Batrana, Tiganesti si Grind pe vremea caniculei

1 iulie -Singura prin Bucegi (Ciubotea)

Astazi nu m-am grabit nicaieri. Am pornit agale pe lungul drum forestier spre refugiul salvamont Ciubotea prelingandu-ma pe la umbra si intrebandu-ma in ce viata am alergat pe aici. Cum sunt pe modul slow, ochii au avut timp sa cerceteze marginile drumului si sa gaseasca chiar si 2 izvoare. In ziua asta caniculara, a-ti scufunda fata in apa rece si a-ti uda buzele din aurul acesta lichid e un privilegiu, mai ales la cat de seaca e valea mai sus.

Progresez lent prin padure si profit de ritmul domol pentru a-mi face ordine in ganduri. Eu nu merg niciodata singura pe munte. Sunt mereu cu gandurile mele, nevazuti omuleti care tropaie prin emisfere, alearga dintr-o parte in alta si fac o galagie de nedescris...Cand merg in natura sau ies la antrenament, inaintea linistii pe care o caut e de fapt o mare furtuna. Si stiu ca trebuie sa o las sa se consume daca vreau sa imi fac ordine in ganduri si sa gasesc linistea.

Inca rumeg la ganduri cand ies din padure, dar stancile si peretii ce inchid valea imi capteaza partial interesul. Lumina e frumoasa. Bucegiul s-a dezbracat de faldurile roz si si-a pus in schimb cele mai frumoase straie- curcubeul florilor de iulie. Muntii inalti nicicand nu sunt mai frumosi ca in iunie si in iulie...

Ies in muchie, la 2000 m si pentru ca soarele da semne ca vrea sa se ascunda dupa niste nori, ma grabesc sa fac 2-3 poze, "just in case".

Altitudinea imi sacadeaza respiratia si pe cand imi croiesc drum pe linia stalpilor de marcaj, tot in sus, mereu in sus, imi dau seama ca mintea mi s-a golit. Am ajuns in punctul acela in care pasul si respiratia s-au aliniat si eu as putea in sfarsit sa merg pana hat departe. Doar ca nu azi. Azi am plecat de acasa cu gandul sa scap de caldura, iar aici, la 2000 m, tricoul imi pare usor insuficient si doar dintr-o mare lene nu scot foita din rucsac.

La Turnurile Tiganesti sunt lanturi noi. Revad cateva locuri faine de cort sau bivuac, unul ar fi ok si azi la cum bate vantul, dar de bivuac singura chiar nu am chef. Daca nu ai alaturi cineva cu care sa te uiti la stele, parca nu are niciun farmec, asa ca imi croiesc cu determinare drum spre refugiu.

Cand ai putin bagaj, impachetezi si despachetezi imediat. Cat ai zice sac si primus sunt instalata la caldura, supa fierbe si eu ma pregatesc de somn.

Dimineata parca am un deja vu. Acum un an, in acelasi refugiu, pe un alt prici, vantul batea la fel de naravas. Si eu am ales acelasi snooze la telefon. Pregatirile merg repede, cafeaua se face cat eu impachetez si se bea afara, ferita putin de vant. Norii incep sa se adune,  dimineata asta lumina e stearsa si parca cumva gri. Pornesc pe Clincea si cobor cu gandurile mele pana la masina,.merg acasa si deschid laptopul putin inainte de 10 ducand in suflet toate culorile Bucegilor.

11 iulie- Sudica Pietrei Craiului

Maine trebuie sa conduc de la Brasov la Pitesti si retur, ca sa iau copiii din tabara. Si la cat de mult imi place mie se conduc, asta pare o adevarata excursie. Imi iau chiar si concediu pentru ca nu reusesc sa inghesiu in aceeasi zi si drumul lung pe Rucar-Bran si job. Si ca sa reduc supliciul drumului, cea mai logica varianta e sa ma incarc cu putin munte. Un Iezer e bun, un Crai pare insa perfect, cu tot ocolul catre Casa Nobilis. In depresiunea Brasovului, de 3 saptamani e o canicula groaznica si orice evadare la inaltime inseamna o noapte petrecuta la racoare. Acasa ma simt viteaza si ma gandesc sa urc pana in creasta, pentru un rasarit la inaltime. Si pentru un start matinal. Pe drum insa, analizez mai bine gandul, imi dau seama ca nu am la mine nici folie de supravietuire si nici tarp, iar daca refugiul e plin sau nu imi place compania, trebuie musai sa dorm sub stele...Asa ca ma opresc la Grind 1, care e liber. Scot din refugiu, pe cat pot, aerul statut, si ma pun la ora 10 la somn, aruncand neglijent un sac de dormit pe mine si punand alama la ora 4. La ora 4 sunt inca in lumea viselor, asa ca tot o aman pana la 4.30 cand pun repede de o cafea si in 25 de minute pornesc activitatea. Cand soarele rasare inca inainte de ora 6 nu prea ai sanse sa prinzi rasaritul in creasta si parca nici pe Coltii Gainii nu vreau sa ma chinui sa urc avand in vedere poteca de vara atat de imbietoare. Dar am batut urcarea asta de atatea ori, atat vara, cat si iarna, incat imi calculez ca am sanse sa prind unul din valcelele inierbate care leaga poteca de vara de cea de iarna. Si sa prind si rasaritul. Imi iese, dar nu am timp de poze, pentru ca soarele rosu si mare, precum in desert, se ascunde repede dupa un nor lenticular si pana ma trag eu un selfie, se ciumpazeste si ramane un semi-sor. Urc apoi agale spre varf, soarele rasare a doua oara, de data asta din spatele norului lenticular, insa e puternic si imprastie o lumina arsa in contre-jour. Creasta sudica se vede insa frumos si purced la drum, dupa ani si ani, pe o poteca ale carei detalii mi-au pierit din memorie. Fac putin peste 2 ore pana in Saua Strunga si apoi blana la vale, prin potecile din ce in ce mai bune, prin poienile batute de soare, prin ierburi mari, pe forestiere prafuite. Acum rucsacul cel mare de tura ma incurca si l-as schimba cu drag pe unul de alergare, cat sa pot da drumul mai repede la picioare si a reduce poteca asta la o  fuga placuta. Cu toate astea, kilometrii se strang, iar picioarele mele apreciaza ca in urmatoarele ore  tot ce va trebui sa fac e sa le misc ritmic de pe acceleratie pe ambreiaj si pe frana. Si nimic mai mult. E clar ca pentru tura din Alpi cu Claudia mai e inca loc de antrenament.

