Prima Evadare 2025

Scriam in jurnalul de anul trecut, ca oricum o dai, Prima Evadare nu are cum sa fie un concurs usor. 

"Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica."

Anul acesta m-am aliniat la start pregatita sa sufar. Si mi-am repetat asta vreo 30 minute, cat am stat in soare, pana sa se dea startul efectiv. Dar acesta a fost prima editie (din cele 3 la care am participat) unde nu am suferit nici pe departe pe cat de mult m-am asteptat. Si au fost si portiuni lungi unde nu am suferit deloc.

Asta pentru ca am reusit contra-performanta de a cadea la start. Si daca ratezi startul, la Prima Evadare se cam termina.

Prima Evadare are un start aglomerat si rapid. Pana ieri as fi zis ca nu se poate intampla nimic cand pleci din primele 5-8 linii, lumea stie ce are de facut. Dar o sa imi reconsider parerea.

Dupa ce s-a numarat si lumea s-a pus in miscare, un baiat din fata mea tot incerca sa clipseze. Dupa vreo 3 incercari esuate, am decis sa il ocolesc usor prin stanga, moment in care cineva a venit tare din stanga spate, m-a atins, am zburat de pe bicicleta, fix sub poarta de start. M-am cules repede de pe jos, mi-am recuperat in mod miraculos si telefonul care cazuse din buzunar (nu am verificat daca mai mergea, m-am bucurat ca nu a calcat nimeni peste el) si am incercat, cumva incet, semanlizand cu stanga, sa trag pe margine, ca sa imi indrept ghidonul. Reusesc in final si asta, ma urc pe bicicleta si incepe si cursa mea. Nu stiu cat timp am pierdut cu balbaiala asta, eu estimam 5 minute, Radu zice ca maxim 2, caci ei nu au trecut pe langa mine. Oricum, pe cand inca pedalam pe asfalt, incerc sa ma resetez. Top 4 nu mai prind. Ela, Suzi, Miriam si Diana sunt clar in fata. Intrebarea e cate alte fete mai sunt intre noi. Pe drumurile batute de praf spre Ghica merg cum pot. De cele mai multe ori sprintand intre grupuri si luptandu-ma cu vantul. Si chiar si atunci cand invart singura pedala pe drumurile prafuite si vantoase tot nu sufar cat am facut-o anul trecut. 

Pe langa autostrada

Ghica e un bun reper. Am aici cu 10-15 min peste timpul de anul trecut. Aproape ca nu mai sper nimic. Si totusi speranta reinvie cand la un moment dat, la intrarea in al doilea segment de padure imi pare ca o recunosc, din spate, pe Cecilia. Si Cecilia e la categorie cu mine. Si daca tot nu ma mai lupt pentru un loc 3 la general, macar pentru un podium categorie. O depasesc pe Cecilia la trecerea pe sub pod si continui sa vad pe cine mai prind. Sansele sunt slabe, Ceclilia merge bine, a venit bine anul trecut, iar fetele din fata sigur s-au lipit de plutoane bune de baieti (sau eu una asta as fi facut).

Merg partial solitar, partial in diverse mici grupuri de baieti pe portiunile de viteza unde anul trecut a fost ceva segment de sprint. In urmatorul segment de padure insa ii vad tricoul lui Miriam. Mai avem minim 15 km pana la finish, deci timp suficient. Depasesc pe la niste noroaie, insa nu am timp si teren sa pun distanta caci intram pe ultimul segment de padure, unde se merge ca la tura. Am in spate un concurent care se tot agita, dar literalmente, daca nu vii din XCO, nu ai pe unde sa depasesti. Se incearca niste depasiri, se castiga 2 pozitii, se aterizeaza in balta (din fericire nu eu :) ).

La Crocodili eram deja un grup compact de 15-20 de persoane

Pe aici am timp sa rememorez concentrarea si suferinta de anul trecut. Azi e ca la o tura cu prietenii. Alte minute pierdute, dar momentan eu vreau sa castig in fata lui Miriam. Iesim la calea ferata, acum frumos amenajata si apoi, pe ultimul kilometru de asfalt fac ce stiu mai bine. Bag capul in pamant si apas in pedala. Depasesc ceva baieti, respir greu, doare asa cum probabil ar fi trebuit sa doara tot concursul si termin cu probabil cel mai slab timp din cele 3 editii la care am participat. Si cu sentimentul ca pot fara probleme sa pedalez pana la Bucuresti sa recuperez masina daca nu vrea Radu sa mearga.

