu o coboare. Dintr-o data orice slabiciune e amintire si noi coboram la vale unul dupa altul. Nimerim pe un fel de platou, pe care drumul merge inainte fara mari diferente de nivel si in curand soarele ne indeamna la o caldura. Nu e nevoie de prea multa momeala caci cedem repede tentatiei...incepem cu o gustare, continuam cu descifrarea secretelor Ciucasului, care se vede de aici dintr-o alta perspectiva si recunoastem Culmea Bratocei cu Sfinxul, Cabana Muntele Rosu, Culmea Zaganu, Vf Ciucas, Poienile prin care am alergat la maraton spre Cabana Ciucas etc.

Dupa care suntem infranti cu totii de fermecatoarea zi de toamna care presara peste noi praf de soare si care cu o mica magie ne adoarme culcati in iarba mare pe care o folosim ca pavaza...Suntem singuri in toata pustietatea asta, 2 negrii mitetei, care incearca sa mai fure putina caldura de la soare, scutiti de enervanetele musculite si gangandii care isi fac de treaba toata vara prin iarba...Frigul le-a amortit acum si mie imi ofera 1 h jumatate de somn linistit.

Cum ne-am trezit, am vazut ca timpul nu a stat in loc, caci peste Ciucas s-a asternut o pacla si e timpul si pentru noi sa mergem...

Homeless

In curand ochii descopera la orizont ruinele vechiului funicular cu care se transportau bustenii din Valea Stanii, ceea ce inseamna ca in principiu, obiectivul nostr-cimitirul de la Tabla Butii e aproape. Era prima vizita prin aceste locuri asa ca reperul brazilor falnici era pretios ca punct de orientare si desi citisem cateva jurnale pe tema locurilor prin care tocmai am alergat sau vom alerga, locurile m-au impresionat. Pe de-o parte cimitirul este un loc foarte estetic. Sunt cateva locuri pe care le-am descoperit in peregrinarile mele care sunt adevarate locuri de veci:

-cimitirul la care am ajuns intamplator in concediu (la granita dintre Austria si Italia) cu vedere catre Dolomiti si catre dealurile vesnic verzi

-crucea pusa pe Coama Lunga, la Moeciu, cu vedere spre Crai si Bucegi si cu zgomotul satului mereu aproape

-crucile de lemn si mormintele simple, uneori chiar langa drum sau langa casa, din Muntii Cernei (Prisacina, Dobraia)

La aceasta lista se aduaga si Cimitirul de la Tabla Butii. In acest loc sunt ingropati oastasi romani (166) si straini cazuti in luptele de pe frontul deschis aici in Primul Razboi Mondial. Practic luptele aici s-au dat in 15-28 octombrie 1916 cand Diviza a 6-a a incercat sa apere aceasta trecatoare strategica, indeplinind ordinul formulat de Generalul Averescu. "Inamicii" erau reprezentati de Divizia 89-a germana, condusa de generalul Von Bellow. Initial romanii s-au retras iar nemtii au ocupat muntele Siriu.Lupta decisiva a fost in 2 noiembrie, data in care ambele parti au suferit pierderi foarte mari si pana la urma regimentele s-au retras in vederea reorganizarii unei lovituri intr-un alt punct strategic.

Actualul cimitir este in grija celor din comuna Cerasu (si chiar este un loc foarte bine ingrijit in ciuda distantei foarte mari pana in localitate) si cei inmormantati aici sunt comemorati in 6 augsut (de Schimbarea la Fata).

Cum spuneam, un loc foarte estetic

Pe langa partea estetica si locurile foarte frumos ingrijite, este vorba de istorie, o istorie recenta si totusi trecuta. Acum mai putin de 100 ani aici au murit oameni si ei si-au dat viata pentru un crez, pentru ceva in care credeau, pentru o valoare. Mi se pare ca ceva din implicarea oamenilor de acum 100 de ani a disparut, poate redusa la tacere si educata de comunism, poate ascunsa in egoismul democratiei si libertatii...Eu cred ca romanii de azi nu mai sunt capabili de mari jertfe, ca suntem foarte usor de manipulat si de prostit si ca o parte din valori s-au ingropat odata cu cei care au fost odata eroi. Dar cu suficienta imaginatie pot recompune luptele de aici, pot sa vad drumul acesta impoartant intre Tara Romaneasca si Ardeal, pot vedea cetatea vamii de la Tabla Butii si cum se vamuiau butoaiele ce treceau pe aici, forfota din acest loc, care acum este sinonim cu linistea.

Cetatea Vamii- intr-un jurnal al domnului Gigi Cepoiu am citit ca cetatea se pare ca a fost ridicata de austrieci intre 1736-1739 functionand ca punct vamal. In 1788 turcii reusesc sa cucereasca zona,cu exceptia acestei cetati.

La un moment dat, din neant apare o BR care urmeaza un drum forestier. Pentru a cobori insa in Poiana Vaii Stanii trebuie sa aveti grija sa nu ratati primele marcaje CR care pleaca prin padurea de pe partea stanga. In final, dupa atat drum forestier adidasii alearga pe o poteca, o poteca placuta, napadita de frunze, cu obstacole, cu radacini, crengute mici si mari. Picioarele si-au recapatat profilul zvelt si valea ne cheama pe amandoi. Ne dam seama ca suntem pe traseul de la maraton, doar ca acum il parcurgem in sens invers. Totusi alergand prin padure, imi suna in cap versurile din Calin (file din poveste) caci ziua asta, muntele asta, padurea asta parca au fost vrajite, si ca o incheiere, mici ochiuri de lumina, dungi, benzi aurii se strecoara printre trunchiuri, luminand, functionand ca niste mici reflectoare pe scena libera doar pentru noi.

De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Calin (file din poveste)-Mihai Eminescu

Sunt imagini pretioase, sunt imagini efemere pentru cei care au puterea sa imbratiseze aventura, care pot sa mearga mai departe de frica si de terenul sigur, care cauta sa se regaseasca, care isi pot urma vise. Nu am avut niciodata visul de a alerga, acesta s-a sadit la un moment dat in sufletul meu si a crescut ca un boboc, ca o mladita. Acum am stilul meu si crezul meu,ratiunea mea pentru care alerg si pe care mi-o urmez cu drag...

Din Poiana Vaii Stanii, socotim ca avem timp suficient sa ajungem inapoi pe lumina si vom reveni in Cheia integral pe traseul de la maraton, partea aceea placuta a lui, primii km foarte alergabili de care m-am bucurat si in 2010 si in 2011. Coborarea in Cheia pe marcajul CR imi pare greu de urmat caci marcajul e in multe locuri sters iar poteca ...pe ea pot sa o dau disparuta sub noianul de frunze.

Sunt insa salvata de pinguini care se intorc din tura de treking pe care au savurt-o pana la ultima raza de soare si coboram impreuna la pas spre masini si incheiem astfel o tura nesperat de frumoasa, o tura care mi-a dat idei pentru alte ture, cu piciorul, cu bicicleta, cu schiurile, o tura in care am deschis noi porti ale cunoasterii (despre mine, despre munte, despre istorie, despre locurile frumoase in care nu am ajuns inca si care ma asteapta cuminti).

Radu si-a continuat aventura si in ziua 2 cu traversarea Ciucas-Bucegi-o poveste ce trebuie citita

Surse in care am cautat ceva material documentar pentru tura mea:

http://stefansabin.wordpress.com/2011/05/10/creasta-muntilor-tataru-de-la-maneciu-la-cheia/

http://www.carpati.org/jurnal/plimbare_prin_muntii_siriu_8211_plaiuri_de_legenda/2016/

http://www.carpati.org/jurnal/verde_de_siriu_si_un_crai_pe_creasta_muntilor_tataru_/1901/

http://www.carpati.org/jurnal/creasta_muntilor_tataru_de_la_maneciu_la_cheia/2347/

http://www.carpati.org/jurnal/muntii_tataru/2171/

http://www.carpati.org/jurnal/creasta_muntilor_tataru_traversare_maneciu_cheia/2318/

http://www.carpati.org/jurnal/mun%C5%A3ii_t%C4%83taru_cimitirul_eroilor_%C5%9Fi_cetatea_v%C4%83mii/952/

Piatra Mare-frunze galbene, sezonul 2011

2011-10-23T12:35:00.000-07:00

Traseu: Cabana Dambu Morii-Cabana Bunloc(TA)-Cabana Piatra Mare(BA)-Varful Piatra Mare -Cabana Piatra Mare-Drumul Familiar-Cabana Dambu Morii (BR)

Schita traseului

A venit toamna cu zilele ei friguroase iar pe noi ne-a prins dezveliti, descoperiti (adica inca cu saci de vara). Astfel dupa frigul din Buila nu se mai pune problema sa mergem al 2 zile...Iar la o zi, ce poti face mai bine decat o tura de alergare. De fapt acum am imbatranit cum zic Oamenii Muntilor, sau ne-am puturosit, cert este ca ne urnim din ce in ce mai greu la o tura de treking ca pe vremuri, cu plecat de dimineata si mers o zi intreaga.Noi credem insa ca am devenit mai filozofi sau mai eficienti...Alergand parcurgem distanta dintr-o zi lumina de treking, in 4-6 ore si ne ramane timp si pentru alte activitati.

Cam asa am gandit noi sambata asta cand am plecat impreuna cu o gasca mare sper Piatra Mare. Ei planuiau un traseu nemarcat, noi o tura de alergare.

Dupa ce prietenii nostri au plecat matinali pe traseu, noi am dat drumul la caldura in masina si...ne-am culcat.

Regretam chiar ca am uitat sacii de dormit acasa, dar pana la urma ne-am descurcat cu caldura din masina si apoi cu caldura bunului soare, care s-a hotarat sa sparga plafonul de nori si s-a revarsat peste tabla masinii noastre. Astfel aproape am uitat ca suntem in masina si nu acasa in pat...Probabil multi s-au uitat la noi, cum dormeam cu pasiune la Dambu Morii.

Ne trezim pe la 11 si ne urnim cu greu pe la 12. Tura pe care ne-o propusesem astazi, continea partial un traseu pe care-l mai facusem, asa ca acum eu una, plecam horata sa alerg forestierul pana la Bunloc integral...

Data trecuta am abandonat repede la prima panta mai inclinata si apoi am mers savurand doar toamna...Si acum e toamna, si forestierul e plin de frunze si prin cap mi se perinda atatea ture frumoase din cel mai pasional anotimp al anului. Asa ca ma afund in muzica si in amintiri si iau in piept panta buclucasa pe care o dovedesc cu pretul a multa transpiratie si niste inceputuri de crampe.

Odata reglate conturile, restul drumului pana la cabana este un forestier placut pe care alergam amandoi cu spor.

Cand am descoperit anul trecut cabana Bunloc mi s-a parut foarte pitoresc. Era o dimineata de toamna, usor rece, pe undeva pe la 9, turistii inca nu venisera, iar cabanierul deritica pe veranda. Mi-a dat impresia unui loc linistit si intim. Ma asteptam sa fie si acum asa, dar am uitat sa iau in calcul ca nu era 9 dimineata ci trecut de 12. Asa ca in jurul cabanei, pe iarba sau la masutele de lemn am regasit multi oameni, de toate varstele care se bucurau de un picnic in aer liber. Fara muzica, fara galagie.

