luni, 19 iulie 2021

Motorsirülő challenge

Un eveniment tip brevet cu organizare mai buna ca unele din concursurile la care am participat, cu oameni implicati, care au pus suflet intr-un eveniment cu 80 de participanti.

Dupa tura de la mare, perspectiva de a pedala 200 km cu 3000 m diferenta de nivel cu doar doua zile de pauza, imi parea de-a dreptul infricosatoare, dilema principala fiind  cum sa ma recuperez mai bine. Primul lucru, evident, stat cu picioarele in sus, hidratare, stretching.  A doua idee, salvatoare, a venit de la Diana Bobes, care a rostit cuvantul masaj. Asa ca joi seara ma apuc sa caut, febril, pe Google Maps un loc unde sa pot beneficia, de pe o zi pe alta, de un masaj strasnic. Il gasesc fix langa mine, la  Centrul de Recuperare, Masaj si Reflexoterapie "Corpore Vital" si imi fac o programare in singurul interval orar disponibil pentru vineri. Sa fim seriosi, nu e cazul sa fac nazuri...

Vineri ma duc pregatita  psihic. Stiu eu ca mai bine sufar acum, 50 de minute, decat la concurs, ore bune. Bine, Motorsirülő nu a fost concurs, a fost o provocare, respectiv  aceea de bifa toate urcarile asfaltate din zona Miercurea Ciuc, culminand cu cea de la Lacul Frumoasa, lasata la final, ca un fel de cireasa de pe tort. Dar oricat de provocare o fi asta, prefer sa o termin in 8-9 ore si nu 14 (timpul limita setat de organizatori). Am invatat de la Radu ca  fiecare ora stata in sa conteaza, asa ca cel mai bine e sa nu te lungesti fara rost...Asa ca nu e concurs, dar nici nu merg acolo sa ma lenevesc. Din cauza asta, e important sa am picioare cat de cat odihnite sambata dimineata.
Frumoasa (lacul) si bestia (urcarea ce incepe de aici)
In rest, imi fac cu atentie bagajele, imi calculez gelurile, mancarea si fug de caldura din oras, pentru o seara, la hamac, in Poiana.

Alarma telefonului suna din nou la 4.30 si chiar reusim sa plecam la 5, asa cum ne-am propus. Pe locul din dreapta, inca picotind, incerc sa imi amintesc in ce situatii am mai urcat eu 3000 m diferenta de nivel, cu picioare obosite. Am nevoie sa imi fac curaj. Gasesc cel putin doua: Tara Hategului si concediul-cantonament din Tenerife. Precedentele astea ma fac sa ma simt putin mai bine. Pare sa existe speranta. Problema e ca ne cam lalaim pe drum si ajungem cu doar 20 de minute inainte de a se da startul, asa ca toate pregatirile sunt pe repede-inainte si eu nu apuc sa ma duc la toaleta. O cere cafeaua bauta in masina.  

In piata de unde se pleaca, sa tot fie vreo 70-80 de oameni si doar eu ma invart ca un titirez, incercand sa invart pedalele pe ultima suta de metri. Plec cu primul pluton, putin debusolata de ritmul domol si ajung repede printre primii, manata de o chemare interioara pe care o si rezolv cu prima ocazie. Ei bine, de acum poate sa inceapa tura. Picioarele sunt la locul lor, watii ies corespunzator, iar eu ma gandesc sa ii scriu un review pozitiv Ancai, caci a muncit ceva la muchii mei cu o zi inainte.

Din om in om se scurge urcarea spre Harghita Bai. Cand ajung la primul punct de control, aglomeratie mare in fata pensiunii. Nu sunt sigura daca oamenii stau la povesti, la poze sau la socializare, dar eu sunt in modul "nu sunt aici sa pierd vremea". Asa ca simultan imi indes un sandwich in gura, fac o poza cu numarul si PC-ul, pe care o trimit pe post de dovada la organizatori, si incep sa cobor. Pe coborare sunt depasita de 4 baieti. Cu ultimul, Silviu, fac echipa, incercand sa ii prindem pe ceilalti 3 pana la Miercurea Ciuc, dar nu ne iese. Macar a mers repejor bucata asta. Silviu face stanga la o benzinarie, eu raman singura si pedalez pe national, mancand in continuare la sandwich-ul inceput la PC1  si abandonat in timpul coborarii. Am gasit un loc bun unde sa il tin. La san 😀. Asa ca il scot regulamentar si mananc. Am la mine mancare si geluri pentru 200 km. Si nu am de gand sa le car degeaba.

Urcarea la Santimbru-Bai merge individual. Serpuiesc prin padure, cu rabdare. E a doua urcare mare si ceea ce urmeaza pe profil vor fi doar niste mici gaturi de 200-300 m. In plus e racoare si placut. 

Urcarea si coborarea de la Santimbru- Bai

Va prezint fituica mea, tinuta la indemana

Cu 2-3 km inainte de statiune, organizatorii sunt din nou pe pozitii cu incurajari si instantanee. Tot pe aici ma intalnesc cu primii baieti, printre care si Radu. Aveam sa ne reintalnim, constant pe fiecare urcare pentru mine, coborare pentru el. Nu trec prea multi baieti pe contrasens, semn ca am mers bine. La mofeta, care e si punct de control, ma opresc pentru o poza si pentru o aplicare suplimentara de Sudocrem. Momentul e romantic, cu 3 baieti care apar de jos si o fata cu mainile in pantaloni...Dar caldura o cere. Printre baietii ajunsi e si Radu Dodu si coboram impreuna in sat, oprim la magazin, aprovizionam cu apa, il asteptam si pe Silviu caci stiam ca avem un ritm similar pe plat si pornim spre Casinul Nou. 

In trei drumul merge chiar bine, ne schimbam la trena si viteza e mereu peste 30 km/h. Ajuta si asfaltul bun. Cand intram pe drumul spre Targul Secuiesc se strica tot aranjamentul, caci incepem sa ocolim la gropi.Radu e in fata si accelereaza. Silviu nu reactioneaza, asa ca ma grabesc sa inchid in urma lui Radu. Nu am de gand sa merg singura pe urcarea asta.Ne gasim ritmul, ne asternem la vorba despre geluri, izotonic, cofeina si alte subiecte tangentiale ciclismlui. La crema de bazon cred ca am ajuns mai tarziu.Si iaca asa ajungem si in pas si coboram in PC 3 unde primim apa.