Atat s-a putut anul acesta, locul 5 la general

Dupa ce imi trag sufletul la umbra, studiez clasamentul la family unde au participat Marius si Radu, studiez si tracking-ul, Marius e pe traseu si pare sa pedaleze spre finish, asa ca ma focusez pe realitatea imediata: mancare si socializare cu echipa si prietenii.

Cursa lui Marius a fost cu siguranta mai reusita. La start, de undeva din spate, facand echipa cu un Radu usor accidentat, pedaland cu o orteza ca sa isi protejeze degetul mic rupt si cu prietenii, relaxati, in spate. Apoi gonind ca vantul pana la Ghica unde au ajuns primii la cursa de 25 km. Si cum copilul mai avea chef de pedalat, tura doi pe portiunea Ghica-Snagov, in afara concursului, dar totusi suficient de bine si daca ar fi fost sa participe pe bune.

Socializarea dureaza pana la premiere, ba chiar si dupa, umplem din nou masina cu de toate si plecam spre casa, dupa un weekend plin: SUP si caiac pe Snagov, race warm-up prin padure si o cursa pentru fiecare, duminica.

Pana la urma am urcat cu totii pe podium si ne-am intors acasa cu o colectie buna de medalii

Citeste mai departe...

Gentlemen's Race (GeRe) 2025- Watt's Up Ladies

A treia editie consecutiva de GR cu o echipa de fete. Anul asta nu am emotii nici pentru mine, nici pentru fete. Desi, punctual, exista mici schimbari in componenta echipei de la an la an, stim deja ca avem capacitatea de a compune o echipa nu doar functionala, ci si competitiva. Nici pentru mine insami nu aveam emotii. Fata de anul trecut am suficiente ture lungi in picioare cat sa pot duce fara probleme distanta asta chiar si singura, vremea e ideala, ca temperaturi si precipitatii si dupa festinul de la start cu prajituri, cafea buna si lume faina, vibe-ul e unul cat se poate de fain. 

Traseul e lung, dar fara portiuni de gravel, deci se anunta un traseu rapid, de viteza.

Pana la Sfantu Gheorghe activam modul croaziera, cu vant de spate si medie de 32. Pe la Podu Olt ne depaseste echipa Dianei Bobes, dar pana la Sfantu pastram constanta distanta fata de ei. Mie una imi trebuie doar un iepure de care sa ma tin cu dintii si apoi, mental, totul devine mai usor. Si mai rapid.

Urcarea la Sugas o facem in ritm asezat. Nu de alta, dar mai avem inca 100 km inainte :) .

Dupa ce ajungem si in varf la Valcele, ne permitem sa ne relaxam putin pana la Araci, ba chiar pana la Haghig.

Avem o medie de 30 km/h aici cu o buna parte din diferenta de nivel lasata in spatele nostru. Dar de aici urmeaza sa ne intalnim cu vantul. Cu un vant de lateral fata pana la Baraolt, asta mi se pare cumva cea mai delicata portiune a traseului, din punct de vedere psihologic. Partea buna e ca toata lumea e concentrata pe ceea ce are de facut, iar la fiecare magazin, mai depasim cate o echipa oprita la realimentare, ceea ce face bine la moral.

Desi cred ca e a 4 sau a 5-a oara cand fac drumul asta, niciodata nu am numarat cu atata fervoare toate satele prin care se prelinge fasia de asfalt spre Baraolt...

Dupa ce intoarcem inainte de intrarea in oras, avem totusi in continuare medie de 30 si cu vantul din lateral-spate sper ca o sa mai creasca putin. Suzi e cu strategia si ne organizeaza sa o projetam cat mai mult pe Elena, astfel incat, cumva toata lumea sa munceasca in mod egal pentru binele echipei. Si pentru un timp cat mai bun. Imi place la nebunie focusul si transa in care intrii in concurs, si desi asta nu e un concurs, noi l-am tratat ca si cum ar fi. Cum ii spuneam si Ioanei, orice echipa de mixt sau masculin pe care o am inainte si fata de care vad ca pot mentine sau micsora distanta ma motiveaza 200%. Eu mi-am facut si calculul. Daca totul merge bine, 5h15 la finish si musai un loc in prima jumatate.

