miercuri, 5 iunie 2024

Kids overnighter in Saua Strunga


Cu ziua Invatatorului am facut cunostiinta anul trecut, pe cand Marius era la gradinita, dar intre timp am uitat de ea. Anul acesta m-a lovit din nou si mi-am dat seama ca sunt un parinte novice si dezorganizat, mai ales ca ea se lega acum cu alegerile, cand bineinteles, ca pe motivul pregatirii sectiilor de votare, nu se face scoala. Ar fi rezultat o mini-vacanta chiar faina, daca mi-ar fi cazut fisa...

Pusa in fata faptului implinit, pun in aplicare un plan mai vechi si anume sa il initiez pe Marius in arta serilor si diminetilor petrecute pe munte, la o cabana faina sau la un refugiu numai al tau. Acelasi lucru se poate face si in weekend, dar cand vrei sa ai muntele pentru tine, atunci mijlocul de saptamana este cel mai potrivit. Ni se alatura si Victor. Baietii primesc cate un rucsacel dupa puterile lor, eu indes in rucsacul cel mare cele necesare pentru o seara si o dimineata pe munte. Si daca tot e ziua Invatatorului, am de gand sa fac si niste educatie despre natura pe drum. Ajungem tarziu in Valea Bangaleasa din cauza lucrarilor, dar sunt linistita, pentru ca stiu urcarea spre Saua Strunga ca pe buzunarul de la haina. 

Poteca abrupta spre Poiana Gutanu merge cu mult entuziasm si din spusele baietilor a fost portiunea care le-a placut cel mai mult pentru ca a fost de catarat. Nu imi e clar ce au gasit ei de catarat, dar fiecare scurtatura abrupta era o cale si fiecare mal era o provocare pentru o saritura spectaculoasa. In Gutanu ajungem la fix pentru lumina calda a serii si pauza la masuta de langa fosta casa de vanatoate ne prieste tuturor. Baietii au liber la Haribo, iar eu ma bucur ca sunt din nou aici, intr-unul din locurile care imi sunt tare dragi. 


Bucata anosta de padure ce urmeaza o atacam cu un joc in care unul dintre noi se ghiceste la un animal, iar ceilalti incearca prin intrebari sa afle la ce animal s-a gandit. Si asa iesim din padure pentru o noua pauza. Aici era frumos sa avem parte de spectacolul apusului, dar nu a fost sa fie, soarele cazand in spatele unui zid inalt de nori. Elanul incepe sa scada si desi Saua Strunga pare aproape, eu stiu ca e doar o iluzie. Dupa ce se mai cere inca o pauza, parca prea devreme pentru gusturile mele, scot la inaintare arsenalul cu povesti. Povesti adevarate, fapt de vitejie, si pentru ca suntem in Bucegi, asortez la ritmul asta molcom povestea unui 7500 in care eu ma simteam mai rupta decat se simt baietii acum. Si le-am povestit cum am urcat eu si Claudia de 4 ori la Omu, cum ne-am ratacit pe Bucsoiul Mare, cum Claudia se jura ca a adormit mergand si mai ales cum eram aproape sa intram in a doua noapte, urcand anevoie spre Saua Strunga impreuna cu apusul. Amandoi au concluzionat ca asa ceva nu e de ei, dar din vorba in vorba ajungem la izvor, luam apa, ingreunez rucsacul, le iau si eu bagajele, pe Marius il dotez cu frontala, pe Victor il iau de mana si tot numarand la stalpi ajungem in sa. Stiu ca au facut un efort apreciabil sa ajunga aici, asa ca ne bucuram cu totii sincer cand baietii identifica in crepuscul lumina de veghe de la refugiu. 

Deschidem usa grea de fier, apoi deblocam zavorul de la usa de lemn si iata-ne in casuta. 10 minute a durat moleseala ca apoi a reinceput distractia. Aparent priciurile sunt provocari excelente pentru catarat, si nici macar supa instant nu i-a convins prea usor sa se potoleasca. Cu greu ii bag la somn la ora 23, dar apreciez ca in ciuda oboselii ne intelegem rezonabil. 

