luni, 12 septembrie 2022

Up to Postavaru 2022


Merg de 11 minute, pulsul e in cer si ma simt de parca imediat voi fi scoasa la tabla. Bine, chiar o sa fiu pentru ca dupa curba asta intru in Techno Belly, cruxul concursului astuia pentru care eu inca ma simt extrem de nepregatita. Imi doream sa merg bine la Up to Postavaru, fiind un concurs in spatele casei, cu un profil care mi se potriveste manusa (90% urcare). Bine, adevarul e ca anul asta cu 2 kilograme in plus, nu mai urc la fel de bine, dar totusi inca merge pedala. Am si o definitie pentru mersul bine. 3 la general dupa Suzi si Miruna si ideal sub 10% diferenta intre mine si fete. Si locul asta 3 nu e asa, gratuit, caci pe langa mine mai emit pretentii la un top 3 si Diana (care e puternica pe urcari si concureaza si ea acasa), Miriam (idem, un raport bun watti/ kg), Roxana (care a venit la doar 5 minute de mine la Nationale) si Agnes (care a castigat la Guduc). Si iarasi simt ca nu m-am pregatit suficient. O singura urcare anul asta in Postavaru, coborari mai putine ca in orice an si un segment din Blue Line la care am muncit cu Radu, dar la care nu inca nu imi iese prima contrapanta, nici macar pe uscat. Acum sunt deja consolata ca o sa fie noroi.

M-am asezat bine la start, dar nu in prima linie si o sa platesc curand pentru asta, caci dupa ce trec primii 20 de oameni, derapeaza cineva fix in fata mea si ne blocam toti. Eu am ales sa merg cu cauciucurile mai moi decat de obicei, tocmai pentru un plus de aderenta. Pe Drumul Rosu te ajuta sa stii trasa , te ajuta sa ii stii profilul si sa ai niste puncte de reper, caci nu e o urcare usoara, nici pe bicicleta si nici in alergare. Diana e langa mine. Agnes la fel. Aleg sa imping pana unde ma pot urca din nou pe bicicleta si Agnes ma urmeaza ca o umbra. Mi-as fi dorit asa de mult sa nu fiu implicata in buluceala asta si sa incerc cumva sa stau langa Suzi si Miruna, pe primul segment de urcare... Inca le vad pe fete. Miruna conduce, Suzi in spatele ei. Eu, la randul meu, o simt pe Agnes in spatele meu si stiu ca e esential sa intru prima pe poteca. Acolo e destul de greu de depasit...Nu stiu cat de bine coboara, nu stiu daca stie Blue Line-ul, daca a fost la recunoastere, nu stiu daca e la categoria mea, dar stiu ca a mers mai bine ca mine la Guduc si azi vreau eu sa merg mai bine, pentru ca sunt acasa. Si ideea de a fi acasa pune cumva presiune pe mine.

Asa cum am anticipat, pe poteca e noroi. Mult noroi. Asa ca fac ce stiu eu mai bine. Hike a bike. La vale. Ca doar d-asta mi-am luat senilele astea de pantofi de ciclism din picioare. Sa am aderenta cand trag bicicleta dupa mine prin noroi, cat mai repede posibil. Nici urmatoarea contrapanta mare nu e intr-o stare uau, asa ca o abordez precaut. Apoi pamantul e din ce in ce mai uscat si eu intru in flow. "Te uiti peste umar, la iesirea din viraj. Te urci pe contrapanta. Franezi inainte si lasi apoi bicicleta sa curga. Tine picioarele intinse". Toate sfaturile primite vineri imi inunda creierul si in acelasi timp toate gandurile astea ma duc mai repede jos, la iesirea in Lupului. Stiu ca aici am scapat.
Pe Blue Line

La Gondola Elena si copiii fac o galerie de zile mari si heart rate-ul meu sare rapid din zona 3 in zona 5. Abia astept sa intru in padure, sa pot sa imi trag putin, doar putin sufletul. La concursul asta nu ma intereseaza nimic altceva decat heart rate-ul. Cerculetele acelea colorate de pe ceas sunt alfa si omega-ul meu. Aici imi permit putin portocaliu pentru ca imediat intram pe poteca abrupta de pe Bradul si voi intra din nou pe rosu. Tot concursul asta o sa fie o pendulare continua intre portocaliu si rosu. Up to Postavaru e despre durere. E despre a-ti fi greu....Sunt curioasa ce TSS scot la final.