18 iulie- Batrana (cu Mesi)

Canicula s-a mai inmuiat putin si la orizont se arata chiar si ceva ploaie. Ar fi si de stat acasa, si de mers. Dar cum saptamana asta nu mi-am luat inca doza de munte, e momentul. In sfarsit reusesc sa o am pe Mesi alaturi si amandoua asteptam ziua cand o sa ni se alature si Zsuzsanna. Realist vorbind o sa fie probabil o zi de toamna, dupa ce incepe scoala si fetele isi reiau rutina anului scolar.

Urcam clasic, din Gutanu. Ploaia ne tot ameninta si pana la urma incepe cand ajungem la limita jnepenilor. O asteptam si imi facusem sincer calculele zilei in functie de ea. Toate prognozele aratau o ploaie relativ usoara si ma bazam pe faptul ca dupa ce trece, se va curata fain atmosfera si vom avea parte de spectacol. Calculele au fost bune, dar cu haosul zilelor de vara nu te pui. Cum amandoua impartasim cam aceleasi valori legate de frumos, pregetam mult admirand spectacolul, mai ales ca drumul nostru mereu in sus mai fura cateva minute din apusul soarelui.

Refugiul ne primeste cald si uscat. Mancarea intra imediat in sistem si sueta cea mai buna e din sacul de dormit. Dimineata zilei de vineri ne face o supriza placuta si ne ofera in continuare soare pe saturate si o atmosfera linistita, cum rar vezi in Bucegi. Desi in fata ne sta si o zi de munca, weekendul pare ca a inceput bine.

Citeste mai departe...

Barcani Bike Race 2024

Un weekend cu 2 concursuri, weekend venit la finalul unui bloc de 5 saptamani cu 6 curse. Asa cum glumeam cu Suzi la incalzirea de dinaintea Campionatelor Nationale, blocul acesta de primavara ar putea sa fie un sezon in sine.

Weekendul a inceput la Barcani. Poate ca un concurs de mtb inainte de Campionatele Nationale nu era cea mai fericita alegere, dar mi-a placut anul trecut. Un concurs cu logistica minima, scurt, cu o atmosfera prietenoasa, si da, nu o sa ma ascund dupa degete, cu premii mari. Fata de anul trecut, cand noroiul i-a dezarmat pe multi, anul acesta numai praful mai ramane in ecuatie, asa ca participantii, motivati de lungimea abordabila, organizare,promovare etc nu au intarziat sa apara. Cu Salome la start, lupta pentru locurile 2 si 3 era deschisa intre mine, Diana Bolea, Roxana, Noemi etc. 

La final am scos maximul posibil din cursa asta, respectiv un loc 2 la open feminin

Ma pozitionez prost la start langa copiii Karinei, asa ca pe asfalt si pe prima urcare sunt nevoita sa apas pedala si sa intru repede in zona 5. Dar zona 5 nu ma mai sperie. Am vazut eu la Prima Evadare ca pot sa merg 1h30 asa :). Ma simteam mai nelinistita din cauza caldurii ce se anunta pentru miezul zilei, mai ales ca pentru a blansa bicicleta mai grea, decid sa merg cu un singur bidon si sa ma opresc pe la km 25 la un punct de alimentare. Dar nici caldura sincer nu a fost de speriat. Pe sus a adiat o mica briza, iar prin padure era umbra si relativ placut.