La 6 ma trezesc fara alarma si fara nimic, doar pentru ca aceasta e ora de sculare si acasa. E bine in sacul de dormit si scriind jurnalul ma uit la amandoi cum dorm linistiti. Lumina intra difuz printre obloane, particule de praf se agita timid prin aer si mie imi este bine in corp si suflet. Simt ca afara e o dimineata faina, dar le respect somnul copiilor si ii las sa doarma cat de mult ne permite programul din ziua asta. Unii dintre noi mai si muncim :) .
Pare ca se doarme bine la si la refugiu


Daca ieri educatia s-a focusat mai mult pe...gandacii de balegar, paianjenii vaduva-neagra, lupi si ursi, azi avem in programa florile. Muntele incepe sa se coloreze. Bujorului ii vor urma florile de vara. Le povestesc baietilor de gradina suspendata din Batrana, le arat gentiene, 3 frati-patati si tot ce altceva mai stiu din flora montana de la vremea asta. Ajungem cu usurinta in Strungulita, ne prelingem printre versantii roz si tintim la tricolorul de le Bucsa care se vede bine de departe.


Masurand sa se asigure ca are 10 cm inaltime, cum a zis mama

Silabisind nume de varfuri

Daca pana aici am fost super multimita de ritm,  cum intram in padure,coborarea e din ce in ce mai lenta si pauzele mai dese. Incerc sa ii conving pe baieti caci creierul lor e suficient de destept cat sa poata sa si mearga si sa si vorbeasca in acelasi timp. Si ca nu e necesar sa se opreasca de fiecare data cand au ceva de zis sau cand trebuie sa se gandeasca la ceva. Cum, necum ajungem la drumul forestier, de care sincer ma ingrozeam putin, dar aici scoatem artileria grea: problemele de matematica fac drumul sa curga usor si scaderile, adunarile, comparatiile si mai ales numerele pare si impare ne ajuta sa mai asternem vreo 2 kilometrii sub talpi. In masina se lasa in sfarsit linistea si eu conduc spre Brasov, asa cum am facut-o in multe alte dimineti. Doar ca acum nu sunt nici singura si nici cu Radu, ci cu doi baieti faini alturi de care sper sa ajungem vara asta in tot felul de locuri interesante caci natura poate fi si ea un profesor excelent.

marți, 4 iunie 2024

GR 14- Editia la care Zagonul si-a cerut tributul


GR13 a fost o poveste atat de frumoasa, incat am simtit cu toatele ca trebuie sa incercam si versiunea din 2024. Versiune care ne-a adus cu picioarele pe pamant si a inclinat balanta GR-urilor in echipa de fete la locul potrivit. Echipa a ramas in mare aceeasi ca anul trecut cu exceptia unei rocade intre Diana si Suzi. Cu Rose mult mai antrenata si cu Suzi alaturi, calculele spuneau ca sunt sanse ca totul sa mearga snur. Ne rotim la trena, facem o singura pauza dupa Zagon, mergem conservativ prima suta si ne pastram energie si pentru ultimii 60 de kilometri,  cei mai grei ii estimam eu, din cauza vantului din lateral si din fata estimat in prognoza. Am urmarit meteograma si hartile de vant 2 zile la rand si mi-as fi dorit sa dam o estimare mai pesimista a timpului final, ca sa plecam mai devreme si sa avem parte de mai putin vant. Insa Ovidiu si Albert, convinsi de prestatia de anul trecut ne-au repartizat o plecare tarzie, la 9.37, ceea ce garanta vant si caldura in ultimele 2 ore. Personal mai aveam o problema. Lipsa turelor de anduranta de anul asta. Nu cred ca am avut nimic de 100 km si din cauza asta stiam ca o sa doara. Poate nu totul, dar ceva o sa doara. Anul trecut, cu suficiente ture de 100-125 km in picioare, stiam ca pot sa termin GR-ul si singura. Anul asta stiam ca singura nu imi mai iese si cheia era echipa. Tot echipa e si motivul pentru care in multe situatii strangi din dinti si mai invarti inca o pedala, si inca o pedala, indiferent in ce pozitie a plutonului te gasesti. Fie ca te convingi ca poti sa mai duci trena un kilometru, fie ca incerci sa inchizi un gap, sau ca pur si simplu nu iti propui decat sa tii pasul, pentru echipa suferi infinit mai mult decat ai face-o daca ai fi singur. 

