luni, 11 octombrie 2021

Gaura si Clincea.O zi ca o icoana


Pot sa scriu un jurnal despre o "banala" tura de trekking? Da, (inca mai) pot. Am facut asta ani la rand, cand stateam departe de munte si weeekendul imi era hrana pentru minte si suflet, de ma tinea o saptamana intreaga. In jurnalele acelea am stors toata inspiratia mea si am gravat prinosul cuvintelor venite din inima. Inca mai pot sa fac asta, desi muntele s-a "banalizat" putin de cand stam in Brasov. Sunt multe iesiri care nu primesc o postare de sine statatoare, se pierd in amalgamul amintirilor. Dar sunt si altele care, prin cuvinte, vor transcende timpul. Ce le diferentiaza? Locul unde s-au intamplat, ce s-a intamplat, durata...De aceea, a scrie un jurnal pentru o tura de trekking in Bucegi, pe trasee pe care am mai fost (si nu o data), nu e treaba usoara. 

De fapt, a scrie nu e niciodata treaba usoara.Uneori cuvintele se nasc spontan din nimic si se varsa in valuri. Alteori imbatranesti asteptandu-le si la final, oricat de faina a fost tura, nu iese nimic mai mult de un raport de tura, cateva randuri cronologice si ingineresti, lipsite de suflu si poezie. Putini oameni din putinii care inca mai tin bloguri au veleitati de scriitori si timp pentru a migali cuvintele. Printre job, activitatile zilnice, copii, sport, timp liber, sa pitrocesti randurile, sa le stergi si sa le asterni din nou, e o treaba care cere timp si perseverenta.

Dar nu si astazi. Astazi cuvintele curg precum un fluviu. Mi se pravalesc in minte inca de dinainte de a termina munca si aproape ca trebuie sa le pun dop. Le simt cum bolborosesc in interiorul meu ca apele unui izbuc. Si cand, in final, ma asez la laptop, degetele lucreaza singure, parca teleghidate, cu precizie si putine stersaturi. O parte a creierului meu naste fraze. O alta parte, mai ascunsa, cauta explicatii pentru rabufnirea asta. Cauza nu e unica. Sunt saptamanile in care am fost departe de muntii de acasa (aproape o luna in fapt), e soarele care ne-a mangaiat aproape toata ziua si a transformat jumatea de rucsac plina de haine in balast, e zapada care lipsea de pe poteci, dar pudra generos toate pantele de iarba ori de stanca de la peste 2000 m, e compania placuta, e ziua de toamna perfecta din care o sa dumicam cel putin pana in urmatorul weekend.
E bucurie sincera (by Claudia)

Cand am plecat de acasa nu aveam un plan clar in minte. Ciotul de autostrada ne ajuta si nu prea. Bucegii par initimidanti cu albul lor, Piatra Craiului intra in carti, Leota e si ea undeva la granita. Alba, dar abordabila. Pe masura ce ne scurgem spre Bran, pe la poalele Bucegilor, unghiul se schimba. Scara, Tiganesti si mai departe abruputurile dinspre Batrana arata mai primitoare comparativ cu stancaraile Bucsoiului. Asa ca propun repede ceva. Urcam pe Clincea, coboram...vedem noi pe unde. Speram ca soarele o sa mai topeasca din zapada de pe sus pana incepem noi coborarea.

Cum ne ridicam putin deasupra satului, ochii imbratiseaza Magura Branului luminata de soarele ce tocmai s-a ridicat peste munte. E locul perfect pentru admirat toamna, am fost pe acolo in fiecare toamna de cand stam in Brasov si o pun pe lista si pentru anul asta.  Apoi ne lasam inghitite de padure. Nu ne grabim cu urcusul. Putem mai repede, dar niciuna dintre noi nu vrea sa scurteze ziua care promite mult. Ne purtam pasii lenesi printre copaci si ne facem simtita prezenta prin fluviul de cuvinte care vibreaza in jurul nostru, caci niciuna dintre noi nu e vreo taciturna. Insa abia cand ajungem la refugiul de la Tiganesti ne dam seama ca vom avea o zi buna. Asta e un loc unde mai mereu bate vantul. Acum e o liniste deplina. Ne scufundam in iarba moale. Din locul in care stam, vara sade fata in fata cu iarna. Galbenul ierbii pastreaza parca ceva din soarele verii. Peste drum, Bucsoiul este alb. Sub noi, valea Tiganesti este alba si ea. Doar un puf, doar o adiere, doar o prevestire, dar noi suntem constiente de curgerea implacabila a anotimpurilor.