Din seria Gone with the Wind

Pe portiunea Haghig-Araci ne bucuram de un vant de spate bine-meritat, iar din Araci suntem aproape acasa. Umbra de la finish, apa pe saturate, pastele delicioase si un nou calup de prajituri, definitiveaza ziua reusita de azi.

Si bineinteles, clasamentul. Locul 12 din 39 de echipe. Probabil prima echipa feminin plus mixt (asta trebuie insa sa validez cu Ovidiu si Albert). Si la doar 3 minute de locul 11. Problema e ca primele 10 echipe joaca in alta liga, liga aceea grea de sub 5 ore :). 

PS: cand ma uit peste pozele astea imi pare ca am mers foarte dezlanat. Si nu doar intr-o poza, ci in toate. Asta e ceva la care trebuie reflectat pentru anul urmator.

Foto by Alexandra Sandu, Bogdan Zop, Traian Olinici, 

Razvan Lupica, Farkas Pataki, Andrei Burcea, Radu Vasile

Citeste mai departe...

Marvin 2025

Maratonul Vinului a fost un concurs in familie, a doua oara cand facem deplasarea la Urlati in trei si cand fiecare isi gaseste o cursa pe puterile sale.

Personal, imi place sa merg la Marvin atat datorita faptului ca mi se potriveste ca profil (de fuga, fara elemente tehnice), cat si pentru ca fiind devreme in calendar, e un bun antrenament de intensitate pentru concursurile din primvara/ vara.

Din 2 participari in ultimii ani, 2 podiumuri la general

Cum Marius avea primul start pe ziua de sambata, la ora 9, decidem ca cea mai buna strategie e sa ajungem la Urlati inca de vineri seara si sa dormim la cort pe undeva pe prima urcare. Poate locul ales, langa o sonda de petrol ce a lucrat in surdina intreaga noapte, nu a fost cel mai idilic posibil, dar important este ca am dormit bine si ziua de sambata a inceput sub un soare generos, cat sa ne motiveze sa avem cu totii o zi buna, iar pe noi, adultii, sa nu ne prinda ploaia pe traseu.

Marius se aliniaza constiincios la start, pe un traseu de 4 kilometri, si acesta mai degraba de fuga decat tehnic si termina dupa 11 minute, pe un onorabil loc 3. Am apreciat-o atat pe fetita cu care s-a duelat Marius si care a venit pe locul 4 la general, cat si faptul ca anul acesta, s-au organizat boxe de start separate, in functie de distanta, haosul de acum 2 ani fiind doar o amintire.

Marius de la 8 ani e considerabil mai independent, dar si mai responsabil, comparativ cu Marius de la 6 ani, asa ca anul acesta avem incredere sa il lasam singur prin tot acel spatiu pietonal din centru, cu 2 locuri de joaca, standurile echipelor, mese cu mancare etc. O trotineta, casca, ceas, un rucsac cu niste mancare, niste apa, o bratara ca sa isi ia ce doreste de la bufetul ce se va instala dupa concurs la sosire, ceva jocuri in rucsac si un adult de referinta. Cam asa se traduce independenta la 8 ani.

In timpul asta, noi iesim la incalzire, iar apoi, eu una ma aliniez, din timp, la start, invatand si eu din greselile de acum 2 ani, cand am plecat prea din spate si am facut slalom pe urcare.

De data asta pozitia e ideala si cat timp rulam in spatele masinii de politie, imi croiesc drum spre Suzi si Miriam, si ma asez cat mai aproape de ele. Planul pe care il aveam de acasa era simplu: dau tot ce pot pe urcari, profitand de bicicleta usoara, incerc sa pierd cat mai putin pe coborari fata de Suzi. Anul acesta, dupa un an de tatonare cu un full suspension, am revenit pe hardtail, o bicicleta ce am constatat eu ca se potriveste mult mai bine genului de trasee pe care ma dau eu. O bicicleta rapida si fasneata, pe care recunosc ca abia asteptam sa o pun la incercare la primele concursuri din sezon. 

