Intrarea in Ecuador

Cand ne trezim de dimineata ploua mocaneste, o ploaie ce nu pare sa se opreasca prea curand. Din copacul sub care am pus cortul cad stropi mari, iar iarba inalta din jur e plina de apa, incat chiar si simplul drum pana la toaleta se lasa cu o udatura serioasa.

De aici pana la granita sunt 20 de kilometri asa ca avem timp sa lancezim in cort si sa speram ca se va opri in cele din urma ploaia. Timpul trece, alegem poze si scriem jurnale pana cand in sfarsit apar ferestre in care ploaia se opreste, ferestre ce ne dau sperante ca nu vom ajunge uzi in Tulcan. Pe langa noi trece un localnic cu vacute Milka de catalog, noi pana la urma strangem din dinti si impachetam cortul complet ud si pornim inapoi la vale spre Panamericana.

Trebuie spus totusi ca ploaia si udatura de pe aici nu sunt ca cele din Romania. Pe de o parte, desi nu e cald ploaia se usuca aproape instant in foarte multe cazuri, fie de pe haine fie de pe asfalt. In plus, dupa rabufnirea din zilele acestea, vremea pare sa indrepte.

La o margine de durm, intr-un capat de tara

Kilometrii pana la granita se scurg printre reprize de ploaie, cu traficul Panamericanei pe langa noi. Intr-un fel imi pare foarte bine ca de maine vom parasi asfaltul si vom intra pe prima ruta-obiectiv: Trans Ecuador Mountain Bike Route.

Dar pana acolo trebuie sa trecem granita spre Ecuador. Iesirea din Columbia merge repede si terminam in mai putin de 20 de minute. La intrarea in Ecuador in schimb suntem inghititi de un mic torent uman in zona de migratie.

Mai bine de doua treimi din cei care intra in Ecuador sunt din Venezuela. I-am vazut si pana acum pe drum pe Panamericana sau prin oraselele prin care am trecut, cu boccelute si cu copii, la stop sau asteptand un mijloc de transport. Un imens flux uman ce fuge fie din motive de siguranta, fie pentru ca nu are ce sa puna pe masa. Un fel de Siria in varianta America de Sud. Diferenta e ca celelalte tari nu pun prea multe oprelisti, e un intreg continent in fata care poate sa-i primeasca.

Dar in acelasi timp, cand stai impreuna la coada nu poti sa nu te intrebi cat de dificila poate sa fie dezradacinarea asta. Chiar daca e temporara, atunci cand pleci cu tot calabalacul dupa tine nu ai de unde sa stii asta. La fel cum nu ai de unde sa stii ce te asteapta in locul spre care te indrepti. Tot ce stii e ca trebuie sa pleci si ca la tine in tara nu e de stat. Iar prin comparatie toate grijile pe care poti sa le ai pe aici ca turist european sunt complet derizorii, si in mod egal nu ai cum sa nu te simti putin vinovat.

Tulcan, primul orasel din Ecuador e si locul in care ne oprim sa facem primul dus de la plecare. De fapt toata dupa-amiaza e dedicata problemelor administrative, spalat haine, cumparat cartela pentru Ecuador, schimbat pesos columbieni, facut cumparaturi pentru zilele ce urmeaza si cautat in zadar o dugheana decenta care sa aiba si altceva in afara de pui.

Noi si bicicletele noastre in primul hotel din Ecuador unde ne-am oprit (Tulcan)

Date si track: aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...

O zi pe Panamericana

Panamericana e cam singura sosea pricipala ce traverseaza America de la nord la sud si mare parte din traficul dintre tarile continentului se scurge pe aici. E un fel de mini autostrada pe care isi traiesc a doua tinerete toate camioanele retrase din uz din America de Nord. Iar atunci cand zic toate,  nu glumesc, caci in cele cateva ore pe care le-am petrecut pedaland pe aici am vazut absolut toate generatiile si marcile posibile, de la Ford la Dodge si de la anii 50 la sfarsitul anilor 80.

Nu e greu sa-ti imaginezi ca in perioada respectiva nu existau nici un fel de norme de poluare si ca si daca ar fi existat, motoarele au cu siguranta milioane de kilometri la bord. Asa ca atunci cand trece pe langa tine o coloana simti din prima concetratia de hidrocarburi nearse complet si un miros ce imi aduce aminte de soselele din India si din Iran.

Partea buna e ca drumul e plin de lucrari si de semafoare umane (ce inchid la propriu traficul cu un fel de baricade) astfel incat traficul pe de o parte nu e chiar atat de mult, iar pe de alta parte e segmentat: o coloana de trafic urmata de 5-10 minute de liniste.

Iar drumul e cel putin spectaculos, incepand cu o coborare de 1200 de metri pana in fundul pamantului pe malul unui canion. Coborarea in schimb urmata de o urcare la fel de serioasa pana in Ipsiales, ultimul orasel din Columbia inainte de a trece granita.

Vremea e cat se poate de mohorata si de schimbatoare: valurile de ploaie alterneaza cu momente de soare. La un moment dat avem parte si de un curcubeu de toata frumusetea.