Si tocmai pentru ca anticipam ca va fi suferinta, ignor afirmatiile matinale ale lui Radu care ma intreaba ce fac cu 4 geluri, ca asta e tura in care mergi cu mancarea pe care o cumperi de la magazin de pe drum. 2 geluri intra in buzunare pentru prima parte, 2 pe bicicleta, pentru a fi folosite dupa Zagon. Am avut la mine de toate (servetele, pastile de sare, claritine), doar nurofenul pentru Elena mi-a lipsit, desi il pusesem in lista mentala :( .
Watt's up ladies la GR 14

Ne strangem la Coresi cu vreo 40 de minute inainte de start, ne indulcim cu bunatatile din oferta de prajituri si pornim la drum cu moralul sus. E nevoie de un vibe bun cand vorbim de o tura atat de lunga. Kilometrii pana la urcarea de dupa Magherus merg fara incidente. Fata de anul trecut insa nu prindem nicio echipa din urma (depasim o echipa cu pana in Harman, suntem depasite de o echipa). Pare ca suntem intr-o bula numai a noastra. 

Si prima bucata de gravel merge fara incidente si daca dorinta Danielei e sa fim ferite de incidente/ cazaturi, mantra mea e sa nu facem pana.

De a doua urcare din traseu,cea de dinainte de Valea Mare si uitasem, pe cuvant. Dar o facem conversational. Gravelul de dupa merge si el intins. 
Photo-shooting

Start

Un aranjament perfect pentru prima portiune de gravel

Si niste fete faine rau

Incepem sa prinde echipe din urma

Ne bucuram de vant de spate prin Barcani si respectam dorinta Elenei de a nu opri pentru realimentare inainte de urcare. Plec in fata cu Daniela si Rose, cu intentii diferite. Rose are nevoie de o pauza la padure, noi ne calculam ca daca punem putin avans fata de fete, oprim la magazin, luam apa si cola si scurtam pauza de realimentare. Totul merge conform planului pana in varful urcarii unde Ovidiu ne spune sa coboram cu grija. Stiam de la sedinta tehnica de pietrisul nou turnat si inca netasat doar ca pietrisul cu pricina nu era uniform. Aveai bucati bune unde parea ca poti sa lasi bicicleta sa curga, iar apoi intrai pe neasteptate intr-o zona cu pietris unde se afunda roata si unde, daca ciupeai frana, risca sa fuga spatele. O patesc pentru prima data destul de devreme si decid sa merg incet si foarte incet. Pe la jumatatea coborarii le aud pe fete din urma (semn ca am mers foarte incet), dar o prindem si pe Daniela care cazuse si se julise destul de serios la cot si la genunchi.  Suzi decide sa urce cu ea pana la o masina de Crucea Rosie oprita mai sus, ca sa curatam si sa dezinfectam (inteleapta decizie, kudos pentru Suzi), noi restul coborand spre magazin. La un pod alt incident, in cealalta echipa de fete...Iar la magazin lume gramada, Elena cumpara ultimele 2 sticle de ala plata, iar Cola primim de la baieti.

Suzi ajunge singura pentru ca Daniela nu se simtea bine si era mai sigur sa plece cu o masina spre Brasov. Oricat de mult te bruiaza pierderea unui om, ratiunea e clara si puternica. Suntem la cuca-macaii, la 80 km de Brasov, oricum trebuie sa ne intoarcem acasa. Asa ca ne adaptam, literalmente din mers. Cum niciuna dintre noi nu suntem asa puternice ca Daniela, iar intoarcerea se anunta a fi greoaie din pricina vantului, decidem sa ne rotim des la trena ( la 2 minute). Si incepem, din nou, sa lasam kilometrii sub roti. E adevarat ca parca cu mai putin aplomb si intr-o viteza inferioasa, dar mergem totusi inainte. Eu una respir usurata dupa ultimul gravel. Nicio pana. Infrunt cu stoicism vantul de fata spre Sfantu Gheorghe si de aici, ma vad ca si acasa. Pe urcarea de la Valcele, dar mai ales de la Araci la Brasov scoatem asul din maneca. Iar asul, tura asta are si un nume- Rose. Si duce Rose trena, cu atat stoicism si atat de bine compusa, de Ovidiu si Albert mai ca ar varsa o lacrima de bucurie, daca ar fi cu noi. Fixez pe retina o imagine a noastra, intre Bod si Sanpetru in care mergeam intr-o formatie foarte faina, putin intercalate, un fel de tunel aerodinamic pentru Elena, pe care Suzi o aranjase in locul strategic din micul nostru grup. Imi e cald si imi e greu. Alung din minte gandul ca maine ma duc la concurs. L-am alungat tot GR-ul, sau oricum, de indata ce am intrat in filmul asta si am ajuns roata 2 in spatele Danielei. Anul trecut, cand treceam pe la Afi ma bucuram ca am scos un timp nesperat de bun. Anul asta, mi-a fost mai greu, asa ca ma bucur ca se termina, ca in sfarsit stau la umbra si beau apa rece si nu ciorba din bidon. Baietii ne primesc frumos, atmosfera e faina ca in fiecare an, iar primele 15 minute in care pot sa arunc cat colo papucii si sa stau in picioarele goale, imi par divine.
Spre Valcele


