Curat murdar-un weekend cu doua curse la Pucioasa

Intro

Ordinea cronologica a zilelor ar fi exact invers, respectiv murdar (sambata) si curat (duminica), dar in literatura mai trebuie sa lasam loc si pentru adaptari (mai mici sau mai mari). Insa pe scurt, asta a fost esenta weekendului lasat in urma. Doua curse la Pucioasa, una de MTB (sambata- BikeXpert Alpine Challenge) si una de sosea (duminica- Road Grand Tour, The Wall). Cum anul asta au fost putine curse si Radu le-a bifat cam pe toate, am ajuns, iata, si la Pucioasa. Ce e drept, stiam din povesti ca traseul de la MTB e usurel si rapid (asta daca nu e noroi), asa ca m-am inscris dintr-o suflare la tura lunga. Cum dupa 70 de kilometri nu intrevedeam picioare chiar proaspete pentru a urca de doua ori Sultanu, duminica, sunt cumpatata si ma inscriu la tura scurta la sosea. Ultimul concurs la care am participat a fost la Tara Hategului si imi aduc eu aminte inca foarte bine, ca in ziua doi m-am simtit ca lovita de tren si asta nu e o reteta buna pentru o cursa de sosea. Sa fim deci calculati... 

Joi si vineri intra in ecuatie si ploaia si ma conving repede ca cei 70 de kilometri sunt prea multi pentru cat de putin imi place mie sa ma dau pe noroi, vad rapid cum cele 5 ore la care ma gandeam de acasa se transforma in 7 si ceva, imi soptesc in barba ca eu vreau nu doar sa particip la The Wall, ci sa si iasa watti. Asa ca vorbesc cu Luiza sa ma mut la traseul mediu. Patru ore de lupta cu noroiul imi par mai digerabile.

Sambata- BikeXpert Alpine Challenge sau First lady of the mud (tura medie)

Ziua a inceput cu chef si mult optimism care nu ma caracterizeaza. Daca Radu si Suzi stateau in masina neintelegand ce e cu ploaia repornita din senin, eu ma agitam cu o cafea in brate, sub umbrela, cautand o toaleta etc. Clar conta si ideea ca nu voi suferi 7 ore, ci doar 4 si asta parea omenesc. Initial eram inscrisa la tura lunga, pe principiul sa ma dau de toti banii, dar cand am vazut prognoza si cand in ecuatie a aparut si cursa de sosea de la Road Grand Tour, am zis sa fiu rationala si m-am mutat la tura medie, care considerand putinele mele concursuri de anul asta si abilitatile de coboratoare cam ruginite, parea o alegere mai inteleapta. Inchidem paranteza.

Deci ma aliniez la start. Cam in spate fata de cum ar fi trebuit sa stau si asta nu prea imi convine, caci va trebui sa trag tare pe primii kilometri. Ceea ce si fac, pentru a recupera ceva pozitii la feminin. Eram prima data pe traseu si stiam doar ca se face noroi. Mult si rau. Strategia era simpla. Trag tare pe asfalt, macadam, forestiere pietroase, urcari pe iarba. Ma opresc la timp, inainte sa se incarce rotile si in loc sa imping, car bicicleta in spate. E esentiala ideea cu opritul la timp, astfel incat bicicleta sa ramana cat mai usoara si sa fie decent de carat in spate. Pe coborari merg cu grija, in control, evit orice cazatura, pentru ca o cazatura ruineaza increderea si reduce sansele de a ajunge la finish. Planul mi-a iesit chiar bine pe primele doua urcari si primele doua coborari. Mi-am dat seama ca nu merg prost cand le-am depasit pe Noemi si pe Suzi, care erau insa la tura lunga si fetele nu au recuperat pe coborare. E oricum incredibil cat de mult noroi se poate face, cat de cleios poate fi totul, cat de inventiv trebuie sa fii cu trasele si nu in ultimul rand, cat de mult a trebuit sa car bicicleta in spate.

Aici eram deja impachetata si ce e mai rau, inca nu venise (credits Janos Cherestes)

In punctul numit La Capite :) (credits Cornel, de la fisheye.ro)

Undeva, pe un asfalt, exista un furtun si am primit prioritate la el, pe principiul ladies first. Cu noroiul imputinat, imi revine entuziasmul. Mai iau un gel, mai beau niste izotonic si vine si ultima urcare marcata pe profil ca fiind un forestier. Ma intrebam cat de noroios va fi, dar am o surpiza placuta, caci e de fapt un forestier cinstit pe care urc cu mare spor. De altfel singura urcare lunga pe care am dat-o integral pe bicicleta concursul asta.