Panamericana in momentele fara trafic

Doar ca momentul idilic e in scurta vreme inlocuit de panica de a gasi un loc de cort, caci variantele sunt putine. Incercam in prima faza sa prindem un drum secundar spre Potosi, asta pana cand un localnic pe care il intrebam de directii ne spune ca nu e sigur si sunt sanse sa fim jefuiti. Acum or fi localnicii mai precauti fata de turisti (tin minte si acum avertizari asemanatore in Iran, tara ce de altfel mi s-a parut super sigura), dar parca tot nu pica bine un astfel de avertisment.

Analizam variantele si alegem pana la urma un alt drum secundar ce urca paralel cu Panamericana spre un mic orasel de la 3000 de metri. Doar ca locurile de cort ferite nu par sa apara, inserarea vine peste noi si toate masinile si motoretele ce ne depasesc par super dubioase. Asta pana cand vezi de fapt ca e un biet taran localnic eventual cu sotia si cu un copil.

Doar ca drumul urca destul de abrupt, locurile de cort sunt de negasit si noaptea e aproape. Pana la urma providenta ne scoate intr-un un drum si mai secundar pe care gasim in cele din urma un loc pe marginea unei pasuni. Iar seara o petrecem citind putin despre criminalitatea din Columbia (ce e de 10-15 ori mai mare ca in Romania). Iar cu ocazia asta intr-un fel ne bucuram ca maine vom trece in Ecuador, tara de cateva ori mai sigura. Si in acelasi timp ne dam seama ca din punctul asta de vedere lucrurile chiar stau foarte, foarte bine pe batranul continent.

Cautand loc de cort in ultima seara petrecuta in Columbia

Locul de cort la o margine de pajiste

Date si track: https://www.strava.com/activities/2472446892

Text si foto by Radu

Citeste mai departe...

Prima zi de pedalat in Columbia

Atunci cand facem dreapta de pe Panamericana pentru a scapa de trafic dam de o urcare cat se poate de cranncena. Sau poate doar pare crancena datorita bicicletelor incarcate si datorita faptului ca suntem deja la 2700 de metri. Ma linistesc in schimb atunci cand ma uit in spate si cand o vad pe Mihaela impingand cu spor bicla, asta nu ca eu as merge mult mai repede pe ea. Deci clar, urcarea chiar e crancena, nu doar pare caci Mihaela nu impinge prea des bicicleta la deal.

Dimineata de astazi a fost,  pana acum, in mod egal interactiva si diversa. La incepul ne-au stat inimile in loc atunci cand am vazut valizele stivuite peste bicicletele noastre si atunci cand am vazut ca una din cutii abia se mai tinea laolalta.

Dupa care am rasufat usurati cand am vazut ca parea relativ intact continutul cutiilor, asa ca ne-am vazut tacticosi de micul dejun si de asamblarea lor. Asta pana cand autogara s-a aglomerat si ne-am vazut nevoiti sa evacuam zona si sa plecam in cautarea unui magazin de biciclete pentru a regla un schimbator.

Dupa care din nou mi-a stat inima in loc cand la 5 minute de la plecarea din autogara era sa fiu jefuit si sa raman fara telefon atunci cand un tip pe motor a incercat sa mi-l insface din mers, in timp ce ma uitam pe Google Maps. Vederea periferica si instinctul au functionat si l-am strans mai tare in mana, in urma contactului telefonul a zburat in fata si a aterizat pe asfalt. Halal intrare in Columbia, din fericire fara urmari si cu o lectie invatata dupa dupa un dialog cu mecanicul de la service-ul de biciclete: telefonul nu se verifica niciodata in strada.

Am rasuflat din nou usurati dupa ce am rezolvat si cu schimbatorul si dupa o prima repriza de ploaie, numai buna de aranjat lucrurile pe bicla si de facut cumparaturi. Dupa care hop pe sa si inapoi la inceputul postarii si la urcarea crancela de la plecarea din Pasto. Urcarea continua pret de 6 kilometri, distanta in care urca peste 550 de metri diferenta de nivel pana. la aproape 3300 de metri. Cred ca e un preview cat se poate de bun petru ceea ce o sa urmeze in continuare in America de Sud.

Pe drum avem timp sa ne dam seama ca mai avem multe de invatat la capitolul spaniola dar si ca nu e alta modalitate mai buna de exersat decat sa fii nevoit sa o folosesti. Observam in acelasi timp ca in Columbia politia e imbracata si echipata ca trupele SWAT, cu armura si pusti automate, dar per total drumul e pitoresc si extrem ds linistit. Din categoria curiozitatilor la un moment dat a trecut pe langa noi o procesiune cat un sat, pe ritmuri de muzica latino, cu cupluri tinere calare pe motorete si un alai de masini din care se auzea muzica. Am fost absolut convinsi ca e o nunta pana cand a trecut pe langa noi cosciugul! 