Revenim in pas, coboram fara incidente in national si continuam in doi spre Crucea de la Bancu, pe un drum judetean paralel cu cel principal, fara trafic si cu asfalt bun.Doar  la caldura nu s-au zgarcit organizatorii. Cred ca au uitat caloriferul pornit in plina vara. Si oamenii din punct spun ca nu se poate da mai incet...Ca atare se impune o pauza la magazin. Aflam cu aceasta ocazie ca suntem concurentii cu numarul 11 si 12, si numarul 10- un tricou verde are 3 minute in fata noastra. Pai in cazul asta strategia e simpla: oprim la magazin, luam apa cat sa ne ajunga pana in Ghimes si ne asternem la drum. Un top 10 la finish suna foarte bine. Ca sa ne incurajam, luam amandoi o jumatate de gel cu cofeina, cat sa curga kilometrii mai usor.
Sosirea in PC4, la Crucea lui Bancu

Miercurea Ciuc ne cam curma elanul. Nici vantul de fata pe care il avem pana la Frumoasa nu ajuta, dar apoi ne activam. Urcarile par sa ne priasca, drumul e liber, mergem uneori in paralel, alteori unul in spatele altuia.  Pe la baraj depasim tricoul verde si ne continuam urcarea la umbra padurii de brazi. E infinit mai bine ca in Baragan si desi partea mea dorsala s-a cam saturat de atata presiune, mai bine sa ma doara una alta, decat sa mor de cald.

Trecem prin pasul Ghimes si ne lansam spre punctul de control. Intr-una din serpentine intru prea larg si aud ceva ce pare a fi o piatra care a ricosat din cauciucul meu spate. Imi tin respiratia cateva secunde si inalt 5 rugi de genul "sa nu fie pana". Reincep sa respir, convinsa ca a fost doar o piatra. Pana cand aud fassss. Ma opresc. E grav. E roata spate, aia cu camera, intr-un minut s-a dezumflat integral, deci e nasol.

Opresc pe stanga si caut zadarnic un petec de umbra. Stiu ca singura nu am nicio sansa sa dau jos cauciucul. Numai lui Radu ii reuseste. Primul care imi sare in ajutor de Radu Dodu. Apoi opresc si alti baieti. Ajungem intr-un punct in care lucram la 6 maini si 3 leviere ca sa dam jos cauciucul de pe janta. Punem camera noua, dar acum vine partea ingrata. Urcatul caucicului inapoi pe janta. Isi incerarca sansa alti 2 baieti, dar maximul la care il aducem este cu o bucata de camera ramasa pe langa...Super treaba, nu alta. Le multumesc sincer tuturor si eu ma duc 600 m pana in punctul de control, ca macar sa nu stau singura. Ii scriu lui Radu sa vina sa ma ia cand termina, termin jurnalul turei de la mare si ma preling la umbra anemica a singurului copac din zona. Radu vine totusi nesperat de repede (din avantajele de a avea un sot rapid), imi aduce prajituri, dar am parte si de un crash course de facut pene la cursiere. Cuvantul de ordine se numeste rabdare si tehnica. Si niste siretlicuri. Primesc o camera noua, o pun singura si Radu, cu putine vorbe ma convinge sa continui spre ultima urcare. Pardon catararea. Provocarea intregului traseu, de altfel.
Catararea-provocare care a dat numele evenimentului

Cand plec din post, sunt pe la jumatatea participantilor si mananc scurta urcare spre Pasul Ghimes pe paine, pe post de antreu.

La baraj fac stanga si intru pe un drum superb, cu 2 benzi pe sens , fara trafic, cu niste casute de lemn ce arata foarte bine, cu lacul de un turcoaz ireal in spate, cu un paraias zglobiu pe dreapta si locuri de cort fara numar pe terasele de langa parau. Pare un fel de rai. Asta pana cand pe asfalt, apare inscrisul "Aici incepe iadul". Asa o fi si in viata de apoi, drumul spre iad e amagitor la inceput, tot o lapte si o miere, pana nimeresti in ceaunul incins. Aici e si caldura, dar e si panta. Nu stiu exact care e mai apriga. Ce se vede in fata e un fel de Sultanul sau Podul Ursului,doar ca mult mai lung. Stiam din profil. Asa ca trebuie sa o luam metodic. Concurentii de langa mine au abordari diferite. Unii urca drept (cine are rapoarte). Altii imping bicicleta,desculti si cu incaltarile in mana. Eu insa cred ca serpuiesc cel mai tare. Incerc sa vizualizez cum picioarele mele sunt niste pistoane capabile sa puna orice forta e necesara in pedale, atata timp cat imi tin inca echilibrul pe doua roti. Intr-o portiune mai usurica, cu 5-6% panta reusesc sa beau, sa ma ud din nou si sa arunc apa ce imi prisoseste in bidoane. Stiu ca finalul o sa fie aprig si nu o sa se mai puna problema sa duc mana la bidon, asa ca mai bine usurez bicicleta cat pot. Marcajele se indesesc. Mai e putin. Mai e foarte putin. Go, baby, go. Go, go, go. Si alte motivationale. Cel mai mult ma motiveaza insa muzica ce incepe sa se auda,semn ca sfarsitul nu e aici, dar a aproape. Ajung si sunt intrebata daca am pus piciorul jos. Fereasca-ar Sfantul! Eu urc si cu pinion de 28 daca trebuie,dar jos nu ma dau. Primesc prajituri de casa, cola, apa de spalat incalzita la soare, si ar fi de stat si de pregetat pe acolo, dar ma asteapta Radu. Asa ca mai savurez o data peisajul si la coborare si imi propun sa revin in zona pentru o seara la cort si o tura de MTB.
Aproape de final

Spre punctul de alimentare si socialziare

Daca provocarea e gata, urmeaza socializarea. Locul ales de organizatori (pensiunea Vardomb) a fost ideala pentru asa ceva. Curte mare, cu iarba pe care se putea sta la povesti, loc de joaca pentru copii, terasa generoasa, personal ospitalier, mancare buna inclusa in pachetul de concurs, bere buna (asa au zis oamenii, noi am ramas pe radleru fara alcool) si o atmosfera cat se poate de relaxata si in acelasi timp, intima. Pe scurt, un eveniment pe care il recomand pentru anii ce vor veni, caci urcarile au gradiente acceptabile (cu exceptia ultimei), timpii limita sunt generosi, iar organizatorii au fost atenti la toate detaliile, au incercat sa arate cat mai bine ospitalitatea locala si cel mai important, au pus suflet. Si asta s-a vazut de la comunicarea pre-concurs si pana la seara de dupa concurs. 
Gulas-party

