Sierra de Grazalema si Alcornocales (bikepacking)

Ziua 3 – Sambata – Sierra de Grazalema

Nu ne lasam cu buteliile si ne pierdem pe stradutele din Ronda in speranta ca vom gasi buteliile potrivite sau macar un arzator Campingaz. Nu avem sansa asa ca ne paste in continuare mancare rece.

Cum mana mea e mai bine si Radu viseaza la cort, natura si iarba verde, punem bagajele pe biciclete si pornim in mod bikepacking sa descoperim 2 parcuri naturale: Sierra de Grazalema si Alcornocales. 

Bikepacking inseamna implicit dormit in natura

Pe primul incepem sa il tesem constiincios pe toate partile. Dupa prima ora de pedalat in care ma intreb de 10 ori de ce nu am continuat sa facem ture de o zi in circuit si fara bagaje, ca sa te poti bucura cu adevarat de cursiera, ma reobisnuiesc atat cu apasatul aprig in pedale, cat si cu modul in care se simte bicicleta incarcata in curbe. Drumurile pe care mergem sunt insa in egala masura pitoresti si pustii.

Let's hit the road, again

In Grazalema facem cumparaturi, invartindu-ne putin prin inima unui pueblo blanco si continuam cu gandul sa gasim un loc de cort. Daca de regula incepem sa ne uitam dupa un loc de cort cam cu o ora inainte sa se intunece, pentru ca Spania nu e foarte darnica in asemeanea locuri, de data asta ne-am extins intervalul de cautare la 1h30 min. Nu e delic simplu cand pe stanga si pe dreapta ai ori garduri nesfarsite, ori versanti abrupti si neprimitori. Dupa prima ora in care nu am gasit absolut nimic (si trebuie spus ca pentru Spania ne-am coborat standardele destul de mult) ne iese in drum un camping si il salvam in memorie caci e foarte posibil ca cel mai wild loc sa fie pana la urma un camping. Hotaram sa mai mergem totusi o jumatate de ora si cu 5 minute inainte sa expire timpul limita ochiul nostru format gaseste sub noi un petec generos de iarba. Fara gard, ascuns de drumul mare si mai presus de toate cu apa, e o raritate absoluta pentru Spania. Paraul e cald ca intr-o zi de vara romaneasca, asa ca ne si imbaiem cat sa dam transpiratia jos de pe noi. Maine continuam explorarea celor doua parcuri naturale in directia Tarifa- cel mai sudic punct al continentului.

In centrul Grazalemei, intr-o sambata dupa-amiaza, cu soare si ultramaraton

Cum bine zicea Radu: un supermarket numit speranta. 

Scaldatul de seara

Ziua 4 – Duminica- Arcornoclaes

Cred ca fara voia noastra am gasit singurul loc din Andaluzia unde erau sanse sa se puna roua pe cort. In rest am dormit insa nederanjati si in ciuda pronosticurilor optimiste facute de Radu cu o zi inainte, nu plecam decat dupa 10.30. Caci deh, cortul trebuie sa se usuce, porridgeul sa se umfle etc.

Mai rau chiar, pana pe la 12 cand plecam din Ubrique abia facusem 10 kilometri. De acolo prindem o prima urcare superba pe niste serpentine ce ne poarta parca prin primavara pana la granita dintre doua parcuri naturale: Grazalema si Arconocales.

Daca primul are urcari serioase si pasuri, al doilea este mai mult o zona de dealuri suprinzator de bogate in vegetatie, arbustii si copacii crescand pe un sol destul de arid, granitic ca aspect. Drumul se scurge ondulat pe coasta acestor dealuri, lipsit de trafic si fara diferente mari de nivel. Perspectivele sunt initial limitate si blocate de vegetatie dar cand ne apropiem de limita parcului, incepem sa recunoastem la orizont masive prim care am fost zilele anterioare (Sierra de las Nieves de ex.).