Forestierul a adus ceva zambet (credits fisheye.ro)

Urmeaza ultimul hop al zilei, respectiv ultima mare coborare. Ei bine, aici mi-am pierdut zenul. Incepuse bine, cu o culme cu iarba, dar intuiam ca nu avea cum sa continue asa. Si in padure am dat peste noroiul noroiului. Pur si simplu nu conta ce trasa alegeai (prin frunze, pe margine, prin mijlocul noroiului) rezultatul era acelasi pentru mine: rotile se incarcau instant, mai ales roata fata, noroiul se strangea rapid intre aparatoare si cauciuc si roata se bloca in 2 metri. Si iata ca am ajuns sa car o bicicleta de 20 kg (11 are ea, restul era noroi), pe plat sau chiar in coborare. Asta nu mai avea absolut niciun sens. 

Padurile de la Pucioasa au un noroi aparte (credits Janos Cherestes)

Sunt depasita de cativa baieti de la elite, care par ca stiu cu ce se mananca noroiul de Pucioasa (probabil cu tehnica si cauciucuri de noroi), si candva, la un moment dat ajung la niste oameni care imi spun ca mordorul e pe terminate. Imi mai spun ca sunt prima fata si glumim ca sunt first lady of the mud. 

Ultimii 7 km au fost o combinatie de asfalt, drum de tara si vreo 2 km de poteca, lux fata de ce lasasem in urma.

Si de data asta chiar ma bucur cand trec prima linia de finish. 

credits organizatorilor

Venisem aici cu gand de podium si am incercat sa imi fac strategia in asa fel incat sa ajung acolo. Am si reusit sa ma tin de ea cam 85%. Mi-au iesit urcarile (ma rog ce nu am impins), am supravietuit fara cazaturi pe patinajul artistic de pe coborari, am tinut pulsul sus pe unde puteam sta la bicicleta, si la final as spune ca sunt multumita de ce a iesit. Si mai multumita sunt de locul 18 la general. Daca voi fi la fel si maine, dupa cursa de sosea, ramane de vazut. 

Open feminin, tura medie (credits fisheye.ro)

Pana una alta, apreciez mult efortul oamenilor de la BikeXpert de a organiza un concurs in an de pandemie, sunt constienta ca nu puteau controla ploaia, amanarea nu era nici ea o optiune, asa ca au trebuit sa mearga inainte. 

Daca voi reveni? Da, la tura lunga si doar daca nu ploua minim o saptamana inainte. Si cu prietenii la fel, caci traseul nu este tehnic si se potriveste numai bine intr-o zi de toamna.

Date: aici

Duminica-Road Grand Tour, The Wall (tura scurta)

O noua zi, o noua cursa la Pucioasa.

Poate ca dormitul la cort nu e cea mai buna recuperare intre doua curse, dar noi suntem atat de obisnuiti cu asta, incat nu observam nicio diferenta. In plus trezitul in aerul rece al diminetii, momentul in care soarele imbratiseaza pajistea pe care ne aflam si aprinde copacii ce o marginesc in partea superioara, terciul cald, cu multa ciocolata, toate sunt parte din noi, din felul nostru de a trai si a calatori.

Revenind.

Imi evaluez sansele de a scoate niste watti decenti in functie de cat de grele imi simt picioarele cand urc dealul de deasupra pajistii unde am dormit. Picioarele se simt bine, puterea ar trebui sa fie la locul ei.

Am timp de o incalzire decenta inainte de start, imi beau cafeaua si imi aranjez cu grija cele necesare in buzunarul de la tricou.

Ma aliniez la start, insa aparent cam in spate. Imi dau seama de asta abia cand incep sa depasesc fete. Prima e Noemi. Apoi Dariela. Apoi Andreea Calugaru. Recunosc ca nu ma menajez deloc. Nici nu am de ce. Sunt pregatita sa sufar toate cele doua ore de traseu. Si mai ales pe fiecare urcare. Incerc sa profit de orice avantaj, urcare, contrapanta, orice ma avantajeaza. Partea buna e ca nu pierd timp nici pe coborari. Ajung la un moment dat alaturi de Veronica. Si mergem o perioada impreuna cu un baiat. Ne schimbam la trena si usor, usor, grupul nostru creste. Ajungem cam in aceeasi formatie la intrarea pe Sultanu. Pe mina una, Sultanu nu ma sperie si imi era destul de clar ca urc binisor comparativ cu celelalte fete pe care le-am depasit. Mi-am luat gelul la timp, m-am hidrarat, m-am imbracat exact asa cum trebuie, nici prea gros, nici prea subtire, am ajuns aici cu pulsul jos si nu am nicio scuza sa nu urc bine Sultanu. Si l-am urcat. Am suferit, dar nu mai mult decat in alte dati. Ba chiar, datorita incurajarilor de pe margine, a trecut chiar repede. 

credits Radu Cristi

Nici coborarea nu ma sperie si ii dau la vale impreuna cu alti 2 baieti. Din nou marim grupul pe urcarea spre Adunati, din nou imi iau gelul la timp si urc bine. E esential sa urc bine si sa pun distanta fata de fetele din spate caci sunt constienta ca urcarea e punctul meu forte si pe coborare/ plat pot fi ajunsa daca fetele se lipesc de un grup bun care sa le traga pe coborarea lunga ce precede finish-ul.