Ce am avut la mine

Foita de vant/ ploaie
Kit complet de pana (asta ca mi-o faca altii)
Food pouch cu paracetamol, claritine, plasturi, crema de soare, sudocrem, fituica de mai sus.
2 sandwich-uri
2 banane
7 geluri (SIS si Sponser), am mancat 5
2 bidoane de 750 ml pline cu izotonic si apoi cu apa
Pastile de sare (am luat 2)

Alte info utile

Pagina oficiala a evenimentului cu o multime de detalii folositoare.

joi, 15 iulie 2021

Sea2Home


Suntem undeva, pe o linie dreapta si batuta de soare intre Urziceni si Albesti-Paleologu si m-am lovit de zid. Il asteptam. Era imposibil sa nu vina, desi in ultimii ani l-am evitat cu mare arta rezumandu-ma la distante/ durate de timp care sa fie provocatoare, dar fezabile. Mi-as dori sa existe un comutator, pe care sa il apas si care sa imi goleasca pur si simplu mintea. Dar el nu exista, asa ca trebuie sa ma lupt cu toate gandurile de neputinta, frustrare, resemnare si abandon specifice zidului. Mai stiu ca el o sa si treaca. Candva... Atata timp cat nu spun stop joc. Adevarul e ca nici nu am cum sa o fac, caci prima retragere viabila e prin Ploiesti si pana acolo mai avem 30 km. 

Cu o seara inainte, pe cand stateam linistiti si relaxati (poate Radu) pe o banca de pe faleza-promenada din Constanta, observand in mod egal oamenii iesiti la plimbare si pescarusii, ii spuneam lui Radu calculul meu realist pentru ziua urmatoare:

5% sanse sa ajung la Omu
10% sanse sa ma opresc undeva pe Valea Prahovei
15% sanse sa ajung acasa
50% sanse sa ma opresc in Ploiesti
Cate 10% sanse sa ma opresc in Slobozia sau Urziceni si apoi sa iau trenul spre Bucuresti si apoi spre Brasov. 

Cand Radu iti propune o tura de 370 km cu 3700 m diferenta de nivel, cu start pe malul marii, la rasarit si finish la Varful Omu, la apus, te gandesti ca mai bine stai in banca ta, luand in calcul ca cea mai lunga tura a anului a fost de 200 km cu 2000 m diferenta de nivel. Dar asa e Radu, daca observa o slabiciune cat de mica a NU-ului, insista pana te convinge. Asa ca imi iau concediu, rezerv o noapte de cazare in Constanta,  si ma apuc sa analizez variantele de reteragere. Asa sunt eu, calculata. Sau mai bine zis, imi stiu puterile. 

Partea logistica de marti merge struna. Ducem masina la Piatra Arsa si lasam mtb-urile in Sinaia. Coboram pe cursiere pana la gara, le transformam in biciclete demontabile si calatorim lejer intr-un tren aproape gol, spre Constanta. 

In gara e cald si arde un soare hain. Acelasi soare care va fi si una din problemele zilei de maine. Pe langa caldura  mai pun pe lista o glezna care nu stiu daca e 100% recuperata pentru asa ceva, un genunchi stang care poate face oricand nazuri la asemenea distanta si alte mici variabile precum contactul prelungit cu saua ori dureri de spate ce pot sa apara dupa atatea ore in sa. Pentru ele am la mine 2 pastile de paracetamol. Am studiat putin datele problemei, am citit niste sfaturi de-ale lui Mark Beaumont  (ciclistul de anduranta care a facut inconjurul lumii, pe bicicleta in 80 de zile) si am decis ca paracetamolul e o alegere mai buna comparativ cu nurofenul. Beaumont spunea intr-un interviu ca e normal ca de la un punct incolo, in turele lungi sa inceapa sa te doara ceva.. Tine de experienta sa iti dai seama daca acea durere prevesteste ceva grav/serios. Daca nu, e ok sa te ajuti cu ceva calmante usoare. Acum ce sa zic, Beaumont nu are cum sa stie ce bine merge un nurofen cand prima zi de menstruatie te gaseste pe bicicleta (eventual in concurs) si cat de atragatoare e perspectiva, la o pastila distanta, sa iti faci viata din nou roz. De data asta, insa, merg pe mana lui si pun in bagaj 2 pastile de paracetamol si claritine si aerius fara numar pentru toate lanurile de ierburi care imi vor retrezi la viata alergia la polen. Dar mai multe despre putinul pe care l-am avut la noi, la finalul jurnalului. 

Alarma suna la 4.30 si ne trezim mai odihniti decat ne-am asteptat. Abandonam la pensiune niste antifoane, un tricou si un incarcator de perete, umflam rotile si luam drumul marii. Trackul si intrecerea cu lumina trebuie sa inceapa de la malul marii, neaparat. Acum, la cei +300 km care ne stau in fata, 2-3 km in plus sau in minus nici nu mai conteaza. 

Pe plaja atmosfera e cat se poate de relaxata. Soarele nu va iesi rotund, perfect si rosu din mare, caci la orizont troneaza un fel de pacla. Imaginea aceea idilica a inceputului de zi ne intampina la ieirea din oras, caci soarele a castigat ceva moment si s-a ridicat peste norii matinali si e intr-adevar perfect de rotund. Startul acesta grabit, rasaritul, mirosul de sare ce pluteste in aer si traficul inexistent imi amintesc toate de mica vacanta pre-pandemica din Tenerife. Imi amintesc cum atunci imi imparteam turele de 3000 m diferenta de nivel in "Poieni" (respectiv calupuri  de 450 m diferenta de nivel, ca sa le fac mai digerabile). Asa imi vine ideea sa impart cei +300 km de azi in calupuri de 10 km. 30 km sunt prea multi, 10 km te gandesti mereu ca mai poti pedala. Imi definitivez gandul pe cand ceasul imi face primul autolap de 10 km, aproape ca o confirmare a planului. 
Ne asternem la drum

Dobrogea a fost o insiruire de eoliene, lanuri de floarea soarelui, curmale moi si mari mancate din mers, cate un minaret pe ici, pe colo si ceva dealuri. Nimic de speriat cand e racoare si esti la inceput de tura. Radu s-a ocupat de strategia opririlor si pe lista erau Harsova, Slobozia, Urziceni, Ploiesti, Sinaia. Intre ele, media in miscare trebuia sa fie de minim 30 km/h si media cu tot cu pauze, 27.5 km/h. Ca atare, pauzele treceau mai ceva ca cele de la scoala. Pe cand Radu intra eficient in benzinarie sa cumpere apa si mancare, eu ma invarteam bezmetica pe langa biciclete, dandu-mi cu crema de soare, ori intrebandu-ma daca sa merg acuma la toaleta, sau peste 2 ore. Ma ajuta Radu sa ma decid  cand imi indeasa in mana un sandwish si ma asigura ca pot sa mananc din el si cat timp stau pe buda. 
Cu ceva in stomac si in sub 15 minute, ne continuam drumul. 