Joc si joaca


"De azi, omule, nu te vei mai culca afară și nici nu vei mai dormi pe pământ. Căci pe sub el se vor ascunde lighioane, iar frigul nopții va avea lung tăiș. De azi, iarba va îmbătrâni pe câmpuri și va bate prima pală de galben în frunze. De la mesteceni și fân va veni primul semn de toamnă.
De azi, amintește-ți, omule, că ești trecător și privește cum înainte de a trece vremea ta, trece vremea tuturor lucrurilor pe care le atingi. Poamele se coc, semințele se scutură, florile se ofilesc și se duc spre pământ.
Dar tu nu-ți încărca azi sufletul cu tristețe, nici nu îl certa, căci așa îți va sta până va da din nou colțul ierbii.
Ci ridică ochii tăi spre slăvi și însoțește-te azi cu oameni care înțeleg înaltul. Și schimbă-te. Și, dacă ai fost rău, fă-te bun. Și dacă ai făcut rău, fă bine. Și dacă ai urât, iartă. Și dacă ai greșit, îndreaptă. Înțelepțește-te, căci vine toamna." (Camelia Radulian). Sau iarna...La munte vine iarna.

Fara preaviz se porneste vantul, semn ca sederea noastra a fost cam lunga. Multumim muntelui pentru ragaz si ne asternem la drum, infofolite cu o parte din hainele din rucsac, spre Turnurile Tiganesti si apoi mai departe, spre Scara. Vantul ne insoteste pana in Saua Hornurilor, insa spectacolul cetii care se naste din vai si urca spre creste, zapada care inca scanteiaza deasupra noastra, cerul de un albastru smarald, pudrat cu nori fotogenici, dar si linistea muntelui, caci pana aici nu ne-am intalnit cu nimeni, toate sunt infinite frane de mana care ne tin multe clipe in loc.





Gaura e o placuta revedere. Rascolim fiecare prin amintiri si cautam o parcurgere anterioara. Nu ne gandim la cat e de lunga. Peretii inalti ce flancheaza valea pe ambele parti ne incanta. Poiana din Valea Gaura ne smulge o ultima privire inapoi, padurea ne inhata din nou, frunzele galbene ni se astern covor, sunt doar primele din lunga jertfa a toamnei. Noroiul drumului de exploatare ne trezeste din visare. Raul rece de munte spala cu greu glodul, dar pana la urma razbim. Orele au trecut pe nesimtite, dar stiu dupa puterea soarelui si dupa ungiul luminii ca ziua e pe sfarsite. O zi ca o icoana, o zi de pus pe rana.


miercuri, 22 septembrie 2021

TMB bikepacking style - La poalele uriasilor


E ora 8 cand incepe sa se lumineze de ziua in camera de iarna a Refugiului Elisabeta. Afara o ceata laptoasa invaluie refugiul, o ceata care se bate cap in cap cu prognoza de soare glorios pentru ziua de azi.

Ne apucam sa strangem sacii de dormit si sa indesam lucrurile in bagajele de bicicleta si incepem sa pregatim terciul de dimineata. Intre timp, ceata coboara putin sub refugiu si zarim la mai bine de 2000 de metri deasupra noastra culmile stancoase sau inzapezite ce tin de Grandes Jorasses si de Mont Dolent. E o priveliste ce merge numai bine cu clasica masa de dimineata, terciul cald cu fulgi de ovaz insotit de o mini cafea.

Legat de viata pe drum, inca imi vine un pic greu de crezut ca acum o luna de zile eram prin stepele nesfarsite ale Kyrgystanului, ca acum cateva zile pedalam speriati de ursi prin Calimani si acum pedalam in jurul Mont Blancului. Cu ocazia asta imi dau seama ca ar trebui sa ma apuc sa scriu cate ceva din fiecare din experientele astea, altfel parca simt ca le car in spate in rucsac si ca oricat de bine stai cu memoria, tot pierzi ceva din ele pe masura ce le tii prea mult in tolba.

Cand ne asezam in cele din urma pe saua bicicletei, ceata s-ar ridicat din nou, iar noi coboram printr-o atmosfera bacoviana spre Val Ferret, loc in care in mod normal Tour de Mont Blanc urca din nou pe partea sudica a vaii. E un ocol pe care il faci doar pentru traseu si pentru priveliste, si pana la urma pentru asta suntem aici. Eu pariez in gand ca ceata se va ridica, Mihaela nu are chef sa faca nici un efort suplimentar astfel incat ne dam intalnire in Courmayeur la o pizza.