Pe Bradu respir si ma pregatesc pentru intrarea pe Drumul Rosu. Acum nu imi mai este asa teama de greseli, caci ne-am rasfirat, am loc sa imi aleg trasa preferata, vad ca pedala merge caci ma tot apropii de baietii din fata mea si drumul in sine este intr-o stare nesperat de buna (sunt 2 trase destul de bine tasate pentru standardele uzuale). Inainte de Intermediara iau singurul gel pe care il am la mine si socotesc ca ar fi bine sa ma tina pana la finish. Om dupa om depasesc si imi fac cursa. O cursa care imi convine. Cu iepuri in fata, cu urmaritori din spate. As vrea sa intorc capul sa ma uit unde e Agnes, dar nu vreau sa para evident ca ma simt urmarita, asa ca doar imi focusez atentia pe ceas si pe trasa. E frigut afara, bate vantul si imi e bine. Temperatura e ideala pentru mine. Ultimul gat inainte de cabana Postavaru. Stau si aici in sa, desi imi este din ce in ce mai greu si simt fiecare apasare din pedala. Dar mai si stiu ca cea a fost mai greu, din punct de vedere al elevatiei, a trecut. Mai sunt doar cateva minute de strans din dinti si trebuie sa strang din dinti, caci nu vreau sa ajungem la sprint, unde ma descurc execrabil. E din ce in ce mai multa lume si numar cate secunde sunt intre incurajarile pentru mine si cele pentru concurentul (sau concurenta) din spatele meu. Mi se spune ca sunt a treia fata si astept sa vad daca aud si a patra fata ca sa imi dau seama cat am in fata lui Agnes. Aud cum organizatorii ii anunta finish-ul lui Suzi. O confund grav pe Miruna cu un alt baiat de la BikeXpert si continui sa apas pedala. Curba la dreapta, Elena si copiii ma repereaza si galeria lor ma face sa apas si mai tare, de dragul galagiei, de dragul finish-ului, cine mai stie...

Termin gafaind si la intrebarea lui Marius "Cum a fost, mami? " am un singur raspuns: "greu". Oricum, daca nu e greu, inseamna ca ai mers degeaba....Si senzatia de greu poate sa existe in egala masura atata dupa o coborare de 10 minute, cat si dupa o urcare de o ora, un concurs de 5 ore sau un stage race. Teoria relativitatii in sport­čśä .


Foto: Tibi Hila  & Dorin Judea

miercuri, 7 septembrie 2022

Un Ciucas de racorit creierii

Pic,pas, pic, fleosc, pic, pic, pic. Declansatorul aparatului ar trebui sa se auda si el, dar cand aparatul de fotografiat a fost inlocuit cu un simplu telefon, niciun tacanit nu mai tulbura linistea padurii care musteste a ploaie. A cazut apa zile in sir, ca atare e apa in jurul meu cat sa inunde geaca cea noua de un galben mustar. Nu pot sa nu remarc cu puterea gandului ca acesta culoare se asorteaza chiar bine cu verdele padurii. Gandurile hoinare raman suspendate, pe cand privirea mi se agata de o prima panza de paianjen in a carei tesatura, picaturile de apa poposesc indelung, stralucind ca niste diamante. 

Apa din padure pare sa sfideze regulile gravitatiei. O gasesti levitand pe palaria ciupercilor, agatata intr-o rana de firele lungi de iarba, inmuind rasina coniferelor si in general, oriunde pasesti ori respiri. Desi traseul din Babarunca in Poiana Teslei e destul de anost, ploaia l-a facut extrem de interesant si am haladuit in voie pe langa jgheabul-poteca, facand ocoluri ample in padure, atrasa de culorile ciupercilor ce au invadat solul umed si maroniu. Ceata se prelingea si ea printre trunchiurile drepte si zvelte ale fagilor, ce se ridica spre cer ca niste lumanari.






Puiul padurii, cam singura ciuperca comestibila
pe care o stiu si eu


La 37 de ani imi place din ce in ce mai mult
sa cutreier paduri

In Poiana Teslei regasesc apa. De data asta este la mine in adidasi. 20 de pasi prin iarba mare si eu ma simt de parca as fi traversat un fluviu. Ma gandesc ca ideea unui traseu prin padure a fost buna, dar trebuia sa caut ceva fara poieni.

Indicatorul de la iesirea din poiana ma dezarmeaza: 3h-3h30 pana in Saua Tiglailor. E ora 12 si mie deja imi e frig la picioare. Rezist totusi tentatiei de a scoate din rucsac perechea uscata de sosete si intru stoica in padure. Merg cu gandurile hai-hui, inhaland linistea. Pana in Bratocea nu m-am intalnit decat cu 2 caprioare (ne-am speriat reciproc) si cu multe gainuse si cocosi de munte. In rest nicio urma. Nici de urs, nici de om.