Pe prima urcare execut perfect planul, le depasesc relativ devreme pe Suzi si Miriam si nu ma uit in spate, focusandu-ma pe a pune un avantaj cat mai mare pana incepe coborarea. Am calculat ca daca fetele nu ma mai vad (si ajutata de profilul terenului) nu vor avea motivatia necesara sa apese pedala…

Prima coborare merge cumva cu trac. Simt ca trebuie sa ma asez cumva pe bicicleta, nu imi dau seama cat de mult sa fortez, eu avand mereu nevoie sa stau in control. La finalul coborarii mi-a povestit Suzi ca mi-a vazut tricoul si de acolo a inceput exact acea alternanta pe care o anticipasem de acasa. Eu pun distanta pe urcare, Suzi recupereaza totul pe coborare :).

In satul Rotari ajungem exact in aceasta formatie. Suzi prima, eu probabil la 1-2 minute dupa ea. Stiu ca de aici incepe un segment de KOM/ QOM pe care, la fel, il calculasem si unde voiam sa trag. Pe de-o parte, imi dau seama ca probabil Suzi va castiga cursa. Nu pot eu sa urc asa de bine, ca sa nu recupereze ea la vale. Pe de alta parte, strict pentru QOM imi convine aranjamentul acesta, caci vazand-o pe Suzi la orizont, ma motiveaza si viteza cu care ma apropii de tricoul de la Nomad ma ajuta sa imi cuantific cumva progresul (daca exista si cat de mare este). Mananc religios un gel planificat pentru acest moment, ma strecor ca o umbra pe trasa urmata de ea si distanta pare ca se reduce putin cate putin. Ajungem aproape una de alta la finalul urcarii, iar cand Suzi opreste in punctul de alimentare, trec din nou prima, fiind apoi depasita pe coborare. 

De aici nu mai sunt decat 2 urcari scurte si intre ele e si o bucata de plat pe un camp/ ogor atat de rupt, ca deja simt cum incepe sa ma doara spatele de la toate hurducaielile de pe traseu. Aici las putin pedala si desi o am pe Suzi in campul vizual, nu pot sa mai recuperez nimic din cauza terenului. La ultimul CP si inaintea ultimei urcari, voluntarii de acolo imi spun ca are 1 minut in fata. Prea putin ca sa mai faca vreo diferenta, deja incep sa ma intreb daca timpul de anul asta va fi mai bun sau mai prost ca cel de acum 2 ani. Simt cumva ca am mers in 2 viteze. O viteza pana la QOM-ul de la Rotari si o viteza inferioara dupa aceea. E adevarat ca ture lungi pe MTB nu am avut inca anul asta, dar am compensat la sosea. Gelurile le-am mancat religios si nu simt ca am gresit ceva la nutritie. Si o sa fie greu din iunie incolo la concursurile de 3-4 ore, asa se pare. Pana atunci trebuie sa fac ceva cu durerea de spate (aka sa lucrez focusat la sala pentru partea lombara)  si sa vad ce solutie gasesc din nou pentru inflamatia de la bolta plantara, care m-a lasat in pace vreo 3 ani, dar acum pare ca s-a intors. Foarte complicat cu anii din buletin…Sunt putin mai mult invidioasa cand vad ca Marius se culca seara rupt si obosit, iar dimineata nu mai are nimic. Imi lipseste in mod clar feelingul acela de "invincibil" de la 20 de ani :).

Cu toate gandurile astea, ultima coborare trece pe repede inainte si ajung la finish rapid, bucurandu-ma de o dubla NoMad la fete, un loc 3 la Marius, la copii, si tot un loc 3 la Radu la categoria lui de varsta.

A fost un weekend bun la Marvin !

Categoria 40-49 la traseul lung, masculin

QOM/ KOM

Categoria 30+ la traseul lung feminin

Si Feminin Open, alaturi de Suzi, Miriam, Cecilia si Cristina

Citeste mai departe...

De Pasti, pe langa casa (2025)

Azi e una din acele rare zile in care Marius nu e acasa. E plecat la bunici. Nu reusesc sa profit de dupa-amiaza de azi pentru a face ceva cu sens si cu creierul prajit dupa niste escalari la munca, stau si vegetez in fata ecranului. Din tab in tab, ajung pe Google Photos, doar ca sa imi amintesc ca nici pe acolo nu am mai facut ordine de ceva vreme. S-au strans cateva poze din mini-vacanta de Pasti, asa ca deschid blogul si ma apuc sa testez. Cuvintele curg fluent, fara pretentii de scriitor, fara efort metodic, le las sa se aseze asa cum vin. Nu traiesc din asta, nu imi castig painea din scris. Ceea ce pun in cuvinte e tot pentru mine, pentru noi cei de peste 5-10-20 de ani. Simteam de ceva vreme ca trebuie sa scot blogul de la iernat, dar adevarul e ca trebuia cumva sa imi creez si contextul sa ma mobilizez si pozele din cele 4 zile de Pasti in care am ramas pe langa acasa, dar am fost mereu pe drumuri, au creat cumva, in mod natural, contextul.