La finis era destul de terminate, dar tot ne-am pus zambetul pe fata

Si o spun din nou, ca si anul trecut. With these ladies I would go to the moon and back.


Foto by: fotografii oficiali, Traian Olinici, Suzi, Radu


duminică, 19 mai 2024

Prima Evadare 2024


Primul sau al doilea weekend din mai stau de ani buni sub semnul a doua concursuri EcoMarathon si Prima Evadare. Radu cred ca a avut unul sau doi ani in care a mers sambata la alergat si duminica la bicicleta, asta intr-o vreme in care alergarea era sportul principal la noi in familie. Pentru mine a fost mereu ori una, ori alta, in functie de prioritati, evident. In 2010-2011 pe cand participam eu la Eco si prietenii mei la Prima Evadare, auzeam niste povesti epice cu noroi, ploaie, si mai mult noroi, schimbatoare rupte, pene etc. Nu imi doresc sincer sa prind nicio editie asa epica, chiar daca acum stiu, din interior, ca Daniel si echipa de organizare au mereu 2 trasee pregatite pentru ziua concursului -unul de vreme buna si unul de vreme rea, cum zic ei.  Mie imi place vremea buna si prefer sa ajung la finish cu praf in dinti si sare pe fata. 

In orice caz, sansa a fost de partea mea si anul acesta, la una din cele mai uscate editii, din cate povesteste lumea, atat de uscata ca au inceput glume legate de cisterne de apa varsate in zona numita La Crocodili.

Pentru 2024 ne decidem sa participam tot 3 si cu ajutorul lui Cristi asta e si posibil. Eu si Radu la cursa individuala, Marius face echipa cu Cristi, la Family, traseul de 25 km.

O familie de ciclisti, cum s-ar spune (by Andrea Cuculescu)

In orice caz, duminica dimineata ma aliniez cuminte la primul start al sezonului 2024. Asta cu primul start nu prea imi convine, as fi preferat sa nu incep cu Prima Evadare, insa nu s-au aranjat nicicum lucrurile pentru un concurs anterior. M-am uitat pe lista de inscrisi, m-am uitat la mine asa cum eram mucoasa dupa o saptamana de raceala si m-am consolat ca o sa fie un concurs greu. Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica. 

Startul la Prima Evadare iarasi mi se pare cu cantec, fiind unul foarte rapid si foarte aglomerat, pe o distanta considerabil de lunga -cel putin pana se traverseaza centura, daca nu chiar mai mult. Plec din fata, dar asta nu inseamna ca nu sunt alte zeci sau sute de baieti mai puternici decat mine. In mintea mea imi imaginam ca o sa sufar caineste doar pana traversez centura veche, sau cel putin asa imi aminteam eu de anul trecut. In realitate am suferit caineste 55 de lungi minute, pana la Palatul Ghica. 