Daca prin padure mai reusesc sa mai scot niste apa din incaltari, cand ies sub Goliat, o pun la loc si in Bratocea, unde bate vantul, ii scriu lui Radu ca vin mai repede acasa. Am 0 chef sa urc pe varful in ceata si tot ce ma anima acum e sa stau cu picioarele invelite in patura albastra de polar. Ma gandesc o clipa daca sa cobor direct pe triunghiul rosu spre Cheile Babaruncai, dar raman la planul initial cu Triunghiul Galben. Pe o parte din el mai fusesem fix acum un an, cat de rau poate fi partea de jos?

Poteca e invizibila printre tufele mari de afine si eu merg cu grija, cand din amintiri, cand dupa intuitie, cand urmarind cate un stalp rar de marcaj, cocotat pe vreo stanca.
La intrarea in padure, cand mi se ingusteaza orizontul vizual, incep sa dau cate un pau ocazional, caci la cat de putin umblata e poteca asta, pariez ca ursul nici nu se oboseste sa caute rute alternative cand urca la afine.

Pana in Poiana Zanoaga/ Poiana Bratocei (depinde de surse) totul merge destul de bine si imi calculez ca intr-o ora sunt la masina. Deja am consumat tot entuziasmul fotografic in prima parte a turei, acum nici nu ma mai obosesc sa scot telefonul din rucsac. Cruxul traseului e fix poiana mai sus mentionata. Poteca te scuipa efectiv din padure intr-o mare de bozii, urzici si zade tinere. Muntii Nostri ma afunda  si mai tare in urzici si ma chinui mult si bine sa ies (hint, nu urmati traseul de pe aplicatie, ci tineti-va cat mai mult  pe langa padure. Desi e mai lung, e mult mai usor si per total, scapati mai repede de zona problematica). Dupa un intermezzo prin iarba umana, supliciul continua printr-o plantatie de zade unde din nou, poteca merge pe de-a dreptul, de ma simt crucisator de zade, nu alta. Din mijlocul lanului se vede un stalp de marcaj la marginea padurii, dar pana acolo pierd directia, imi iau 50 de intepaturi si impunsaturi si candva ies la lumina. 

Intunecimea padurii de foioase se simte ca lumina de la capatul tunelului, nu alta. Ultimele sute de metri diferenta de nivel sunt triste in felul lor, pe un drum de exploatare cu santuri adanci. Norocul meu ca solul era sol de munte, pietros si sanatos si nu lutul de campie. 

Per total, nu recomand triunghiul galben. Mi se pare un traseu tras de par, destul de balauros si cu foarte putine sectiuni/locuri interesante. In schimb, de Ciucas mi s-a facut dor de cand m-am suit in masina si sper ca toamna asta sa ii mai calc macar o data cararile, fie la pas prin Gropsoarele-Zaganu, fie in saua bicicletei. Ceturile ce gravitau in jurul varfului, soarele ce le mana de colo-colo, iarba inalta din Bratocea si intunecoasele-i paduri de fag, toate cer o reintalnire. 

Date si track: aici (Babarunca- Poiana Teslei (BR + CR)- Saua Tigailor (TR)- Bratocea- Babarunca (TG)

joi, 1 septembrie 2022

Gustarul lui 2022



Claudia is back. Doar vreo 2 saptamani, dar stiu ca vor fi 2 saptamani pline. De emotie si de fapte. Marius si Miruna par sa se inteleaga destul de bine si poteca spre Iepure e prilej de multa alergare pentru copii si bucurie tacuta pentru parinti.





Stiu bine ca lui Marius nu ii plac deloc drumetiile, dar cum Miruna nu se omoara cu bicicleta, plimbarile sunt singura varianta de a ne petrece timpul impreuna. Asa ca astazi ii ducem pe Gabony. De fapt, mai mult pe Marius, pentru ca Miruna a mai fost de 2 ori. Dupa socoteala mea...Dupa ce il conving cu greu pe Marius ca pe Gabony nu se poate urca cu bicicleta, nici macar daca impinge la ea, ne avantam pe trepte si ne confruntam cu 2 probleme. Miruna nu se mai opreste din vorbit, iar Marius nu se mai opreste din vaitat :D . Cu multe pauze de dulce si de joaca ajungem sus, iar la vale, totul e mult mai usor.





4-5 august Moacsa

Suntem cu copiii la Moacsa si desi acum, stand pe loc, vad ceva mai multa mizerie decat am vazut cand am fost cu bicicleta, iar apa e cam tulbure/ murdara la mal, pana la urma a fost fain si am prins un apus chiar reusit. Totusi raman la parerea ca taxa de 10 lei de om si 15 lei de masina nu se vede in curatenia din jur.