Joi- Foculet la Holbav

Furam startul la vacanta cu un foc la Holbav unde prajim, regulamentar, burgeri, carnati, mozarella si cam orice altceva se mai poate pune pe foc. Copiii sunt suprinzator de cuminti si seara e una chiar reusita, mai ales ca au trecut cam 3 luni de cand am fost ultima data pe aici si intre timp, in aer se simte miros clar de primavara.

Vineri- Cu bicicleta la Holbav, la Vasi

Tura de primavara la Vasi, cu copiii si cu bicicletele e deja aproape traditie, ajungand la editia cu numarul 3. Copiii cresc, tura devine din ce in ce mai usoara si pentru copii (care acum pedaleaza aproape integral), dar si pentru parinti, caci nu mai e nevoie sa mai impingem/ caram bicicletele copiilor. Desi soarele e darnic  la plecare, vantul schimba perspectiva, pe traseu ne insotim si cu cativa stropi de ploaie, iar la Vasi punem pe noi toate hainele din rucsac. Cand zic noi, ma refer la noi, adultii. Copiii au treaba sa sara in trambulina o ora intreaga, asa ca pentru ei temperatura si vantul sunt detalii nesemnificative.

Intoarcerea e si ea fluida, cu o coborare care merge ca unsa si un asfalt decent. Deja imi calculez ca pentru la anul trebuie sa caut o varianta sa ne lungim tura, sa o facem mai provocatoare si in continuare atractiva pentru copii.

Vineri seara profitam de sleep over-ul lui Marius la Gemeni si iesim la un foc pe Stejeris, cu niste resturi de burgeri, niste resturi de carnati si in general resturi cu ce mai gasim pe acasa.

Sambata- Daca azi baietii sunt pe poteci, profitand de urcarile cu autobuzul 20 care a trecut recent la configuratia de primavara/ vara cu remorca de biciclete, eu dau o fuga pana la Sfantu Gheorghe, pe cursiera, pentru o cafea cu Mesi si Zsuzsanna, urmata de niste sumara pregatiri acasa cu drob si oua colorate cu Marius. Pedalatul imi cade bine, doar cu vantul nu ma inteleg, pare ca in ultimele ture a batut mereu, cu dusmanie, din fata....

Duminica- Drumetie, oua rosii si cozonac la Moeciu

Vremea cristal de afara cere putina miscare si un picnic cu priveliste. Am scapat in sfarsit de praful saharian si ploile au inceput sa curete atmosfera, asa ca alegem cu totii o drumetie la Moeciu, in detrimentul altor activitati. Traseul este unul clasic, respectiv jumatate din bucla 3, de data asta cu pornire din Valea Bangaleasa , sosire in centru si picnic La Bisericuta. 

Luni- Ma dusei sa trec la Olt

Radu pleaca cu Marius, Tudor si Eliza la o tura de biciclete pe Malul Oltului, un circuit de 14 km, pornind din Podu Olt. Eu ies la MTB, cat sa imi aduc aminte ce prost merg si sa ma bage in depresie. Noroc ca la Marvin sunt doar drumuri....Ma ajuta insa sa imi revin drumul spre Podu Olt, unde un uragan (in sfarsit de spate), ma poarta spre o poiana faina, inconjurata de mici stejari, cu o vatra solid amenajata si unde ne stabilim cartierul general in seara asta. Copiii cad rapusi destul de repede de oboseala, asa ca eu raman la povesti cu Andra si Tudor, in jurul unui foc unde lemnele de esenta tare ard complet si curat.Povestim despre noi in trecut si despre noi in prezent, si ne dam seama ca lumile noastre sunt in anumite instante foarte asemanatoare. Serile astea linistite cu o mana de prieteni faini sunt alaturi de familie, sanatate si timp personal una din micile, dar pretioasele, bucurii ale vietii. 