O pozitionare proasta la start, dar un start bun la final

Prima parte, comuna cu traseul scurt a fost una foarte rapida. 18 km si 57-58 de minute. Insa urcarile care contau abia de aici incepeau. Cea din zona cu Zagonul a fost imblanzita mult fata de anul trecut, niste drumege de pamant permitand o trasa in serpentine. Urcarea mare de 3 km mi-a placut si anul trecut, mi-a placut si acum, desi nu am mai depasit pe nimeni si jumatate de concurs m-am potrivit cu aceiasi baieti. Pe cand pedalam spre finish prin fanetele care stau sa se usuce, mi-am pus din nou in minte sa le reamintesc prietenilor cu biciclete sa vina in zona, caci se merita.

Asfaltul de la finish e o mica izbavire si imi place maxim sa calc pedala si sa storc si ultimii watti pe aici, cu gandul la Nationalele de maine.

La fiecare editie de Barcani Bike Race pare ca avem parte si de o poza de familie

Dupa cursa oamenilor mari a fost multa socializare, mancare, mult soare, sticle intregi de apa, cursa copiilor, alte sticle de apa si pahare de limonada si la final, o zi de vara autentica, plina de miscare.

Cursa lui Marius a fost cam asa: a plecat tare impreuna cu baietelul in tricou portocaliu, a ajuns sa se alerge de fapt cu un pusti de la Living Bike Faresin (care a si castigat), dar a fost fain ca a fost o cursa disputata pana la ultima pedala, in care baietii si fetele au avut de-a face nu doar cu cei 6 km ai traseului, dar si cu caldura de la ora 15...

Barcani Bike Race creste de la an la an. Organizarea e din ce in ce mai buna si am apreciat:

• Focusul pe care l-au avut pentru copii (cursele lor, mancare, clatite, loc de joaca etc).
• Marcajul bun, numarul de voluntari de pe traseu, disponibilitatea lor.
• Detalii precum: incadrarea in programul anuntat pe site, florile pentru fetele de pe podium.
• Implicarea intreprinzatorilor locali pe zona de gastro/ food.

Singurul lucru care ar mai avea nevoie de putin fine tuning e comunicarea inainte de eveniment. A fost clar peste cea de anul trecut, insa ea s-a facut exclusiv pe canalele de social media (Facebook in speta). Aici cred ca e necesar sa existe o sectiune separata (chiar si temporara) pe site-ul https://hailabarcani.ro/ unde sa se regaseasca toate detaliile legate de traseu, program etc.

Foto: Bogdan Alecu si echipa de organizare

Citeste mai departe...

Campionatele Nationale de Sosea 2024

Anul acesta ne-am impartit cumva participarea la Campionatele Nationale in familie, fiecare luand disciplina care i se potriveste mai bine. Traseul de la Paltinis nu e chiar specialitatea mea, cel de XCO de la Cheile Gradistei cu atat mai putin, asa ca soseaua era singurul meu slot. In plus, ramasesem cu un vibe bun de anul trecut, vibe care merita sa fie pastrat.

Fata de 2023 am ales sa nu merg la contratimp, deoarece sofatul nu e placerea mea. Brasov-Sibiu-Sibiu-Barcani-Barcani-Sibiu era un marathon in sine. Si nici autoflagelarea la FTP, pe canicula nu imi starneste emotii pozitive. 

La proba de fond, pe lista de start erau mai putine fete la Master si Amatori comparativ cu anul trecut, dar prin comasarea la start a tuturor categoriilor de fete, a iesit ceva chiar fain. Cei 45 km cu 600 m diferenta de nivel nu erau de speriat, insa profilul era destul de "punchy" cu urcari relativ scurte, care nu sunt chiar specialitatea mea. Daca in 2023 planul a fost sa stau cu plutonul pana la ultima urcare, anul acesta startul comun (amatori, master, elite, cadeti si juniori) a adus in joc mai multe variabile si fete mult mai bune, asa ca imi stabilesc ca obiectiv sa stau intr-un grup decent pana la urcarea mare de la kilometrul 16, mai ales ca pana la ea mai aveam inca 2 urcari mai mici, una chiar de la start.

Execut prost planul pentru ca ma rup de plutonul lui Suzi chiar pe prima coborare. Cum felul meu e mai degraba rezervat si precaut, nu fortez pe primele serpentine (destul de stranse), mai ales ca aveam  doar 2-3 km la vale sezonul asta cu rotile de carbon (si aceia cumva chinuiti vineri) si am preferat siguranta. 

Era buna o recunoastere, dar cand sa fie timp si pentru ea intre job, familie, alte curse si planuri personale ?  Prudenta inseamna insa ca raman cumva intre plutoane si restul cursei nu a fost decat o urmarire a oamenilor sau a micilor grupuri din fata. Sa las pedala sa fiu prinsa din urma era exclus, singura optiune viabila fiind sa continui sa apas pedala, mai ales pe urcare si pe plat, mai ales ca grupul in care se afla Suzi si cateva cadete era mereu la orizont. Cum necum ajungem la baza urcarii mari si acolo incep sa execut planul de nutritie. Macar acesta sa mearga. Primul gel, apa si FTP. Pare ca incep sa recuperez teren fata de Corina si Irina. 

