Merg de 11 minute, pulsul e in cer si ma simt de parca imediat voi fi scoasa la tabla. Bine, chiar o sa fiu pentru ca dupa curba asta intru in Techno Belly, cruxul concursului astuia pentru care eu inca ma simt extrem de nepregatita. Imi doream sa merg bine la Up to Postavaru, fiind un concurs in spatele casei, cu un profil care mi se potriveste manusa (90% urcare). Bine, adevarul e ca anul asta cu 2 kilograme in plus, nu mai urc la fel de bine, dar totusi inca merge pedala. Am si o definitie pentru mersul bine. 3 la general dupa Suzi si Miruna si ideal sub 10% diferenta intre mine si fete. Si locul asta 3 nu e asa, gratuit, caci pe langa mine mai emit pretentii la un top 3 si Diana (care e puternica pe urcari si concureaza si ea acasa), Miriam (idem, un raport bun watti/ kg), Roxana (care a venit la doar 5 minute de mine la Nationale) si Agnes (care a castigat la Guduc). Si iarasi simt ca nu m-am pregatit suficient. O singura urcare anul asta in Postavaru, coborari mai putine ca in orice an si un segment din Blue Line la care am muncit cu Radu, dar la care nu inca nu imi iese prima contrapanta, nici macar pe uscat. Acum sunt deja consolata ca o sa fie noroi.
M-am asezat bine la start, dar nu in prima linie si o sa platesc curand pentru asta, caci dupa ce trec primii 20 de oameni, derapeaza cineva fix in fata mea si ne blocam toti. Eu am ales sa merg cu cauciucurile mai moi decat de obicei, tocmai pentru un plus de aderenta. Pe Drumul Rosu te ajuta sa stii trasa , te ajuta sa ii stii profilul si sa ai niste puncte de reper, caci nu e o urcare usoara, nici pe bicicleta si nici in alergare. Diana e langa mine. Agnes la fel. Aleg sa imping pana unde ma pot urca din nou pe bicicleta si Agnes ma urmeaza ca o umbra. Mi-as fi dorit asa de mult sa nu fiu implicata in buluceala asta si sa incerc cumva sa stau langa Suzi si Miruna, pe primul segment de urcare... Inca le vad pe fete. Miruna conduce, Suzi in spatele ei. Eu, la randul meu, o simt pe Agnes in spatele meu si stiu ca e esential sa intru prima pe poteca. Acolo e destul de greu de depasit...Nu stiu cat de bine coboara, nu stiu daca stie Blue Line-ul, daca a fost la recunoastere, nu stiu daca e la categoria mea, dar stiu ca a mers mai bine ca mine la Guduc si azi vreau eu sa merg mai bine, pentru ca sunt acasa. Si ideea de a fi acasa pune cumva presiune pe mine.
Asa cum am anticipat, pe poteca e noroi. Mult noroi. Asa ca fac ce stiu eu mai bine. Hike a bike. La vale. Ca doar d-asta mi-am luat senilele astea de pantofi de ciclism din picioare. Sa am aderenta cand trag bicicleta dupa mine prin noroi, cat mai repede posibil. Nici urmatoarea contrapanta mare nu e intr-o stare uau, asa ca o abordez precaut. Apoi pamantul e din ce in ce mai uscat si eu intru in flow. "Te uiti peste umar, la iesirea din viraj. Te urci pe contrapanta. Franezi inainte si lasi apoi bicicleta sa curga. Tine picioarele intinse". Toate sfaturile primite vineri imi inunda creierul si in acelasi timp toate gandurile astea ma duc mai repede jos, la iesirea in Lupului. Stiu ca aici am scapat.
 |
| Pe Blue Line |
La Gondola Elena si copiii fac o galerie de zile mari si heart rate-ul meu sare rapid din zona 3 in zona 5. Abia astept sa intru in padure, sa pot sa imi trag putin, doar putin sufletul. La concursul asta nu ma intereseaza nimic altceva decat heart rate-ul. Cerculetele acelea colorate de pe ceas sunt alfa si omega-ul meu. Aici imi permit putin portocaliu pentru ca imediat intram pe poteca abrupta de pe Bradul si voi intra din nou pe rosu. Tot concursul asta o sa fie o pendulare continua intre portocaliu si rosu. Up to Postavaru e despre durere. E despre a-ti fi greu....Sunt curioasa ce TSS scot la final.
Pe Bradu respir si ma pregatesc pentru intrarea pe Drumul Rosu. Acum nu imi mai este asa teama de greseli, caci ne-am rasfirat, am loc sa imi aleg trasa preferata, vad ca pedala merge caci ma tot apropii de baietii din fata mea si drumul in sine este intr-o stare nesperat de buna (sunt 2 trase destul de bine tasate pentru standardele uzuale). Inainte de Intermediara iau singurul gel pe care il am la mine si socotesc ca ar fi bine sa ma tina pana la finish. Om dupa om depasesc si imi fac cursa. O cursa care imi convine. Cu iepuri in fata, cu urmaritori din spate. As vrea sa intorc capul sa ma uit unde e Agnes, dar nu vreau sa para evident ca ma simt urmarita, asa ca doar imi focusez atentia pe ceas si pe trasa. E frigut afara, bate vantul si imi e bine. Temperatura e ideala pentru mine. Ultimul gat inainte de cabana Postavaru. Stau si aici in sa, desi imi este din ce in ce mai greu si simt fiecare apasare din pedala. Dar mai si stiu ca cea a fost mai greu, din punct de vedere al elevatiei, a trecut. Mai sunt doar cateva minute de strans din dinti si trebuie sa strang din dinti, caci nu vreau sa ajungem la sprint, unde ma descurc execrabil. E din ce in ce mai multa lume si numar cate secunde sunt intre incurajarile pentru mine si cele pentru concurentul (sau concurenta) din spatele meu. Mi se spune ca sunt a treia fata si astept sa vad daca aud si a patra fata ca sa imi dau seama cat am in fata lui Agnes. Aud cum organizatorii ii anunta finish-ul lui Suzi. O confund grav pe Miruna cu un alt baiat de la BikeXpert si continui sa apas pedala. Curba la dreapta, Elena si copiii ma repereaza si galeria lor ma face sa apas si mai tare, de dragul galagiei, de dragul finish-ului, cine mai stie...
Termin gafaind si la intrebarea lui Marius "Cum a fost, mami? " am un singur raspuns: "greu". Oricum, daca nu e greu, inseamna ca ai mers degeaba....Si senzatia de greu poate sa existe in egala masura atata dupa o coborare de 10 minute, cat si dupa o urcare de o ora, un concurs de 5 ore sau un stage race. Teoria relativitatii in sport😄 .
Foto: Tibi Hila & Dorin Judea
.jpg)