Paduri perfecte in Alcornocales

Coboram lansat spre Jimena de la Frontera de unde aprovizionam cu paine si portocale de la o benzinarie, ca mai apoi sa ne incepem o data cu dupa amiaza drumul de reintoarcere spre masina. Cei 50 km ramasi nu sunt fezabili in orele de sfarsit de zi, asa ca va trebui din nou sa gasim loc de cort. Task de altfel cu grad sporit de dificultate in tara miilor de garduri. Pentru un om venit dintr-o tara unde poti sa te urci pe orice deal iti place si sa vezi apusul, ingradirea din Spania este frustranta si cand voi reveni acasa voi aprecia si mai mult libertatea de miscare de care avem parte zi de zi. Daca in orice alta tara imi permit sa caut cel mai fain loc de cort, aici ma multumesc daca gasesc ceva fara gard si care sa nu fie la marginea drumului. Radu spune ca drumul are grija de drumet si pana acum asa a fost, gasind mereu la timp apa de baut, mancare, apa de spalat. Doar cu locurile de dormit e mai complicat, caci drumul ar ajuta, daca ar fi lasat liber si nu incorsetat cu garduri. Gasim la limita ceva, intr-o padurice pe coama unui deal si ma bucur sincer ca de maine scap de stresul asta.

Conul urias si locul de cort

Luni ziua 5- Grazalema again

In afara de vizita unui mistret noaptea a trecut fara evenimente notabile. Abia dimineata cand ne strangeam bagajele am observat ca in saua in care ne instalasem ajungea o poteca de animale. Vantul ne face sa ne miscam repede si o luam din loc repejor, cu gandul de a ajunge mai repede inapoi la masina. Cea mai faina portiune a acestor ultimi kilometri a fost un drum secundar ce lega Algatocinul de firul vaii prin care trece calea ferata. Aici nu ajunsesera inca gardurile si banda ingusta de asfalt se strecura printre livezi de un verde crud, tinandu-se totusi pe versantul drept al unui canion cu talveg stancos.

Pueblos blancos

Ultima urcare spre satul unde avem masina (Benaojan) se scurge incet, pe un asfalt zgrumturos si in plin soare, bagajele atarnand parca ca niste pietre de moara. Pana si Radu e fericit sa scape de ele si sa se suie pentru cateva ore pe cursiera usoara.

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Sierra de las Nieves (Andalusia)

Astazi avem pe lista de dimineata cateva aspecte administrative, respectiv cumparaturi din Decathlon. Soarta face sa ne iasa in drum si un Lidl astdel incat sa respectam zicala cu "Lidl si Decathlon au facut din mine om"

Planul era sa conducem pana in Ronda si sa facem pornind de acolo o tura de cateva ore, dar odata ce parasim Malaga (aproximativ din Alhaurin de la Torre) locurile devin faine pentru pedalat si traficul este inexistent. Este clar de retinut pentru o data urmatoare. Dupa vreo 40 de km Radu nu mai rezista, scoatem bicicletele din masina si desenam pe genuchi o tura. Punctul de interes de azi se numeste Sierra de las Nieves si vine la pachet cu cateva urcari faine, prima spre El Burgo si cea de a doua spre Ronda. Asfalt bun, trafic inexistent, soferi foarte atenti cu biciclistii. Presimt ca o sa mai revenim in zona caci Marocul cere si el putin varietate si logistica unei vacante in Malaga cea vesnic calda si insorita este cat se poate de simpla. 

In El Burgo oprim pentru o cafea si din nou avem parte de una foarte buna. Cum tocmai incepuse siesta si noi am prins aripi de la cafeina din sange ii dam inainte spre Ronda pret de o alta urcare de 500m dif de nivel. 

Cel mai aratos cappucinno din Spania

Peisajul se schimba constant, cu fiecare suta de m castigata: paduri de pin, pajiste cu iarba verde si multe pietre si la final doar peisajul sterp al muntilor de piatra. 

Escapada noastra a fost mai rapida decat siesta oamenilor care am aflat cu aceasta ocazie ca tine pana la ora 17, asa ca pornim bucla de intoarcere cu burtile goale. Sa pedalezi la deal cu foamea in gat e trist, mai ales ca atunci cand loveste foamea esti deja cu resuesele pe 0. Drumul pe care urcam este cand intr-o stare deplorabila, cand cu asfalt bun. Locurile de cort abunda si ele si traficul lipseste cu desavarsire. Casarabonela vine totusi repede si o doza de cola si un pachet de biscuiti dispar pe nesimtite si ne duc pana inapoi la masina. Poate nu a fost o zi lunga, dar cei aproape 2000 m dif de nivel s-au lasat cu o foame de lup. Si cum visam noi la niste gnochi cu pesto si parmezan primim un dus rece din partea buteliilor de la Campingaz care nu sunt compatibile cu MSR-ul nostru. Si uite asa, ne punem pofta in cui cu o salata si dormim din nou in masina, spre nemultumirea lui Radu.