Si ceea ce imi era cel mai teama se intampla. Pe coborarea de dupa Adunati raman singura. Nimeni in fata, nimeni in spate. Oh well, asta e. Bag capul in pamant si invart pedala. Trec ceasul pe navigatie ca nu cumva sa gresesc ruta si dau tot ce pot. Mai sunt mai putin de 30 min din cursa asta. Sa tot fie vreo 10 km de mers aproape solitar. Incerc sa fac pereche cu un pusti de la BikeXpert dar el are probleme cu schimbatorul si nu ne potrivim. Sunt prinsa de un grupetto de baieti cam cu 10 km inainte de finish si nu am nicio problema sa ma tin dupa ei. Chiar si gaturile scurte de prin sate imi ies bine. Stiu ultima urcare si o duc si pe ea bine. Si las bicicleta sa curga la vale spre finish bucuroasa ca inchid cronometrul inainte de 2 ore.

Sunt multumita de cum am mers. Ceasul arata 187 W putere medie ceea ce insemna putin peste 3 W/kg pe cele 2 ore de concurs. Strava e ceva mai optimista. Nu am vazut cifre din astea toata vara...

Entuziasmul imi mai scade cand vad clasamentul si constat ca am fost la sub 1 min de locul 2. Si imi scade si mai mult cand vad timpul lui Miriam de la tura lunga. Oh well, e bine ca am reajuns cu picioarele pe pamant. In egala masura ma bucur ca majoritatea fetelor de la open tura scurta si lunga sunt de la 19-29. Asa e bine sa fie, al lor este viitorul.

Podiumul la 30-39 de ani (fara Andreea)

Podiumul la open,tura scurta 

Ca tot se apropie sarbatoarea recoltei :) 

Date: aici

Citeste mai departe...

Bucegi dupa vot

Sunt departe de a fi un exemplu de implicare civica, dar mai cred si ca daca ai ocazia sa iti exprimi opinia si nu o faci, atunci nu ai niciun drept sa te plangi. Imi petrec o parte din timp oferind feedback, iar votul e si el un fel de feedback. Cred in tine, iti dau o sansa sau din contra, m-ai dezamagit (chiar daca nu te-am ales nici acum 4 ani), ia-ti jucariile si pleaca. Mi-ar fi placut sa votez pentru Brasov, orasul unde locuiesc in prezent, dar cum nu m-am mobilizat din timp pentru o viza de flotant, nu mi s-a parut nimic greu nici sa merg la Bucuresti si as fi mers si la Oradea, daca trebuia. O data la patru ani chiar nu e un efort atat de mare.

La 7 dimineata deschidem usa sectiei de votare, o preluam pe Muha si plecam spre munte. Dupa ploile de ieri, aerul este curat si toamna isi arata deja primele semne. Cativa copaci razleti au dat deja tonul schimbarii si stim cu totii ca urmeaza o luna de vis in natura. Nu trebuie sa mergeti pe munte. E suficient sa iesiti in parc, e suficienta o plimbare prin una din padurile din jurul orasului in care stati. Urmariti cum se instaleaza toamna, cum cuprinde copacul, frunza cu frunza si padurea, copac cu copac. Cum urzicile se inmoaie dupa primele brume, cum macesele isi transfoma rosul aprins intr-un sangeriu de noiembrie, cum iarba, atinsa si ea de primele temperaturi negative se ingalbeneste. Sunt infinite detalii, e o poveste cu nori, ceturi, ploi, cer albastru, vizibilitate pana hat departe, frig si umezeala dimineata contrastand cu un soare glorios la pranz si din nou frig muscator dupa apus. Bucurati-va inca de lumina si caldura, lasati-le sa se stranga in voi ca rezerve pentru lunile ce vor urma. Traiti clipa, alungati din minte pentru o luna cenusiul de noiembrie si luati-va bilete in primele randuri ale spectacolului. Cu alte cuvinte, petreceti timp afara.

Cam asta planuisem si pentru azi. O tura lunga si tihnita in Bucegi, alaturi de o mana de prieteni. Suntem usor analfabeti cand vine vorba de plante si animale, dar stam binisor la capitolul vreme si lumina. In fond nici nu e greu. O zi cu ploaie, insotita de o scadere a temperaturilor, nu poate sa insemne decat un singur lucru. Cer albastru, nori spectaculosi, lumina frumoasa, aer proaspat. Vantul a luat cu sine umiditatea din aer si plimba norii de altitudine de colo colo.