Langa cabana

Cu ceva mancare nepretentioasa, cu un soare de care ne vom aduce cu nostalgie aminte la iarna. Nicicand in an nu mai ai parte de asa un soare: fara arsura verii sau stralucirea glaciala a iernii, un soare bland si rotund si complet si catifelat ca o mangaiere. Un soare doar caldut ca blana animalelor ce se tolanesc inca in luminisuri si strang parca in ele caldura intregii lumi.

Acum e momentul de hoinarit, cand natura intreaga isi traieste parca ultimile clipe. Brandusele de toamna, atat de cutezatoare acum 2 saptamani, sunt acum ofilite si in curand se vor pierde in iarba. Cele mai longevive sunt larg deschise si aproape trecute precum un fruct inca ramas in pom dar care incepe sa se stafideasca...Cea mai mare parte sunt insa deja culcate, precum o batrana slabuta, in care citesti inca gratia tineretii, pregatita pentru ultimul drum...Ciulinii s-au uscat, ferigile, rugii ce au primit botezul padurii vor devenii in curand una cu pamantul. Totul se pregateste de iarna, chiar si noi care va trebui sa abandonam in curand adidasii si sa incaltam bocanii de iarna.

Poteca Banda albastra spre Cabana Piatra Mare stiu ca e prea putin alergabila si presarata cu obstacole asa ca nu prea am gand de alergat pe aici...sunt insa ceva mai putin frunze parca decat anul trecut si poteca se intelege mai bine cum merge de-a coasta. Muchie dupa muchie, sa dupa sa,pe toate le lasam in urma. Ajungem si la Pestera de Gheata unde Radu merge se exploreze gaura lunguiata din perete si eu imi amintesc un majorat petrecut aici-primul meu bivuac, primul si singurul planton, un rapel la un copacel ce eram pe jumate convinsa ca o sa se rupa cu mine, crescut pe o margine de perete (dar care este inca acolo), atatea nebunii din tinerete...Ma uit la mine si ma vad cu totul altfel, ultimii ani parca au lasat alte urme, mult mai adanci, in modul meu de a arata, de a fi, de a gandi...

Partea buna este ca de la Pestera de Gheata, poteca devine mult mai alergabila, intalnim curand poteca ce vine din Timisul de Jos pe la Sirul Stancilor (PR) si apoi BR de pe Drumul Familiar. 20-30 min spune indicatorul ca mai avem pana la Cabana...ca de obieci facem la jumatate si amanam varful pentru o ciorba calda de legume...Stam zeci de minute bune la caldura, mai ales ca aratam ca niste pantofari echipati cu niste adidasi, un tricou si o bluza cu maneca lunga legata de brau. Sosonari si inconstienti, asta am devenit de cand ne-a lovit dambalaua alergatului. Am redus totul la fast and light...

Astfel ca ne tot lungim in cabana pana cand apar si oamenii de la treking. Intrebam despre ceva zapada pe traseul spre varf si aflam ca e ceva dar hotaram sa mergem inainte...

Prezentand echipei Gore-texul din dotare (in realitate adidasii mei de alergare, cam dezlipiti pentru ca si-au trait traiul, si-au mancat malaiul si trebuie sa ii schimb sezonul urmator)

Am o marturisire de facut....Nu stiu exact de cand merg pe munte, poate cam de 10 ani, dar cu toate ca am fost de multe ori in Piatra Mare, niciodata nu am fost pe varful Piatra Mare. Intotdeauna eram pe graba si coboram in Timisul de Sus...Asa ca acum profitam de dupa-amiaza in care varful, muntele, privelistea e numai a noastra pentru a sta pe varf.

Ajunsi la destinatie

Stransi unul in altul, cu un vant abia simtit si cu o urma de soare ne gandim la viitor.

Pe varf

Acum am redescoperit muntele in pas alergator, va veni un moment dat cand vom redescoperi muntele din nou la pas, dar atunci in 3...Cand 3 perechi de ochi vor privi departarile, cand intre noi se va strecura o minune...Sentimentul micii minuni incepe sa ma urmareasca, poate e de vina varsta de care amintea si Claudia intr-un post mai vechi de-al ei...

Coborarea de pe varf trece pe nesimtite si dupa o noua pauza la cabana (observati ca am tinut-o din pauza in pauza, cred ca va intrebati daca noi chiar am alergat vre-un pic) si putina socializare cu magarusii de la cabana am plecat pe Drumul Familiar pe care am incercat in disperare sa ma tin dupa Radu care trecea de fiecare data ca o ghiulea pe langa mine...Niciodata nu am alergat la vale atat de intins, din simplul motiv ca la Maraton, oamenii din plutonul meu au cam acelasi ritm cu mine, iar Radu e dintr-un alt esalon.

Socializare

Mintea imi zicea ca ma grabesc degeaba, ca oricum o sa ajungem devreme la masina dar eram si eu curioasa sa vad cat ma tine nebunia asta. Din fericire m-a tinut pana la final iar ultimii metri i-am alergat pe Ciocarlia lui Enescu...Curand activitatea se incheie ciclic cu inca o motaiala caci cel mai bine se adoarme cu cartea in maini.

Rezumatul pe care mi-l afiseaza ceasul arata ca tura noastra a fost mai mult o plimbareala, dar noi sa fim sanatosi si toamna sa mai tina cateva weekenduri...Pur si simplu nu vreau inca sa incalt bocancii, sa ma zgribulesc, sa nu fie nici iarna nici toamna, sa nu poti face nimic si sa cauti inspiratie pentru inca un weekend la munte. Mai vreau un strop de toamna si apoi, cand se hotaraste iarna sa vina, sa umple muntele de zapada si sa inlocuim alergatul cu schiul de tura (de catarat nu poate sa fie vorba caci la umbra e frig rau pentru gustul meu).

Cautand toamna in Buila

2011-10-17T13:25:00.000-07:00

Traseu: Brana Caprelor-Cabana Cheia(TA) -Curmatura Comarnice-Poiana Piscul cu Brazi-Curmatura Builei (TR) si retur

O schita a traseului preluata de pe www.buila,ro

N-am mai fost demult in Buila. De aproape un an. Desi multe ganduri de ture s-au aninat de muntele acesta in anul care a trecut nu am ajuns pe aici, nici la alergat, nici la treking, nici la catarat, nici la bicicleta, nici la schi, desi idei au fost pentru toate. Acum suntem in pana de idei, de fapt singura idee este Buila, asa ca dam curs invitatiei ce statea pe buze.

Deturnam multe planuri si ne strangem trupa mare in Buila. Ne pregatim pentru un weekend de plimbareala asa ca oamenii se inarmeaza cu aparate foto, camere de filmat si cate si mai cate...Eu nu am nimic din toate astea. Amintirile si apoi cuvintele sunt singura mea radiografie a weekendului trecut. Nu sunt suficiente si nu acopera totul, asa cum nici pozele sau filmul nu ar putea sa o faca. Este pur si simplu un mod de a zugravi ceva, un mod personal si in care ma regasesc. Mi se pare mai usor sa scriu o carte decat sa fac un album foto...

Incepem tura cu un traseu ingropat in amintiri-Brana Caprelor. Am fost o singura data pe aici, in prima noastra tura in 2 si pe atunci traseul ni s-a parut o aventura, fiind putin marcat si mai putin parcurs. Acum totul e mult mai clar si cei de la Kogayon au facut treaba buna si pe aici, ca dealtfel in intregul masiv.

Astazi cautam toamna...cea mai mare parte a peisajelor au o tenta de trecut de vara...e doar o urma de rosu si de galben si mult verde prazuliu.

Pornim la drum

Cheile Cheii sunt linistite si secate. Cabana e tihnita, fara muzica, cu un foc mocnit si ingropat in mult jar, cu mult fum insa, iar cabanierul ne omeneste repede cu cate o cana de ceai pentru fiecare.

Apoi plecam mai departe, sa castigam altitudine, sa cautam toamna tot mai sus.

Padure, padure, padure, poienile din dosul Builei.

Prin poieni

Nici pe aici nu o gasim asa cum ne-o imaginam...galbena, rosie, pasionala, focoasa, aprinsa, ruginie, caramizie, fata cu parul de foc a intregului an. Gasim insa din ce in ce mai mult frig. Din rasuflarile noastre ies aburi, un vant rece coboara pe valcelele pe care le traversam, mainile ingheata usor usor si cautam caldura manusilor.

Gasim in schimb un loc primitor pentru noaptea ce avea sa vina si cat timp eu si Radu ne codim sa mergem la alergat, baietii pornesc focul si stam si ne minunam de pe prispa cum vine zapada peste noi. E prima ninsoare pe anul acesta si pana la urma ne hotaram sa plecam la alergat...de ce sa nu alergam printre fulgi, sa ii lasam sa ne mangaie fata si sa ne racoreasca focul din noi. E bine ca nu ploua si nu ne uda...Asa ca din Poaina Piscul cu Brazi, plecam spre Curmatura Builei. Poiana de Piatra, Poiana Frumoasa, pauze de privit apusul, libertate, ninsoarea care s-a oprit, primele acorduri puternice de toamna, amestec de note grave si ascutite ascunse in cei cativa copaci ce s-au dedat Femii de foc...

Primele semne adevarata de toamna

In refugiul din Curmatura Builei e pustiu, stam sa ne incalzim putin si apoi ne despartim, Radu la deal, spre vf Buila, eu la vale, inapoi prin poieni. Acum la intoarcere alerg mult mai bine, mult mai legat, cu mult mai multa usurinta...Ador poteca asta, deal, vale, rasuflarea ce imi sparge pieptul cand ma avant la deal in asteptarea coborarii ce ma imi va linistii bataile inimii. Ajung inca pe lumina inapoi si ma infofolesc in toate hainele pe care le am privind cu teama spre noaptea ce va sa vie. Focul da caldura doar pe o parte, fum pe toate partile si aduce cu el o gura de vin bun si niste slana la tepusa. Apoi parasesc focul in speranta ca voi regasi caldura in sacul de dormit. Am incercat sa ne alegem un loc pe priciul de sus, pe prinicpiul aerul de cald urca, dar nu pot sa nu visez noaptea la caldura unui sac de puf mult promis... Nu mi-e frig dar nici loc sa ma intind nu am asa cum stam stransi unul in altul. Astfel ca dimineata nu am niciun chef sa ma scol, sa plec cu oamenii la treking, sa ma plimb pe zapada ce s-a asezat afara, si raman in sacul de dormit, de fapt in 2 saci de dormit, ca asa e mai cald. Radu si Alex pleaca la alergat si alearga ore bune, asa ca raman stapana acasa si ma lupt cu invatatul si cu somnul in paralel...Nu am succes cu niciunul prea mare...

Se intorc baietii si plecam la masini pe acelasi drum...plec resemnata caci pare ca nimic interesant nu se va asterne in cale. Dar ninsoarea de aseara a lasat urme adanci...Capatanii sunt acoperiti cu un puf alb iar Brana Caprelor este acelasi traseu dar cu alte privelisti.