Pariul facut de mine pare pierzator in prima parte a ocolului. De la refugiul Bonatti incolo, in schimb, ceata se sparge in cateva minute, brusc si fara nici un avertisment, suficient incat sa iti cada putin fata atunci cand vezi ce se ascundea in spatele cetii.

E o zi perfecta de septembrie, cu un puf de zapada proaspata la peste 3000 de metri, fara nici un pic de vant si cu un cer ireal de albastru deasupra. Iar ghetarii si peretii Mont Blancului arata intr-un mare fel si iti atrag privirile din orice unghi.

E trecut de ora 12 atunci cand ajung in Courmayeur, Mihaela ma astepta la o pizza de la care aveam poate asteptari prea mari, facem cumparaturile la singurul supermarket deschis din zona si pornim din nou la deal spre Val Veny. De aici traseul nostru croseteaza din nou versantul din fata Mont Blancului, printre cabanute si partii de schi in prima parte, dupa care pe poteci pe curba de nivel. Poteca arata incredibil aici si am zabovi mult si bine la soare, in fata Innominatei pe unde pasii de cataratori ne-au purtat cu multi ani in urma.
Cea mai estetica cismea de pe traseu


Pauza de masa


Ultima raza de soare de pe poteca noastra, inainte de a trage toate hainele pe noi

Frigul in schimb ne face sa ne urnim din loc si sa coboram din nou in vale, in cautarea locului de bivuac din seara aceasta. Astazi nu am avem parte de o camera de iarna a unui refugiu ci de o cladire abandonata si usor lugubra, dar care e o pavaza cat se poate de buna pentru vantul de afara. Peste noapte, luna plina straluceste puternic printr-o fosta fereastra si ma trezeste cat sa ma intorc pe cealalta parte revenind la caldura sacului de dormit, simtind muschii obositi si imi dau seama ca a fost o zi plina. O zi buna de marcat in calendar, cum cred ca se vede si din poze.
Coboarea spre Val Veny


La vantul care e afara, pana si darapanatura asta e acceptabila
 (o veche cazarma de langa refugiul Elisabetta)


Text si foto by Radu

marți, 21 septembrie 2021

TMB Bikepacking style- In inima matrixului


Drumetii care se mai incumeta inca pe potecile din Tour du Mont Blanc au coborat aproape toti spre cazarile din vale. Doar noi pedalam in continuare la deal, pe un drum cu peste 10% panta, insa perfect ciclabil chiar si cu bicicletele noastre incarcate. La umarul drept se ridica Mont Dolent si gandurile imi zboara inevitabil la o tentativa de ascensiune de prin 2008. Au trecut 13 ani de atunci si nimic nu pare ca s-a schimbat. Radu vine cu cele mai crete idei, eu gasesc motive nesfarsite de a-i tempera avantul.

Suntem pe Tour du Mont Blanc, cu MTB-urile. E prima zi. Inca nu ma intreb ce cautam noi aici, dar in felul meu pesimsit de a vedea lucrurile sunt convinsa ca o sa ma intreb in curand. Am pornit din apropiere de Champex Lac, cumva bucurosi ca o sa scapam pentru cateva zile de teroarea parcarilor si perfectiunea Elvetiei vorbitoare de limba germana. De altfel, cum am trecut in partea franceza au inceput sa mai apara gropile, iarba de pe marginea drumului nu mai era tunsa la linie etc, de ne-a venit si noua inima la loc. 

Nici nu ne asternem bine la drum ca ne si oprim pe o banca pe malul lacului si presimt ca opririle dese vor fi al 3-lea membru al turei. 

Multitudinea de semne si poteci ma debusoleaza si la inceput am reale probleme cu navigatia. Prima portiune dintre Champex Lac si La Fouly are de toate. Putin asfalt, cateva catune cu strazi inguste, drumuri, poteci la deal, poteci pe curba de nivel, poteci la vale, ceva push bike, cateva izvoare, toalete curate si locuri de popas. 


Tot felul de poteci pe aici, toate aproape maturate

Partea care conteaza a zilei incepe practic in La Fouly, unde se si termina asfaltul si de unde incepe ascensiunea spre Col du Grand Ferret, primul din nenumaratele pasuri pe care le vom urca si cobori in circuitul nostru. Statiunea pare parasita, cu varfuri de 3500 veghiind obloanele trase si casele cuprinse de liniste. In Alpi e deja extra sezon si asta e cel mai bun moment pentru Tour du Mont Blanc, daca nu vrei sa faci baie de multime pe poteci. De altfel, in sezon, nici nu are sens sa mergi pe aici cu bicicleta. 