La Giurgeni, pe la kilometrul 100,cand moralul e inca sus, trecem Dunarea. Cu ocazia asta iau si primul gel. Am stat mult sa reflectez cate geluri sa iau la mine, caci pe de-o parte ai nevoie de orice sursa de energie usor digerabila, pe de alta parte, nu poti manca doar geluri 15 ore si am ales o varianta de mijloc gel + mancare, alternand, la fiecare 40 de minute.
Giurgeni

Km 130 Imi intra un mesaj trimis de mama pe la 6.14
Salută Marea,
Salută Răsăritul,
Vă pup,
Să aveți spor și să îți facă bine la alergie! (mama)

Uh, mama draga, marea e la 130 km in spatele nostru. Acum tocmai ce am inceput sa ne coacem la focul mic al Baraganului. 

Baraganul e plictisitor si avansam cu vant de lateral si doar cu promisiunea ca isi va schimba o data directia, sa ne bata si din spate. 

Slobozia. Oprim din nou la benzinarie. Nu ne mai incurcam cu sticle de apa de 2l, trecem la bidonul de 5l plus  o sticla de suc de fructe. Care dispar pe repede inainte. Fac greseala sa pastrez un bidon cu izotonic (ultimul cu izo) si sa umplu unul de apa. Aveam sa regret amarnic cand inainte de Urziceni nu aveam ce sa torn pe mine, ca sa ma racoresc, caci bausem apa si ramaseaem doar cu izotonicul lipicoos. Radu deja incepuse sa toarne apa pe el, cu religiozitate. 

Urziceni. Facem o pauza mai lunga la Lidl. Cumparam supe reci la borcan, haribo acrisori cu gust de cola, un bidon de 5 l de apa si 2 sandwishuri. Intra toate in sistem cu exceptia Haribo care sta bine in food pouch. Morarlul revine, dar minunea nu dureaza decat vreo 20 de kilometri. Cand esti racorit, iti arde si de glume precum Regina Iadului fierbinte etc, dar glumele se topesc precum guma de mestecat lasata prea mult la soare. Incepem sa visam furtune cu apa rece si ne uitam cu jind la toate tarabele care vand pepeni pe marginea drumului, dar nu vedem niciuna care sa aiba si umbra si unde sa aiba sens sa ne oprim. 
Dupa Urziceni

Undeva cu 10 km inainte de Albesti Paleologu ma lovesc de zidul despre care scriam la inceput. Apa rece pe care o punem in bidoane la fiecare oprire, devine ciorba in 20 km. Bem, turnam pe noi, dar nu ne putem racori. Asa ca schimbam strategia si oprim la benzinarii. Intram in benzinarie si frecam menta pe acolo, doar cat sa beneficiem de aerul conditionat. Facem asta in Ploiesti si in Nistoresti. 

Traficul de langa Ploiesti e redutabil, cu multe camioane care merg spre Bucuresti si pare ca centura nu se mai termina. DN1 e ok din toate punctele de vedere cu exceptia caldurii si ajung sa numar kilometrii pana la benzinaria de dinainte de Nistoresti. Aici reusesc sa il conving pe Radu sa plece singur spre Sinaia, caci deja sta prost cu timpul si apusul pare sa castige intrecerea. Mie nu imi displace sa continui sa pierd vremea prin benzinarie, cu un sandwish in mana si o salata de fructe in fata. 

Pana la urma ma mobilizez si eu sa o iau din loc. Pe la Comarnic, unde deja incepe sa mai apara putina umbra, cochetez scurt cu ideea de a urca macar pana la Piatra Arsa, mai ales dupa ce opresc la o farmacie sa imi iau o crema de protectie solara. Dar vitejia imi trece pe serpentinele de la Posada unde imi dau seama ce picioare-jeleu am. Cu ele abia reusesc sa urc serpentinele amarate de pe DN1... Asa ca raman la planul cel mai cu sens, acela de a ajunge acasa pe bicicleta. E ok. Ma multumesc si cu locul 2 si un Sea2Home in spatele lui Radu. 

Pana acasa oricum mai mananc o paine si mai iau 2 pauze. Una la izvorul de la Sinaia, alaturi de toti turistiii turci care coboara din masini de inchiriat dotate cu aer conditionat, ca sa isi ia apa "proaspata" , dintr-un loc unde miroase imposibil a urina. A doua la Busteni, pentru o ultima masa inainte de Predeal. 
La Busteni, sezand pe-o banca

Insa trebuie sa admit ca pedalatul pe Valea Prahovei a fost incredibil de placut. Trafic putin spre deloc, racoare si pante domoale, chiar si pentru picioarele mele obosite. 

De la Predeal, totul e o formalitate si pe cand lasam bicicleta sa curga la vale spre Timisuri ma gandeam ca ar fi frumos sa inchei tura in Piata Sfatului. Intre inghetata si pepene+salata aleg sa imi dau doua palme si un sut in fund si sa ma duc sa fac niste minime cumparaturi si pepenele mancat in bataia ventilatorului e o mica razbunare pentru toate orele de canicula inghitite. 



Putinul pe care l-am avut la noi

Foita ploaie/vant (eu) 
2 x geanta de scule cu camera, leviere, petice, multitool + pompa
Topeak food pouch (la mine)  cu crema de soare, crema de bazon, si o mica trusa medicala cu 2x paracetamol, claritine (sunt alergica la polen) si 2 plasturi. 
6 geluri (aprox)  de persoana
Un cablu pentru incarcat telefonul. 

Mancare consumata (eu+ Radu) 
Geluri (tot ce am avut la noi) 
6 sandwich-uri 
Curmale
4 banane
2 salate de fructe
2 supe la borcan
O punga de haribo
O nuga mare
6 rondele de orez cu ciocolata
30 l de apa+ 3 l de izotonic (cel cu care am plecat in bidoane) 

Si mai mergea mancare, fara nicio indoiala. Adica am reusit sa acoperim prea putin din necesar. 