Suntem cu Claudia, Miruna, Vali, Dana si Muha la Fagaras Rocks. Dintre noi toti, doar Claudia alearga. Restul suntem sustinatori. Insa e o ocazie foarte buna de a sta cu copiii afara, de dimineata pana seara, de a dormi la cort etc.
Vineri seara copiii au decretat ca atunci cand or sa se faca mare or sa se "sacatoreasca" si or sa fie soti. Dragostea s-a mai domolit sambata, cand am fost la o scurta plimbare, dar Vali a avut cumva grija sa tina aprins fiorul dragostei, invatandu-i sa se masoare...incepand de la nas.
Vali zis si Piratul si dragoste mare intre copii


Va masurati incepand de la nas

12 august-  Lempes pe post de ramas bun


Nationalele de maraton se apropie si momentan suntem cantonati in Oltenia profunda, lipsita de diferenta de nivel si uscata precum desertul. Cel mai bun time slot pentru antrenament este dimineata, inainte sa se puna caldura. Pedala merge in spatele lui Radu, insa tura asta de 2 ore cu 71 TSS mi-a dat asa o oboseala pe care am putut sa mi-o explic doar a doua zi, dupa un test pozitiv de covid.


Ies cu Marius la o tura prin padure si cand vin acasa, dau fuga pana la farmacie. In 5 minute, cele doua liniute ale testului pozitiv se hlizesc la mine si eu am un moment de "stergem totul cu buretele si refacem prioriatile". Sunt asa de in priza, incat ma tine pana seara si uit si de covid si de toate...


Dupa covid cel mai bine merge  o tura la vale cu kid-ul. Planul e sa urcam cu autobuzul si cu ocazia asta descoperim si care e cel mai bun mod de fixare a bicicletei de copil pe remorca. Cobor cu Marius pe forestier, urcam cu greu Valea cu Apa si coboram pe Scenic. Pustiul urca prost si coboara bine. Imi setez ca prioritate sa gasesc o sufa cu care sa il ajut pe urcari, cat sa tinem amandoi la minim frustrarile, caci pot sa inteleg ca momentan urcarile lungi nu au niciun farmec pentru el.

21 august- Holbav si tentativa de inaltat zmeie

Trebuia sa fie o zi de inaltat zmeie la Holbav, dar vantul nu a fost de partea noastra. Asa ca ne multumim cu ceva joaca si un picnic pe post de masa de seara.




Daca am luat sufa, zic ca cel mai bine o incercam pe o urcare sanatoasa si nu pe un forestier monoton. Cum Drumul Rosu e prea greu pentru mine ca sa trag si copilul la sufa si nu stiu apoi pe unde sa il cobor,  ma gandesc ca Saua Tampei e suficienta, mai ales ca aveam de mult in minte coborarea de la Iepure. Punem sufa imediat dupa bariera si inainte de jumate Marius deja se plange ca il doare spatele si il dor mainile. Apoi asa se face antrenamentul­čśä .


Prima tura solo dupa covid. Aleg cursiera pentru ca ea imi permite sa controlez mai bine zona de HR in care ma gasesc si sa merg mai rotund. Iese o tura cinstita de 1h30, cu o medie usor sub 30 km/h si in zona 2, cel mai probabil datorita faptului ca a fost racoare. Inca nu e final de august si toamna se simte deja in aer.


Copilul se misca suprinzator de bine pe urcarea pana la Turnul Alb, inclusiv pe pantele abrupte din Parcul Schaeffler.  Cu ceva pauze ajungem si la Stejeris, iar apoi coborarea merge struna. Pustiul chiar coboara bine si in 2 ani sigur ma face.


Asta e ziua in care ar trebui sa ma decid daca merg sau nu la Nationale. Ma gandesc ca cea mai buna strategie de a vedea daca frecventa cardiaca urca sau nu unde vreau eu sa fie e daca dau macar o bucata din Drumul Rosu. Nu e ouau, nu e groaznic si fix din cauza asta tura de fata nu imi lamureste deloc dilema. Reuseste sa o faca mama, caci oferta de a veni sa stea cu Marius este de nerefuzat.

25 august- Apus pe Lempes





Strategia vacantei este sa il scot zilnic pe Marius la miscare, spre linistea mea si a intregii case. In editia de azi, o urcare abrupta din Schei si pana la Belvedere, iar apoi o coborare pe Galben pe care Marius s-a descurcat chiar bine... pana a facut pana. Bineinteles ca obisnuita cu tubless, nici nu mi-a trecut prin minte sa car dupa mine camera sau leviere, asa ca ma vad nevoita sa sun un prieten (pe Radu) care sa vina sa ne recupereze.