Daca anul trecut cu hardtail-ul stiu ca mi-au placut drumurile lungi si batute de vant, anul asta mi-a fost foarte greu aici. La fata locului nu intelegeam de ce, desi cantam la suspensia aia, mai ceva ca la chitara, intre on si off. Simteam clar ca atunci cand o aveam deblocata ma incetinea. Cand era blocata bicicleta avea mai mult zvac, dar trebuia sa sacrific confortul. In hipoxia concursului identificam ca posibile cauze lipsa de antrenament/ concursuri anterioare si raceala dupa care inca ma recuperam cu suvoiae de muci in sinusuri si urechi infundate. Analizand mai la rece cred ca a fost totusi bicicleta, in 2023 mergand cu un hardtail usor, in 2024 cu un full cu 2 kg mai greu. Daca anul trecut era o placere sa alerg dupa plutoane, sa inchid spatiile goale, acum imi era uneori greu si sa ma tin de pluton atunci cand baietii accelerau. Pe primii 10 km m-am intrecut cu Diana Popsai. Cand in sfarsit reusesc sa depasesc si sa ma duc in fata, ajung in spatele unui grup la care duce trena Suzi. Cumva, ca fata, iti faci socoteala ca nu vei ajunge sa duci prea mult trena si marea arta e sa stii si sa poti sa stai la plasa. Sunt ultima din acest mic grupetto si dupa ce imi trag sufletul si beau o gura de apa, incep sa simt ca ma racesc si avansez mai pe la mijlocul grupului. E aici un tip mare in spatele caruia stau bine si care vocifereaza/ ii indeamna pe cei mai din fata sa se schimbe la trena. Nu stiu de ce nu o face chiar el...Dupa alte cate permutari, ajung a treia din grupetto si asa o recunosc pe Suzi...Mi se pare usor penibila scena, cu 10 oameni in spatele unei fete mici. Trec in fata, duc trena putin si ma apuc sa le fac semn si altora sa munceasca. Ne apropiem de locul unde traseul trece pe sub noua centura si aici, baietii din fata si eu dupa ei, facem brusc dreapta si gresim traseul. Noroc cu Suzi care e draguta si ne piuie,caci altfel mai mergeam ceva pana imi spunea ceasul ca am iesit de pe ruta.

Ba intr-un grupetto, ba alergand dupa ele

Revenim. O prind din urma pe Suzi pe segmentul cu stalpii de Telegraf. Imi pun in cap sa ii multumesc, dar hipoxica cum sunt nu imi e clar nici acum daca am facut-o atunci sau mai tarziu. In orice caz, cand iesim pe asfaltul de dinainte de Palatul Ghica si vad ca au fost doar 55 de lungi si foarte lungi minute, imi dau seama ca am facut o treaba buna. Portiunea rapida a cursei s-a consumat si acum fiecare incearca sa se pozitioneze cat mai bine pe poteca. In spatele meu se aud niste injuraturi si admonestari. Lumea preseaza, depaseste, desi momente vor mai fi suficiente...

Partea a doua a cursei e mai slow. Eu cred ca m-am aranjat cat de cat in plutonul potrivit si full-ul face minuni pe aici. Pedala se invarte rotund si mie imi pare chiar distractiv. Asta nu inseamna ca pe fiecare linie dreapta unde e rost de accelerat nu o fac, insa parca am trecut totusi intr-o viteza inferioara pe aici. Aleg sa tin track-ul pe ceas, ceea ce inseamna ca nu mai am cifre de puls, viteza sau timp, deci merg la feeling. La finish, desi feelingul zicea ca eram intr-o viteza inferioara, ceasul a inregistrat nu mai putin de 1h30 in zona 5 si 30 min in zona 4...



Incep sa apara si bornele de 10 si apoi cea de 5 km. Nutritia mi-a iesit aproape perfect. Am mancat toate cele 3 geluri din buzunar cand trebuia, apa am carat prea multa (imi ajungea un bidon), si muci iarasi am mancat cat cuprinde. E chiar complicat sa iti suflii nasul in cursa. Daca pe bucati drepte imi mai iese, ma trag in laterala, poate ma las la urma daca stiu ca pot recupera, pe poteca mi-am tras nasul la fiecare 5 minute...

Identific ultima portiune inainte de a iesi din padure de la recunoasterea de anul trecut. Trec calea ferata si intru pe asfalt. Picioarele sunt goale. Ma uit in urma si ma bucur ca nu e nevoie sa scormon dupa resurse pentru un sprint, sprint pe care cel mai probabil l-as pierde. Trec linia de finis pe 103 la general si oricat de rupta sunt, nu pot sa ma gandesc ca daca mai apasam putin pedala, puteam sa prind prima suta...Timpul e totusi cu 10 minute mai bun ca anul trecut. Un timp cu care anul trecut s-ar fi castigat...

Momentan nu vreau decat sa stau. Gasesc o banca (acum sunt inca multe libere) si respir. Apoi iau pulsul  clasamentului sa vad ce a facut Marius la Family si ma intreb ce face Radu, daca a abandonat sau nu, caci in primii 10 km l-am vazut reparand o pana pe dreapta drumului.