Asfalt cat se poate de faultat inconjurand muntele spre Casarabonnela

Pueblo blanco la final de zi

Track si date: aici 

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Montes de Malaga (Andalusia)

Daca pana acum o saptamana de abia asteptam sa ne asternem la drum prin Andalusia, o tendinita aparuta dupa tura din Iezer si un studiu aprofundat al zonei au ridicat noi dileme si intrebari: voi putea oare sa pedalez zile la rand cu orteza? Vom gasi locuri de cort, sau ne vom lovi de nesfarsite garduri? Ce facem cu zonele plictisitoare in care se intind cat vezi cu ochii maslini crescuti soldateste pe solul pietros? Tot plimb omuletul pe Google Maps si nu gasesc deloc ceea ce imi doresc sa vad. Asa ca reconfiguram pentru flexibilitate maxima: inchiriem o masina in care putem si dormi, facem ture de o zi fara bagaj si imbinam sportul cu vizitele culturale.

De la Malaga nu aveam asteptari prea mari. Un simplu punct de plecare, un hub unde gasim masina, facem ultimile cumparaturi, asamblam bicicletele, ne asiguram ca ele sunt si functionale si ne asternem la drum spre inima Andalusiei. Insa asa-i cand pleci cu asteptari mici: e loc sa fii suprins. Si sa apreciezi ce vezi in jur: un oras considerabil mai curat decat cele de prin Italia, structurat rectangular, asa cum suntem deja obisnuiti din nord, insa in primul rand un oras relaxat. In mod cert aceasta prima impresie se datoreaza si faptului ca am ajuns in Malaga in zi de sarbatoare, mai precis in ziua nationala a Andusiei si la ora 9 dimineata, in loc de oameni grabiti spre job si trafic infernal avem parte de magazine inchise, oameni iesiti la alergat si nenumarati altii pe cursiera. Pare ca jumatate din locuitori fac miscare, si asta nici nu cred ca e greu cand ai parte de temperaturi de 15 grade in luna ianuarie. M-am uitat cu jind o iarna intreaga la temperaturile si soarele din Malaga. Iar dupa ce am dat o tura prin muntii din jur, sunt convinsa ca as putea sa imi petrec aici o iarna.

Nu-i rau sa servesti cina pe malul marii la final de februarie

Dupa ce am inchiriat masina dorita si am asamblat bicicletele intr-o parcare pe malul marii, ne-am asternut la drum pentru o tura de jumatate de zi. Oricum ar fi, faptul ca am rezolvat pana acum doua aspecte esentiale: masina si biciclete functionale fac din ziua de azi o zi foarte buna. Tot ce vine peste e bonus.

Insa Malaga continua sa ne suprinda. In 3 kilometri de la masina traficul devine inexistent, drumul se ingusteaza si incepe sa urce hotarat, pe alocuri cu gradiente fanteziste precum 18%. Diferenta de nivel se strange in putini kilometri aici, cand urcarile tasnesc parca din mare. Dealurile uscate de pe Google Maps nu sunt insa chiar asa de rele. La vremea asta sunt chiar suprinzator de verzi, cu floricele pe marginea drumului, cativa pomi fructiferi intarziati prin curtile oamenilor si case albe imprastiate pe dealuri. La peste 600 m, padurile de pin aninate pe versantii abrupti isi arunca umbra si pe marginea drumului si coloreaza in acelasi timp atmosfera. 

Oprim scurt la un restaurant pentru o cafea suprinzator de buna. Daca dulciuri nu sunt din lipsa de magazine deschise, macar cofeina sa fie. Ne petrecem orele pe drumuri frumoase ce merg serpuit pe dealuri, asteptand sa se imblanzeasca lumina. Prea putine masini au trecut pe langa noi. Drumuri atat de libere nu cred ca am vazut nici macar in Maroc.

Pueblos blancos

Coborarea de 900 m diferenta de nivel e desenata in serpentine perfecte ce fac ca marea sa se apropie vertiginos de noi. Pe malul Mediteranei ne vom sfarsi si ziua. Masa de seara e trista caci nu poti lega mare lucru din niste conserve, dar prajitura de la final si sunetul valurilor salveaza cumva situatia.

Track si date: aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Dracsin si Papusa

Trebuie spus din capul locului ca relatia mea cu schiul de tura in ultimii ani este una ...sensibila. Dragoste nu mai e de mult, of e cam dupa fiecare tura si totusi ma ingrijoreaza deja usurinta cu care-mi uita creierul promisiunile de la un weekend la altul. Cu alte cuvinte, desi dupa fiecare weekend ma jur ca asta-i ultimul si stau si astept primavara, recidivez aproape constant in urmatorul. Curios e ca in rest, memoria ma ajuta destul de bine. Numai cu auto-promisiunile astea e dereglata.