Capatanii pastreaza inca ceva zapada

Intr-o singura seara a venit parca toamna...toamna adevarata. Frigul si temperaturile sub 0 au adus cu ele Fata cu parul de foc ce va asterne in urma ei o trena purpurie, regala.

Copacii se vor pleca in curand in fata ei, manati din spate de legiuitori incoruptibili si parca o vad- de o frumusete dura si risipind caldura de o fierbanteala rece, asa cum va trece printre slujbasi.

Stingher

Supus

Va lua tot ce poseda si va lasa Iarna sa le dea sarutarea inghetului. Se intoarce, generatie de generatie si toti ii stiu frica, dar ca nebunii, incearca sa isi infrunte destinul si ii sarbatoresc venirea cu focuri imense din care se ridica spre cer pale rosii si galbene, ca niste limbi uriase de dragoni.

Punctul culminant

Si noi suntem nebuni in felul nostru, niste nebuni frumosi, ce cautam fiecare mica sau mare minune in natura care ne inconjoara, care ne-am adaptat la toate anotimpurile, care ne zbatem intre nostalgia verii si visurile iernii...totul e sa nu lasam toamna sa ne scape printre degete. Nu am ratat spectacolul ei in niciun an, si ar fi pacat ca acum sa nu prindem reprezentatia de gala...Asa ca ne vedem weekendul viitor, tot pe munte, in cautarea scenei perfecte.

Feedback Salomon XT Wings 5

2011-10-11T09:08:00.000-07:00

Rucsacelul de la Salomon m-a cuceritdin prima. Desi pentru alergare sunt fan borseta sunt uneleture/concursuri in care am prea mult echipament si acesta nu maiintra in borseta sau o ingreuneaza peste masura si atunci nu mai staferm pe solduri, asa cum o tin eu.

Astfel de mai multa vreme ma rodea ungand sa incerc un rucsac de alergare.

Primul care mi-a cazut in mana aSalomonul acesta si l-am luat in 2 ture:

Plusuri:

E f usor dar spatele este confortabil
Spatele este suficient de gros ca sa nu simti tot ce ai in rucsac, mai ales daca e umplut intr-un mod dezorganizat
Se ventileaza decent pentru spatele destul de gros pe care il are
Are acces intuitiv la bidoane
Poate stoca 2 bidoane de 600 ml care stau foarte bine in buzunarele laterale (deci mai multa idependenta fata de o borseta)
Volumul este suficient pentru ture de alergare sau bicicleta de 1 zi. Incape o geaca, o bandana, dulciuri, o trusa medicala minima, chiar si ceva apa de rezerva daca vi se pare ca cei 1.2 l din bidoane nu sunt suficienti desi cred ca se pot folosi si bidoane de 800 ml
Actele si telefonul pot sta intr-un buzunar separat, cu fermoar
Sta foarte bine pe spate in masura in care este reglat corect. Are foarte multe chingi de reglare si totul se face cu o singura mana. Nu suport sa am ceva care sa se “balangane” pe spate atunci cand alerg si acesta este motivul pentru care pana acum nu am gasit niciun rucsac care sa ma multumeasca
Acces usor la rucsac. Se poate pastra inchis la mijloc, si se deschide doar chinga de piept, se intoarce rucsacul pe un umar si se acceseaza continutul, nefiind nevoie sa il dati jos din spate.
Tine destul de bine la terfeleala
Fluier
Se gaseste si pe culoarea rosie

Minusuri:

-pretul daca ne raportam la ofertade la decathlon

NOTA: 8.5

La Comana cu bicicleta

2011-10-08T13:22:00.000-07:00

Traseu: Bucuresti-Berceni-Dobreni-Campurelu-Colibasi-Comana-Traseul Lacul Comana-Comana-Campurelu-Vidra-Berceni-Bucuresti

Ce e drept, anul acesta am iesit la putine ture de bicla, si la 0 ture cu MTB. Si aveam eu un gand mai vechi ca in weeekenduri cu vreme proasta sa explorez variantele pe care le ofera imprejurimile Bucurestiului, caci pana acum nu am fost la niciun concurs, la nicio recunostere, pe niciun traseu din imprejurimi: Cernica, Comana, Padurea Baneasa imi sunt total necunoscute...

Weekendul potrivit a venit dupa o luna septembrie superba, dar acum totul statea sub semnul ploii. Asa ca am decis sa facem cunostinta cu Comana.

Citisem ceva material pe blogul lui Horatiu si nu parea incurajator-multe gunoaie era impresia generala, asa ca nu am plecat prea entuziasta....Si am avut ceva timp ca sa imi ajut entuziasmul sa scada pentru ca o am avut ceva de pedalat pana in Comana (vreo 2 h cred cu tot cu pauze de bere/eclere).
Pana la urma in centrul satului ne-am strans gasca mare si am plecat pe traseul lung de la Comana Bike Fest, pe care ne-am descurcat si fara GPS caci marcajul era inca foarte proaspat. Trackul este aproximativ si este cel furnizat de organizatori. Cand o sa fie Em gata cu documentatia revin cu tot trackul nostru.

Bike route 993566 - powered by Bikemap

Track-ul lui Em (din care citez "am redus numarul de puncte si a devenit cam caricatura")

Bike route 1296171 - powered by Bikemap

Nu e nimic spectaculos de zis despre tura asta. Traseul pe la Comana este suprinzator si frumos. Ne-a placut si noua, ca si concurentilor de la concurs...Dar la concurs tot nu o sa venim caci din ce am inteles organizarea a dat cu minus in primavara....
Laviniu si Irina au mers nesperat de bine pentru a 5-a lor tura pe bicicleta ever si tarseul le-a fost dedicat :).

Mai jos am ales cateva (din putinele) poze facute de Radu, caci tura asta a fost mai preocupat sa bicicleasca cu Rohlofful pe poteci :).

Drumul de inceput-foarte primitor

Nimeni nu a vrut sa isi murdareasca bicicleta

Oare cum se cheama asta: stana de porci, porcarie?

Un locatar din stana de porci

2 fete cucuiete la final de tura

De fapt finalul a fost acasa caci nu m-am putut abtine sa nu pun foto cu Radu tinand pisica ce il uraste (asa crede el) in brate

Maratonul Pietrei Craiului 2011

2011-10-03T11:39:00.000-07:00

Motto: “Shoot for the moon. Even if you miss it, you will land among the stars”-Les Brown

Gata cu concursurile pe anul acesta…urmeaza o luna octombrie in care nu am altceva de facut decat sa hoinaresc prin munti cu pinguinii. Ma asez relaxata la calculator si imi arunc ochii peste RT-ul de anul trecut. Ma uit cat de lung este si ma confesez lui Radu spunandu-i ca anul asta nu mai am material pentru un asemenea RT. Nu stiu ce sa scriu atunci cand nu e greu, nu iti dai duhul, cand vorba aceea “sfarsitul nu-i aici”...

sfarsitul nu-i aici

Radu imi pune insa in vedere sa chem muza, sa capat ceva inspiratie. O astept cateva zile si nimic...Pai asta e treaba? Pana la urma ma pun pe scris oricum.

MPC-ul mi-l doream un concurs frumos, asta pentru ca la finish ma asteptau persoane dragi. Daca aveam obiective? Da! In visele mele vroiam sa vin sub 6 h (dar stiam ca e cam futurist) si mai vroiam sa ajung in primele 10 fete la categoria mea (adica primul sfert de clasament la feminin 18-29 de ani caci anul acesta erau inscrise 42 de concurente)...Planuiam astfel o evolutie, caci anul trecut am ajuns pe 11 din 22 de fete la categoria mea, asa ca acum cu ceva mai multa experienta era nevoie de o evolutie...an de an oamenii merg din ce in ce mai bine si e normal sa se intample asa, deci nu imi faceam iluzii mai mari decat puteam eu sa duc...Ceea ce dobandesc trebuie sa dobandesc prin fortele mele si prin antrenamentul/strategia mea. Eu evoluez si restul evolueaza, e normal, e firesc, e benefic...

Pregatiri

La start trec repede de controlul echipamentului caci la acest concurs (primul de pana acum) am ales sa alerg cu rucsac avand in vedere ca geaca era obligatorie si ca aveam o singura foita de ploaie (eu si Radu, din aceeaa din Decathlon, de 5 lei) si nu aveam cum sa o impartim. Eu am donat foita ca Radu sa fie “fast and light” si el mi-a donat unicul Activator ramas de la Ciucas pentru momente grele...

De rucsacelul cu care am alergat m-am indragostit weekendul trecut cand am fost la alergat prin Bucegi si e imprumutat de la Claudiu dar cred ca in curand imi iau si eu unul :). Am fost si sunt fan declarat borseta dar cand am prea mult echipament obligatoriu (de ex la 7500 sau acum) ma descurc greu improvizand cu 2 borsete...

Apoi Lucian incepe sa animeze spiritele dar emotia plutea in aer si cred ca oamenii erau asa incordati pentru ca au prins vreme mai buna decat asteptarile. In ultimii 2 ani a plouat si parca lumea era mai relaxata, acum insa alearga toti crispati, parca de frica ploii...

Si alearga lumea, alearga

Pe asfalt ma depasesc multi, si fete si baieti, dar nu imi mai pasa. Nu mai plec din ultimile linii ca la inceput, pentru ca stiu ca vin urcarile si acolo ma pricep...Iar poteca spre Magura e ingusta si nu prea ai unde sa depasesti...Baietii trec fulminant pe langa mine si ma gandesc ca niciodata nu o sa fiu buna la maratoanele de asfalt. Pe urcare insa la fel de fulminant trece pe langa mine si Gina Badea...hai ca asta e culmea ma gandesc eu si incerc sa nu o pierd din vizor. Cat suntem prin padure reusesc dar apoi cand iesim printre case pe poteca ce se strecoara printre garduri trebuie sa ma asez cuminte la o coada ce avanseaza in ritm alert la deal. Merge repede dar nu alearga, desi nici eu nu cred ca as fi putut alerga tot drumul acela...Astept sa iesim in drumul larg pe care m-am plimbat anul trecut cu Em cu bicicletele si toata lumea tasneste ca din pusca. Incep sa apara la orizont oameni cunoscuti (baieti de regula) cu care ma intersectez de regula pe la maratoane, esalonul meu cum s-ar spune...Doar ca de data asta ne intersectam mai repede decat deobicei semn ca ori merg eu mai bine, ori trag prea mult de mine si risc sa se termine gazul prematur...Totusi imi place la nebunie zona asta, sus la deal dand din bete, jos la vale dand drumul la picioare. Ajung la Table exact la timp ca sa alimentez cu un gel. In acest punct de alimentare cred ca am stat cel mai mult din tot concursul. Am luat apa in bidon, am luat un gel si am baut apoi apa pe saturate ca sa am ce sa imi balbacaie in stomac pana incepe urcursul, Am mai pierdut si ceva locuri pe aici dar asta a fost sa speram ca noua bula de energie ma va ajuta sa le recuperez pe urcarea lunga spre Saua Funduri. Maratonul trece repede, tin din nou aproape de Gina pe urcarea spre Saua Funduri si de Mihaela Puiu dar odata iesiti in ierburile mari ne transformam repede in monom iar viteza de deplasare devine invers proportionala cu lungimea monomului. Ma odihnesc si atunci cand vreau sa depasesc esuez lamentabil caci nu am pe unde. Gasesc cu greu la un moment dat 2 scurtaturi dar pe atunnci eram aproape ajunsa la indicatorul cu Refugiul. Aici am pierdut ceva timp si a fost undeva la limita intre ce bine a fost ca m-am odihnit si vai am osoit-o prea mult. Sper doar sa nu fie nevoie de o noua asteptare pe corzile fixe instalate de Salvamont la intersectia cu Valea Urzicii.