Urcusul serios ce incepe fix la masini ne determina sa ramanem repejor la tricou. Poteca larga ce merge spre Poiana Izvoarelor ne da ragazul sa admiram padurea. Sus e (inca) verde, jos e mereu covoul de frunze galbene ce nu dispare niciodata de aici. La mijloc sunt trunchiurile drepte si frumoase ale fagilor, luminate sporadic, cu pete albe ce se multiplica parca la infinit.

La Poiana Izvoarelor pregetam cat pentru 2-3 poze si o scurta baie de soare. 

Poteca spre La Prepleac este linistita. Dubios de linistita pentru o zi de weekend. La fel si la cabana. Cativa oameni in sala de mese, cativa afara. Liniste nu e, caci vantul coboara pe Valea Malaesti si nu iti da prea multe optiuni unde sa te ascunzi. Asa ca il combatem cu un ceai cald si o prajitura dulce . Am sta mai mult, caci e una din putinele ore ale zilei in care Malaestiul e scaldat in soare, dar plecam goniti de vant.

Totusi urcusul spre baza hornurilor e calm, caci suntem feriti de pragurile naturale ale vaii.

La Prepeleac

Serpentinele finale ne vor oferi un preview al situatiei din creasta, care nu se arata asa dramatica. De fapt, pe varful Omu se putea sta fara probleme, cu ajutorul soarelui. 

Si cand ne-am saturat de stat si de vant, am pornit la vale. Pe Cerb. Cea mai cea vale. O proba pentru genunchii oricui. Dar cu vorbe mestesugite, impletind vanatoarea de balene cu povestile cu munti, o dovedim si pe aceasta si ajungem, inca pe lumina, la masini.

O tura s-a incheiat, dar gandurile zboara rapid spre altele caci atat eu, cat si Radu, suntem determinati sa nu lasam toamna cea de-o frumusete vremelnica, sa ne scape printre degete.

Track si date: aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Gustar de Brasov 2020

1 aug- Invarteala pitoreasca in jurul Craiului

Pentru weekendul de fata am corupt in sfarsit un prieten sa iasa cu noi la tura- pe Cristi. Am ales ca teren de joaca zona de la Campulung, aflata cam la jumatatea distantei intre Brasov si Pitesti. Cum sambata se anunta vreme mai instabila, Radu deseneaza o invarteala pitoreasca in jurul Craiului, in mare pe traseul facut in prima epica dupa finalizarea starii de urgenta. Doar ca atunci nu mai plouase de 2 luni (cam cat am stat noi in casa), pe cand acum a tot plouat si potecile sunt mega noroioase. In cei 37 de kilometri ai invartelii avem de toate: asfalt, forestier, poteca, padure, push bike si niste coborari din care eu si Cristi nu am inteles nimic, de am mers mai mult pe langa bicicleta, decat pe ea. Situatia trista din tura a fost salvata de un loc ok de cort, pe langa Stoenesti, unde am gasit combinatia perfecta intre rau pentru spalat, lemne de foc, temperaturi placute si tantari lipsa. Reusim, in 3, sa stam ore bune la foc si pot sa spun ca seara asta tihnita de vara mi-a facut mare placere. 

2 aug- 3000 m garduri pe traseul din Iezer, de la 4Munti

Cristi era putin ingrijorat legat de tura de duminica. I s-a parut ca am facut mult si pe cei 30-40 km de ieri si nu prea vedea cum o sa descurcam astazi, 60 km. Il linistim ca e vara si e ziua lunga si cu curiozitate ne avantam in descoperirea unei urcari din Rucar, pe la Plesa Capitanului care sa ne duca in final in Saua Tefeleica, intersectand traseul lui Luci de la 4 Munti. Cu exceptia unei pene dubioase la bicicleta lui Radu, ne iese destul de bine. Mie una imi iese suprinzator de bine si urcarea de sub varful Papusa, dar mai departe nu am motive sa ma laud. Haul de pe traversarea de sub Papusa nu ma inspira nici de data asta, asa ca merg integral pe langa bicicleta.  Nici coborarea de pe muntele Boteanu nu merge legata, caci portiunea finala, inainte de stana, e garnisita cu niste ierburi atat de mari, de nici macar full suspensionul meu nu face fata. Cercetam stana si constatam ca e locuita, deci nu ne putem baza pe ea decat din octombrie incolo. 