Cum vara e pe sfarsite si eu inca nu mi-am facut plinul de dormit la cort, de seri si nopti tihnite,  profitam de dupa-amiaza de duminica pentru a face din nou bagajele pentru o seara la cort.  Lui Marius nu ii place sa mearga pe jos si nu se da in vant nici dupa dormitul la cort, dar povestea locului nostru secret reuseste sa il mobilizeze si adevarul e  ca o data ce luam toata casa in spinare si ajungem in coama dealului, avem parte de o seara si mai apoi o dimineata chiar placute.




31 august Cu copiii la Holbav

5 copii la gramada = linistea parintilor. Avem noroc ca ploaia de vara dezlantuita in Brasov a ocolit Holbavul si locurile sunt uscate si perfecte pentru multa joaca. 



duminic─â, 28 august 2022

Nationalele de XCM 2022

aka Turul sondelor OMV-Petrom. Daca am avut vreodata cea mai mica dilema legata de provenienta benzinei noastre cea de toate zilele, acum i-am clarificat sursa. 

Imi doream tricoul acela colorat inca de anul trecut, de cand cu sau fara voia mea am inceput sa merg constant la concursuri de mtb. Astrele au facut insa in asa fel incat in 2011, cand eram intr-o forma fizica mai buna (zic eu) , sa nu iau startul la Campionatele Nationale, tot pentru ca nu ma simteam bine. Iar anul acesta, cand merg mai prost ca anul trecut si cand vin si dupa o saptamana de covid, nu numai ca m-am aliniat la start, ci am si concretizat un gand care ma bantuie de 2 sezoane. Asa e in viata... Suprizele se tin lant.

Povestea Nationalelor astora a inceput dupa TBT, unde chiar m-am simtit bine. Planul era simplu. Mergem la parinti o saptamana, iesim dimineata la 2 ore de antrenament, s├ómb─ât─â, cu o saptamana inainte, facem o ultima tura mai lunga de cam 6  ore prin Cozia sau Buila, apoi revin in Brasov, ma mai dau cateva zile pe poteci cat sa ma asez pe bicicleta si ma prezint in cea mai buna forma posibila la concurs. Rezolvasem si cu Marius, caci urma sa ne ajute mama lui Radu. Totul parea perfect. Asta pana miercurea de dupa TBT, cand dupa o tura de zona 2 cu Radu m-am simtit lovita de tren. Joi simt ca incepe sa imi curga nasul si 2 ore mai tarziu stau si ma uit cu stupoare cum cele 2 liniute de rosii  ale unui test rapid de covid se hlizesc la mine,  fara pic de jena. In 15 minute totul se reconstruieste de la 0, Nationalele dispar din mintea mea si prioritatea devine starea mea de sanatate si cum sa ii protejez pe cei din jurul meu. Runda asta de Covid nu pare asa pistol cu apa ca cea din februarie si eu tusesc usor ingrijorator la finalul celor 3 etaje pe care le am de urcat pana la apartamentul parintilor lui Radu unde urma sa ma izolez. Cateva zile de liniste clar imi vor prinde bine, caci nu stiu care din noi (eu sau Marius)  asteptam cu mai multa nerabdare sa inceapa gradinita­čśä

Zilele trec, simptomele trec si ele, insa dilema ramane. Ma voi simti suficient de bine pana pe 27 august pentru Nationale, sau nu? Turele de bicicleta cu Marius, oricat ar fi ele de grele cu tras copilul la sufa, nu se compara cu intensitatea si durata celor 76 km ai traseului de la Nationale. Turele pe care le fac singura nu imi clarifica dilemele. O tura de cursiera in zona 2, marti, si una de mtb, joi, cu ceva zona 3 si putin zona 4 pe Drumul Rosu. Nu a fost oau, nu a fost groaznic. Mama insa se ofera sa vina sa stea cu Marius,  eu imi amintesc din nou ca vreau tricoul acela cu tricolorul si m-as frustra sa il ratez 2 ani la rand pe acelasi motiv, asa ca in ultima zi de inscrieri, ma trec pe lista. In teorie, matematica concursului era simpla: sunt singura la Master 1, totul e sa termin, pot sa merg la zona 3 si tot ar trebui sa ma incadrez in timpul limita. Dar acel al 6-lea simt imi spunea inca de pe drum ca nu va fi asa de simplu si intuitia a avut dreptate. Federatia a decis in ziua concursului sa comaseze toate categoriile non-elite feminin, pentru ca nu eram decat 3 concurente la start (Roxana, Doina si cu mine) . Bine, in total eram 6 fete,  un procent destul de bun raportat la numarul total de participanti... Asa ca, procesand in 2 minute noile date de intrare rezulta ca trebuie sa schimb strategia, sa incep tare din prima si sa sper ca ma tine pana la final. Oricum, nu am absolut nimic de pierdut. Un podium tot prind, daca vreau mai mult, trebuie sa intru macar pe portocaliu (si sa stau acolo cat ma lasa covidul). 
Master 1, Master 2 si Open feminin inainte de start