Concluzii:
  • Cate zile oi avea nu mai invart pedala prin Baraganul profund
  • Nu stiu cum traiesc si pedaleaza Hoinarii la Timisoara. Bine, acuma s-au relocat in Alpi, semn ca vara la Timisoara e prea mult si pentru ei. 
  • Sea2home nu mai fac. Poate Home2Sea, dar peste X ani cand uit si cand se aliniaza astrele unei zile de iunie cu 20 de grade si cu vant de la vest la est. 

Foto by Radu

luni, 12 iulie 2021

O seara de duminica asa cum trebuie (Saua Strunga)


Am facut o obsesie in ultima saptamana pentru Saua Strunga, caci iata, am ajuns de 3 ori in ultimile 5 zile. Prima data, miercuri, pe MTB, alaturi de Radu. Apoi, sambata, cu partea mai sportiva a familiei. Si, iata, duminica seara, alaturi de cea mai buna prietena, cautand primele flori varatice. Nu mi-a fost greu sa o conving pe Claudia.  A fost mai greu sa ma conving pe mine sa imi pun din nou in miscare picioarele oarecum deja obosite dupa tura de cursiera de dimineata. Dar daca picioare nu sunt, compensez prin entuziasm. Rucsacul se face repejor, cateva schimburi de mesaje, caci atunci cand pui tara la cale impreuna cu cea mai buna prietena nu e nevoie de prea multe vorbe. Dau si o ocheada pe camere. Vad de pe balcon ca in Postavaru ploua. In Sinaia, la cota 2000 ori ploua, ori e ceata. Dar prognoza e optimista. Claudia e chiar mai optimista decat prognoza, asa ca ne asternem la drum cu speranta ca ploile de vara isi vor descarca desaga pana ajungem noi la baza muntelui si vom avea parte de o dupa-amiaza linistita, cu aer curat si lumina faina.

In Valea Bangaleasa e liber. Majoritatea turistilor au plecat deja spre casa, poate goniti de vremea schimbatoare de vara. Ne intersectam pasii doar cu un grup de nemti, cu casa in spate, ce par sa mearga cel putin pana in Fagaras dupa bagaje. Nici noi nu suntem chiar "light", caci am pus si cortul dintr-o combinatie de pandemie, incertitudine si pura bucurie de a dormi la cort in Bucegi.

Pana in Gutanu dezbatem problema vechiului ciob si 45 de minute o disecam pe toate partile. Tot in Poiana trebuie sa ne hotaram daca urcam direct in Saua Strunga sau cu ocol prin Batrana. Ne uitam la ceas, ne uitam la nori si alegem Batrana. De atlfel abia de acum norii dau semn ca incep sa se imprastie si noi speram sa prindem lumina faina si un apus frumos pe sus. Pana atunci insa pantele de sub Batrana ne umplu inima de frumos. Stiam ca e sezonul florilor de iulie. M-am impiedicat-bucurat de ele zilele anterioare cand am mai ajuns in Saua Strunga. Dar acum, pe mana Claudia, ajung in regatul florilor. Miroase-o pe aia. Uite Sangele Voinicului, vezi ca ai un exemplar de bulbuc de munte chiar la mana ta stanga. Ochii mei vad doar culori. Galben, mov, urme de roz, cateva pete albe. Si valurile astea colorate arata frumos chiar si pentru un ateu floral ca mine. Claudia vede insa orhidee nevazute, Claudia vede habitate si asocieri, Claudia stie care flori miros a vanilie si la care merita mai mult sa le admiri doar culorile. Nu voi retine mare lucru din gradina prin care am trecut, dar mi-o voi aminti in zile de toamna cu iarba uscata, ori in zile albe de iarna, fara culoare si miros, asa cum statea ea, suspendata, intre bolovanisuri, inalta, asortata in mod natural.  Ma bucur sincer ca am facut ocolul.


Prin gradina suspendata a Batranei (serie by Clau)

La Batrana bate alizeul si imi trag, rapid, foita pe mine. Spre Scara muntele e alb. Il vedeam din masina, ne imaginam ca e zapada aferenta ploii de la poale, insa muntele ne arata curand ca ne-am inselat. In zonele inalte nu a nins. A dat cu grindina. Bilute rotunde de gheata troneaza inca in poteca, stranse gramezi, gramezi. Acum ne starnesc doar spiritul ludic, insa avem picioarele prea bine infipte in pamant ca sa nu citim si printre randuri.  Cu muntele nu e de glumit...
Nici nu a dat cu grindina (by Clau)

Drumul spre Strunga se tot lungeste, afara incepe sa se faca frigut, apusul se apropie. Ajugem deasupra refugiului odata cu ultimile raze. In sa e ceva agitatie, dar eu privesc, impasibila, cum oamenii vin si pleaca la refugiu. Prezenta cortului in rucsac ma linisteste. Stiu si unde il vom pune si anticipez deja noaptea linistita.
Cu culorile apusului peste noi (by Clau)

Platforma pe care o aveam in minte ne primeste cu iarba perfecta, fara nicio piatra, dreapta, moale. La refugiu sunt 3 baieti, cu ceva sticle si un radio. Prea multa agitatie pentru gusturile noatre. Cat timp Claudia se desfasoara in cort eu pornesc primusul. Piureul la plic e rezervat doar pentru genul acesta de ocazii si trebuie sa recunosc ca cel din Mega e chiar decent, mai ales daca il innobilam ulterior cu putin cascaval sau niste branza veche. Claudia pune pe masa niste strudel cu mere si vanilie (creatia lui Andrei), le trimitem poze cu festinul nostru si baietilor, multumim pentru masa cui aveam de multumit si la ora 10, tragem fermoarul cortului,nu inainte de a agata mancarea in stalpul de marcaj din Saua Strunga, la o distanta rezonabila de cort.