Singurul motiv real pentru care mai cochetez inca cu schiul de tura si nu am ars doagele este ca mie totusi imi place sa fiu pe munte si cel putin iarna, schiurile sunt unul din putinele mijlocitoare ale unor escapade mai mici sau mai mari. De regula mici, caci pentru una mare trebuie sa se alinieze planetele. 

In momentele astea schiul pare frumos

Weeekendul asta pareau aliniate si Radu propune tura iernii: o bucla cu plecare de la Plaiul Foii in care sa traversam Iezerul, Mezea-Oticu si culmile estice ale Fagarasului. Pusi pe harta dadeau 76 de kilometri. Chiar si impartiti in doua zile, asa cum ne propusesem, cu bagaj mare nu se anuntau nici pe departe usori. Ba chiar priviti obiectiv pareau chiar neverosimili. Dar cand imparti cu Radu aceeasi casa si bei apa dupa el, inveti sa visezi, macar un pic. Asa ca imi fac cu grija bagajul, cantaresc in minte de cel putin doua ori fiecare obiect pus acolo si punem ceasul sa sune pentru o sculare matinala. O plecare la prima ora este imperios necesara pentru a ne asigura o sosire la refugiul din Iezer la o ora rezonabila. Doar ca disciplina nu e deloc punctul forte in familia noastra si ajungem sa plecam cu o considerabila intarziere la drum. Nu are a face ca parcarea din Plaiul Foii e goala, ca drumurile sunt pustii, adevarul e ca pentru tura asta conteaza fiecare minut pierdut si castigat. In mod normal, in asemenea situatii eu sunt foarte atenta cu timpul pentru orice si imi place sa tin un ritm potrivit, dar constant, reducand la minim pauzele si eficientizand totul. Stiu foarte bine ca nu am explozie si avantajul meu sta in anduranta, asa ca aplic regula pasilor mici si siguri. Radu in schimb, fiind considerabil mai puternic decat mine are un obicei cumplit de a lasa totul pe ultimile 200 de metri, momente in care ajungem sa tragem ca nebunii alergati de noapte sau de cine stie ce stihii.

Urcarea in Curmatura Foii// Saua Tamaselului merge pe urme bune de schiuri subtiri si stiu deja ca daca va fi sa fac o schimbare la echipament anul urmator, aceasta va fi directia. Fast and light. Cum oricum nu cred ca o sa cobor vreodata bine la vale, macar sa imi fie usor la deal. Cum zapada se arata buna si drumul se distinge clar, ocolim varful pe curba de nivel si ajungem la una din stanele de sub Tamas unde insa in loc sa petrecem putin timp cautand continuarea marcajului, incepem coborarea luand in vizor o padure rara de foioase. Caci coborarile prin padure cu rucsacul de tura in spate nu au nimic in comun cu schiatul de prin jurul casei, asta e alta poveste, asa ca bagam in functiune plugul. Asta pana cand padurea noastra se transforma intr-un lastaris tanar prin care Radu ne croieste drum cand pe schiuri, cand cu ele pe rucsac. Pantele insorite pe care coboram apoi spre drumul de Pecineagu nu sunt nici pe departe genul de pante care sa tina zapada si cat ne uitam in jur, tot terenul arata la fel. Iesim in final intr-un drum de taf, mai punem putin schiurile, apoi le dam jos caci dam de pietre si tot asa, pana ce in final ajungem in firul vaii. Intre noi si drumul salvator sta insa un rau. Mult prea lat pentru a fi sarit, mult prea adanc pentru a fi trecut in clapari, mult prea rece ca sa fie trecut descult. Ne invartim brownian cand in aval, cand in amonte sperand sa gasim o bresa. Radu insista si deja incep sa ma intreb daca va trebui sa ma descalt. Problema este caci cu exceptia locului unde ne aflam, malurile sunt destul de apropiate de albie, deci se exclude sa mergem pur si simplu in amonte pana cand am gasi un pod. Raul trebuie trecut pe aici si nu ne ramane decat sa alegem cea mai buna modalitate. Ea este reprezentata de o aglomerare de aluviuni, pietre si lemne aduse aici de rau. Doar ca nu e pur si simplu sarit din piatra in piatra, ci si facut echilibristica pe doua trunchiuri, imbratisat un bradut si prins o mana intinsa de pe malul celalat, cat sa iti mute putin centrul de greutate acolo unde trebuie sa fie.