Si apoi urmeaza dulcea asteptare/ revenire/ socializare inainte de premiere. Sunt super mega multumita de cursa asta. Nici eu nu stiu cum a iesit asa de bine, dar e clar ca mie Prima Evadare imi prieste. Si as zice ca merg mai bine pe bicicleta comparativ cu varful de forma la alergarea montana :) .
Un loc 1 la  +36, dar mai mandra sunt de locul 2 la general (foto Ileana Voiculescu)

Si primul sprint pe care l-am castigat ever (foto Ileana Voiculescu)

Marius a avut si el povestea lui, pe care o sa o spun mai mult in imagini, recreata din crampeiele de
povesti adunate de la el si de la Cristi.

S-a trezit la 6 dimineata pentru ca avea emotii
(asa e cand bei apa dupa Mike si Radu)

S-au aliniat la start in spate

Au plecat tare (ca asa stie Marius sa plece) si au facut slalom printre participanti. La asta iarasi se pricepe bine, ca e mic si fasnet

Au continuat tare cam 10 km, pana i s-au terminat bateriie lui Marius


Si au ajuns la finis cu zambetul pe buze

Si cu un onorabil loc 2 (foto Ileana Voiculescu)





joi, 16 mai 2024

Filofteia

O chema Filofteia. Din 3 a fost singura care a avut un nume. Si asta pentru ca asa am mostenit-o. Botezata.Cum de si-a primit numele acesta de sfanta de la niste prea putin credinciosi din Oltenia profunda, nu stiu. Cert este ca Filfoteia ne-a fost mijlocitoarea descoperirii Europei la o varsta la care si sufletul nostru tanjea dupa asa ceva. Pentru 18 luni, nu doar ca ne-a purtat toata avutia care conta din Romania pana in Germania si retur, dar cel mai important a umplut cu munti spatiile nesfarsitului si monotonului Brandenburg. Fara ea, am fi ramasi prizonierii padurilor de pini trase la linie si lacurilor din jurul Berlinului. Insa ea ne-a extins raza de acoperire de la 200 km la 1000 km. Batranica, mergand monoton pe autostrazile fara limita de viteza, cand in spatele unui tir, cand veriga infima in sarpele lung numit "Stau" de pe aceleasi autostrazi fara limita de viteza, ne-a pus vestul Europei la picioare. Si noi am facut ce stim mai bine. Am explorat Olanda din saua bicicletei, am  descoperit sit-urile din Partrimoniul Unesco ale Poloniei, am fost la catarat in turnurile de gresie ale Cehiei, la drumetie in Tatra poloneza, la nenumarate alergari si ture de catarat in muntisorii din centrul Germaniei si in vacante din cele mai faine in muntii cei adevarati - in Alpi. 
Cand i-a venit timpul a facut ce face orice masina cu capul pe umeri. A mers cuminte, pe rotile ei, la Remat. Nu am varsat lacrimi pentru ca Filoftea continua sa salasuiasca putin atat in Dacia actuala, cat si in miile de poze si in zecile de povesti dintre 2012 si 2013, povesti care altfel nu s-ar fi scris.

In Zugspitze, pe vremea cand eram alergatori

La intoarcerea din Germania

Home alone sau portbajaj-ul de la concursuri

Dupa ce am scos-o din santul in care o impotmolise Radu


Articol scris pentru tombola celor de la Dacia-Prima Evadare

miercuri, 8 mai 2024

Pasti in 2/3

In ultimii 2-3 ani am tot preferat sa ramanem/ sa fim acasa de Pasti, sa ne bucuram de timp impreuna si de orase libere.

Anul acesta, cum Marius a fost la bunici in Saptamana Mare, noi am facut ce ne place mai mult. Am iesit la cort, la mtb, la drumetie, in diverse formule (noi doi, cu prietenii si ulterior cu Marius).

29 Aprilie-Overnighter pe Magura Branului

Daca ieri vantul m-a purtat de la Bran spre casa, azi si-a schimbat directia si ma poarta inapoi de acasa spre Bran, sa ma intalnesc cu Radu pentru primul nostru overnighter din 2024. Dupa intense deliberari am ales Magura Branului, dar de data asta in Saua Magurii. In ciuda vantului am gasit un loc numai bun de cort, am reusit sa ardem si niste lemne, si am intampinat dimineata cu un soare bland si o lumina faina. Dintr-o eroare de calcul am avut prea putina mancare la noi, asa ca brunch-ul cu omleta servit la Adi, in Magura, a picat numai bine.
La capatul acestui drum e o casa faina




30 aprilie Saua Strunga

Saua Strunga e o clasica a Bucegilor si ocaziile sau motivele de a ajunge acolo sunt nenumarate. Brandusele din mai, bujorii din iunie, soarele bland din octombrie, sau pur si simplu o dupa-amiaza in care ai chef sa combini miscarea cu un apus fain. De data asta au fost brandusele. Am fost singuri pe toata urcarea, ne-am bucurat de vremea de tricou si pantaloni scurti, dar si de cele 50 shades of green de pe muchia Scoarta.