Singurul varf pe care il recunoastem fara ajutorul hartii e Mont Dolent si in directia noastra urca si drumul taiat in serpentine scurte ce ne ajuta sa castigam inca vreo 300 m altitudine. Prin tufele de pe margine gasesc o zmeura pe care o gust si constat ca e lipsita de gust, asa ca decid ca e mai eficient sa continui sa invart la pedale. 
Localitatea La Fouly e absolut pustie


Aici am gresit putin drumul, dar nici nu e de mirare, la ce munti sunt in jur, toti te atrag ca un magnet

Privind la Mont Dolent si rememorand franturi dintr-o tentativa de ascensiune din 2008


Drumul se termina la un gîtes  (un fel de cazare mai spartana) unde auzim un neaos "Marie, adu-mi si mie ......". De acolo incepe poteca. O poteca ciclabila in proportie de 90% pentru Radu si vreo 75% pentru mine. Pe masura ce noi urcam, in jur se stinge lumina. Din ce in ce mai putine varfuri raman scaldate in soare, umbra isi croieste drum peste tot. 


In mod neasteptat, in pas nu bate deloc vantul si se poate sta doar in bluza de corp. Sunt atatia munti de admirat in toate zarile... Si ultimile pale mov-rozalii ale apusului se sting la orizont. 




Dupa o scurta dezbatere hotaram sa coboram spre Refugiul Elena. Poteca nu este imposibila daca nu ar fi stabilizata la fiecare 50 de metri cu niste mici busteni sau si mai rau, cu niste dale de piatra inalte si ascutite, de numai snake bite vad in fata ochilor. Asa ca ajungem sa mergem mult pe langa bicicleta, la frontala. Jos, la refugiul de sub noi nu pare a fi nicio miscare. Nicio lumina, nicio tipenie. Afisul de pe usa ne confirma. Refugiul s-a inchis pe 16 septembrie, bivuacul de iarna e insa deschis. 

Din varful patului, bagata in sacul de dormit, cu burta plina contemplu acest happy-end al unei zile altfel, caci da, nu ajungi in fiecare saptamana sa pedalezi pe poteci de la 2500 m, din Alpi si sa ai noroc cu extra sezonul, sa nu te ploua, sa nu trebuiasca sa faci bivuac si sa dormi cu toate hainele pe tine, sa ai butelia plina si sa gatesti cat iti trebuie etc. 

Foto by Radu

joi, 16 septembrie 2021

Calimani si lupta cu jnepenii


Ultima zi full a turei noastre de bikepacking a fost despre MTB adevarat pe potecile din Calimani, condimentat cu push si carry bike prin ceva mare, verde si extrem de intepacios, respectiv braul de jnepeni ce incinge Pietrosul Calimanilor.


Dupa Sfantul mic-dejun, reluam poteca de aseara spre spre stancile 12 Apostoli si avem parte de un trail diversificat, cu portiuni mai late prin padure ori poteca ingusta printre tufele de afine si merisor ce au inceput sa se inroseasca, rusinate parca de prevestirea iernii. Azi e insa o zi superba si calda de toamna, soarele mangaie generos culmile de un verde nesfarsit si imi zvanta tricoul pus la uscat pe rucsac.




Dupa pozele regulamentare ne incepem coborarea spre Gura Haitii, pe o poteca frumoasa, pe care o stiam din recomandari.  Eu si Suzi ne-am tot da. Radu ne-ar tot aranja pentru poze si filmulete. Cu chiu cu vai reusim sa ajungem in sat si daca ar exista aici un telescaun, aproape ca am mai urca o data pentru o coborare legata.

Dovada clara ca un ciclist are nevoie si de brate, nu doar de picioare
In sat, misiunea principala este sa gasim un magazin pentru aprovizionare, caci in fata ne sta o zi lunga. Lucram la 4 maini si sandwich-urile apar pe banda rulanta si dispar apoi in rucsac. O cafea de la automat ne da entuziasmul de a lua sub roti lungul drum spre fosta exploatare de sulf, de unde continuam spre Saua Negoiului. Perspectivele ni se deschid larg spre Pietrosul Calimanilor si pe cand atacam primul sandwich, ochii rascolesc povarnisurile varfului in cautarea bresei dintre jnepeni.
Suzi se pricepe si la facut sandwich-uri, nu doar la pedalat
La fosta cariera de sulf
Cand am desenat traseul, am folosit ca sursa de inspiratie trackul de la maratonul Via Maria Theresia, concurs care a avut si o ramura pentru mtb. Deci ceva trebuie sa fie prin imensitatea asta verde. Daca nu un drum, macar o poteca. Preferabil mai lata, cat sa te descurci cu bicicleta pe acolo. Profit de 4G-ul de aici si deschid mai multe articole despre concurs, dar nu gasesc nicio descriere relevanta. Imi propun sa scriu eu ceva dupa ce iesim la lumina.
Momentan abia intram (cu elan) in marea de jnepeni