Ajunsi in drum, pe cand ne puneam schiurile, trece pe langa noi un Duster, dar pe langa mirarea de rigoare suntem scutiti de intrebari indecente de genul "pe unde ajuns aici".

Dimineata devreme, Craiul inca pudrat cu zapada

Paduea-i de argint doar pe o parte. Pe cealalata-i neagra

Din unghiul asta, Iezerul pare atat de aproape

Stana dim Tamas

Proba de gheata a trecutul raului

Este miezul zilei si zapada a inceput sa se lipeasca de noi ca aracetul si deja ne facem griji pentru urcarea ce ne sta in fata. Am vazut profilul culmii de pe versantul Tamaselului si muchia pe care merge marcajul este batuta si ea de soare, umbra anemica a celor cativa copacei fiind cu siguranta insuficienta. La inceput avem spor pe urmele de masina, apoi pe ceva urme de snowmobil pana cand ramanem doar noi cu panta. Am alternat mersul in clapari cu mersul pe schiuri intr-un efort sisific de a ajunge la stana din Dracsin. 

Muncind din greu la deal

Punctul din care Craiul se vede poate cel mai bine

Putin mai sus de stana din Dracsin

Radu se duce sa inspecteze stana si pe mine ma trimite la deal, caci aici, unde a batut vantul si a asezat zapada, crusta de deasupra ajuta la curatarea zapezii de pe foci. Urcarea se desfasoara lunga in fata. Papusa momentan nici nu se vede. Piciorul acesta masiv se va uni cu muchia mai ingusta ce vine de pe Cascoe si abia apoi, candva, vom ajunge la inceputul culmii principale a Iezerului. Urcam cumpatat, ca dupa o zi intreaga de mers. Urcam de fapt incet si altitudinea se aduna greu pe ceas. Apusul ne prinde in drumul spre varf si daca nu as fi stresata ca ne va prinde noaptea mult prea curand, acesta ar fi genul acela de apus ce ar trebui savurat in tihna. Lumina dupa-amiezii a imbracat Craiul in culori calde, dezavaluind tuse diferite de galben pe peretii abruptului vestic. Umbrele muchiilor vin si pleaca o data cu soarele ce isi urmeaza drumul. Cerul se aprinde, culorile se topesc una in alta, sunt asa putini oameni ce trec pe aici pe timp de iarna incat locurile au linistea lor si probabil pietrele imprastiate pe culme au vazut nenumarate astfel apusuri incat au incetat sa se mai mire de fiecare dintre ele. Sau poate nu...E la fel ca atunci cand incepi sa mergi pe munte si vezi prima data o mare de nori, sau iti vezi aura. Pentru putini asemenea lucruri se banalizeaza. Pentru multi spectacolul naturii ramane mereu o sursa de uimire si de placere.

Sa mai schimbam focusul. zic

Rafale de vant sub Papusa

Cand ajungem sub Papusa este deja noapte si luna promite sa se ridice mare si aproape rotunda si sa ne lumineze calea. Radu merge inainte fara sa se opreasca si incepe coborarea spre Spintecatura. Il urmez insa intrebandu-ma ce facem aici. Este prea tarziu pentru o parcurgere de noapte a crestei Iezerului, coborarea in Spintecatura ar fi mai sigura cu coltari in picioare, vantul ne biciuie obraii si vartejuri de zapada se ridica din cand in cand catre muchie. Cat contrast fata de linistea pe care mi-as dori sa o am pe munte. Ii spun, de fapt ii strig lui Radu ca mie nu mi se pare ok ceea ce facem si ca cel mai bine ar fi sa ne retragem si ca Spintecatura nu e directia buna. Nu stiu daca Radu e convins de asta sau o face de gura mea, insa urca la loc si apoi incepem sa urcam impreuna inapoi spre varf. Prima retragere care imi vine in minte este Gradisteanu si chiar pornim intr-acolo. Vantul nu ne slabeste neam si mergem in stilul biscuite pana cand ne dam seama ca muchia e prea lunga pentru a ajunge la un adapost decent si ca pana la stana pe care o stim de la 4Munti avem mult prea mult de coborat. Asa ca ne intoarcem inapoi pe varf si prindem un picior secundar din Cascoe, pe care il stiam de laconcurs. Acesta e considerabil mai scurt fata de Gradisteanu si la limita padurii are si el o stana. Nu imi aduc aminte sa ma fi impresionat cu ceva, insa acum orice adapost, chiar si o liziera de padure e bun. Sau oricum mai bun decat perspectiva vehiculata de Radu de a face bivuac in Spintecatura Papusii. Continuam sa coboram teleghidati si beti de vant inca multa vreme pe piciorul golit de zapada. Am carat mult prea mult schiurile in spate tura asta, insa deja simt oboseala si parca pe picioarele mele ma simt cel mai bine. Stim ca ar trebui sa oprim si sa mancam ceva, dar nu gasim niciun loc decent, a se citi ferit de vant. Stiu ca asemenea tura forjeaza caracterul si in ciuda consumului energetic raman vigilenta si precauta. 