La finalul urcarii (si dupa al doilea gel) eram grupate, iar dupa coborarea lunga si rapida, tricoul verde al Ancai era si el la orizont. Asa ca ne continuam efortul de a invarti la pedale, metru cu metru si deal cu deal. Intra si al treilea gel, cu ocazia asta, ca tot l-am carat in buzunar. Apa nu imi prisoseste ca sa am suficienta sa ma ud, dar pentru baut mi-am calculat perfect bidonul de 750 ml. O prindem pe Anca din urma la un moment dat, insa nu reusim sa ne potrivim ca ritm pentru ultimii kilometrii, desi avea tot sensul din lume sa lucram, avand in vedere ca eram la categorii diferite si impreuna distanta trece mai usor. 

In Ocna Sibiului ii urez bafta Corinei, eu fac stanga spre finish-ul salvator si ma postez direct la umbra unde 10 minute nu vreau decat sa imi cobor temperatura la niste valori normale. Calculez ca mai am inca 1h30 pana vine Suzi, asa ca ma organizez repede cu apa, mancare, haine de schimb si cat mai multa umbra. La timpul potrivit, ma preling pe la umbra zidurilor pentru a le incuraja pe fetele de la Elite si U23 care se pregatesc sa vina. Ma bucur, la fel ca toata lumea, cand cursa se incheie fara incidente majore, si pun si editia asta a Nationalelor la loc de cinste. Organizarea, siguranta si echitatea asigurata de arbitrii si organizatori, cred eu ca au facut o editie buna. Poate un traseu intermediar ca lungime pentru master feminin ar fi de luat in calcul pentru anii urmatori, insa daca organizarea ramane la fel de buna, poate usor, usor se duce vestea si la start se vor strange din ce in ce mai multe fete, pentru ca public practicant exista, dar munca de convingere ca e fain intr-un pluton de fete e mai laborioasa decat pare...

Poza de final cu foaaarte multe fete :)

Undeva pe urcarea mare, cu Corina si Irina, cu care m-am petrecut jumatate de cursa

Foto: Traian Olinici

Citeste mai departe...

Kids overnighter in Saua Strunga

Cu ziua Invatatorului am facut cunostiinta anul trecut, pe cand Marius era la gradinita, dar intre timp am uitat de ea. Anul acesta m-a lovit din nou si mi-am dat seama ca sunt un parinte novice si dezorganizat, mai ales ca ea se lega acum cu alegerile, cand bineinteles, ca pe motivul pregatirii sectiilor de votare, nu se face scoala. Ar fi rezultat o mini-vacanta chiar faina, daca mi-ar fi cazut fisa...

Pusa in fata faptului implinit, pun in aplicare un plan mai vechi si anume sa il initiez pe Marius in arta serilor si diminetilor petrecute pe munte, la o cabana faina sau la un refugiu numai al tau. Acelasi lucru se poate face si in weekend, dar cand vrei sa ai muntele pentru tine, atunci mijlocul de saptamana este cel mai potrivit. Ni se alatura si Victor. Baietii primesc cate un rucsacel dupa puterile lor, eu indes in rucsacul cel mare cele necesare pentru o seara si o dimineata pe munte. Si daca tot e ziua Invatatorului, am de gand sa fac si niste educatie despre natura pe drum. Ajungem tarziu in Valea Bangaleasa din cauza lucrarilor, dar sunt linistita, pentru ca stiu urcarea spre Saua Strunga ca pe buzunarul de la haina. 

Poteca abrupta spre Poiana Gutanu merge cu mult entuziasm si din spusele baietilor a fost portiunea care le-a placut cel mai mult pentru ca a fost de catarat. Nu imi e clar ce au gasit ei de catarat, dar fiecare scurtatura abrupta era o cale si fiecare mal era o provocare pentru o saritura spectaculoasa. In Gutanu ajungem la fix pentru lumina calda a serii si pauza la masuta de langa fosta casa de vanatoate ne prieste tuturor. Baietii au liber la Haribo, iar eu ma bucur ca sunt din nou aici, intr-unul din locurile care imi sunt tare dragi. 

Bucata anosta de padure ce urmeaza o atacam cu un joc in care unul dintre noi se ghiceste la un animal, iar ceilalti incearca prin intrebari sa afle la ce animal s-a gandit. Si asa iesim din padure pentru o noua pauza. Aici era frumos sa avem parte de spectacolul apusului, dar nu a fost sa fie, soarele cazand in spatele unui zid inalt de nori. Elanul incepe sa scada si desi Saua Strunga pare aproape, eu stiu ca e doar o iluzie. Dupa ce se mai cere inca o pauza, parca prea devreme pentru gusturile mele, scot la inaintare arsenalul cu povesti. Povesti adevarate, fapt de vitejie, si pentru ca suntem in Bucegi, asortez la ritmul asta molcom povestea unui 7500 in care eu ma simteam mai rupta decat se simt baietii acum. Si le-am povestit cum am urcat eu si Claudia de 4 ori la Omu, cum ne-am ratacit pe Bucsoiul Mare, cum Claudia se jura ca a adormit mergand si mai ales cum eram aproape sa intram in a doua noapte, urcand anevoie spre Saua Strunga impreuna cu apusul. Amandoi au concluzionat ca asa ceva nu e de ei, dar din vorba in vorba ajungem la izvor, luam apa, ingreunez rucsacul, le iau si eu bagajele, pe Marius il dotez cu frontala, pe Victor il iau de mana si tot numarand la stalpi ajungem in sa. Stiu ca au facut un efort apreciabil sa ajunga aici, asa ca ne bucuram cu totii sincer cand baietii identifica in crepuscul lumina de veghe de la refugiu. 