In loc de noapte buna

Lumina se prelinge initial albastra si apoi, pe masura ce devine mai puternica, rosiatica, printre gene. Imi bate bland la poarta ochilor, alunga somnul cu o mangaiere si duce alarma telefonului in derizoriu. Pe munte nu ai nevoie de artificii pentru a te trezi. E natural sa te reconectezi la ritmul naturii, sa te culci cand se intuneca, sa te trezesti o data cu lumina. Ma preling din cort, fac cateva poze si pornesc primusul.  Mugurii de brad si cimbrisorul culese aseara ma asteapta pe piatra-masa. Le arunc in apa clocotita, iar in oala masor linguritele de cafea. E liniste, nu adie nicio pala, ne sorbim cafeaua, langa ea avem o prajitura de casa si traim clipa tihnita. Indraznesc sa imi pun o dorinta nerostita, inainte de a ne strange bagajele si a porni la vale. Nu cu graba. Desi in oras ne asteapta familia, job-ul, lista de activitati ale zilei, gasim timpul si bucuria sa pregetam culegand cativa muguri de brad intarziati si niste cimbrisor abia itit. Apoi ne afundam in padurea neagra de conifere, gandurile zilnice incep sa se scurga in mintea noastra, valuri, valuri, precum tumultuosul parau pe langa care mergem, calcatura in apa rece ne aduce cu picioarele pe pamant, iar forestierul lungut, cu ochii pe ceas.
Si totusi, stiu prea bine ca inca inainte de a opri activitatea, amandoua tanjim la o repetare. Poate in alt loc si in alt timp. Insa cu aceeasi bucurie sincera a mersului, in doua, pe munte. 

Si asa arata o dimineata buna


Adio, dar raman cu tine (by Clau)


joi, 8 iulie 2021

Cautand ultimii bujori dinspre Saua Strunga

O urcare in Saua Strunga si o noapte petrecuta la refugiul omonim fac parte din microaventurile de traditie, de cand ne-am mutat in Brasov. Fara prea multa planificare, arunci in rucsac sacul de dormit, salteluta, niste haine si niste mancare, urci bicicleta pe masina si te teleportezi la poalele Bucegilor. 

De regula, urcarea in Saua Strunga vine la pachet cu frumoasele culori ale apusului si eventual o seara de socializare. Culori am avut, bujori aproape deloc (s-au trecut intre timp), floricele nu prea. Izvorul de sub Strungulita era secat, asa ca ne-am umplut minutele de crepuscul cautand ceva sursa de apa care sa fie peste baltile ce tronau in drum. Am ajuns la refugiu la frontale si am speriat un grup de belgieni cantonati acolo si care au crezut ca a venit ursul. Loc in refugiu ar mai fi fost, dar cum nu imi suradea sa impart virusurile cu niste necunoscuti, profitam de noaptea linistita si ne culcam pe prispa. Imi pun un reminder virtual sa nu mai plec fara folia de supravietuire, caci buna ar fi fost acum sa o pun pe jos.

A doua zi, lumina ma trezeste fara drept de apel, imi strang repede catrafusele si urc putin, peste drum de refugiu, sa intampin soarele. Somnul de azi noapte nu a fost foarte odihnitor, dar platforma asta de iarba decorata cu primele floricele varatice, soarele ce castiga metru cu metru si se apropie hotarat de noi, aroma cafelei si batonul de martipan, toate pot fi considerate un bun inceput de zi. Chiar si coborarea spre Moeciu merge bine, astfel ca la 9.00 sunt in fata laptopului. Si nimeni nu imi stie micul secret, nimeni nu banuieste cat de pline mi-au fost ultimile 16 ore si cate se pot face intre 2 zile de munca. 
In Bucsa

Peretii din Batrana scaldati in lumina apusului


duminică, 4 iulie 2021

Ciresar de Brasov 2021


Radu ma invita la o cursiera lejera in zona 2 si desi afara e un gri ca de noiembrie, spun da.  Contabilizez fix 30 de kilometri, dar partea buna e ca dupa tura ma simt bine si cu genunchiul si cu glezna.


Astazi am dezlegare la 2h de cursiera si aveam in plan sa merg spre Dumbravita.  Mi se alatura si Suzi si imi face placere sa pedalam impreuna pe drumul bun de langa lacuri. Ies 2 ore cinstite in care a mers cum trebuie pedala, asa ca sperantele pentru Bacau reinvie.


Daca tot am stricat tot aranjamentul primului concurs de alergare din ultimii 5 ani, macar sa fac ce stiu mai bine, respectiv sa invart o pedala. Dupa ce am tot frecat platul depresiunii, e cazul sa fac o proba si cu ceva urcare si cum vantul bate de la nord la sud, alegerea e simpla- Paraul Rece. Aveam ceva dubii legate de trafic, dar la fata locului a fost mai bine decat m-am asteptat. De fapt, cred ca a fost iteratia cu cel mai linistit trafic pe care l-am prins vreodata cu 0 masini mari care sa vuiasca pe langa tine. Urcarea propriu-zisa nu a mers prea bine, dar nici eu nu m-am infipt in pedala, caci nu asta era scopul iesirii. Si DN1 se scurge placut, prin oras prind toate semafoarele pe verde si inchid ceasul dupa 65 km, cu o medie decenta de 29 km/h.


Ies  astazi cu Radu si Dan Oprita la o tura mai lunga de cursiera, ca test pentru Bacau. Glezna si genunchiul par refacute, pedala merge, soarele e sus, atat pe cer (in sfarsit), cat si pe strada mea. Bacaul este in carti.


Cu iesirea asta demaram aventurile din timpul saptamanii si Taga e in capul listei, pana nu creste iarba si ma omoara polenul. Chiar si asa, eram putin cu inima indoita pe aceasta tema, dar realitatea de la fata locului se arata buna. Iarba scurta, flori inofensive, cimbrisor, muguri de brad, companie placuta. Petrecem o seara cu adevarat reusita la foc si ne bem cafeaua de dimineata (sau ceaiul negru pentru unii) cu Tara Barsei la picioare.



Ultima tura de test inainte de Bacau. Daca am vazut ca distanta de 100 km imi iese, am zis ca ar fi bine sa pun sub picioare si mia de metri aferenta. Si locul cel mai la indemana sa fac asta e Poiana. Dau doua urcari, una dinspre Brasov, una dinspre Rasnov. Ma bucur de drum liber si de racoare, dar sunt departe de personal best-ul pe segment. Oricum, antrenamentul e bifat, nu am murit, glezna si genunchiul au rezistat, pot sa merg la Bacau cu inima impacata.


Cum nu am mai participat la curse din martie, de cand am inchis subscriptia la Zwift, mi-am iesit din mana, atat cu rutina de warm up, cat si cu startul in forta specific curselor. Asa ca imi fac fituica cu watti si incerc sa imi readuc aminte. Constat ca drumul Stupini Ghimbav e destul de bun pentru intervale (desi probabil Bod-Harman sau Satu Nou-Crizbav ar fi si mai bune, doar ca asta e la indemana). A doua constatare a zilei e ca trebuie sa imi fac un sport mode dedicat si simplist pentru intervale. Pedala insa merge, ceea ce e imbucurator.