Dimineata de marti, ultima din mini-vacanta noastra imi place insa cel mai mult din tot ce s-a intamplat in ultimele zile. Desi in cort este bezna, stiu dupa galagia de afara ca e in jur de ora 6. Pasarile care se intrec in triluri nu mint niciodata. Toata zarva si freamatul acesta al naturii te conecteaza cu ce conteza. Cu pamantul rece pe care il simt cand piciorul scapa pe langa izopren. Cu mirosul de iarba si mirosul de balta. Cu umezela cetii de pe lunca ce persista pana cand soarele e suficient de puternic sa o alunge in valuri. Cu verdele de primavara si cu bucuria de a trai asemenea momente iar si iar. Poate nu de fiecare data cand dormi in natura, dar suficient de des ca sa iti amintesti ganduri, mirosuri si experiente anterioare, din alte poieni, din alte paduri, din alte dealuri imprastiate in colturi diferite alte tarii, locuri ce ne-au fost gazda pentru o noapte.

Foto by Radu & Tudor

Citeste mai departe...

Pelion si Olimp

Dupa ce ne-am facut plinul de plaja in Sithonia, ne-am continuat explorarea cu Pelionul. Aici, vantul care a batut constant dinspre est nu ne-a lasat sa ajungem la plajele de carti postale si a trebuit sa ne multumim cu cele mai linistite ce dadeau spre golful Pagasetic. Chiar si asa, am pus Pelionul pe lista "de revenit", fiind impletirea perfecta intre munte si mare. Cu un varf de 1600 m inaltime, cu drumuri croite de-a coasta, in sus si in jos, legand sate de piatra, cu marea de-o parte si de alta, Pelionul are ceva de oferit pentru toate gusturile. Iar acum, la final de octombrie, simteam ca traiesc in doua lumi paralele. Lumea verii, cu fiecare drum la mare, cu fiecare minut petrecut in mijlocul zilei la soare, cu caldura pe care o simteai cand erai pe SUP in larg si lumea toamnei, cu foioasele ce imbracau dealurile din spatele plajelor, cu linistea satelor prin care treceai, unde cateii sedeau tolaniti in mijlocul soselei si te urmareau furiosi si deranjati ca le-ai tulburat leneveala si mai ales cu seara ce cadea repede si cerea cel putin o foita de vant pe coborarile rapide de pe drumurile ce se pravaleau spre mare.

Ultima noastra oprire a fost Olimpul. Si aici vom reveni, desi cu siguranta nu pentru plaja. Din nou, eu m-am bucurat de bicicleta pe 2 drumuri pustii si faine, aflate in plina toamna, iar peste 2 ani speram sa putem combina un trekking de cateva zile cu Marius, cu plaja si baie, cat sa ne iasa o vacanta pentru toate gusturile.

Un lucru pe care l-am remarcat la finalul celor 10 zile in Grecia a fost legat de faptul ca in tot acest interval nu a scartait nimic, nu a batut nimic la mine insami. Desi fara sa exageram cu efortul, au fost zile din acelea bune in care corpul merge ca uns, in care ai energie de dimineata si pana seara si te simti cam ca la 20+ de ani. Acasa, la vremea asta, stau cu pumnul de vitamine toata iarna si cu doze mari de vitamina D. In soarele de octombrie al Greciei, la cele 20 de grade, parca am intinerit cu vreo 15 ani. De unde si confirmarea ca eu cand ies la pensie o sa ma mut 3 luni pe ani in tarile calde. Preferabil Andalusia, ca sa poti sa le vorbesti si limba, pentru ca capitolul stare de bine, nimic nu se compara cu soarele si caldura.

Un SUP e mana un fel de colac de salvare pentru zilele acelea cu apa nemiscata

O plaja neinteresanta, la sud de Volos, aproape de cazare. Faina pentru ca era pustie

Apa din golful Pagasetic era ireal de linistita, la orice ora

Din avantajele peninsulei, dimineata poti face baie la rasarit, seara la apus

O patiserie premium din Volos, unde am batut poteca

Am avut o zi de semi-ploaie, umpluta cu tratatii culinare in Volos. Apusul venea la pachet cu cina

Explorand, pe rand, Pelionul montan

Mutati in Olimp, am luat la rand drumurile ce mergeau spre munte

Tot aici am intalnit si toamna, venita pe bune

Intre timp, la malul marii, pe plajele pustii, distractia era in toi. Astazi nu a mai fost nevoie de SUP

Citeste mai departe...