De 1 mai muncitoresc eu in Bucegi haladuiesc

Prea mult Bucegi dupa tura de ieri in Saua Strunga ? Nu inca. Chiar daca jumatate din traseu a fost identic, am schimbat compania si mijlocul de deplasare. Cum nimeni altcineva in afara de Cristi nu pare sa impartaseaca entuziasmul unui hike in Bucegi, facem noi ce stim mai bine. Un raid pe potecile batute de zeci de ori din zona Batrana -Strunga. Si desi au fost batute de zeci de ori, la fiecare iteratie sunt usor diferite. Poate o ploaie care ne ameninta tangential asa cum a fost anul trecut cu Razvan, poate o grindina trecuta prea curand ce isi pastreaza inca urmele pe platou, ca atunci cand am fost ultima oara pe aici cu Claudia sau pur si simplu flori din cele mai frumoase, asa cum gasesti la final de iunie-inceput de iulie, in gradina suspendata a Batranei. De data asta am avut PR pe urcare, si nici macar nu am tras pentru el,dar asa e cand merg cu Cristi, ne miscam cu talent si la deal si la vale. In absenta Claudiei pot sa imi continui linistita turele de raid din Carpati, alaturi de Cristi. Iar numarul de poze din turele noastre e la fel de mic ca si timpul de parcurgere al traeelor :) .
Cu actualul meu partener de ture rapide

6 mai -In 3 paduri cutreieram

Daca ieri planul cu traseul de la Maratonul Olteniei a esuat lamentabil pe motiv de ploaie, astazi ramanem in padurea din spatele casei si ne scoatem "parleala" cu o tura faina de +20 km, antrenamentul perfect pentru Marius pentru Prima Evadare. Padurea e chiar frumoasa la vremea asta, insa ne omoara musculitele si gazele cum te opresti in loc. Totusi e foarte fain cand lucrurile se leaga, copilul are chef si pedalam cu totii oarecum cot la cot.

7 mai- La Stejar

Am incheiat mica vacanta de Pasti exact asa cum ne doream. Cu o seara petrecuta la cort, intr-un loc fain, descoperit recent. Desi am fosy doar noi 3, ne-am propus anul trecut sa iesim indiferent cata lume vine sau mai degraba nu vine. Pentru ca atunci cand vine vorba de dormit in natura, bilantul entuziastilor tinde spre 0. Dintr-o eroare de calcul privind programul magazinelor, avem mancare cam putina, dar pastele salveaza seara si ne umplu stomacul. Fumul isi face si el numarul, dar chiar nu ma mai supar deloc cand trebuie sa bag o masina de haine dupa fiecare foculet, daca seara e faina si noi ne simtim bine.

Foto by Radu

duminică, 14 aprilie 2024

Avrig Family si o tura de mtb la Suru

Triada de MTB e mereu o ocazie buna de a petrece un weeend fain, plin de socializare, la poalele unui Fgaras care la vreme de primavara arata tare chipes. A fost un weeknd despre bicicleta, dar si despre un loc fain de cort, o seara si o dimineata calde si tihinte, alaturi de prieteni.

Sambata 13 aprilie-  La Suru cu bicicleta

Sa ajung la Suru era pe lista inca de cand s-a refacut cabana, dar era mereu prea departe pentru un hike. Insa fiind in deplasare la Avrig, pentru concursul de copii, cat timp Radu asigura asistenta la fata locului,eu mi-am desenat pe Strava un traseu ce parea (doar parea) ideal: urc din Sebes pe vale, cobor pe culme. Harta dadea sperante ca s-ar putea sa pot sta pe bicicleta pana la 1000 m. De acolo urca un push/  carry bike de 400 m pana la cabana. O Tampa cum ar veni :) . Adevarul e ca am stat pe bicicleta doar pana la 800 m altitudine. Apoi au urmat 200 m cumplit de anevoiosi. Drumul a fost distrus / acoperit de apele umflate de primavara si albia larga se cerea traversata in cele mai ingenioase moduri pentru a minimiza udatura la picioare. La final am facut echilibristica pe pietre, pe craci, pe busteni, pe lemne, am sacrificat piciorul drept si am tras bicicleta dupa mine / m-am folosit de ea pentru echilibru (dupa caz) la fiecare trecere de apa. "Norocul" era ca fiecare trecere presupunea atata bataie de cap, incat ajungea cumva sa pecetluiasca posibilitatea intoarcerii pe acelasi drum, caci nu aveam niciun chef sa refac fiecare echilibristica. 
Am infrant apa, in sfarsit!