Distractia adevarata incepe insa mai jos de stana, unde in mod normal intrii pe o poteca super faina si ciclabila care urmareste o muchie prelunga de deasupra satului Rucar. Acum insa pe aici s-au taiat lemne, si poteca a disparut, fiind una ciobaneasca si nefrecventata de turisti. Radu reuseste sa ne navigheze cat de cat prin zona de exploatoare, lucrurile se mai linistesc pentru o perioada si chiar avem sperante ca va fi din ce in ce mai bine, caci pe aici par sa isi fi facut veacul oamenii cu motoarele de enduro. Doar ca ei pot sari copaci/ busteni,  putem si noi, dar nu la fel de mari. Si la un moment dat chiar ne plictisim de proba asta de 100 m garduri lungita pe 3 km si entuziasmul e din ce in ce mai greu de mentinut. El rezista totusi pana la intalnirea cu lanul de urzici. Drumul de taf care incepe in dreapta noatra si ne coboara in vale e mai ademenitor si astfel, spre bucuria lui Cristi, ajungem mai repede inainte. In orice caz, fara poteca de coborare tura nu mai are prea mult sens si probabil va trebui cumva reconfigurata caci nu ma astept sa se curete poteca prea repede/prea usor.

3 august Uzina electrica Rasnov (cursiera) 

Doar o pedala, seara, cu Radu pe o lumina faina. 

5 august- Fagaras Muchia Dragusului si La Cheia Bandei

In fiecare vara ma bantuie aceleasi ganduri: stau in Brasov de atata timp si am mers prea putin in Fagaras. Anul asta, beneficiind de zilele de concediu ramase din 2019 si de entuziasmul Claudiei care isi doreste si ea mai mult Fagaras, e foarte posibil sa imi implinesc (macar partial) dezideratul. Pentru o prima tura in 2020 aleg ceva cunoscut:  Dragusul si Cheia Bandei. Si mai mult nu are sens sa scriu, caci a scris Claudia atat de frumos si de sincer, de nu pot decat sa pun linkul aici. 

10 august- Tulisa sau restanta de la Tara Hategului

Daca tot am terminat epica din Parang la ora 12, Radu e de parere ca e pacat de Dumnezeu sa iroseasca o zi de concediu conducand spre Brasov, asa ca pe cand mancam ceva la biserica din Jilet ne gandim ce tura am putea sa mai facem. Ne hotaram sa mergem pe bucla cu Tulisa, ramasa restanta de la Tara Hategului. Urcarea parea sa fie pe un forestier prin padure, asa ca, desi era miezul zilei, nu vom muri de cald. Doar ca energia picioarelor mele s-a consumat in cei 2600 m urcati ieri si pe toate gaturile pe care m-am incapatanat sa raman in sa. Astazi invart anemic pedalele si incerc sa imi distrag atentia de la urcus cu tot felul de metode precum mancat, ascultat muzica etc. Lucrurile devin ceva mai interesante cand iesim in final din padure si avem ceva deschidere. Coborarea nu impresioneaza cu nimic si ma bucur sincer ca in 2020 ploaia m-a ajutat si nu am mai urcat si Tulisa in concurs.Retin totusi tura pentru o revenire in zona cu prietenii, caci circuitul se preteaza unei zi relaxate si nepretentioase de pedalat intre prieteni. 

12 august- Seri de vara pe cursiera

Radu zice ca o sa fie un rulaj placut. In realitate eu am mers cam o treime din timp in zona 2, alta treime in zona trei si am avut si momente in zona 4. Nici picioarele nu m-au ajutat. Le mai trebuia macar o seara de pauza. Macar a compensat lumina frumoasa. 

18 august - Cheia, Bratocea si Muntele Rosu

Din experientele anterioare am invatat ca dupa o tura lunga cum a fost cea din Piatra Craiului, cel mai bine e sa iau doua zile de pauza pentru ca picioarele sa se simta cu adevarat bine si puterea sa iasa asa cum trebuie. Cum si aranjasem cu Suzi o tura la Piatra Arsa, chiar imi doream o pereche de picioare odihnite, caci urcarea pana in Dichiu e neiertatoare pe cursiera. Doar ca de data asta nu a fost sa fie Sinaia. Un ambuteiaj de 30 min la Busteni ne-a facut sa ne reconfiguram planurile si sa ne orientam spre DN1A. Clar nu e la fel de fain ca in Bucegi, dar macar nu stam in masina ori ne strecuram pe cursiera printre masinile incolonate. Pedala a mers bine si pe DN1A, nu am de ce sa ma plang si cateva segmente au "cazut" cu diferente chiar decente. Dusul (pana in Pasul Bratocea) nu a fost foarte placut, mult trafic. Dar apoi lucrurile s-au linistit, iar la retur chiar am reusit performanta de a nu fi depasiti de nicio masina. 

19 august- Poiana

25 august - Inainte sa iasa soarele in Brasov

Pentru astazi era anuntata ploaie. Multa ploaie. Singura fereastra parea dimineata, asa ca ma mobilizez exemplar in ciuda atomsferei de noiembrie in care se scalda Brasovul. Soarele il gasesc abia pe la Podul Olt si m-a insoit pana la Prejmer. Ies insa 55 km cinstitit, doar ai mei, cu o medie de peste 30 km/h.