Deluviul care s-a pornit la Bacau continua la Brasov timp de o saptamana si abia astazi reusesc sa prind o dupa-amiaza fara ploi, cat sa ies la  o plimbare pe Tampa pustie.


Ies la o tura spre Dumbravita cu ganduri la niste intervale over&unders, dar pana la urma iese un sweet spot.


Cea mai lunga zi din an se cere petrecuta pe munte. Pentru azi alesesem Piatra Mare, dar in mod cert, alegerea nu a fost deloc inspirata, caci in Piatra Mare (si mai apoi in Postavaru) s-a pornit potopul la ora 18.  Asa ca ne intoarcem acasa murati si cu coada intre picioare.


Pentru azi nu se anunta niciun nor pe cer. Si totusi ne-a plouat. Si ne-am innoroit, caci potecile nu sunt inca suficient de uscate pentru gustul meu.


Cum doua zile la rand m-a plouat dupa-amiaza, am zis ca ce-i in mana nu-i minciuna si e mai sigur sa ies dimineata. Aleg probabil unul din cele mai rapide trasee de langa casa, plat si cu asfalt bun si scot o neasteptata medie de 31.3km/h.


Dimineata a inceput bine, cu multa energie, ture de pump track si ceva exercitii. Dupa-amiaza, lovita de caldura ratez mobilizarea pentru a merge la Sinaia si ma duc sa ma chinuiesc pe Drumul Rosu, pe o caldura infernala. Caldura infernala e insa doar pe jos, la cabana aproape ca iti pui foita pe tine. Coboram lung pe Familiar si prindem chiar si o inghetata la Gelatomania. Preferatele noastre.


Incercam un foculet la Holbav, dar nu rezist mult din cauza alergiei care m-a lovit din plin in mediul acela plin de ierburi inalte.


Dupa Vidraru merge o urcare pe Valea cu Apa si o coborare in Saua Tampei, pe post de recovery ride.


Cu ziua de azi pana si eu cred ca am exagerat, mai ales ca inca nu sunt suficient de odihnita/ recuperata dupa Vidraru. Am iesit dimineata in pump track + o coborare pe Galben, iar seara pe Oaban cu Dani si Radu. Inutil sa spun ca aveam picioarele absolut moarte. Insa cu ajutorul galeriei primite de la baieti mi-a iesit finalul coborarii/ reintrarea in forestier.


Foto by Radu

luni, 28 iunie 2021

Vidraru Bike Challenge 2021

Scurta introducere despre viata unui om caruia ii place sa petreaca timp in natura si ajunge prin forta anturajului sa participe la concursuri de ciclism in fiecare weekend. Sau ce frustari si discutii interioare se ascund in spatele unor imagini ca cea de mai jos.

Miercuri

Mie nu imi place viata asta de sportiv. Nici macar de sportiv amator.
Afara e cald si soare. As iesi sa dau si eu o pedala. Una dimineata, una seara, ca nu sunt prea multe zile de vara la Brasov.
Dar nu, cica trebuie sa stau cuminte. Asta imi spun atat Radu cat si graficul de Training Load. Si asa, Radu a ridicat din sprancene cand i-am zis ca vreau sa ma duc la Sinaia sa ma dau cu cursiera maine si mi-a adus aminte, amabil, ca trebuie sa pedalez 90 km la Vidraru, in regim de concurs si ca nu asa te pregatesti o cursa. Groaznic.
Graficul nu ma lasa nici el in pace, noroc ca el nu stie de planurile mele cu Sinaia. Dar o sa sara si el in aer joi seara si nu cred ca il pot aduce in range-ul optim, nici daca stau 2 zile cu picoarele in sus.
Ca atare,de luni pun disciplina in cui si revin la haiducie. Eu sunt un om al experientei si mai cred ca zilele de vara trebuie traite la maxim. Ca sunt rare si putine. In plus, imi place sa mananc si ca sa pot sa mananc ce si cat imi place trebuie sa ard minim 500-700 kcal zilnic. De doua ori groaznic...Ma jur ca am incercat sa introduc diversitate, sa merg la sala, la bazin, sa mai las bicicleta la o parte. Dar nu pot. Cand vad soarele de afara, nu pot. Ca atare am tras draperiile si ma coc cu laptopul in brate, incercand sa muncesc, dar avand prognoza deschisa in tabul cel mai din stanga.

Sambata

Tot cu un ochi pe graficul de training load stau cu picioarele in sus,dormitand in hamac. Macar azi sa fac ceva bine.
Hamceala la Vidraru. Fara iarba mare, fara oameni (goniti de ploaie), fara ursi. Doar cu vaci


Duminica

86 de kilometri sunt multi tare. Mai multi ca in orice tura de MTB pe care am facut-o anul asta. Nici diferenta de nivel similara nu am pus in picioare pe MTB, asa ca imi indes buzunarele cu geluri pentru 6 ore. Prea multe geluri, avea sa imi spuna Suzi cand i-am zis cu cate am ajuns neconsumate la finish (si nu pentru ca nu as fi mancat religios, ci pentru ca am carat prea multe). Si ii dau dreptate.

Imi fac incalzirea cum trebuie, invart pedala, ma asez la start in rand cu Luiza si Roxana si totul pare cum trebuie. Pe asfalt se pleaca in pluton si la un moment dat, pe o portiune plata, trasa de pluton, ajung chiar in spatele lui Radu, dar ritmul de zona 4-5 ma doboara pana la tunel si las pedala putin. Oricum, dupa socoteala de acasa, pare ca nu voi avea viata prea complicata atata timp cat imi fac tura, tin ritmul si am iepuri, mai ales pe fals-platul de pe Valea Topologului. Cat aveam sa ma insel...