Pe coborarea asta accidentata o prind din urma din nou pe Gina Badea si apoi ne intersectam cu Ciprian Lolu care urca spre Saua Funduri....primele fete sunt deja departe, au pe putin jumatate de ora avans, asa ca nu imi ramane decat sa imi fac concursul. Anul trecut am avut impresia ca am coborat mai bine pe grohotisul asta, anul asta ma simt putin nesigura, dar intalnesc multe fete cunoscute printre care Toma Valerica cu care am mers impreuna in masina la Ciucas si Covaci Constantin cu care am stat la sedinte la Ciucas dupa finish. Apoi sus-jos pe la Padina Lancii, Umerii Pietrei Craiului si Marele Grohotis. La un moment dat suntem un sir de 4 fete, tot una dupa alta. Pe coboarea spre Refugiul Spirlea care a venit mai repede decat anii trecuti Gina evadeaza si nici gand sa o mai prind...mi-ar fi prins bine ceva apa caci tocmai ce luasem al doilea BCA (btw ma declar fan Sponser dupa ce m-au servit cu inceredere si pe Mont Blanc si aici) si ramasesem cu putin apa dar oamenii de la refugiu ma indruma mai jos pe poteca la izvor...Aici dau de pahare de apa si 2 ajung repede pe gat si in stomac. As bea mai multe dar stiu ca daca sunt calica cu apa o sa mi se agite in stomac si nu rezolv nimic, mai ales ca de acum pana la drum e numai coborare. Multi oameni pe aici care urca cu bagaje mari, si mai multi care coboara ca disperatii la vale. Am contact vizual cu Constantin si incerc sa nu il pierd din ochi pe coborare si sa nu slabesc ritmul...ceasul imi arata un puls constant pe la 162-163. Pe forestierul spre Plaiul Foii imi reevaluez planul. Faza cu 6 h pica, daca vroiam sa am sanse trebuia sa fiu aici pe la 4 h de la start. Acum oricat as calcula nu mai pot indrepta situatia si nu imi mai acord nici macar eu, mie insami sanse...Asa ca nu imi ramane decat sa alerg cat de bine pot. Si fac asta, alerg tot forestierul pana in Plaiul Foii, aproape la acelasi ritm in care am alergat si la inceput de maraton pana la Botorog. Ma depaseste un singur baiat care a trecut pe langa mine inainte sa imi pot eu da seama cum sta treaba. Pe tot drumul multe incurajari care imi prind foarte bine.

In Plai am niste miscari de mare inspiratie. Castig 2 locuri in clasamentul la feminin doar pentru ca nu am stat aproape deloc la alimentare. Am intins doar un bidon, l-am primit plin si am dat pe gat 2 pahare de ceva lichid. Si gata, restul alimentarii pe drum. Primii pasi pe forestier, deschid activatorul si il beau cu pofta. Acum am nevoie de el...Pana la bifurcatia raman in spatele unui tip inalt cu picioare bine legate, in colanti negri. Speram ca odata intrata in poiana ce precede urcusul la Diana sa prind aripi dar nu s-a intamplat asa. Adica nu am reusit sa alerg un metru. Mergeam in schimb foarte alert si cu o respiratie pe care de abia mi-o auzeam. Si sarabanda incepe. Nu simt nicio transformare in mine, poate doar o linistire a apelor dar picioarele parca incep sa mearga singure. Si depasesc, mergand, fara sa alerg niciun metru. Concurent dupa concurent, vin din urma, trec si las in urma. Fara efort, fara sudoare, intr-un ritm de metronom. Doar ceasul imi e martor. Picioarele ma asculta. Nicio crampa, nicio urma de protest. In spatele meu se face pustiu. In fata mea e Gina Badea din nou, totusi nici gand sa mai trag la deal, trebuie sa pastrez rezerve pentru la vale cand vor tasni toti urmaritorii pe care i-am depaist pe urma mea...

Ajungem la Diana, si mai iau un gel mic de la Sponser, am nevoie sa raman cu rezerve de energie pentru ultimii kilometrii. Intre timp Gina a disparut si eu prind din urma un concurent de la masculin de care ma tin scai. Omul meu coboara constant intr-un ritm care imi convine, alearga mult, deci nici gand sa ma opresc. Coborarea asta se scurge mai repede ca niciodata si acum am alergat-o intergral, cu zambetul pe buze. Ma mir ca nu ma ajunge nimeni din urma parca as alerga intr-un univers paralel cu concursul...La Coltii Chiliilor masa de la punctul de alimentare este imbelsugata dar nu am de ce sa ma opresc. Verific apa din bidon si mai am cam 200 ml care trebuie sa imi ajunga pana la finish. Acum poteca e usoara, mai mult un drum, totul e sa gasesc un iepure si sa ma tin dupa el....trebuie sa il las sa ma traga la vale, la deal, cum duce drumul, dar sa nu ma opresc...

Trec de drum, intru pe poteca frumoasa ce coboara pe curba de nivel. Aici trebuie sa dai drumul la picioare, nu te ajuta gravitatia, dar mie tocmai potecile astea imi priesc cel mai bine. O vad din urma pe Mihaela Puiu, care pusese ceva avans intre noi la urcarea spre Saua Funduri. Alerg cuminte in urma ei, pastrand cam 200 m distanta si suntem despartite de ceva baieti. La o curba a potecii insa inevitabilul se produce si Mihaela ma vede. O simt si stiu ca o sa accelereze...O vad ca accelereaza. Ma simt pe mine si ma intreb ce o sa fac, merg cuminte sau aceelerez. Ratiunea mi-ar spune sa merg cuminte, picioarele insa accelereaza. Poate nu am nicio sansa sa o prind din urma, poate este mai fresh decat mine, dar asta trebuie vazut. Trebuie sa incerc, daca nu se poate, asta este, macar ma voi consola ca am incercat. Iepurele meu ma lasa la conducere, apuc sa ii spun ca tare bine a fost in urma lui si acum suntem una dupa alta. Tinem distanta constanta, desi ritmul a crescut o perioada. Soarele ma bate in cap, ma concentrez la drum caci nu am voie sa gresesc si sa ma imprastii pe aici (nu ca m-as accidenta... Dar as pierde timp pretios). Minutele mi se par interminabile si caldura ma termina. Incepe coborarea si putin cate putin, insesizabil parca castig teren. Ajung sa ma intreb daca acest concurs o sa fie suficient de lung pentru ca eu sa o ajung pe Mihaela, sa ma odihnesc in spatele ei si sa o intrec...Si daca ma tin pe mine puterile. Deja alerg cu pulsul la 182 si mare dilema cat voi mai avea resurse. Intram pe asfalt si deja Mihaela are sustinatori. Totusi alearga mai incet decat a facut-o pe poteca, ba chiar alterneaza mersul cu alergatul. Asa ca nimic nu ma mai impeidica sa ma apropii. Dar nu va faceti griji, desi la alergare blogurile mele sunt belicose nu sunt o bruta de om, ba chiar imi place sa impart bucuria alergarii, pentru ca de asta alerg...Cu Mihaela ma intrec de ceva maratoane dar e doar fair-play. Asa incat nu ma pot abtine sa o intreb daca nu vrea sa trecem linia de finish impreuna. E mica, are codite si seamana cu Claudia. Am niste flash-backuri de la 7500 de anul trecut si de anul asta...Dar sunt puternic ancorata in pamant, nu am nevoie de explicatii, mi se pare atat de corect sa trecem impreuna linia se sosire...Ea a alergat mai bine ca mine partea de mijloc a maratonului, eu inceputul si sfarsitul. Eu sunt un om care fac jocurile pe sfarsit si pastrez intotdeauna resurse pentru ultimii 7 km. Atunci imi savurez succesul, cand bateriile mele sunt pe jumate pline, iar ale multora sunt goale. Dar stiu sa si impart succesul si bucuria si concursurile sunt un loc unde intalnesti oameni de exceptie. Sunt convinsa ca 99% din cei care au alergat astazi sunt oameni de exceptie si ma bucur pentru ca am alergat alaturi de ei.

Finishul se scurge in 2, de fapt in doua si nu ramane altceva decat o imbratisare sincera si multumirea interioara pentru o cursa buna. Ultima de anul asta....De acum totul e sa nu ma las pe tanjeala. Stiu ca am mers bine, stiu ca pot sa merg si mai bine, vad cum am evoluat fata de inceputul anului si fata de anul trecut. Sunt planuri ambitioase si de 90% din ele nu o sa ma tin. O sa ma afund in schiul de tura si o sa regasesc alergarea la iarna, in parc, atunci cand ninge si nu alearga nimeni. Asa sunt eu, un om al contrastelor si oamenii imi spun ca se asteapta din partea mea la orice. La bine si la rau, imprevizibila si capricioasa ca o zi de vara, dar traiesc si merg pe munte cu pasiunea cu care oamenii isi traiesc concediul an de an...eu imi traiesc concediul weekend de weekend si de acolo imi trag seva...

Nu mai e nimic de zis. MPC este regele maratoanelor si ma bucur ca am avut ocazia din nou sa trec de linia de start si de cea de finish, sa traiesc bucuria cu cei dragi, sa le zambesc celor din punctele de alimentare, sa le multumesc celor de la finish care ne imbiau cu bunatati, sa ii aplaud pe cei mai buni, sa trec linia de sosire cu Mihaela, sa mai adaug o medalie de finisher la colectie. Pentru asta le multumesc tuturor celor care s-au implicat in organizarea acestui eveniment.

Si povestea merge mai departe caci dupa un somn odihnitor intr-o frumoasa casuta din Zarnesti (multumim inca odata Horatiu si Roxana pentru recomandare), duminica am pus din nou adidasii in picioare. Nu pentru alergare ci pentru o tura pe dealurile din Moeciu.

Din nou pe dealuri cum ar spune Claudia

Am parcurs jumatate din bucla 3 de la Maraton alaturi de oameni de toate varstele de la copii pana la parintii nostri si ne-am bucurat de toamna si de frunze galbene, de un soare bland ca seva pamantului, de un munte linistit, de spinarile Batranei si de zgomotul abia perceput al satului de la picioarele noastre.

Cand Bucegi....

Intre fere, in Poiana Gutanu

Am mirosit margarete si fan si conuri de brad, ne-am strecurat printre case si am simtit si de ce nu transmis mai departe frumosul naturii...