Deschidem usa grea de fier, apoi deblocam zavorul de la usa de lemn si iata-ne in casuta. 10 minute a durat moleseala ca apoi a reinceput distractia. Aparent priciurile sunt provocari excelente pentru catarat, si nici macar supa instant nu i-a convins prea usor sa se potoleasca. Cu greu ii bag la somn la ora 23, dar apreciez ca in ciuda oboselii ne intelegem rezonabil. 

La 6 ma trezesc fara alarma si fara nimic, doar pentru ca aceasta e ora de sculare si acasa. E bine in sacul de dormit si scriind jurnalul ma uit la amandoi cum dorm linistiti. Lumina intra difuz printre obloane, particule de praf se agita timid prin aer si mie imi este bine in corp si suflet. Simt ca afara e o dimineata faina, dar le respect somnul copiilor si ii las sa doarma cat de mult ne permite programul din ziua asta. Unii dintre noi mai si muncim :) .

Pare ca se doarme bine la si la refugiu

Daca ieri educatia s-a focusat mai mult pe...gandacii de balegar, paianjenii vaduva-neagra, lupi si ursi, azi avem in programa florile. Muntele incepe sa se coloreze. Bujorului ii vor urma florile de vara. Le povestesc baietilor de gradina suspendata din Batrana, le arat gentiene, 3 frati-patati si tot ce altceva mai stiu din flora montana de la vremea asta. Ajungem cu usurinta in Strungulita, ne prelingem printre versantii roz si tintim la tricolorul de le Bucsa care se vede bine de departe.

Masurand sa se asigure ca are 10 cm inaltime, cum a zis mama

Silabisind nume de varfuri

Daca pana aici am fost super multimita de ritm,  cum intram in padure,coborarea e din ce in ce mai lenta si pauzele mai dese. Incerc sa ii conving pe baieti caci creierul lor e suficient de destept cat sa poata sa si mearga si sa si vorbeasca in acelasi timp. Si ca nu e necesar sa se opreasca de fiecare data cand au ceva de zis sau cand trebuie sa se gandeasca la ceva. Cum, necum ajungem la drumul forestier, de care sincer ma ingrozeam putin, dar aici scoatem artileria grea: problemele de matematica fac drumul sa curga usor si scaderile, adunarile, comparatiile si mai ales numerele pare si impare ne ajuta sa mai asternem vreo 2 kilometrii sub talpi. In masina se lasa in sfarsit linistea si eu conduc spre Brasov, asa cum am facut-o in multe alte dimineti. Doar ca acum nu sunt nici singura si nici cu Radu, ci cu doi baieti faini alturi de care sper sa ajungem vara asta in tot felul de locuri interesante caci natura poate fi si ea un profesor excelent.

Citeste mai departe...

GR 14- Editia la care Zagonul si-a cerut tributul

GR13 a fost o poveste atat de frumoasa, incat am simtit cu toatele ca trebuie sa incercam si versiunea din 2024. Versiune care ne-a adus cu picioarele pe pamant si a inclinat balanta GR-urilor in echipa de fete la locul potrivit. Echipa a ramas in mare aceeasi ca anul trecut cu exceptia unei rocade intre Diana si Suzi. Cu Rose mult mai antrenata si cu Suzi alaturi, calculele spuneau ca sunt sanse ca totul sa mearga snur. Ne rotim la trena, facem o singura pauza dupa Zagon, mergem conservativ prima suta si ne pastram energie si pentru ultimii 60 de kilometri,  cei mai grei ii estimam eu, din cauza vantului din lateral si din fata estimat in prognoza. Am urmarit meteograma si hartile de vant 2 zile la rand si mi-as fi dorit sa dam o estimare mai pesimista a timpului final, ca sa plecam mai devreme si sa avem parte de mai putin vant. Insa Ovidiu si Albert, convinsi de prestatia de anul trecut ne-au repartizat o plecare tarzie, la 9.37, ceea ce garanta vant si caldura in ultimele 2 ore. Personal mai aveam o problema. Lipsa turelor de anduranta de anul asta. Nu cred ca am avut nimic de 100 km si din cauza asta stiam ca o sa doara. Poate nu totul, dar ceva o sa doara. Anul trecut, cu suficiente ture de 100-125 km in picioare, stiam ca pot sa termin GR-ul si singura. Anul asta stiam ca singura nu imi mai iese si cheia era echipa. Tot echipa e si motivul pentru care in multe situatii strangi din dinti si mai invarti inca o pedala, si inca o pedala, indiferent in ce pozitie a plutonului te gasesti. Fie ca te convingi ca poti sa mai duci trena un kilometru, fie ca incerci sa inchizi un gap, sau ca pur si simplu nu iti propui decat sa tii pasul, pentru echipa suferi infinit mai mult decat ai face-o daca ai fi singur. 