Este ora 18.45 si mergem de 2 ore printre jnepeni mai inalti ca noi, am impins bicicleta intr-o multime de moduri, am carat-o si in spate si tocmai ne tragem sufletul in Poiana Izvoarele, cautand prin rucsacuri dupa batoanele salvatoare. Lumina cade frumos pe bancuta pe care stam, fapt ce il determina pe Radu, sa se activeze. Aranjeaza bicicletele, ne aranjeaza si pe noi, ne instruieste sa arboram zambetul de "totul e sub control" (desi nu e, caci refugiul la care planuim sa dormim e inca departe) si Radu trage cadru dupa cadru. La protestele noastre care contin cuvinte precum odihna si tarziu, Radu ne lamureste, cu spiritul sau mereu optimist ca "durerea trece, pozele raman". Suzi, inca marcata de noi mormaituri pe care le-am auzit prin marea de jnepeni ii raspunde ca "Pozele raman, doar daca nu ne mananca ursul"...

In urma noastra a ramas partea cea mai complicata a traseului. Practic portiunea Saua Negoiu - Saua Griului poate fi impartita in 3 sectiuni.

Prima treime este in regula, cu o poteca lata pe care se poate sta mult pe bicicleta. Portiunea de mijloc este anevoioasa. Jnepenii se apropie mult, crengile lor grele se agata de ghidon (asta cand reusesti sa stai in sa), se agata de pedale, te lovesc si te dezechilibreaza. E mult de munca, e mult de impins si carat bicicleta, e multa transpiratie. Pe ultima treime poteca se lateste din nou, insa poate deveni mai tehnica pe partea de coborare, pe trasa fiind multe pietre mari si mici, fara prea multa coeziune. In Poiana Izvoarele, in orice caz, va puteti considera scapati. Desi mai e inca mult de pedalat, macar nu mai aveti treaba cu jnepenii. In fata va sta o poteca majoritar ciclabila, prin padure si poieni suspendate, poteca rapida ce va ajuta sa recuperati o parte din timpul pierdut.



Toate pozele sunt din portiunile ciclabile,
din cele cu jnepeni avem doar filmari
Pana la urma ne-a prins si noaptea, am activat din nou cerbii iesiti la boncanit (cand am batut clopotul monumentului de la Grui) si am ajuns teferi la refugiul din Curmatura Tihului. Ne bucuram astfel de o seara linistita, la foc, cu portie dubla de paste, ca doar astazi e ultima seara si ne permitem sa ne rasfatam.



In refugiu e cald si uscat, miroase inca a lemn. Pe fereastra mica nu se vede niciun detaliu din poiana suspendata in ceata. Peste noapte, am auzit in cateva rastimpuri rapaitul ploii pe tabla acoperisului. In pauzele de ploaie gatim ultima mancare calda din resturile de fulgi de ovaz ramase si apoi ne asternem la drum. 
Dimineata, in poiana cu refugiul
Primii 200-300 m diferenta de nivel ii coboram exclusiv pe langa bicicleta, cand pe radacinile alunecoase, cand prin rau, cand printre ierburile mari. Ploua de sus, ne udam de jos. Pe drumul forestier ne si porcim din cap pana in picioare, dar hainele uscate pastrate la masina ne permit luxul asta. 

In acelasi loc in care am plecat, ude si murdare, dar in continuare, cu zambetul la purtator

Tot drumul fugim de ploaie cu 60-90 km/h si ajungem in Brasov inaintea ei. Dupa o zi de spalat haine si facut bagaje, vom lua drumul Alpilor in cautarea combinatiei ideale de vreme buna si varfuri inzapezite. Adio jnepeni, adio peisaj pastoral, bun venit ghetari, bike park-uri si poteci la peste 2000 m. 

Zilele anterioare 

Ruta (se poate descarca in format gpx), descriere, puncte de interes, click pe numele rutei.
 

Foto by Radu