26 august- Apus pe Tampa cu Andrei si Claudia 

Daca in alti ani am gasit mereu moduri faine de a-mi sarbatori ziua de nastere, anul asta nu am fost deloc inspirata. Aproape ca as fi putut ramane inchisa, agatandu-ma de ideea ca ziua mea e cand vreau eu si ca restul sunt doar conventii. Noroc cu Andrei si Claudia care ma scot din letargie. Nu a fost decat o urcare pe Tampa, dar faptul ca mi-am petrecut dupa-amiaza cu prietenii si ca natura ne-a rasplatit cu un apus superb, asteptat pe un promontoriu dosit din Tampa cea batuta de atatia pasi, mi-au fost suficiente.

Foto credit Claudia

27 august - Prima data pe Oaban

Dupa 4 ani in Brasov, inca mai gasesc poteci noi in Postavaru cel din spatele casei. De data asta Oabanu. Suprinzator de abordabila chiar si pentru stangaciile de care sunt cuprinsa vara asta la capitolul MTB.

28 august- Prin jurul Tampei

De multa vreme aveam in minte sa invart pedala pe reteaua de poteci de sub Tampa, partea ce da spre Centrul Vechi. Zilele se scurteaza si in curand va trebui sa inghesui tot in 2 ore dimineata, sau chiar si mai rau, in ora de pauza de masa. Asa ca am inceput sa explorez variante mai scurte, dar suficient de interactive. Potecile de sub Tampa sunt faine, le stiu de la drumetie sau de la alergat, doar ca necesita teren  uscat. Altfel pietrele de pe terecerea spre Gabony sunt sursa de patinaj artistic. Si acum e uscaciunea maxima. Deci trebuie profitat. La fel, trebuie iesit dimineata, ca sa ai potecile libere.Slalomul printre oameni nu e ceva placut pentru niciuna dintre parti.

Citeste mai departe...

Ultima noapte de vara, in Piatra Mare

Ultima noapte de vara (calendaristica) cerea sa fie sarbatorita in felul ei. Nu le prea avem noi cu sarbatorile din calendar, dar suntem mult mai conectati la vremea de afara, la zilele de iarna cu soare, la zilele lungi de vara, la primavara cea verde ori la toamna cea colorata. Gasim cu usurinta un pretext pentru a sta afara. Ceva de marcat , ceva de sarbatorit, ceva de impartit cu cei care iubesc combinatia de natura si miscare. Cat mai mult din ambele. Si daca nu vine nimeni, mergem oricum, caci nimic nu se compara cu a fi pe munte. Orice ora petrecuta afara e de 10 ori mai castigata comparativ cu una petrecuta in casa. Cam asta a fost rationamentul si pentru ziua asta, de luni. Veneam deja dupa un weekend plin, cu doua ture de trekking. Piatra Mare insemna o alta seara si o alta dimineata pe munte. La orizont nu mai sunt prea multe zile cu vreme buna si lumina suficienta, cat sa poti pleca de acasa dupa munca si urca pe lumina pana sub varf. Asa ca trebuia profitat. Cele doua luni de primavara petrecute in casa ne-au reamintit sa nu lasam pe maine ce putem face azi.

Asa ca la ora 17.45 o pornim la drum. Eu pe jos, Radu pe bicicleta. Aleg sa urc pe Poteca Tiganilor si apoi pe Drumul Familiar. Muntele e linistit. Sunt doar eu, cu copacii , cu panta si cu muzica din casti. Urc cu spor si imi place mersul asta intins. Nu se compara cu ritmul de la alergare, dar nici nu as putea spune ca ma lenevesc. In Poiana Baciului ma intalnesc cu Radu care impingea (fara spor) bicicleta cea grea la deal. Ne mai regrupam o data la cabana si ajungem cam in acelasi timp la locul de cort. 

Platforma ne era cunoscuta de anul trecut, cand am facut o tura similara, doar ca in iunie. E un loc micut, pentru 2 corturi, insa nu ii lipseste nimic. Are deschidere spre depresiunea Brasovului, astfel incat, noaptea, toate luminile orasului iti sunt la picioare. Poti vedea rasaritul chiar din gura cortului. De regula e ferit de vant, la nivelul padurii (deci ai lemne), relativ aproape de izvorul de la cabana. Toate ingredientele...Stiam ca vom avea parte de o noapte fara vant, dar cu luna plina, asa ca pregetam pana pe la 10 pe afara, gatind in tihna.