Si tocmai pentru ca anticipam ca va fi suferinta, ignor afirmatiile matinale ale lui Radu care ma intreaba ce fac cu 4 geluri, ca asta e tura in care mergi cu mancarea pe care o cumperi de la magazin de pe drum. 2 geluri intra in buzunare pentru prima parte, 2 pe bicicleta, pentru a fi folosite dupa Zagon. Am avut la mine de toate (servetele, pastile de sare, claritine), doar nurofenul pentru Elena mi-a lipsit, desi il pusesem in lista mentala :( .

Watt's up ladies la GR 14

Ne strangem la Coresi cu vreo 40 de minute inainte de start, ne indulcim cu bunatatile din oferta de prajituri si pornim la drum cu moralul sus. E nevoie de un vibe bun cand vorbim de o tura atat de lunga. Kilometrii pana la urcarea de dupa Magherus merg fara incidente. Fata de anul trecut insa nu prindem nicio echipa din urma (depasim o echipa cu pana in Harman, suntem depasite de o echipa). Pare ca suntem intr-o bula numai a noastra. 

Si prima bucata de gravel merge fara incidente si daca dorinta Danielei e sa fim ferite de incidente/ cazaturi, mantra mea e sa nu facem pana.

De a doua urcare din traseu,cea de dinainte de Valea Mare si uitasem, pe cuvant. Dar o facem conversational. Gravelul de dupa merge si el intins. 

Photo-shooting

Start

Un aranjament perfect pentru prima portiune de gravel

Si niste fete faine rau

Incepem sa prinde echipe din urma

Ne bucuram de vant de spate prin Barcani si respectam dorinta Elenei de a nu opri pentru realimentare inainte de urcare. Plec in fata cu Daniela si Rose, cu intentii diferite. Rose are nevoie de o pauza la padure, noi ne calculam ca daca punem putin avans fata de fete, oprim la magazin, luam apa si cola si scurtam pauza de realimentare. Totul merge conform planului pana in varful urcarii unde Ovidiu ne spune sa coboram cu grija. Stiam de la sedinta tehnica de pietrisul nou turnat si inca netasat doar ca pietrisul cu pricina nu era uniform. Aveai bucati bune unde parea ca poti sa lasi bicicleta sa curga, iar apoi intrai pe neasteptate intr-o zona cu pietris unde se afunda roata si unde, daca ciupeai frana, risca sa fuga spatele. O patesc pentru prima data destul de devreme si decid sa merg incet si foarte incet. Pe la jumatatea coborarii le aud pe fete din urma (semn ca am mers foarte incet), dar o prindem si pe Daniela care cazuse si se julise destul de serios la cot si la genunchi.  Suzi decide sa urce cu ea pana la o masina de Crucea Rosie oprita mai sus, ca sa curatam si sa dezinfectam (inteleapta decizie, kudos pentru Suzi), noi restul coborand spre magazin. La un pod alt incident, in cealalta echipa de fete...Iar la magazin lume gramada, Elena cumpara ultimele 2 sticle de ala plata, iar Cola primim de la baieti.

Suzi ajunge singura pentru ca Daniela nu se simtea bine si era mai sigur sa plece cu o masina spre Brasov. Oricat de mult te bruiaza pierderea unui om, ratiunea e clara si puternica. Suntem la cuca-macaii, la 80 km de Brasov, oricum trebuie sa ne intoarcem acasa. Asa ca ne adaptam, literalmente din mers. Cum niciuna dintre noi nu suntem asa puternice ca Daniela, iar intoarcerea se anunta a fi greoaie din pricina vantului, decidem sa ne rotim des la trena ( la 2 minute). Si incepem, din nou, sa lasam kilometrii sub roti. E adevarat ca parca cu mai putin aplomb si intr-o viteza inferioasa, dar mergem totusi inainte. Eu una respir usurata dupa ultimul gravel. Nicio pana. Infrunt cu stoicism vantul de fata spre Sfantu Gheorghe si de aici, ma vad ca si acasa. Pe urcarea de la Valcele, dar mai ales de la Araci la Brasov scoatem asul din maneca. Iar asul, tura asta are si un nume- Rose. Si duce Rose trena, cu atat stoicism si atat de bine compusa, de Ovidiu si Albert mai ca ar varsa o lacrima de bucurie, daca ar fi cu noi. Fixez pe retina o imagine a noastra, intre Bod si Sanpetru in care mergeam intr-o formatie foarte faina, putin intercalate, un fel de tunel aerodinamic pentru Elena, pe care Suzi o aranjase in locul strategic din micul nostru grup. Imi e cald si imi e greu. Alung din minte gandul ca maine ma duc la concurs. L-am alungat tot GR-ul, sau oricum, de indata ce am intrat in filmul asta si am ajuns roata 2 in spatele Danielei. Anul trecut, cand treceam pe la Afi ma bucuram ca am scos un timp nesperat de bun. Anul asta, mi-a fost mai greu, asa ca ma bucur ca se termina, ca in sfarsit stau la umbra si beau apa rece si nu ciorba din bidon. Baietii ne primesc frumos, atmosfera e faina ca in fiecare an, iar primele 15 minute in care pot sa arunc cat colo papucii si sa stau in picioarele goale, imi par divine.

