Prima Evadare 2025

Scriam in jurnalul de anul trecut, ca oricum o dai, Prima Evadare nu are cum sa fie un concurs usor. 

"Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica."

Anul acesta m-am aliniat la start pregatita sa sufar. Si mi-am repetat asta vreo 30 minute, cat am stat in soare, pana sa se dea startul efectiv. Dar acesta a fost prima editie (din cele 3 la care am participat) unde nu am suferit nici pe departe pe cat de mult m-am asteptat. Si au fost si portiuni lungi unde nu am suferit deloc.

Asta pentru ca am reusit contra-performanta de a cadea la start. Si daca ratezi startul, la Prima Evadare se cam termina.

Prima Evadare are un start aglomerat si rapid. Pana ieri as fi zis ca nu se poate intampla nimic cand pleci din primele 5-8 linii, lumea stie ce are de facut. Dar o sa imi reconsider parerea.

Dupa ce s-a numarat si lumea s-a pus in miscare, un baiat din fata mea tot incerca sa clipseze. Dupa vreo 3 incercari esuate, am decis sa il ocolesc usor prin stanga, moment in care cineva a venit tare din stanga spate, m-a atins, am zburat de pe bicicleta, fix sub poarta de start. M-am cules repede de pe jos, mi-am recuperat in mod miraculos si telefonul care cazuse din buzunar (nu am verificat daca mai mergea, m-am bucurat ca nu a calcat nimeni peste el) si am incercat, cumva incet, semanlizand cu stanga, sa trag pe margine, ca sa imi indrept ghidonul. Reusesc in final si asta, ma urc pe bicicleta si incepe si cursa mea. Nu stiu cat timp am pierdut cu balbaiala asta, eu estimam 5 minute, Radu zice ca maxim 2, caci ei nu au trecut pe langa mine. Oricum, pe cand inca pedalam pe asfalt, incerc sa ma resetez. Top 4 nu mai prind. Ela, Suzi, Miriam si Diana sunt clar in fata. Intrebarea e cate alte fete mai sunt intre noi. Pe drumurile batute de praf spre Ghica merg cum pot. De cele mai multe ori sprintand intre grupuri si luptandu-ma cu vantul. Si chiar si atunci cand invart singura pedala pe drumurile prafuite si vantoase tot nu sufar cat am facut-o anul trecut. 

Pe langa autostrada

Ghica e un bun reper. Am aici cu 10-15 min peste timpul de anul trecut. Aproape ca nu mai sper nimic. Si totusi speranta reinvie cand la un moment dat, la intrarea in al doilea segment de padure imi pare ca o recunosc, din spate, pe Cecilia. Si Cecilia e la categorie cu mine. Si daca tot nu ma mai lupt pentru un loc 3 la general, macar pentru un podium categorie. O depasesc pe Cecilia la trecerea pe sub pod si continui sa vad pe cine mai prind. Sansele sunt slabe, Ceclilia merge bine, a venit bine anul trecut, iar fetele din fata sigur s-au lipit de plutoane bune de baieti (sau eu una asta as fi facut).

Merg partial solitar, partial in diverse mici grupuri de baieti pe portiunile de viteza unde anul trecut a fost ceva segment de sprint. In urmatorul segment de padure insa ii vad tricoul lui Miriam. Mai avem minim 15 km pana la finish, deci timp suficient. Depasesc pe la niste noroaie, insa nu am timp si teren sa pun distanta caci intram pe ultimul segment de padure, unde se merge ca la tura. Am in spate un concurent care se tot agita, dar literalmente, daca nu vii din XCO, nu ai pe unde sa depasesti. Se incearca niste depasiri, se castiga 2 pozitii, se aterizeaza in balta (din fericire nu eu :) ).

La Crocodili eram deja un grup compact de 15-20 de persoane

Pe aici am timp sa rememorez concentrarea si suferinta de anul trecut. Azi e ca la o tura cu prietenii. Alte minute pierdute, dar momentan eu vreau sa castig in fata lui Miriam. Iesim la calea ferata, acum frumos amenajata si apoi, pe ultimul kilometru de asfalt fac ce stiu mai bine. Bag capul in pamant si apas in pedala. Depasesc ceva baieti, respir greu, doare asa cum probabil ar fi trebuit sa doara tot concursul si termin cu probabil cel mai slab timp din cele 3 editii la care am participat. Si cu sentimentul ca pot fara probleme sa pedalez pana la Bucuresti sa recuperez masina daca nu vrea Radu sa mearga.

Atat s-a putut anul acesta, locul 5 la general

Dupa ce imi trag sufletul la umbra, studiez clasamentul la family unde au participat Marius si Radu, studiez si tracking-ul, Marius e pe traseu si pare sa pedaleze spre finish, asa ca ma focusez pe realitatea imediata: mancare si socializare cu echipa si prietenii.