Un ochi rade, altul plange (serie by Daniel)

Asa ca apas pedala cat pot eu, inca de pe scurta urcare de pe asfalt. Pe langa frica lipsei de performanta in care ma gaseam, ma mai bantuia si frica ratacirilor, caci asa traseu incurcat, un ghemotoc de drumuri de sonde, 4 bucle, 5 intersectii, eu nu am mai vazut. Si din nou intuitia a avut dreptate, caci la km 9, unde noi eram pe o coborare de viteza si traseul facea brusc dreapta, ratez intersectia. Revin pe traseu si la km 11, cand ajung in punctul de alimentare unde statea Daniel, apuc sa ii strig ca nu vreau nimic, doar ca traseul e prost marcat... Oricum, la kilometrul 11 am inca bidoanele pline si ma pregatesc moral pentru o bucla rezervata traseului lung, pe unde ma astept sa pedalez 20 km singura singurica. Dupa prima ratacire si intersectiile intortocheate, nu mai am curajul sa schimb ecranul ceasului, asa ca nu imi ramane decat sa sper ca o sa raman suficient de motivata cat sa apas pedala si sa imi tin frecventa cardiaca in zona 4 pe urcari.  Cand in sfarsit termin bucla asta si ajung in drumul judetean, ma bucur sincer, desi obiectiv vorbind pe aici e abia inceputul traseului,dar macar acum ma intalnesc cu tura medie si poate mai prind cate un intarziat.

Alimentarea de la km 35 este acum bine venita, mai ales ca vine pe urcare. Daniel ma asteapta in punct cu un combo de apa si gel. Sunt complet neobisnuita cu astfel de tratamente, pentru ca de regula ma consider fericita daca pot trimite prin organizatori sau prin cineva 2 bidoane intr-un punct de la mijlocul traseului. Sa am 2 oameni (Daniel si Iustin) care sa acopere toate punctele de alimentare, mi se pare ouau.

Urcarea 3 (si cea mai mare) merge ca unsa pentru ca tocmai am prins din urma un baiat de la tura lunga, iar apoi incep sa prind intarziati de la tura medie.

Urcare 4 de 450 m diferenta de nivel merge si ea decent, tot ajutata de un gel cu cofeina, dar mai apoi se cam termina gazul, resursele, rabdarea si incepe suferinta. Mai sunt inca vreo 20 de kilometri de strans din dinti. Temperatura a crescut si ea, gelurile nu prea intra azi. As manca ceva solid, nu stiu ce. Mi se perinda prin fata ochilor mintii banane, branza, cartofi fierti cu sare. Iau 2 pastile de sare si un gel cu caramel sarat. Sunt singura/ocazional depasita de primii baieti de la tura lunga. In punctul de alimentare de la km 50 ma intalnesc din nou cu Daniel care imi intinde un bidon. Il zgaltai si imi dau seama ca e apa cu gheata. Rezist tentatiei de a-mi turna apa din aia rece in cap, dar creierul meu deja incins isi da seama ca omul asta e balsam pe rana. Acum fix asta imi trebuia. Apa rece. Mi s-a luat de izotonic, am oricum buzunarele pline de geluri, apa din puncte e maxim o ciorba data in clocot si eu simt ca duc in bidonul cel mare o mica comoara. Pana la punctul de alimentare de la km 70, unde e Iustin, m-am tot impartasit din apa aia sfanta si rece. Ce inseamna experienta curselor din spate si sa stii sa te pui in pielea oamenilor care pedaleaza...Sincere multumiri! 

Intre timp mai am 2 momente scurte de ratacire, tot pe ceva coborari de viteza. Mai sunt si ceva gaturi pe care imping resemnata bicicleta. Simt cum si concentrarea se duce la vale, indicatiile voluntarilor nu sunt deloc precise si eu trebuie sa cer lamuriri suplimentare si cumva, cu greu, ma tarasc spre ultima urcare de 100 m diferenta de nivel. Intre timp imi iese din cap Pucioasa, convinsa fiind ca nu sunt gata pentru o alta doza de suferinta peste doar o saptamana.