Spre Valcele

La finis era destul de terminate, dar tot ne-am pus zambetul pe fata

Si o spun din nou, ca si anul trecut. With these ladies I would go to the moon and back.

Foto by: fotografii oficiali, Traian Olinici, Suzi, Radu

Citeste mai departe...

Prima Evadare 2024

Primul sau al doilea weekend din mai stau de ani buni sub semnul a doua concursuri EcoMarathon si Prima Evadare. Radu cred ca a avut unul sau doi ani in care a mers sambata la alergat si duminica la bicicleta, asta intr-o vreme in care alergarea era sportul principal la noi in familie. Pentru mine a fost mereu ori una, ori alta, in functie de prioritati, evident. In 2010-2011 pe cand participam eu la Eco si prietenii mei la Prima Evadare, auzeam niste povesti epice cu noroi, ploaie, si mai mult noroi, schimbatoare rupte, pene etc. Nu imi doresc sincer sa prind nicio editie asa epica, chiar daca acum stiu, din interior, ca Daniel si echipa de organizare au mereu 2 trasee pregatite pentru ziua concursului -unul de vreme buna si unul de vreme rea, cum zic ei.  Mie imi place vremea buna si prefer sa ajung la finish cu praf in dinti si sare pe fata. 

In orice caz, sansa a fost de partea mea si anul acesta, la una din cele mai uscate editii, din cate povesteste lumea, atat de uscata ca au inceput glume legate de cisterne de apa varsate in zona numita La Crocodili.

Pentru 2024 ne decidem sa participam tot 3 si cu ajutorul lui Cristi asta e si posibil. Eu si Radu la cursa individuala, Marius face echipa cu Cristi, la Family, traseul de 25 km.

O familie de ciclisti, cum s-ar spune (by Andrea Cuculescu)

In orice caz, duminica dimineata ma aliniez cuminte la primul start al sezonului 2024. Asta cu primul start nu prea imi convine, as fi preferat sa nu incep cu Prima Evadare, insa nu s-au aranjat nicicum lucrurile pentru un concurs anterior. M-am uitat pe lista de inscrisi, m-am uitat la mine asa cum eram mucoasa dupa o saptamana de raceala si m-am consolat ca o sa fie un concurs greu. Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica. 

Startul la Prima Evadare iarasi mi se pare cu cantec, fiind unul foarte rapid si foarte aglomerat, pe o distanta considerabil de lunga -cel putin pana se traverseaza centura, daca nu chiar mai mult. Plec din fata, dar asta nu inseamna ca nu sunt alte zeci sau sute de baieti mai puternici decat mine. In mintea mea imi imaginam ca o sa sufar caineste doar pana traversez centura veche, sau cel putin asa imi aminteam eu de anul trecut. In realitate am suferit caineste 55 de lungi minute, pana la Palatul Ghica. 

Daca anul trecut cu hardtail-ul stiu ca mi-au placut drumurile lungi si batute de vant, anul asta mi-a fost foarte greu aici. La fata locului nu intelegeam de ce, desi cantam la suspensia aia, mai ceva ca la chitara, intre on si off. Simteam clar ca atunci cand o aveam deblocata ma incetinea. Cand era blocata bicicleta avea mai mult zvac, dar trebuia sa sacrific confortul. In hipoxia concursului identificam ca posibile cauze lipsa de antrenament/ concursuri anterioare si raceala dupa care inca ma recuperam cu suvoiae de muci in sinusuri si urechi infundate. Analizand mai la rece cred ca a fost totusi bicicleta, in 2023 mergand cu un hardtail usor, in 2024 cu un full cu 2 kg mai greu. Daca anul trecut era o placere sa alerg dupa plutoane, sa inchid spatiile goale, acum imi era uneori greu si sa ma tin de pluton atunci cand baietii accelerau. Pe primii 10 km m-am intrecut cu Diana Popsai. Cand in sfarsit reusesc sa depasesc si sa ma duc in fata, ajung in spatele unui grup la care duce trena Suzi. Cumva, ca fata, iti faci socoteala ca nu vei ajunge sa duci prea mult trena si marea arta e sa stii si sa poti sa stai la plasa. Sunt ultima din acest mic grupetto si dupa ce imi trag sufletul si beau o gura de apa, incep sa simt ca ma racesc si avansez mai pe la mijlocul grupului. E aici un tip mare in spatele caruia stau bine si care vocifereaza/ ii indeamna pe cei mai din fata sa se schimbe la trena. Nu stiu de ce nu o face chiar el...Dupa alte cate permutari, ajung a treia din grupetto si asa o recunosc pe Suzi...Mi se pare usor penibila scena, cu 10 oameni in spatele unei fete mici. Trec in fata, duc trena putin si ma apuc sa le fac semn si altora sa munceasca. Ne apropiem de locul unde traseul trece pe sub noua centura si aici, baietii din fata si eu dupa ei, facem brusc dreapta si gresim traseul. Noroc cu Suzi care e draguta si ne piuie,caci altfel mai mergeam ceva pana imi spunea ceasul ca am iesit de pe ruta.