“Don't bother just to be better than your contemporaries or predecessors. Try to be better than yourself”-William Faulkner

RT Radu

Acolo unde ma simt acasa

2011-09-27T14:15:00.000-07:00

Data: duminica 25.09.2011

Echipa: Eu si Radu

Traseu: Busteni-Caminul Alpin-Plaiul Munticelu (TR)-Valea Morarului (nermarcat)-Omu-Saua Batrana (BR)- Valea Doamnele -Pestera (TR)-Piatra Arsa (BA)-Jepii Mari-Busteni (TA).

Timp total: Mike 8h 30 min; Radu aprox 8 h

Date statistice: diferenta de nivel : 2600 m

distanta parcursa: nu stim :), ceasul nu mi-a zis decat cate calorii am consumat :)-destule

Stiu de cu seara ca ceasul pus sa suneduminica la ora 7.00 e o adevarata bataie de joc...si mai stiu ca nu o sa ma trezesc si iar o sa pacalesc ceasul cu un somn dulce dedimineata...cel mai dulce.

Duminica dimineata

Ceasul nu suna dar suna telefonul fix.Wtf? Cu ochii carpiti de somn ma trezesc sa raspund...apoi ma culcdin nou si sper ca am pacalit clipa. E trecut de 7 dar nu reactionez.Mi-e lene sa ma ridic sa fac bagaje, sa imi caut haine, sa mapregatesc de munte desi el ma asteapta. Si eu imi doresc o revederedar comoditatea e pe cale sa invinga....Pana cand suna iaratelefonul...Tot fixul...Il aud ca prin vis si nu pot sa accept caeste el. Din nou...

Odata cu cuvantul “Alo” somnul estecompromis si de ceea ce imi era frica nu scap...Mancare, haine, bagaje,DN1...Haide sa mergem ca parca ziceam ca muntele ne asteapta.

Si l-am gasit surazator. In ciudanorilor de la campie care nu prevesteau nimic bun aici era soare. Sidupa primii 500 m de alergare pot sa spun ca era si cald. Aveam incap un traseu propus de Radu dar nu aveam niciun tel...Mergeam cicasa alergam. Nu stim de ce, eu sigur nu am gasit un alt scop mai bun,decat ca sa fac miscare si sa ma bucur de munte. Si mai ales depoteci pe care nu am mai fost demult si pe care le-am ignorat in modsistematic in ultimul timp (cel putin cand nu era zapada).

Deci in primul rand Plaiul Munticelu,unul dintre cele mai placute si relaxante trasee din Bucegi. Nu areperspective si panorame dar e o plimbare numai buna pentru o zicalduroasa, cu poteca lui domoala care se prelinge pe sub coapcibatrani si desi. Nu mai stiu cand am fost prima data pe aici, dar imiaduc aminte prima incursiune spre Refugiul Costila cu Corina, sauprima tura de iarna cu dormit la cort in Poiana Costilei cu Florin,Corina si Victor, sau o tura de noapte cu Florin iarna, tot sprePoiana Costilei. Tot pe aici, am vazut cu mult timp in urma, primulom alergand pe munte si pregatit in consecinta (f light, sistem dehidratare etc). Atunci parea un lunatic, acum probabil la fel gandescsi oamenii cu care ne intalnim pe poteca despre noi! Cat de mult s-auschimbat perspectivele...

Plaiul Munticelu-o poteca pe care mi-am dorit sa alerg din prima clipa in care am descoperit ce inseamna alergarea la munte

Dupa primele 20 de minute in care maimult urcam, poteca se mai domoleste si intra pe un fals plat de carene bucuram...cat de repede se scurg distantele sub adidasii dealergat. Acum am facut cateva zeci de minute pana in Poiana Costilei,iar intr-o tura de iarna cu Florin am facut ore bune si am avut norocchiar ca am nimerit-o la frontale, pe zapada si asa flower-power cumeram.

Iesim in Poiana Costilei

Din Poiana continuam spre ValeaMorarului, nu inainte de a ne aproviziona cu apa, prilej pentru minesa imi dovedesc a mia oara cat de indemanatica sunt si sa pic in rau.

Intram pe Valea Morarului si imi aducaminte cu placere ultima tura de schi de iarna trecuta.

Acum peisajul e atat de schimbat siparca uitasem cat de impunatoare se vad Acele de aici.

Eu as cam cere o pauza, s-au implinit 1h 30 de mers si mergem spre 2 h si parca mi-ar prinde bine cevadulce.

Initial ziceam ca ne oprim in firulvaii dar apoi am tot urcat sa iesim deasupra canionului.

Canionul- nu imi vine sa cred ca an schiat iarna trecuta pe aici

Valea Morarului, iarasi un loc memorabil. A fost prima mea vale de abrupt, cu Corina si Victor. Afost o revelatie pe atunci intr-o zi de vara, o sambata, in care amfost singuri pe vale. Era momentul cand mergeam cu casa in spate siam facut pe atunci de jos din Busteni pana la Omu 13 h. A fost primatura in care nu am mai fost eu veriga slaba din lantul slabiciunilor,pentru ca am fost powerd by chocolate (stiu si acum strategia, 1tableta la fiecare ora, mergeam cu ciocolata in buzunar care afinaliza prin a se topi definitiv si a-mi murdari buzunarul celor maivarza pantaloni 3 /4 pe care ii aveam acasa si care faceau parte dinechipamentul meu de munte).

Acum as avea din nou nevoie de cevaciocolata mai ales caci car o groaza in rucsac dar pana la ciocolatane oprim la zmeura. Am sta mai mult aici, dar terenul e asa in pantaca nu poti sa savurezi cum trebuie.

Iesim din canion la soare, pe iarba sistam la o pauza cu oamenii din Ursul Trubadur...Bine eu vorbesc cuatat naturalete despre ei de parca ii stiu de o viata, dar de faptdaca nu eram cu Radu, treceam pe langa ei fara sa imi dau seama ca iicunosc desi cred ca am facut chiar si un revelion impreuna (la Urlea,in 2006). Daca o sa va intalniti vreodata pe munte cu mine si nu vacunosc, sa nu va mirati, asa sunt eu!

Deci stam la ceva dulce, la o povestesi nu ne mai dam plecati. Era soare si bine, iarba galbena, ceralbastru, temperatura blanda.

Poza de grup pe Valea Morarului

Din amintiri (adica de atunci cand amurcat ultima oara pe aici, pe un 1 mai, cu schiurile in spate), imiparea ca se scurge repede caldarea 2 dar in realitate nu a fostchiar asa...Se scurge chiar greu si ma apuca amintirile unei alte ture de 1 mai cu Corina, Andrei si Cristi, cand am fost pe Morar, ambatut urme, am ajuns uzi si terminati la Omu, am dormit la cort cuCorina dar in sacul lui Cristi si am tropait cu balta si cu broastelein bocanci pe tot platoul. Si atunci a mers greu si noi ne chemamMelci si nu pinguini (dupa viteza de deplasare).

Pana la urma iesim si in caldareasuperioara.Aici la vreme de iarna, privirile intalnesc Cornisa (oamenintare mare si neagra care sta atarnata deasupra capetelor celorce se avanta pe vale). Acum privirile nu intalnesc decat poteca decreasta dintre Bucsoiu si Omu, masivul vf Bucsoiu pentru care am trasatat la 7500 anul acesta si cateva siluete imprastiate.

Iesim pe stanga,spre Creasta Morarului.Radu o tuleste in fata si eu raman singura cu muzica mea.

'Cand Bucegii dau zvon de piatra si izvoare"

Ajung sus,au trecut putin sub 4 h de cand ne-am pus pe mers.

Eu si Costila ce tocmai a iesit de sub un nor

Vremea nu e nicitanara, nici batrana, dar platoul e linistit. Se vad toate potecilece pleaca de la Omu: pe Bucsoiu, spre Babele (poteca de vara de subCerdac si cea de iarna, de deasupra Cerdacului), apoi de la Omu sevede poteca spre Valea Doamnele si cea de pe Valea Ialomitei. Insfarsit voi alerga pe superba poteca spre Saua Batrana...cu toatepanzele sus. Nimic nu ma opreste, nu ma doare niciun genunchi, nu enici ceata, nu sunt nici obosita...Sunt curioasa cum e, caci demultimi doream sa zbor pe aici. Forfota de pe Valea Ialomitei ramanedeparte si noi suntem doar 2 umbre care alergam parca dupa nori pedrumul ce din vale pare creasta si care de fapt e aproapepajiste.

Spre Saua Batrana

Fiecare in ritmul lui, ajungem la jnepeni, unde avantul sedomoleste caci aici e de mers pana la refugiul din Saua Batrana.Frumos, primitor, mare, incapator,e un refugiu care imi estedrag.L-am cautat intens cu Claudia in ianuarie 2011, pe noapte, dupao tura lunga si frumoasa, motivate de dorinta de a nu ramane la unbivuac in zapada.

Dupa fix 1 h de cand ieseam in CreastaMorarului, facem o noua pauza la intrarea pe Valea Doamnelor. Nu stiuvalea asta decat in haine de iarna, asa ca nu stau mult la povesti sio iau la vale (oricum merg mai incet si Radu ma va ajunge din urma).Radu ma deziluzioneaza cu o aproximare de 1 h 30 min pana la Pesterasi eu ma intreb de unde caci in aceeasi tura cu Claudia, desi ambatut si urme la urcare, nu am facut decat cam 3 h. Pana la urma, imiamintesc eu ca amintirile lui Radu de pe Valea Doamnele, vin dintr-otura din 2010 facuta sambata, imediat dupa 7500 tura lunga si magandesc ca or fi putin deformate. Cert este ca stalpii de marcajzboara unul cate unul si desi in partea de mijloc valea este maiaccidentata si mai putin alergabila totusi dupa 1 h de la ultimapauza intram pe traseul BA,care pleaca din spatele hotelului Pesterasi urca la Piatra Arsa...Lasam in urma Pestera unde nu ne asteaptanimeni, nici cu fluiere, nici cu pepeni, nu avem niciun sticker depus, nu e nicio tabara de corturi ca la 7500. E chiar pustiu silinistit caci mai toti turistii au plecat spre casa...si noi mergemspre casa, mai avem 2 h de lumina si 2 trasee de facut.

Incepem cu traseul turistic spre PiatraArsa, marcat cu banda albastra, pe care il parcurgem int-un mersrapid, cu multe pauze de pozat...e frumoasa lumina de la apus si peRadu il inspira din cale afara, asa ca poze, pauza de masa si iarasipoze.

Spre Piatra Arsa

Noaptea ne alearga dar momentul e pretios. Suntem aproapesinguri pe platou si e o liniste de vis, acum cand soarele pleaca laculcare.

Si noi plecam spre casa noastra, desiparca am ramane aici, sa ne bucuram de sentimentul de posesie pe careil avem pentru toti muntii din jur...parca totul e al nostru si amramane aici peste noapte si peste saptamana sa vedem o alta fata aBucegilor.