La cat de des ploua pe aici, curcubeul e la ordinea zilei

Mural la iesirea din Pasto

In rest la final de zi rasuflam din nou usurati atunci cand dam de un loc de cort numai bun si adapostit, iar somnul pe minus si jet lagul pe fac sa ne culcam ca si curcile la 6 si jumatate seara, numai pentru a ne scula la 4 dimineata fara somn si cu timp de scris postari pe blog. Nu de alta, dar din pacate se anunta o dimineata si o zi ploiasa.

Cautand si gasind un loc de cort langa o casa abandonata

Date si track:  https://www.strava.com/activities/2472446919

Text si foto by Radu

Citeste mai departe...

Lungul drum spre capatul lumii

”Două zile de călătorie îndepărtează omul de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin”. Thomas Mann

Intamplarea a facut ca din multitudinea de carti descarcate pe telefon inainte de a pleca, sa incep fix cu Muntele Vrajit al lui Thomas Mann. Iar fragmentul de mai sus este exact inceputul romanului. De ce am inceput cu el si nu cu altul, este un mister, avand in vedere ca ar fi a doua lectura a romanului, din prima neramanand cu prea multe…Dar am zis sa ii mai dau o sansa, acum in calatoria noastra lunga spre unul din capetele lumii, daca e sa ne raportam la universul nostru mic (din punct de vedere al spatiului), numit Europa.

Dupa ceva peripetii generate de plecarea intarziata a cursei de Paris si de o conexiune buclucasa a usii avionului cu cea de la cu terminal, bagam cateva sesiuni de 100m sprint prin aeroportul parizian si ne urcam in cursa de Bogota care se scurge cu ceva somn, trei filme si doua mese. Cursa intercontinentala ne aduce aproape fara intarziere in capitala Columbiei, dar din punctul acesta, pentru 3 luni de zile, timpul nu va mai conta prea mult. Poate cel mult in incercarea de a prinde vreo piata mai mare de joi sau duminica, prin micile orase prin care vom trece. 

Asteptarea zorilor e lunga, mai ales cand organismul nostru inca functioneaza dupa fusul orar al Europei, astfel incat ne petrecem prima noapte sud-americana bantuind fantomatic prin aeroport, cu cutiile dupa noi, incercand sa furam cateva ore se somn pe scaunele incomode, sau printre anunturile specifice oricarui aeroport mare. 

Ne bantuie ideea de a scurta lungul drum cu autocarul spre Pasto (ultimul oras mare inainte de granita cu Ecuadorul) si de a zbura pana acolo,dar pretul piperat al biletelor last minute transeaza rapid problema.

Astfel incat, cum se crapa de ziua luam un taxi cam scump pana la autogara. Aici constatam ca avem mult mai multe curse decat gasisem noi pe internet si o alegem pe cea de 10.30, care ar trebui sa ne dea ceva timp sa rezolvam aspecte administrative precum un SIM de Columbia, mancare etc.

Autocarul spre Pasto se umple usurel si desi nu arata tipla, inauntru este curat, pungi de gunoi, scaune reglabile, wifi, toaleta. Ca o nota generala, locurile publice prin care am tranzitat nu erau tipla, dar erau decent de curate, mai curate chiar decat ce gasim in Romania (valabil si pentru aeroport, cat si pentru autogari).

Atmosfera din autocar

19 ore sunt lungi si autocarul progreseaza incet pe Panamericana ce nu cred sa aiba vreo linie dreapta. Urcam si coboram mult, dar de asta iti dai seama doar din variatia altitudinii pe ceasul de la mana. Cinema-ul impus din autocar nu ajuta nici el, caci filmele sunt extrem de proaste, datorita curbelor este exclus sa stai cu ochii in vreo carte sau in telefon, asa ca singurele lucruri ramase sunt uitatul pe geam si dormitul. Ajutati de noaptea de 12 ore, recuperam destul de mult din somnul pierdut, astfel incat ora 7 ne gaseste destul de odihniti in autogara din Pasto, la inceputul propriu-zis al aventurii noastre.

Pauza pe Panamaericana

Privim cu groaza cum din cala autocarului sunt extrase tone de bagaje, saci umflati de rafie ce apar peste tot si in care ma intreb ce este, dar si genti mai mici sau mai mari, unele dintre ele fix de pe cutiile noastre. De altfel, cutia mea de carton, care a si stat deasupra, a incasat si cea mai mare terfeleala si arata ca dupa razboi. Fragezita de bagajele puse deasupra si de zdruncinaturile drumului de sub noi, nu pare prea in forma si prima intrebare e ce s-o fi busit inauntru.

In autogara din Pasto, pregatind tacticos masa de dimineata

Cu un amestec de teama si curiozitate ne apucam usor, usor sa punem bicicletele pe roti si constatam la final cu usurare si supriza, ca totusi dracul nu e asa de negru si cu exceptia Focusului care nu schimba cum trebuie si la care banuim un cablu strangulat, totul pare functional. Asa ca la ora 11 iesim pe poarta autogarii invartind pedala spre primul magazin de biciclete, pentru a rezolva problema schimbatorului si a ne putea asterne in final la drum.

Foto by Radu

Citeste mai departe...