Ba intr-un grupetto, ba alergand dupa ele

Revenim. O prind din urma pe Suzi pe segmentul cu stalpii de Telegraf. Imi pun in cap sa ii multumesc, dar hipoxica cum sunt nu imi e clar nici acum daca am facut-o atunci sau mai tarziu. In orice caz, cand iesim pe asfaltul de dinainte de Palatul Ghica si vad ca au fost doar 55 de lungi si foarte lungi minute, imi dau seama ca am facut o treaba buna. Portiunea rapida a cursei s-a consumat si acum fiecare incearca sa se pozitioneze cat mai bine pe poteca. In spatele meu se aud niste injuraturi si admonestari. Lumea preseaza, depaseste, desi momente vor mai fi suficiente...

Partea a doua a cursei e mai slow. Eu cred ca m-am aranjat cat de cat in plutonul potrivit si full-ul face minuni pe aici. Pedala se invarte rotund si mie imi pare chiar distractiv. Asta nu inseamna ca pe fiecare linie dreapta unde e rost de accelerat nu o fac, insa parca am trecut totusi intr-o viteza inferioara pe aici. Aleg sa tin track-ul pe ceas, ceea ce inseamna ca nu mai am cifre de puls, viteza sau timp, deci merg la feeling. La finish, desi feelingul zicea ca eram intr-o viteza inferioara, ceasul a inregistrat nu mai putin de 1h30 in zona 5 si 30 min in zona 4...

Incep sa apara si bornele de 10 si apoi cea de 5 km. Nutritia mi-a iesit aproape perfect. Am mancat toate cele 3 geluri din buzunar cand trebuia, apa am carat prea multa (imi ajungea un bidon), si muci iarasi am mancat cat cuprinde. E chiar complicat sa iti suflii nasul in cursa. Daca pe bucati drepte imi mai iese, ma trag in laterala, poate ma las la urma daca stiu ca pot recupera, pe poteca mi-am tras nasul la fiecare 5 minute...

Identific ultima portiune inainte de a iesi din padure de la recunoasterea de anul trecut. Trec calea ferata si intru pe asfalt. Picioarele sunt goale. Ma uit in urma si ma bucur ca nu e nevoie sa scormon dupa resurse pentru un sprint, sprint pe care cel mai probabil l-as pierde. Trec linia de finis pe 103 la general si oricat de rupta sunt, nu pot sa ma gandesc ca daca mai apasam putin pedala, puteam sa prind prima suta...Timpul e totusi cu 10 minute mai bun ca anul trecut. Un timp cu care anul trecut s-ar fi castigat...

Momentan nu vreau decat sa stau. Gasesc o banca (acum sunt inca multe libere) si respir. Apoi iau pulsul  clasamentului sa vad ce a facut Marius la Family si ma intreb ce face Radu, daca a abandonat sau nu, caci in primii 10 km l-am vazut reparand o pana pe dreapta drumului.

Si apoi urmeaza dulcea asteptare/ revenire/ socializare inainte de premiere. Sunt super mega multumita de cursa asta. Nici eu nu stiu cum a iesit asa de bine, dar e clar ca mie Prima Evadare imi prieste. Si as zice ca merg mai bine pe bicicleta comparativ cu varful de forma la alergarea montana :) .

Un loc 1 la  +36, dar mai mandra sunt de locul 2 la general (foto Ileana Voiculescu)

Si primul sprint pe care l-am castigat ever (foto Ileana Voiculescu)

Marius a avut si el povestea lui, pe care o sa o spun mai mult in imagini, recreata din crampeiele de

povesti adunate de la el si de la Cristi.

S-a trezit la 6 dimineata pentru ca avea emotii
(asa e cand bei apa dupa Mike si Radu)

S-au aliniat la start in spate

Au plecat tare (ca asa stie Marius sa plece) si au facut slalom printre participanti. La asta iarasi se pricepe bine, ca e mic si fasnet

Au continuat tare cam 10 km, pana i s-au terminat bateriie lui Marius

Si au ajuns la finis cu zambetul pe buze

Si cu un onorabil loc 2 (foto Ileana Voiculescu)

Foto: toti fotografii oficiali Prima Evadare

Citeste mai departe...