Prima Evadare 2024

Primul sau al doilea weekend din mai stau de ani buni sub semnul a doua concursuri EcoMarathon si Prima Evadare. Radu cred ca a avut unul sau doi ani in care a mers sambata la alergat si duminica la bicicleta, asta intr-o vreme in care alergarea era sportul principal la noi in familie. Pentru mine a fost mereu ori una, ori alta, in functie de prioritati, evident. In 2010-2011 pe cand participam eu la Eco si prietenii mei la Prima Evadare, auzeam niste povesti epice cu noroi, ploaie, si mai mult noroi, schimbatoare rupte, pene etc. Nu imi doresc sincer sa prind nicio editie asa epica, chiar daca acum stiu, din interior, ca Daniel si echipa de organizare au mereu 2 trasee pregatite pentru ziua concursului -unul de vreme buna si unul de vreme rea, cum zic ei.  Mie imi place vremea buna si prefer sa ajung la finish cu praf in dinti si sare pe fata. 

In orice caz, sansa a fost de partea mea si anul acesta, la una din cele mai uscate editii, din cate povesteste lumea, atat de uscata ca au inceput glume legate de cisterne de apa varsate in zona numita La Crocodili.

Pentru 2024 ne decidem sa participam tot 3 si cu ajutorul lui Cristi asta e si posibil. Eu si Radu la cursa individuala, Marius face echipa cu Cristi, la Family, traseul de 25 km.

O familie de ciclisti, cum s-ar spune (by Andrea Cuculescu)

In orice caz, duminica dimineata ma aliniez cuminte la primul start al sezonului 2024. Asta cu primul start nu prea imi convine, as fi preferat sa nu incep cu Prima Evadare, insa nu s-au aranjat nicicum lucrurile pentru un concurs anterior. M-am uitat pe lista de inscrisi, m-am uitat la mine asa cum eram mucoasa dupa o saptamana de raceala si m-am consolat ca o sa fie un concurs greu. Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica. 

Startul la Prima Evadare iarasi mi se pare cu cantec, fiind unul foarte rapid si foarte aglomerat, pe o distanta considerabil de lunga -cel putin pana se traverseaza centura, daca nu chiar mai mult. Plec din fata, dar asta nu inseamna ca nu sunt alte zeci sau sute de baieti mai puternici decat mine. In mintea mea imi imaginam ca o sa sufar caineste doar pana traversez centura veche, sau cel putin asa imi aminteam eu de anul trecut. In realitate am suferit caineste 55 de lungi minute, pana la Palatul Ghica. 

Daca anul trecut cu hardtail-ul stiu ca mi-au placut drumurile lungi si batute de vant, anul asta mi-a fost foarte greu aici. La fata locului nu intelegeam de ce, desi cantam la suspensia aia, mai ceva ca la chitara, intre on si off. Simteam clar ca atunci cand o aveam deblocata ma incetinea. Cand era blocata bicicleta avea mai mult zvac, dar trebuia sa sacrific confortul. In hipoxia concursului identificam ca posibile cauze lipsa de antrenament/ concursuri anterioare si raceala dupa care inca ma recuperam cu suvoiae de muci in sinusuri si urechi infundate. Analizand mai la rece cred ca a fost totusi bicicleta, in 2023 mergand cu un hardtail usor, in 2024 cu un full cu 2 kg mai greu. Daca anul trecut era o placere sa alerg dupa plutoane, sa inchid spatiile goale, acum imi era uneori greu si sa ma tin de pluton atunci cand baietii accelerau. Pe primii 10 km m-am intrecut cu Diana Popsai. Cand in sfarsit reusesc sa depasesc si sa ma duc in fata, ajung in spatele unui grup la care duce trena Suzi. Cumva, ca fata, iti faci socoteala ca nu vei ajunge sa duci prea mult trena si marea arta e sa stii si sa poti sa stai la plasa. Sunt ultima din acest mic grupetto si dupa ce imi trag sufletul si beau o gura de apa, incep sa simt ca ma racesc si avansez mai pe la mijlocul grupului. E aici un tip mare in spatele caruia stau bine si care vocifereaza/ ii indeamna pe cei mai din fata sa se schimbe la trena. Nu stiu de ce nu o face chiar el...Dupa alte cate permutari, ajung a treia din grupetto si asa o recunosc pe Suzi...Mi se pare usor penibila scena, cu 10 oameni in spatele unei fete mici. Trec in fata, duc trena putin si ma apuc sa le fac semn si altora sa munceasca. Ne apropiem de locul unde traseul trece pe sub noua centura si aici, baietii din fata si eu dupa ei, facem brusc dreapta si gresim traseul. Noroc cu Suzi care e draguta si ne piuie,caci altfel mai mergeam ceva pana imi spunea ceasul ca am iesit de pe ruta.