Ma uimeste traseul asta sadic cu niste gaturi bune de declansat crampe, puse chiar la finalul traseului. Capul e gol, muschii sunt destul de goi si ei, asa ca imping resemnata printr-o padure de pini si nu ma pot abtine sa nu produc niste complimente pentru traseul asta cand trec prin punctul unde scria "asta a fost ultima urcare".

Moinestiul vine repede. Mi-ar fi placut mult sa ajung in 5 ore si la jumatea cursei aveam viteza medie neceara pentru un finish in 5 ore, dar de data asta nu s-a putut. Si alta data nu mai calc pe aici...

Ma bucur sincer pentru locul asta 1. Desi 2022 nu a fost cel mai bun sezon al meu din punct de vedere al timpilor comparativ cu elitele, a fost probabil cel mai constant, fara suisuri si coborasuri. A fost si anul in care concursurile au fost singura evadare din aventura numita parinti si cel mai probabil nu va mai fi un altul cu la fel de multe participari la concursuri ca 2022... 

Podimul la Master + Amatori feminin

Si poza "Avem echipa, avem valoare" :D (by Bogdan Buda)

Deoarece, asa cum subliniau si Radu si Suzi, asta pare mai mult un mijloc de sezon, astept luna noiembrie pentru un bilant si pentru concluziile aferente. Cert este insa ca o sa ma bucur de tricoul asta, care imi sta chiar bine­čśä si nu pot decat sa sper ca o sa merg suficient de bine anul ce vine, cat sa imi dovedesc ca nu a fost deloc un accident fericit. 


Foto by Radu, Daniel Sardan si Bogdan Buda

vineri, 19 august 2022

Transilvania Bike Trails 2022


Sunt undeva pe la kilometrul 60, pe poteca construita prin padurile de foioase dintre Mesendorf si Saschiz,intr-un grup destul de compact, alaturi de alti 5-6 baieti. Poteca are flow, nimeni nu pedaleaza si singurul zgomot care se aude sunt rulmentii din butuc, care se invart si se invart. In rest, bicicleta danseaza sub mine,  iar noi la randul nostru dansam printre trunchiurile subtiri ale fagilor tineri de pe aici. As incapsula secundele astea ca un fel de amintire a primei mele participari la TBT. Daca stau bine sa ma gandesc, portiunile de poteca construita dintre Saschiz si Mesendorf si apoi dintre Mesendorf si Viscri le-am mai facut eu candva, intr-un alt timp, cand nu participam la concursuri si intr-un alt ritm, alaturi de prieteni. Dar cam la asta se rezuma experienta mea legata de traseu. Stiam ca nu e tehnic, teoretic trebuia sa ma avantajeze faptul ca iti permite sa pedalezi rotund, dar cand m-am uitat pe lista de participanti, matematica imi spunea ca cel mai bun loc la care puteam spera era un loc 3, dar nici un top 5 nu era de lepadat (fiind doar feminin open se premiau primele 5 locuri).
Asta e un concurs la care mi-as dori ceva in plus fata de medalia asta faina de finisher

Anul acesta TBT-ul este etapa de cupa nationala si in plus, pastrand traditia de anii anteriori, e mai mult decat un concurs. E un eveniment, care se intinde pe 5 zile, care ofera numeroase alternative si pentru cei care nu participa la concurs si care aduce un plus valoare intregii comunitati din zona. Asa ca fac tot ce pot pe partea de planificare, pentru a ma asigura ca anul acesta ajungem la TBT. In 4, caci mai nou, cam asta e formatia castigatoare (cel putin daca ne dorim sa concuram amandoi). Daca pana acum bunicile nu au prea avut ocazia sa vada care e viata noastra pe drum si cam ce inseamna un concurs, in ultima vreme au inceput sa participe la cursuri intensive, iar Marius sa se obisnuiasca cu noua realitate, in care tractoarele au fost inlocuite de biciclete, iar activitatile din ograda cu dormitul la cort.