Nu intram noi bine pe forestier ca ma depaseste o tipa cu rucsac in spate, intr-un tricou fara maneci si in adidasi de trail. Cam stiu profilul fetelor din cursa asta si asocierea asta de echipament no name imi da cu virgula. Nu ma impacientez insa prea tare, caci pe coborarea de viteza ce precede primul punct de alimentare, unde Oana si copiii fac galerie serioasa, trec in fata si imi fac gresit socotelile ca asta a fost atacul pe ziua de azi. Gresesc din nou pentru ca in punctul de alimentare ajungem cot la cot si eu trec in fata doar pentru ca nu am oprit. Fug mancand pamantul, caci stiu cat de important este la moral sa dispar din raza ei vizuala, dar din nou, nu fug suficient de repede. Sunt ajunsa la intrarea in Valea Topologului. Aici ne strangem un grup de 4 (doi baieti si noi, doua fete) si mergem pana in urmatorul punctul de alimentare de la cabana Iedu. Aici stiu ca nu are sens sa fortez pedala, caci singura nu ma voi putea departa suficient. Chiar si cand suntem prinsi din spate de un grup de 3 baieti care vin mai tare, Cosmina (caci asa am aflat mai tarziu ca o cheama) ramane cu noi.

Imi pun speranta in urcarea mare, de 700 m diferenta de nivel ce ne sta in fata. Plec prima din alimentare, dar Cosmina e pe urmele mele si in curand trece in fata impunand un ritm dracesc. Ma agat cu dintii de roata ei si nu mai numar cati baieti a depasit. Memorabil e momentul in care il depaseste pe Catalin. Anunta ca vine pe stanga, depaseste, Catalin are o reactie de 110% supriza, anunt ca trec si eu si apoi continuam sa manacam macadam pe paine. Bine, de fapt eu rumeg tarana din roata ei spate pe care nu am niciun gand sa o pierd. Nu am mai vazut atata portocaliu si rosu pe ceas la nicio cursa de ciclism si incep sa ma intreb daca o sa trebuiasca sa sufar asa pana la finish. Trecem prin punctul de alimentare in care sunt Corina si Rudi, dar cine are timp sa opreasca? Noi concursul asta mancam doar alergatura.

Astept iesirea in golul alpin ca pe o izbavire, ca am nevoie de putina racoare. Suntem prinse din urma din nou de Catalin si mergem literalmente, cot la cot, pana la Doru care gestioneaza singur CP Marginea. Pe curba de nivel ce precede cel mai inalt punct al traseului nu mai rezist si o intreb cum o cheama, ca sa aflu si eu in spatele cui m-am chinuit mai bine de jumate de traseu. Trec pe la Doru, care ma anunta ca sunt a treia fata, si mai apuc doar sa ii strig ca grija mea vine din spate.
In CP Marginea, by Doru
Coborarea e ultima mea sansa. Daca nici aici nu pun ceva distanta, pe ultimii kilometri dupa ce intalnim traseul de la tura scurta, sunt mancata. Asa ca incerc sa ma concentrez cat pot, sa imi aleg cele mai bune trase si sa fac cumva sa zbor. Imi iese intr-o oarecare masura, caci pana la punctul lui Rudi si al Corinei pun cam un minut. Cand eu plec, Cosmina ajunge. Portiunea de culme prin padure a fost un test al rabdarii, caci era inca mult de invartit pedala pe acolo, mai mult decat ma asteptam/vedeam eu pe profilul desenat compact pe ecranul ceasului. Precum animalul haituit, de fiecare data cand am putina deschidere, ma uit in spate. Reusesc sa ma relaxez abia atunci cand ajung la Roxana si la Dani, in punctul de alimentarea Stubeaua unde ne intalnim cu traseul turei medii. Macar de aici am din nou iepuri, chiar daca unii din ei imping bicicleta pe gaturile ce se ivesc ici-colo. Important e ca pot sa merg din om in om si asta ma ajuta sa tin ritmul sus. Pentru ca atunci cand ramai singur, asta e cel mai mare pericol-sa lasi pedala.

In ultimul punct de alimentare (identic cu primul) nu opresc, insa incetinesc si pierd probabil 1-2 minute, ca sa imi caut castile si telefonul in buzunar si sa dau drumul la muzica. Stiu ca de aici vine o portiune valonata, cu niste gaturi, pe care la prima si singura mea participare la Vidraru Bike Challenge, prin 2014, la Hobby, am impins in mod glorios. Acum nu imi permiteam sa fac asta si trebuia sa tin ritmul sus, asa ca cea mai buna strategie e ceva spalare pe creier. Cu Bucovina, ca asta e la rand in playlist. Intru cumva in flow, stau in sa pe toate gaturile, ajung la ceva ce seamana a troita, incep sa cobor. Pastrez o singura casca in urechi, pentru a auzi ce se intampla in jurul meu, dar nu ma depaseste nimeni. Drumul de iarba chiar imi place, vad Arefu sub mine si amusin finishul ca un animal haituit ce am fost azi. Inchid cronometrul dupa 5 ore si 6 minute, cu o frecventa cardiaca medie in zona 4 si cu Cosmina venind la 4 minute in urma mea.
Focusata, asteptand sa inceapa coborarea

Aproape de finish
Pe cuvant daca nu ma bucur ca vine un weekend fara curse, ca vorba aceea, am si eu planurile mele, s-a facut bujorul de munte si versantii roz ma cheama.


Premierea de la Cupa Nationala (etapa 2)
Si un podium care imi e foarte drag, alaturi de Cosmina si Luiza, podiumul competitiei

Prin bunavointa organizatorilor, am intinerit cu 6-7 ani
Date: aici

Vidraru Bke Challenge e un concurs in care au pus suflet si s-au implicat multi prieteni si cunoscuti, oameni cu care in mod normal ies la ture, oameni cu care imi face placere sa petrec timp si cei mai multi dintre ei au stat intreaga zi de duminica, sus pe munte, asteptand concurentii in punctele de control/ alimentare. Le multumesc macar aici pentru asta (si o voi face si prin viu grai cu prima ocazie cu care ne vom vedea). In egala masura,este un concurs inclusiv cu 3 probe, pentru puterile fiecaruia. Si am vazut in pozele de la finish multi oameni de la tura medie pe care i-am depasit pe ultimii 10 kilometri, afisand o fericire sincera cand au ajuns la final. Iar tura scurta e genul de traseu de rulaj,pe care as merge cu copii mei, ca sa prinda gustul curselor.

Din lectiile concursului asta:
  • Gelurile de la SiS sunt geniale si trebuie sa imi fac stoc. Deloc innecacioase, intra fix cum trebuie. SiS si Sponser salty pare varianta castigatoare.
  • Trebuie sa calculez mai bine cate geluri car la mine, dupa cum spunea Suzi.
  • Si ar trebui sa mai testez putin si cu apa, si orisicat, daca ai ceva in bidon care nu iti place si pe care nu il bei, mai bine scapi de lichidul in surplus..

Foto by Radu, Sorin Irima, orgaizatorii