Radu pleaca lansat in coboarea pe Jepi,eu nu ma grabesc caci Radu trebuie sa recupereze masina de la CaminulAlpin si sa vina cu ea la Silva. Intru pe Jepii Mari la 7.09 siplanuiesc sa termin sectiunea de lanturi pana se insereaza. Aproapereusesc dar aprind frontala la ultimul lant (7.30) caci nu vreau sa riscnimic. Nu are sens sa ma grabesc caci graba strica treaba. Astfel cadesi ma strofoc, nu inteleg cum Radu coboara pe Jepi in 45 de minutecaci mie pur si simplu nu imi iese...de fapt imi iese cam dublu, desirecunosc ca de cand am aprins frontala am alergat prea putin. Umbrelejoaca hore nebunesti in fata mea, pietre sunt la tot pasul, noapte,zgomote si orasul inca departe. Sunt singura pe munte dar nu imi estefrica, am mai fost de atatea ori. Ma bucur ca nu ma doare nimic, mabucur ca acum nu trebuie sa plec mai departe si sa urc pe Jepii Mici,ci voi ajunge sa imi intind oasele obosite direct in pat. Tot felulde ganduri ma incearca si poteca se scurge totusi sub pasii mei. Imiaduc aminte ca am urcat odata cu Corina pe Jepii Mari si am scos untimp de vis (de referinta pana m-am apucat de alergat), dar oricat amincercat sa imi strofoc mintea pe coborare sa redescopar care a fosttimpul, sinapsele responsabile de acest sertaras nu au vrut sacolaboreze...sau poate s-au dezintegrat si ele, si nici amintirile nule mai pastreaza...Momentul lor a trecut, la fel ca momentele sioamenii din multe ture la care am facut referire. Eu le pastrez petoate in rama lor pretioasa, dar oamenii au alte drumuri si alte caisi nu mai am cu cine sa impart placerea revenirii prin locuri demultumblate.

Timpul trece si nu trebuie sa traim dinamintiri, ci sa privim intotdeauna in fata. Poate a iesit un RT maimelancolic, caci toamna bate la usa si zilele ploioase ne indeamna laganduri albe, negre, gri, inecate intr-o cana de ceai cu mult rom.Dar mai e pana acolo, mai e pana la weekendurile cu vreme mohorata,mai e o luna in care muntele ne asteapta cu straie suprinzatoare,urmeaza o luna octombrie care an de an a fost superba, cu zile maiscurte dar mai clare, cu cer albastru si frunze galbene, cu razecaldute de soare la pranz, o luna de hoinareala pe care sper sa oexploatam la maxim si anul acesta.

RT-ul lui Radu

Decizii

2011-09-22T14:07:00.000-07:00

De saptamana asta am renuntat la statutul de administrator pe site-ul carpati.org (abreviat CRPO)....Si la cel membru AMC.

Un capitol in ceea ce priveste muntele si oamenii s-a terminat...Poate ma voi intoarce la el la un moment dat, poate romanul vietii mele este atat de vast si de complex si va trebui sa revin la aceasta etapa, sa o reiau, sa reinnod firul epic. Poate acum am scris doar intriga. Sau poate acesta este un capitol inchis definitiv. Pe moment nu pot spune. La fel cum nu pot spune ce m-a determinat sa arunc prosopul...Poate ca de vina a fost programul foarte aglomerat din aceasta primavara, sau poate concediul lung in care am avut timp sa rumeg multe aspecte ale existentei mele. In mod cert pauza dintr-o activitate, te face sa regandesti acea activitate sa o vezi cu alti ochi.

Sau poate de vina este faptul ca am devenit mai egoista si imi dau seama ca vreau ca acel timp liber pe care il am sa in investesc pentru mine. Am atatea proiecte care stau la usa, care ma asteapta.

Poate asta tine si de firea mea, mereu in cautare de ceva nou si provocator, care se plictiseste repede de rutina si cauta alte orizonturi.

Problema nu are o solutie unica...

Tragand insa linie de pe CRPO am invatat multe...si mai ales am invatat sa socializez, sa colaborez. Datorita CRPO am prietenii pe care ii am si oamenii ma stiu dupa logul de pe CRPO. A insemnat mult, am investit si am primit si mi s-a parut un schimb corect. Trenul vietii mele a stationat mult in aceasta gara caci a fost o gara frumoasa, ascunsa in munte, pe unde treceau multi oameni frumosi cu multe informatii interesante. Dar acum a sunat semnalul si trebuie sa plece...Linia duce si mai adanc in munte, iar uneori mai adanc inseamna mai pustiu. Poate voi ajunge la un moment dat la capatul liniei si poate ma voi hotari sa ma reintorc...Daca o voi face si atunci cand o voi face, o sa gasesc gara cu totul schimbata (stiu asta): alta vopsea, alte flori, alt cladire poate, alti oameni se vor perinda pe acolo. O voi lua de la capat dar este fascinant sa ai cateodata un nou inceput si sa crezi in acel inceput.

Din nou despre prieteni (sau o vorba la Poienarii de Prahova)

2011-09-08T14:57:00.000-07:00

CTR 2011 s-aincheiat. Nimic nu ma mai tine aici. Eu nustiu de ce merg sa alerg la un maraton. Cred ca pentru traseu, darmai ales pentru dialogul interior, pentru a imi reaminti periodic, casunt o fire puternica, o fire capabila sa treaca peste multe piedici,sa sara garduri si sa escaladeze ziduri care apar din pamant pe la km30. Radu merge si pentru atmosfera de dupa si pentru interactiunea cuoamenii…Eu nu ma pricep sa ma bag in seama cu oamenii (daca suntintrebata raspund frumos, daca se leaga o discutie pe care o simtapropiata, ma implic), dar altfel nu ma pricep decat sa zambesc(incurajator sau drept multumire). In plus,astazi si soarele ma goneste de la stat si in plus undeva la 60 kmdistanta, toti prietenii nostri sunt stransi la gramada si dezbatprobleme ma gandesc eu importante precum : cati litrii de vintrebuie sa biruie fiecare,cand frigem carnea etc.

In plus nu i-am mai vazutpe toti de 1 luna jumate si mi-e dor de ei, asa ca pun punct ideiinastrusnice de munte, vale, Bucegi de a doua zi si plecam sprePloiesti. Din drum nu imi amintesc decat o pauza in parcarea de laLidl, unde am mancat branza cu verdeata si parizer caci eram lesinatide foame, restul a trecut ca prin vis.

Visul s-a continuat la felde frumos in fata unei mese pe care trona o oala de fritptura calda,mici, pulpe si alte proteine...

Am acceptat orice mi s-a oferit, maiputin alcool, caci la cat de obosita eram, o gura daca luam, siajungeam urgent sub masa...

Plus ca vroiam sa ramanem treji sapovestim, sa schimbam impresii...3 concedii diferite, 3 povestistateau la aceeasi masa si vroiam sa le auzim pe toate. Ochii seinchid, frigul vine si el, dar le pacalim pe toate, pe unele cu Cola,pe altele cu un pulover...eu chiar cu o balaceala la fantana ca sadau jos transpiratia.

Si cred ca amincheiat sedintele , doar pentru ca cerul acela negru ii chema pe ceicu hamace...sa se intinda la orizontala, sa priveasca stelele si saadoarma in aerul racoros de inceput de septembrie.

Dormitor in aer liber

Eu nu ma potbucura de stele, doar daca imi cos unele fosforescente pe tenta, darcum somnul nu vine stau intinsa, oarecum priponita din cauza febreimusculare si meditez...

Meditez la toti cestransi aici. La cat de natural e fiecare si detolerant si mai ales, la cum, pentru toti astfel de momente sunt ca ogura de oxigen. Fiecare fugim de unele obligatii, mancam kmintregi,doar pentru a ne regasi. Tineri sau adulti, mici sau mari, cupovesti interesante sau doar buni ascultatori, cu idei, cu planuricomune sau individuale care insa vor gasi sustinere, cu rabdare saunerabdatori sa vorbim, sa ne expunem parerea, deschisi la lucruritraznite si uneori copii.

De multe ori copii. Astapana ne legam in coarda, sau pana lucrurile se imput. Atunci devenimadulti si atunci iese la iveala intreaga relatie cladita peste ani.Atunci eventualele compromisuri dispar caci tot ce conteaza estescopul, telul, in numele caruia investim priceperea fiecaruia siintelegerea tuturor.

Si mai avem ocalitate...chiar daca ne suparam, stim sa uitam repede...d-asta amzis ca suntem copii...

Si daca nu ne credeti,uitati activitati de duminica:

sarit coarda (demonstratie)
jucat ping-pong (campionat)
cantat in causul palmei (competitie oameni vs pasari)
mancat inghetata si baut suc de portocale pe care mama Silvanei ni-l aducea apetisant pe masa
scaldat
balaurit dupa scaldat pe tarla, prin lanul de floarea soarelui, pe lotul de trifoi si prin lanul de porumb. Nimeni nu stie de ce am ajuns prin camp si nu pe drumul de dus, dar e cert, e ca in copilarie...Cand unul face o prostie, toti il urmeaza.

Sarit coarda

Defiland prin sat in drum spre scaldatoare

Locul de scaldat

Daca eram adultipoate ne dadeam seama ca saraca Silvana era in travaliu si mai aveaputin sa nasca, daca eram in schimb copii mai stateam si la gratar simergeam direct la spital sa il sustinem pe Marti in acea greaincercare de a deveni tata. Dar cred ca nu suntem nici una, nicialta, suntem pur si simplu pinguini si e al nabii de interesant saplanifici o tura si sa o schimbi joi la 90 de grade, sa te duciweekendul asta la bicicleta, weekendul viitor la catarat si apoi saincingi un fotbal la salina. Facem lucurile cu pasiune si mai ales cuplacere si cu zambetul pe buze atunci cand le facem impreuna.

Ciucas Trail Running

2011-09-05T14:11:00.000-07:00

Cu gandul la un Om Mare, ale carui maini au facut sa fiu un om normal, cu vise, cu sanse, cu viitor.

A doua oara la Ciucas…Ne-am inscris cu entuziasm inainte sa plecam in concediu, poate datorita faptului ca ne simteam intr-o forma foarte buna, fizic vorbind, alergasem ceva in ultima perioada si ne gandeam ca peste asta se va adauga si antrenamentul dobandit (sau cel putin mentinut) in concediu…

Insa cu o saptamana inainte de maraton, cand apucam sa facem prima alergare mai lunga (pentru Radu) si singura alergare de orice fel pentru mine, suntem readusi brutal cu picioarele pe pamant. Ne taram greu pe campurile si prin padurile de langa Slatina, iar alergatul acela cu usurinta si de placere e dulce amintire. Constat ca ma dor o groaza de parti din organismul meu si amandoi suntem aproape siguri ca o sa ne dam duhul la Ciucas. Dar daca am zis ca mergem, mergem, in plus anul trecut ne-am simtit atat de bine si traseul a fost foarte frumos...

Anul acesta traseul a ramas in continuare frumos (cu exceptia drumului care coboara de la Cabana Ciucas, pana la Fantana lui Ioan), dar pot sa afirm cu mana pe inima ca am fost dezamagiti de organizare.

Lucrurile au mers sincopat inca de vineri seara, cand la inscriere/validari lucrurile nu erau clare. Dupa ce stateai mai intai la o coada lunga, daca nu se gasea niciun crestin care sa iti spuna, ca trebuie sa treci inainte pe la o alta masa de unde sa iei o declaratie pe proprie raspundere, pe care sa o completezi si cu care sa te asezi la coada, stateai degeaba.