Nici dimineata nu ne grabim din cale afara. Cafeaua si clatitele cu gem ne pun repede pe picioare si o luam amandoi din loc, folosind mijloace diferite de deplasare. Radu goneste la vale pe MTB. Eu merg cat de rapid pot. Gandurile o iau insa mereu in fata si ma insotesc doar cu ele in dimineata asta, fara muzica. Nu vreau sa tulbur nicio o particula din linistea din interior si din exterior. Padurea e nemiscata, calda, mangaietoare. Inainte de a iesi la Dambul Morii ma intalnesc cu un domn in varsta. Se mira ca umblu singura pe munte si ma intreaba daca nu am teama. De oameni, ori de animale. Uneori am teama, dar nu si in dimineata asta. Teama e ceva ce vine din interior. Uneori e buna, alteori nu. Astazi a fost doar liniste. Si o zi inceputa asa nu are cum sa fie decat o zi buna. Chiar si cand ea e prima zi de toamna. 

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Creasta Balaurului

Ei bine, daca ieri, pe Valcelul cu Fereastra, ritmul a fost domol, astazi a fost de-a dreptul asezat.

Perspectiva de a conduce 4 ore pentru o tura de MTB in Iezer nu suna foarte placut, asa ca ne-am lipit de grupul Viorelei, care mergea pe Balaur. Nu fusesem niciodata pe Bucsoiul Mic, cu Viorela nu ma mai vazusem din iunie, traseul de ieri tocmai ce mi-a redeschis apetitul pentru nemarcate...Motive erau suficiente sa punem bicicleta in cui pentru un weekend intreg. In plus, nici febra musculara nu lovise, asa ca trebuia profitat.

Fix o mana de oameni intre doua nemarcate

Vara asta am ajuns rar prin Bucegi si exclusiv pe partea nordica, cu plecare din Bran/ Moeciu. Asa ca ne surpinde putin schimbarea pe care o gasim pe drumul ce merge spre Gura Diham. Corturile, rulotele si tabara de vara au disparut cu desavarsire sub amenintarea amenzilor.

La Gura Diham parcarea e pe jumatate goala. Hmm...Unde sunt oare hoardele de turisti ? La Fantana lui Botorog, la ora asta, e deja aglomeratie...

Plecam repejor in traseu si intreaga zi vom reusi performanta sa nu intalnim decat 4 oameni si aceia in zona Bucsoiul. Ajuta ce e drept si faptul ca ne-am petrecut toata ziua pe coclauri.

Daca poteca pana in Valea Morarului ne este cunoscuta si, fiind destul de umblata, este si curata, mai apoi intram repejor in imparatirea boschetilor. Balaur rimeaza cu balaureala si cu balarii. Mai ales balarii erau din plin. Mai intai o poteca firava prin padure, sarit ceva copaci, strecurat printre altii. Apoi tufe de zmeura cu topping de urzici tinere si potente. Zmeurisul, inalt de un stat de om, facea in asa fel incat sa nu ajunga nicio boare pana la noi. Fiecare isi poarta supliciul si il indulceste cu o zmeura mare si carnoasa culeasa din zbor.

Ma tot uit pe ceas cum se aduna diferenta de nivel si ma intreb serios cand o sa iesim si noi la lumina. Si la aer. Balaurul asta promite niste perspective superbe asupra Morarului, dar noi parem momentan inghititi de balarii. Eu si Radu profitam de orice colt cu umbra ca sa ii asteptam pe oameni si sa ne regrupam. 

In Poiana Morarului. In jungla Bucosiului mic, nu ne-a ars de poze

Cam pe la 1900 m suntem in sfarsit suficient de sus cat sa ne reintalnim cu vantul si sa scapam de ierburi. Mai avem ce e drept niste portiuni de jnepeni , dar poteca e clara si in curand ii lasam si pe acestia in urma. Suntem liberi. Iarba, stanci si cer albastru. Si o mana de prieteni. Nici nu ai ce sa iti doresti mai mult. Muntele e linistit, totul e placut, de la adierea si soarele de la 2000 m, la temperaturi si peisaje. Partenerii nostri cam fug pe la umbra. Noi insa ne prajim la soare. Il abosorbim prin toti porii incercand parca sa facem rezerve caci iata, e final de august si toamna cu zilele ei din ce in ce mai scurte pandeste dupa colt.

Toamna care pandeste dupa colt, rimeaza cu flori de colt

Pauza cu deschidere spre Piatra Mare si Postavaru

Pintre jnepeni docili

Parcursul e elementar, mult mai usor comparativ cu nemarcatele din Crai. Avem spor pe pantele de iarba si iesim curand in poteca marcata cu banda rosie ce merge spre Varful Omu.

O parasim insa curand pentru a ne incepe coborare pe Valea Morarului, pe care am avut-o la picioare intreaga urcare. Acum o luam sub talpi si la coborare. Cred ca e prima data cand o cobor si ma suprind in mod placut amenajarile de la 2-3 saritori. Poiana Morarului, ultimile priviri spre Ace si intram apoi in padure. Definitiv si irevocabil. In urma noastra ramane o lunga si frumoasa zi de vara, in care am descoperit un loc nou din Bucegiul cel vechi, alaturi de o mana de oameni faini. Zilelea astea tihnite, petrecute de diminneata pana seara pe munte, creeaza dependenta, in felul lor.