Este super multa lume la start, din pacate nu exista boxe separate pentru fiecare categorie de la Cupa Nationala, asa ca iarasi ajung sa ma asez prost,  departe chiar si de Roxana si Cecilia. Stiu insa ca traseul incepe cu o urcare de 6 kilometri, pe care,  teoretic, e loc sa se aseze plutonul. Si teoretic,  urcarile pe asfalt mi se potrivesc. Doar ca o sa fie de munca si o sa intru repede pe rosu.  Matematica concursului spune ca daca prind un podium, ma pot considera fericita, avand in vedere ca avem 3 elite si alte cateva fete care emit si ele pretentii la podium. Faptul ca traseul e rapid si deloc tehnic va face ca diferentele in timpii de final sa fie mici si orice problema se poate traduce prin locuri pierdute in clasament. Toate astea sunt ganduri pre-cursa, calcule realiste pe care le fac cand arunc o privire pe lista de inscrisi. Dupa ce se da startul nu mai e loc si pentru ele. Ramane doar respiratia gafaita, mersul din om in om, efortul urcarii in care toata lumea are energie sa apese pedala. 
Un start destul de fierbinte

Pe asfalt,  dupa ce le depasesc pe Roxana si Cecilia, ma lupt o perioada cu o fata cu echipament de la KTM, Vikt├│ria  Szekeres la sfarsitul concursului ocupanta lcului 2, dar la finalul asfaltului intru prima pe drumul de pamant. Undeva in departare incep sa ii ghicesc tricoul lui Miriam si recunosc cumva ca dintre cele 3 fete de la elite, pe ea speram sa o depasesc, la un moment dat, pe o coborare, avand in vedere volumul mai mare de MTB la mine. Totusi pana in punctul acela e de munca, caci momentan inca urcam (pe urcari simple clar Miriam are avantaj prin w/kg mai buni),  iar apoi, poteca construita prin padure nu e din cale afara de grea.

O depasesc pe Miriam fix pe coborarea spre Mesedorf, asa cum calculasem si acum ar trebui sa fiu pe 3,  dupa Suzi si Miruna. Soarele pare sa rasara in sfarsit pe strada mea, desi pana la finish mai e inca mult. 

Mesendorf a fost un loc tare fotogenic

Calculele mele optimiste sunt date peste cap de prezenta in punctul de alimentare a unui bidon cu numarul 20. Bidonul asta ar fi fost bun in Viscri si nu aici, cand am apa destula. Cu noile date de intrare refac calculele si ajung la concluzia ca va trebui sa opresc fie in Viscri, fie in Crit, in functie de unde gasesc al doilea bidon. Trebuie spus ca nu am o  problema sa merg 4 ore fara pauza si chiar imi place sa pot merge legat, cu minimul posibil de intreruperi. Situatia se complica cu adevarat, cand la un moment dat gresesc un element de pe poteca construita dintre Mesendorf si Viscri si cobor pe 4, fiind depasita de Vikt├│ria.  Incerc sa ii tin roata, dar incerc degeaba. Pierd incet si constant, metru cu metru, distanta. Totusi o depasesc pe Miruna (fara sa stiu ca a avut probleme tehnice si a rupt lantul), asa ca sunt din nou pe 3. 
Prin padurile din Colinele Transilvaniei

In Viscri sper sa o vad in departare pe Vikt├│ria, avand in vedere ca nu am oprit la alimentare decat pentru a schimba bidonul, dar nicio sansa. O vad pe dealurile monotone de dupa sat,  dar eu abia incep seria de galme, pe cand ea le termina. Ma consolez cu gandul ca macar e racoare si vant,  caci o caldura varateca cu 30 de grade ar fi lovit rau de tare la moral. Prin Bunesti trec ca vantul si ca gandul. Am eu asa o impresie la intrarea in sat ca am cauciucul spate cam moale, dar nu mai cad in capcana de la Guduc si ii dau pur si simplu pedala. In Crit am cea mai frumoasa surpiza a concursului. Pe masa troneaza un singur bidon, unul galben de la SiS,  pe care il recunosc imediat ca fiind al meu, iar oamenii se grabesc sa mi-l inmaneze. Nu stiu ce magie a facut Iustin de a ajuns bidonul din Mesendorf in Crit, dar asta a intrecut toate asteptarile. Ultimii 20 de kilometri, ceva mai mult de o ora si un drum anost de tara pe care nu imi gasesc ritmul. Abia astept sa reintram pe poteca pietruita, pentru ca balanta sa se incline din nou in directia distractiei. Indur cu stoicism gaturile de la final si recunosc ca mi-a prins bine faptul ca stiam de ele, chiar si din povestile lui Radu si de bucurie ca s-a terminat, intra si un sprint de final. 
Pe coborarea de langa cetatea Saschiz

E probabil unul din putinele concursuri in care chiar astept cu nerabdare SMS-ul cu rezultatele si ma bucur sincer cand vad ca acolo scrie locul 3. Supriza dupa-amiezii a fost premierea in biserica si recunosc ca singurele poze de pana acum cu altarul in fundal, sunt cele de la nunta, de acum 15 ani :D .


Date aici: https://www.strava.com/activities/7636365665

Foto: Radu Cristi, Stefan Olariu si restul fotografilor oficiali ai evenimentului.