Cand am ajuns in final in fundul vaii si ma credeam scapata de apa, am dat de muma carry bike-ului. Faptul ca poteca era o abruptenie taiata aproape drept prin padure e un detaliu. Dar era si destul de balauroasa, cu copaci cazuti si tot felul de ierburi care ti se incurcau de picioare si functionau pe post de capcane. Cert e ca am carat bicicleta 600 m diferenta de nivel, de mi s-a acrit. Am impins doar in ultimele 15 minute,cand ma apropiam de cabana. 

La Suru nu am pregetat. Era plin de branduse, dar le pozasem mai jos.  Un mesaj, un salam de biscuiti si de abia asteptam sa incep coborarea. Oamenii se uitau la mine putin cam ca la urs si habar nu aveau ca in cateva ore isi va mai face aparitia un alt biciclist (Suca), din sens invers. De la coborare trageam sperante, mai ales ca nu erau doar din curbele de nivel ale hartii, ci si din povestile lui Alex care alergase la deal pe unde voiam eu sa cobor. Si daca cu urcarea pe vale am gresit grav, coborarea a fost orgasm pe cerul gurii. Dupa primul kilometru putin mai anevoios a venit o poteca curata de flow care m-a dus lin pana in Sebes. Cumva mereu ma asteptam sa vina ceva mai complicat, niciodata nu s-a intamplat. Coborarea asta si rentalnirea cu Fagarasul brutal si salbatic de pe Valea Moasei au salvat tura si ziua si mi-au dat idei pentru o alta tura in zona (sper eu mai ciclabila).
Coborarea e mai mult prin padure, dar in poienita asta, am pregetat putin

Cat timp eu am fost pe coclauri, Marius si-a facut numarul la concurs, terminand pe un onorabil loc 5 din 46 de baieti la D1.


Foto: Tibi Hila, Traian Olinici si David Ramba

Sambata seara ne retragem impreuna cu Tudor, Andra si Victor la locul de cort dintre sate, pe care il stiam de anul trecut. Sunt putini oamenii care impart placerea de a petrece timp in natura, intr-un cadru cat mai aproape de natural, insa Tudor si Andra, prin natura activiatii lor sunt unii dintre ei.
Locul ne intampina cu aceeasi iarba verde ca si anul trecut, cu Fagarasul inzapezi pe fundal si promisiunea unei seri linistite. Rahatul de urs impastiat peste tot intra si el in discutie, dar trecem peste,  cu precautia de a pune toata mancarea in masina.




14 aprilie - Avrig, Traseul galben Family

Cum traseele de la Triada nu sunt chiar pe gustul meu, nici nu mi-a fost greu sa ii cedez ziua asta lui Radu si eu sa fac echipa cu Marius la traseul de family. In plus, recunosc ca pe mine una ma entuziasmeaza gandul sa fac echipa cu baiatul meu, mai ales ca daca  va continua sa se tina de treaba, in putini ani o sa pierd si ultimul gram de zvac si nu o sa pot sa ma mai tin dupa el pe eforturi din acestea scurte si intense.

Desi nu emiteam pretentii la podium, mi-am facut temele, am facut recunoastere ziua anterioara si stiam in orice clipa ce ne sta in fata si cat mai avem de mers. Ce nu stiam era insa cum va vedea Marius concursul, sau in orice caz, cei 18 km, pe un teren complet diferit fata de ceea ce aveam acasa, in ritm de concurs. Iar realitatea de la fata locului a fost fara indoiala, peste asteptari, cu un Marius concentrat si competitiv, cu pauze minime (si asta doar pentru ca nu l-am lasat eu sa mestece mancare solida in mers) si cu un ritm suficient de bun incat sa depaseasca chiar si oameni mari. Au fost 1h22 din care 1h18 in miscare si un ritm bun pentru un pusti de 7 ani care nu e el prea prieten cu urcarile. 


Foto Tibi Hila