Valea Morarului

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Valcelul cu Fereastra. Dupa ani si ani

In 2006, dupa prima parcurgere a Valcelului cu Fereastra, imi incepeam jurnalul cu urmatoarele cuvinte.”Deja esti prizonier voit intr-o cetate milenara, care a strans in ea dorinte, comori, bucurii, reusite si esecuri. Te gandesti la toti cei care au trecut pe acolo in fata ta, la alpinistii ale caror harti si materiale le ai in mana,si te simti mai aproape de acest univers. Da…bati la portile lor, caci Craiul este portalul spre iubirea de stanca. “

Claudia, dirijand soarele, peretii, bucurandu-se de (re)intalnirea cu Craiul

La momentul respectiv, Valcelul cu Fereastra a fost, literalmente, primul traseu nemarcat parcurs in Piatra Craiului, ce ne-a deschis in egala masura apetitul spre alte brane si vai din abruptul vestic. Anilor de ucenicie  petrecuti printre grohotisuri, saritori, calcare si conglomerate le-au urmat alti ani petrecuti mai mult pe verticala in trasee de catarare, mai grele sau mai usoare. Insa la un moment dat, firul s-a rupt cumva, si destul de repede am pierdut usurinta si naturaletea miscarii, precum si rutina manevrelor de coarda si a asigurarilor. Au trecut ani de zile fara nimic mai mult de o Valea Morarului sau o Valea Alba. Si acelea, o singura data pe an

Asa ca propunerea lui Andrei, de a merge pe Valcelul cu Fereastra nu se integra in preocuparile noastre uzuale de weekend. Dar cum era una din acele putine dati in care puteam iesi alaturi de ambii nostri prieteni, nu am stat prea mult pe ganduri. Eu si Claudia am adus vorba de ceva materiale de asigurare, dar ni s-a explicat ca nu e nevoie. Claudia a fost mai constiincioasa decat mine si a citit macar descrierea. Eu am ramas cu amintirea celor 4 saritori si a insiruirii Vacelul cu Fereastra, Valcelul cu Smirdar si Canionul Cioranga Mare.

Cum sambata se anunta o zi caniculara pentru standardele Brasovului, incercam sa pornim devreme, inainte de 8.30. Nu suntem singurii cu asemenea ganduri caci poteca ce merge spre izvorul  capitanului Orlovski e destul de animata. La urcare abordam varianta mai veche, lasand poteca marcata pentru coborare. O ora si jumatate pana la refugiul Sperantelor si ganduri de a reveni in zona.

Plecand din Plaiul Foii

Valcelul cu Fereastra ne iese repede in cale si incepem sa lucram metodic la cele 4 saritori. Ele nu sunt grele, din punct de vedere tehnic. Mai greu e mersul ca pe oua dintre ele, caci mai avem in spate o echipa si am vrea sa minimizam pe cat posibil pietrele ce se rostogolesc, fara voia noastra, la vale.

E total diferit ritmul de azi, asezat si cumpatat, de alergatura cu care sunt obisnuita. Cautat prize, cautat linia, cautat momaia urmatoare si printre toate acestea, momente de admirat, caci suntem doar in imparatia stancii.

Pe a doua saritoare

La arcada ce marcheaza finalul Valcelului cu Fereastra

Spre Acul de la Amvon

Iesim pe nesimtite in creasta. Lumea care se perinda pe la Ascutit ma scoate putin din zona de comfort, mai ales ca in ultimile weekenduri am mers doar pe coclauri, pe unde nu ne-am intanit cu nimeni. Dar  cotim repede pe Braul Cioranga Ramura de Sus si ne incepem lunga coborare. 

Grohotisul se transforma in poteca de pamant, dar panta ramane sustinuta si cere mereu atentie.

La baza Canionului Cioranga Mare

E miezul zilei, e cald, ma dor picioarele de la reintalnirea cu incaltamintea pe  care nu am mai folosit-o de ani buni, dar imi e inima plina de frumos. Simt ca am regasit ceva. Bucuria unei ture intre prieteni, cotrobaitul prin cotloanele Craiesei, cotloane prin care stanca se vede parca mai alba si se simte mai aspra, provocarea unui pas sau a unei saritori, dar si amintirea unei toamne calde si lungi in care am descoperit nemarcatele din Crai.

Uite, acolo e Padina lui Calinet, acolo e refugiul Sperantelor si dincolo se vede Braul Cioranga

Descriere traseu: aici

Un jurnal fain,scris de Claudia: aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...