Eu am avut bafta de un asemenea om, deci am stat o singura data la coada aceea, care oricum mergea greu, si a mers la fel de greu inca vreo 2 h dupa aceea pentru ca eram 3 persoane in masina, si fiecare am fost sa ne validam inscrierea la ore diferite in speranta ca vom prinde mai liber. Greu inseamna cam 30 de min, insa avand in vedere ca intervalul 20-23 era clar cel mai aglomerat, era benfic sa fie mai multi voluntari mobilizati la inscriere/validare.

Bun, iau pachetul de concurs si tusti la somn.

Dimineata, zi cu soare, nici gand de ploaia tot anuntata. Incalzire, aliniere si start.

Cursa nu are istorie. Stiam traseul, stiam unde sunt urcarile, unde sunt coborarile, unde e de alergat si speram doar ca totul sa functioneze .

Dupa primii 4 km apare un prim punct de alimentare, cu apa, unde sta Cosmina. Nu pot sa nu ma opresc, sa o salut si sa beau niste apa, mai ales ca imi parea tare cald pentru inceputul lui septembrie. Apoi merg mai departe si urmeaza urcarea si apoi coborarea spre Casa Vanatorului, un segment care mie imi place in mod deosebit . Ar trebui numai sa ma invat sa alerg mai repede pe bucatile acestea de plat.

La Casa Vanatorului era punct de alimentare, asa ca din nou apa si niste struguri in plus si plec eu lansata, mai departe pe forestierul de anul trecut. Pana cand aud niste strigate hotarate, imi scot castile din urechi si intorc capul sa vad ce se intampla.

Constat ca un domn ma striga tocmai pe mine, caci gresisem drumul. Ei asta e buna, pana acum nu am reusit la niciun maraton balizat sa ma ratacesc. Revin pe traseul nou, pentru ca practic aici a fost introdusa o noua urcare de 250 m diferenta de nivel (si o coboare aferenta) si astfel nu mai alergam pe drumul acela forestier si anost care mergea in pasul Boncuta.

Bun, insa eu ma intreb de ce acolo nu a stat un voluntar, sau nu s-a inchis acel drum forestier cu o banda?

Si ma mai intreb si de ce pentru marcarea intregului traseu s-au folosit niste fasii atat de mici si de inguste de banda. Si de ce nu s-a folosit vopsea roz sau portocalie, pe pamant, inainte de intersectii ? Eu nu port ochelari si vad bine dupa ultimile controale oftalomologice efectuate in vara asta dar atunci cand alerg nu sunt atenta la toate detaliile si cred ca ceea ce este important (de ex schimbare de directie), trebuie sa fie foarte clar marcat. Mai ales ca anul trecut traseul mergea pe acel forestier si in virtutea inertiei, puteau sa existe participanti care sa aleaga drumul mai larg si mai ademenitor.

Ma rog asta nu am gandit prea mult atunci, ci m-am pus pe urcat, 250 au trecut repede si apoi m-am pus si pe coborat si am reintrat curand in forestier. Suntem practic la ombilicul spre CP3, care mi-a placut si anul trecut caci aici poti sa vezi pe cine ai in fata si pe cine ai in spate...Si aici il vad mai intai pe Suca, cum alerga cu privirea pierduta, il caut pe Radu dar nu il gasesc, deci probabil trecuse, apoi incep sa vad fetele: Hiroko, Ioana, Diana si inca muuulte fete (nu primele nume erau problema, ci numarul de fete care erau inaintea mea). Ma gandesc ca merg prost (noroc ca nu aveam asteptari) si in punctul de alimentare sunt 110% sigura ca vreau sa ma premiez cu un activator.

Stau la coada si primesc doar jumatate de pahar de sponser, iar atunci cand cer apa mi se spune ca gasesc la nu stiu ce izvor sub brazi 1 km mai incolo. Asta mi se pare nasol, adica eu ajung intr-un punct de alimentare si ma astept sa gasesc macar apa, glucoza/zahar cubic si ceva fructe (preferabil citrice). Nu am pretentii de cine stie ce specialitati sau diversitate dar apa macar. Si pot sa inteleg faptul ca pe masa nu ma asteapta paharele, doar alerg cu bidon, numai sa fie cineva care sa imi umple cu ceva acel bidon. De data asta nu este, dar evaluez ca apa pe care o am mai tine pana la urmatorul izvor, de dinainte de cabana Ciucas, plus ca vine ceva urcare prin padure, unde o sa fie mai racoare. Iau activatorul si plec cu un gust cam amar (si la propriu si la figurat) in gura.

In curand simt activatorul cum isi face efectul si totul devine mai usor si mai roz.

Alerg pe forestier, desi sunt in fata mea si concurenti care merg, apoi urc cuminte la bete si nu ma mai lupt cu soarele si cu o senzatie de sfarseala cum am patit anul trecut. Ma tot tin dupa o fata imbracata cu tricoul albastru de concurs ...pe urcari si pe plat ma apropii, iar pe coborari pierd teren...Ma intreb cat timp va ma tine jocul asta de-a soarecele si pisica si tocmai cand urcam voioasa si ma pregateam sa depasesc, constat ca imi cade ceva de la spate. Ma intorc, si hopa, 2 geluri. Realizez ca din prostie sau graba am plecat probabil cu buzunarul de la borseta deschis din PC2. Evaluez paguba si singura paguba e un Activator, problema mea e ca e singurul pe care il mai aveam la mine si il planificasem pentru cabana Ciucas si urcarea pe varf. Nici anul acesta nu o sa imi fie deci usoara viata la deal...

Ajung la izvorul asteptat si primesc 1 pahar cu apa si ii rog pe cei de acolo sa imi umple bidonul. Primesc un bidon umplut pe jumate, le spun ca as vrea sa il umple daca se poate si mi se spune ca o sa mai fie un punct de alimentare la cabana la Ciucas...asta stiu, dar eu sunt concurentul patit de anul trecut, cand la cabana am primit cu greu 1 pahar de apa, pe principiul ca nu mai era. Asa ca, acum suflu si in iaurt si vreau sa am in bidon ca sa nu mor de sete pe urcarea spre varf. Le spun oamenilor temerea mea si pana la urma ma descurc singura.

Plec spre cabana, pe o alta portiune care mie imi place in mod deosebit si ajung repede inainte de urcarea pe varf. Aici, in final astrele se aliniaza si ma intalnesc cu Radu care coboara deja. Incerc sa ma concentrez pe o chestie noua pentru mine: lupta cu crampele...

Le simt cum stau sa ma pandeasca si parca devin din ce in ce mai insistente. Imi dau seama ca inca nu sunt refacuta dupa lipsa de vitamine, fructe si legume din concediu si din pacate nici isostar nu am luat la mine suplimentar si nici anticarcel nu am...Ramane doar sa fiu cuminte. Cum incerc eu sa ma concentrez sa urc pe toata talpa (putin diferit de modul in care urc in concurs, mai pe varf si cu pasii mai intinsi), incepe tibia stanga si apoi trece stanga si incepe dreapta, undeva la baza...Asta nu am mai simtit de la 7500 tura lunga de anul trecut, dar asta stiu ca vine si trece si sunt determinate de modul usor diferit in care calc acum. Pana la urma trec si astea si desi nu ma depasesc pe nimeni, nici nu sunt depasita dar deja imi este frica pentru ce va urma pe coboare..Totusi nici aici nu pierd prea mult si cobor binisor pana la cabana, fara sa aud comentarii din partea genunchilor mei. Ma bucur si ma cred aproape scapata,pana cand imi amintesc de blestematia de drum forestier care coboara de la Cabana, la Fantana lui Ioan. Ma apuc si cobor asa infranat, simtind cum imi fac varza unghiile de la picioare si ma tot intreb daca voi putea vreodata sa cobor bine pe aici si uitandu-ma insistent la ceas (numai aici l-am folosit) sa vad la ce altitudine sunt (cu alte cuvinte cat mai dureaza pana scap de drum).

Scap, ajung la fantana, iau apa pe indestulate in bidon si plec spre Muntele Rosu pe un traseu care imi place mult. Nu mai am energie sa mai trag asa cum faceam la inceput de concurs pe un astfel de traseu dar totusi alerg mult. Plus ca acum e moale si placut pamantul, sub talpa adidasilor. Ajung la Muntele Rosu, ultimul pahar de apa si niste zahar, imi trag ciorapul care ameninta sa se stranga la unghia de la degetul mic de la picior si hai la vale pe punct albastru.

Coboarea asta a fost chinuitoare anul trecut. Lunga si interminabila ca si forestierul care o urma. Anul asta am alergat de la Muntele Rosu pana la Finish. Nu a mai fost chinuitoare dar pe alocuri a fost prost marcata. Niste urme de taf/tactor, fara puncte albastre pe copaci, fara benzi puse de organizatori. Alerg intr-un grup de baieti dar toti o dau la vale cu mai mult talent decat mine, desi raman in curand singura pe forestier. Care iarasi e lung si noroc cu umbra. Adi si Dani vin pe bicle in intampinarea mea. Ajung la pod, unde nu e nicio indicatie ca trebuie sa faci dreapta, doar o bariera pusa ca sa nu intre masinile pe acel forestier. Fac insa dreapta si ies in Cheia, unde iarasi nicio indicatie dar din amintiri stiu ca trebuie sa fac dreapta si providential gasesc un nene intr-o curte pe care il intreb daca pe acolo au trecut si alti alergatori...Pe acolo au trecut. In curand ajung deasupra finish-ului si coboararea e dulce si mai ales in viteza. Imi place sa pastrez un gram de energie pentru finish, unde sa sprintez cat pot eu de bine, oarecum pentru a multumi oamenilor pentru incurajari.

Imi pare totusi rau, vorbind cu Radu pe drumul de intoarcere de faptul ca am avut asteptari mai mari de la acest concurs, mai ales ca editia I din punctul meu de vedere a fost mai atent organizata decat aceasta si se presupune ca de la editie la editie incercam sa ne imbunatatim.

Astfel in afara de 2 aspecte pozitive traseul si startul punctual, voi incheia scurtul jurnal cu o lista de observatii, pe care insa organizatorii sper sa le priveasca in mod constructiv.

marcajul

-Benzile folosite e util sa fie ceva mai late pentru a fi mai usor vizibile de concurentii mai mult sau mai putin atenti

-Daca traseul nu urmeaza un drum evident/ci o poteca, acel drum evident trebuie inchis cu banda sau in acel loc trebuie plasat un voluntar.

-Inaintea intersectiilor este utila vopsirea catorva sageti indicatoare pe sol (intr-o culoare agresiva gen roz, portocaliu etc) care sa sara in ochi si sa ii ghideze pe concurenti pe trasa cea buna (vezi EcoMarathon si Hercules)

-inainte de pod si la intrarea in sat (la sosire), la fel, marcajele lipseau si nici oameni nu erau care sa indrume concurentii

2. punctele de alimentare

-in punctele de alimentare mi se pare de maxima importanta sa fie macar apa. Dar sa fie la discretie,sa nu stai la coada pentru un pahar de apa...Daca nu poti sa sustii un punct de alimentare, faci mai putine, sau nu mai faci deloc. Comparativ cu anul trecut au fost anuntate pe harta mai multe puncte de alimentare si teoretic, erau suficient de dese ca sa mergi fara bidon. Noroc ca nu merg fara bidon, pentru ca muream de sete

- in punctele de alimentare e util sa fie si un sac menajer in care sa isi poata arunca concurentii deseurile (dar astea sunt deja detalii)

- mi se pare trist sa ajung la start si sa nu ma gasesc nimic de mancat si mai ales de baut (apa macar). Nu zic ca e cazul sa fie opulenta de la Moeciu la fiecare marathon, dar sincer la o taxa de participare de 80 lei, mi se pare ca au fost cam multe minusuri in organizare...