Ba intr-un grupetto, ba alergand dupa ele

Revenim. O prind din urma pe Suzi pe segmentul cu stalpii de Telegraf. Imi pun in cap sa ii multumesc, dar hipoxica cum sunt nu imi e clar nici acum daca am facut-o atunci sau mai tarziu. In orice caz, cand iesim pe asfaltul de dinainte de Palatul Ghica si vad ca au fost doar 55 de lungi si foarte lungi minute, imi dau seama ca am facut o treaba buna. Portiunea rapida a cursei s-a consumat si acum fiecare incearca sa se pozitioneze cat mai bine pe poteca. In spatele meu se aud niste injuraturi si admonestari. Lumea preseaza, depaseste, desi momente vor mai fi suficiente...

Partea a doua a cursei e mai slow. Eu cred ca m-am aranjat cat de cat in plutonul potrivit si full-ul face minuni pe aici. Pedala se invarte rotund si mie imi pare chiar distractiv. Asta nu inseamna ca pe fiecare linie dreapta unde e rost de accelerat nu o fac, insa parca am trecut totusi intr-o viteza inferioara pe aici. Aleg sa tin track-ul pe ceas, ceea ce inseamna ca nu mai am cifre de puls, viteza sau timp, deci merg la feeling. La finish, desi feelingul zicea ca eram intr-o viteza inferioara, ceasul a inregistrat nu mai putin de 1h30 in zona 5 si 30 min in zona 4...

Incep sa apara si bornele de 10 si apoi cea de 5 km. Nutritia mi-a iesit aproape perfect. Am mancat toate cele 3 geluri din buzunar cand trebuia, apa am carat prea multa (imi ajungea un bidon), si muci iarasi am mancat cat cuprinde. E chiar complicat sa iti suflii nasul in cursa. Daca pe bucati drepte imi mai iese, ma trag in laterala, poate ma las la urma daca stiu ca pot recupera, pe poteca mi-am tras nasul la fiecare 5 minute...

Identific ultima portiune inainte de a iesi din padure de la recunoasterea de anul trecut. Trec calea ferata si intru pe asfalt. Picioarele sunt goale. Ma uit in urma si ma bucur ca nu e nevoie sa scormon dupa resurse pentru un sprint, sprint pe care cel mai probabil l-as pierde. Trec linia de finis pe 103 la general si oricat de rupta sunt, nu pot sa ma gandesc ca daca mai apasam putin pedala, puteam sa prind prima suta...Timpul e totusi cu 10 minute mai bun ca anul trecut. Un timp cu care anul trecut s-ar fi castigat...

Momentan nu vreau decat sa stau. Gasesc o banca (acum sunt inca multe libere) si respir. Apoi iau pulsul  clasamentului sa vad ce a facut Marius la Family si ma intreb ce face Radu, daca a abandonat sau nu, caci in primii 10 km l-am vazut reparand o pana pe dreapta drumului.

Si apoi urmeaza dulcea asteptare/ revenire/ socializare inainte de premiere. Sunt super mega multumita de cursa asta. Nici eu nu stiu cum a iesit asa de bine, dar e clar ca mie Prima Evadare imi prieste. Si as zice ca merg mai bine pe bicicleta comparativ cu varful de forma la alergarea montana :) .

Un loc 1 la  +36, dar mai mandra sunt de locul 2 la general (foto Ileana Voiculescu)

Si primul sprint pe care l-am castigat ever (foto Ileana Voiculescu)

Marius a avut si el povestea lui, pe care o sa o spun mai mult in imagini, recreata din crampeiele de

povesti adunate de la el si de la Cristi.

S-a trezit la 6 dimineata pentru ca avea emotii
(asa e cand bei apa dupa Mike si Radu)

S-au aliniat la start in spate

Au plecat tare (ca asa stie Marius sa plece) si au facut slalom printre participanti. La asta iarasi se pricepe bine, ca e mic si fasnet

Au continuat tare cam 10 km, pana i s-au terminat bateriie lui Marius

Si au ajuns la finis cu zambetul pe buze

Si cu un onorabil loc 2 (foto Ileana Voiculescu)

Foto: toti fotografii oficiali Prima Evadare