Stana la care ajungem intr-un final este mai mult decat decenta cu o ultima incapere curata, cu priciuri bune si fara miros puternic de branza. Inainte de orice simt nevoia sa stau putin, sa imi trag sufletul, sa trag o linie dupa ziua lunga de azi si sa imi spun ca va mai exista si o data ulterioara. Sincer, acum chiar nu am tinut mortis sa se intample tura asta. Stiam ca nu sunt pregatita si daca s-ar fi intamplat ar fi fost un noroc, o pura intamplare si nu un rezultat firesc al abilitatilor mele fizice, psihice si tehnice. Cu asemenea ganduri in minte umplu o punga cu zapada si contemplam amandoi flacara primusului care va transforma zapada in supa. 

I see fire

Stana in lumina diminetii

 Somnul vine greu, caci dureaza ceva pana cand se linistesc apele interioare. 

Ziua de duminica este dedicata reintoarcerii la masina. Cu considerabil mai putin kilometri, dar in continuare cu terra incognita in fata noastra. Mai intai coborarea de la stana in drumul de Pecineagu. De data asta Radu navigheaza magistral si cu exceptia unui inceput de drum plin de cazaturi, avem parte de 6 kilometri in care coboram pe schiuri. Mare castig caci puteau fi la fel de bine 6 kilometri de sarit copaci si inotat prin zapada. Si e mereu un loz in plic caci nu stii niciodata care-i varianta mai buna: un drum, o muchie, o vale. Harta te ajuta sa iti faci o impresie despre teren, panta etc, dar nu si despre obstacolele naturale. Adica suprizele de la fata locului.

Ramanem fideli marcajului TG pe care l-am intersectat la un moment dat si vom continua pe el spre Curamtura Foii. Treaba e aparent simpla: 4 kilometri si 400 m diferenta de nivel. Radu chiar imi povesteste cum a coborat el aici cu bicicleta acum 12 ani. Ei bine, acum abia razbim pe schiuri. Dupa ce facem slalom pe cele doua maluri ale raului, dovedim niste portiuni de lastaris si un mal abrupt, ajungem in final la inceputul urcarii prorpriu-zise. Pe indicatorul nou sunt scrijelite cu pixul numai mesaje de imbarbatare gen: no road. Cand ne uitam ins sus la muchia abrupta ce se contureaza prin padure intelegem repede cum sta treaba. Schiurile pe rucsac (din nou) si revenim la munca de jos, respectiv sapat urme in clapari. Marcajele se insira liniar pe muchie si pe masura ce castigam altitudine si iesim in soare, frigul de pe vale e inlocuit de un aer primavaratic. Zapada se topeste, canta pasarelele, pe alocuri se vad frunzele toamnei. Si din nou gandurile de primavara bat la usa mintii si ma intreaba ce caut eu pe aici, de ce imi car schiurile in spate cand as putea sa fiu acum pe cursiera. N-am raspuns. Sau poate am. Pentru ca mie imi place totusi sa fiu pe munte. Mie imi plac traversarile lungi, turele acelea estetice. Si pentru ca ele sa reuseasca e nevoie de perseverenta. E nevoie sa inveti din greseli. Sa descoperi terenul de joaca. Sa stii cum sa faci cele mai bune alegeri atunci cand va veni momentul. Si in zilele astea doua lungi am faurit un plan. Ramane insa sa ii bifam etapele una cate una si sa asteptam o alta iarna cu conditiile potrivite. Abia atunci va fi tura iernii. A unei alte ierni.

Spre Curmatura Foii

Inapoi in Curmatura Foii

Foto by Radu

Citeste mai departe...