3. ziua de dinaintea cursei- un mod mai eficient de a valida inscrierile

4. personal- mi s-au parut cam putini oameni pe traseu, cei din punctele de alimentare erau coplesiti etc.

Scurta alergare la Slatina

2011-09-05T13:28:00.000-07:00

Primul weekend dupaconcediu si singurul disponibil inainte de CTR 2011. Mergemdeci la Slatina, sa ne refacem la iarba verde, in livada, cu rosii sipepeni pe masa.

Cum insa e cam multainactivitate, dupa 1 luna intreaga de miscare, Radu mai usor, eu maigreu, ne mobilizam sa iesim la alergat. Radu e primul si stabilestela fata locului un circuit, pe care plec si eu pe la ora12.00-matinala rau, ce sa zic. Era si cald, era si soare, era si prafdar mai ales nu era antrenament. Totusi in prima parte sunt capabilasa trag de mine caci mergeam spre padurea pe care speram sa o gasescumbroasa si racoroasa. Am gasit-o si cu niste drumuri mari siprimitoare. Dar pe langa toate aceste ingrediente placute, padureaera tapitata cu muste...Unele mici, o specie noua, nu agresive camustele de grind, insa tampe si insistene ca mustele comune. Intialvreo 20-30, de care incerc sa fug, sperand ca e doar o mica zonacontaminata...

Da, sigur! Pe masura ceintru in padure, din ce in ce mai adanc si din ce in ce mai la umbra,norul de muste creste. Ajunga sa iti intre in gura si in ochi si dejanu mai prididesc sa imi fac vant cu mana, scot din buzunar hartia cuschita traseului si o folosesc pe post de evantai. Crunt era sifaptul ca trebuia sa mentin o oarecare viteza X pentru ca sa nu lasmustele sa ma invaluie. Daca te opreai erai mancat, deci singurasolutie era sa alergi mai repede decat mustele, cu 0.1 km/h mairepede decat zburau ele, pentru ca sa le poti tine in urma ta.Alergam astfel cu norul, sau cu umbra in spate, caci desi in zonacapului unde erau clar cea mai multe transpiratie, era norul cel maimare, nici in rest nu eram neglijata.

M-am oprit odata la soaresa imi pun o genunchera pentru ca pur si simplu nu mai rezistam, siintr-o clipa am devenit hrana, copac, suport pentru muste.

Deja incep sa blestempadurea asta si desi nu imi face placere sa ies la soare, mai binecald si fara muste. Ma si vad cum ies din padure in satul Bistrita cuumbra dupa mine, de bag frica in locuitori.

Din fericire insa,cu 15 minute inainte de sat se termina padurea si desi Radu mi-a spusca daca vreau sa ma intorc, sa alerg inapoi prin padure caci dupasat, pana la casa noastra ma asteapta un camp arid si neprimitor,aleg mai repede tarlaua inundata de soare decat padurea. In Bistritaajung sfarsita, dar singura, fara companie, si nu prea imi vine saalerg pe acolo, ca sa se hlizeasca tot satul la mine si barbatii dincele 2 birturi. De fapt alergat e multspus, tarat e un termen mai bun. Asa camerg la pas, defilez in colanti si cu borseta pe acolo, si ma intreboare cate de mare e satul si cat o fi pana la Biserica. Aveam maimulte interese la Biserica:

1 Sa spun o rugaciune ca am scapat demuste

2.sa caut poate o fi unmagazin ca sa iau un pepsi rece, la sticla si sa il beau penerasfulate

3. sa fac stanga, petarla, inapoi acasa.

Pana la urma din toateastea s-a ales numai stanga pe tarla, unde ba merg, ba alerg, mastrecor printre ciulini si maracini si arbusti teposi si termin turaacasa, in cada, unde dau jos cantitati insemnate de praf.

Toti ma asteptau cusufletul la gura, caci Radu le spusese traseul si ma mai si lasase saplec asa, fata singura, pe taramuri necunoscute.

Ne amuza copios (sipe mine si pe Radu) mentalitatea oamenilor de la tara, care au umblatprea putin si au depasit prea putin granitele satului lor, auinteractionat prea putin cu oamenii din satele invecinate si ii credpe cei din jur “Ceilalti”. Nu este rautate, sau raca, sauura-este pur si simplu nesiguranta...Chit ca “Ceilalti” sunt siei oameni normali, cu un sat, poate mai saracacios, dar care muncescla randul lor pamantul, au gradina, case normale, copii, biserica,birt si nici nu sunt tigani...Dar sunt “Ceilalti”...si aceastagandire se perpetueaza sat de sat si in acest rationamentfunctioneaza relatia de reciprocitate.

Cam acelasi lucrupovestea si Louise Sutherland, o asistenta din Noua Zeelanda, care a pornit la unmoment dat (dupa razboi) sa faca turul lumii cu bicicleta. Cum nuavea suficienti bani, sa se sustina, se mai oprea in diverse locuriunde lucra ca asistenta , apoi pleca mai departe. Si in povestea eise regaseste aceeasi conceptie. Oamenii din tara X, pareau socati cavrea sa treaca in tara Y , unde din povestile lor se intamplau lucuriteribile, traiau oameni ciudati etc. Trecand in tara Y constatai caoamenii sunt la fel de normali ca in tara X si cred acelasi lucrudespre oamenii din tara Z-sunt pur si simplu “Ceilalti”.

Intr-un fel ma bucur cam-am nascut la oras, ca parintii m-au ajutat sa imi cladesc o brumade cultura si mai ales ca timpul a facut sa traiesc intr-o Europa incare multe granite au fost desfiintate. Astfel, de mic copil am ajunssa invat ca Ceilalti sunt ca si noi, iar ca tanar am invatat ca suntchiar peste noi. Si de fapt conteaza cum gandesti cand esti mare,cand esti adult, cand ai tendinta sa te afunzi in paradigme. Candesti copil, lumea e deschisa si curiozitatea e mai puternica decatfrica sau scepticismul...

http://www.flickr.com/photos/lot2lot/favorites/page2/?view=md

Detalii despre traseu:

Din localitatea Izvoru (Olt), ne indreptam pe drumul principal sau pe un al drum secunar (la alegere) spre padure. Oricum toate ulitele se reunesc intr-un drum mare, odata ce se iese din sat, drum prafuit, de carute si tractoare, cu cativa plopi inalti pe margine. Pe stanga si pe dreapta tarla lucrata sau nelucrata. Apoi, pe dreapta o casa cu acoperis rosu, urmata apoi de un grajd aparent parasit. Drumul urca pe un fel de dig, ca apoi sa ajunga la perdeaua de copaci. Am spus perdeaua de copaci pentru ca pana la padure mai avem ceva soare de indurat, desi pe aici, pe colo, cate un copac ne umbreste drumul cale de 2-3 pasi. Urmand drumul principal intram in padure (bariera) si nu ne abatem de la acesta pana vom ajunge la o intersectie mai mare. Drumul nostru coboara si urca usor si din ele se desprind alte drumuri mai mici, pe care insa le ignoram.
Ajunsi la bifurcatie (rascruce 1), facem stanga si continuam prin padurea de foioase aproximativ 30 de minute. Initial drumul merge drept ca apoi sa serpuiasca usor, pana la o noua interectie in cruce, unde facem din nou stanga (rascruce 2). Urmeaza o noua serie de bariere, padurea se rareste curand si iesim din ea, ajungand la o fantana alba (pe stanga) de unde putem lua apa. In fata noastra se vad primele case din satul Bistrita, spre care urcam usor. Ulita pe care am intrat ne va conduce la biserica (pe dreapta) (5 min, caci satul e mic). Langa biserica este un teren de fotbal (pe stanga), o fantana, un magazin mixt si 2 birturi. Prin fata birtutilor facem stanga si vedem casa cu acoperis rosu pe langa care am trecut dimineata si stalpii de inalta tensiune. Continuam pe tarla inca 15 minute pana iesim inapoi in drumul principal care urmat de data aceasta la dreapta ne va conduce in sat.

Harta traseului (schitata de pe Google Earth)

BCB-Final pentru bike-climb-bike

2011-08-28T12:27:00.000-07:00

Motto

“No one realizes how beautiful it is to travel until he comes homeand rests his head on his old, familiar pillow.” – LinYutang

“Twenty years from now you will be more disappointed by the thingsyou didn’t do than by the ones you did do. So throw off thebowlines, sail away from the safe harbor. Catch the trade winds inyour sails. Explore. Dream. Discover.” – MarkTwain

Din nou acasa...cu bine dupa un concediu, care a fost mai mult decat un concediu,a fost o calatorie cu tot ce implica asta.

Urmeaza povestea, cam intr-o saptamana, pentru ca trebuie servita toata odata, pentru ca vreau ca pentru cateva ore cat ne veti citi sa calatoriti si voi :) cu noi, prin locurile prin care am biciclit...tari, forme de relief, piste de bicicleta, rauri, vai si oameni, toate au fost ingredientele unui concediu total deosebit fata de ce am experimentat pana acum.

Update...

Povestea este acum pe blog, in mai multe episoade:

Ideea

Ziua 1- Oradea- Szarvas

Ziua 2-Szarvas-Dunafoldovar

Ziua 3 - Dunafoldovar-Csopak

Ziua 4-Csopak-Nova

Ziua 5-Nova-Ruse(Slo)

Ziua 6-Ruse-St Luiza (Au)

Ziua 7-St Luiza-Villach

Ziua 8-Villach-Linz

Ziua 9-Linz-Rio di Pusteria (It)

Ziua 10- Rio di Pusteria-Rovereto

Ziua 11-Rovereto-Desenzaon del Garda

Ziua 12-Desenzano del Garda-Lecco

Ziua 13-Lecco-Borgoramero

Ziua 14-Borgoramero-Quart

Ziua 15-Quart-Courmayeur

Zilele 16-18-Pregatind urcarea pe Mont Blanc

Zilele 19-20 -Mont Blanc

Ziua 21-Aventura cu coletul

Ziua 22-Pauza continua (in vizita la Alina si Paolo)

Ziua 23-Santhia(It)-Innsbruck (Au)

Ziua 24-Innsbruck-Strass im Zillertal

Ziua 25-Strass im Zillerta-Wasserburg (De)

Ziua 26-Wasserburg-Simbach am Inn

Ziua 27-Simbach am Inn-Weizenkirchen (Au)

Ziua 28-Weizenkirchen-Kraiburg

Ziua 29-Kraiburg(Au)-Oradea (Ro)

Auxiliare

Echipament

Mancarea

Costuri totale

Aspecte personale pentru fete

Top 3