Cursa lui Marius a fost cu siguranta mai reusita. La start, de undeva din spate, facand echipa cu un Radu usor accidentat, pedaland cu o orteza ca sa isi protejeze degetul mic rupt si cu prietenii, relaxati, in spate. Apoi gonind ca vantul pana la Ghica unde au ajuns primii la cursa de 25 km. Si cum copilul mai avea chef de pedalat, tura doi pe portiunea Ghica-Snagov, in afara concursului, dar totusi suficient de bine si daca ar fi fost sa participe pe bune.

Socializarea dureaza pana la premiere, ba chiar si dupa, umplem din nou masina cu de toate si plecam spre casa, dupa un weekend plin: SUP si caiac pe Snagov, race warm-up prin padure si o cursa pentru fiecare, duminica.

Pana la urma am urcat cu totii pe podium si ne-am intors acasa cu o colectie buna de medalii

Citeste mai departe...

Marvin 2025

Maratonul Vinului a fost un concurs in familie, a doua oara cand facem deplasarea la Urlati in trei si cand fiecare isi gaseste o cursa pe puterile sale.

Personal, imi place sa merg la Marvin atat datorita faptului ca mi se potriveste ca profil (de fuga, fara elemente tehnice), cat si pentru ca fiind devreme in calendar, e un bun antrenament de intensitate pentru concursurile din primvara/ vara.

Din 2 participari in ultimii ani, 2 podiumuri la general

Cum Marius avea primul start pe ziua de sambata, la ora 9, decidem ca cea mai buna strategie e sa ajungem la Urlati inca de vineri seara si sa dormim la cort pe undeva pe prima urcare. Poate locul ales, langa o sonda de petrol ce a lucrat in surdina intreaga noapte, nu a fost cel mai idilic posibil, dar important este ca am dormit bine si ziua de sambata a inceput sub un soare generos, cat sa ne motiveze sa avem cu totii o zi buna, iar pe noi, adultii, sa nu ne prinda ploaia pe traseu.

Marius se aliniaza constiincios la start, pe un traseu de 4 kilometri, si acesta mai degraba de fuga decat tehnic si termina dupa 11 minute, pe un onorabil loc 3. Am apreciat-o atat pe fetita cu care s-a duelat Marius si care a venit pe locul 4 la general, cat si faptul ca anul acesta, s-au organizat boxe de start separate, in functie de distanta, haosul de acum 2 ani fiind doar o amintire.

Marius de la 8 ani e considerabil mai independent, dar si mai responsabil, comparativ cu Marius de la 6 ani, asa ca anul acesta avem incredere sa il lasam singur prin tot acel spatiu pietonal din centru, cu 2 locuri de joaca, standurile echipelor, mese cu mancare etc. O trotineta, casca, ceas, un rucsac cu niste mancare, niste apa, o bratara ca sa isi ia ce doreste de la bufetul ce se va instala dupa concurs la sosire, ceva jocuri in rucsac si un adult de referinta. Cam asa se traduce independenta la 8 ani.

In timpul asta, noi iesim la incalzire, iar apoi, eu una ma aliniez, din timp, la start, invatand si eu din greselile de acum 2 ani, cand am plecat prea din spate si am facut slalom pe urcare.

De data asta pozitia e ideala si cat timp rulam in spatele masinii de politie, imi croiesc drum spre Suzi si Miriam, si ma asez cat mai aproape de ele. Planul pe care il aveam de acasa era simplu: dau tot ce pot pe urcari, profitand de bicicleta usoara, incerc sa pierd cat mai putin pe coborari fata de Suzi. Anul acesta, dupa un an de tatonare cu un full suspension, am revenit pe hardtail, o bicicleta ce am constatat eu ca se potriveste mult mai bine genului de trasee pe care ma dau eu. O bicicleta rapida si fasneata, pe care recunosc ca abia asteptam sa o pun la incercare la primele concursuri din sezon. 

Pe prima urcare execut perfect planul, le depasesc relativ devreme pe Suzi si Miriam si nu ma uit in spate, focusandu-ma pe a pune un avantaj cat mai mare pana incepe coborarea. Am calculat ca daca fetele nu ma mai vad (si ajutata de profilul terenului) nu vor avea motivatia necesara sa apese pedala…

Prima coborare merge cumva cu trac. Simt ca trebuie sa ma asez cumva pe bicicleta, nu imi dau seama cat de mult sa fortez, eu avand mereu nevoie sa stau in control. La finalul coborarii mi-a povestit Suzi ca mi-a vazut tricoul si de acolo a inceput exact acea alternanta pe care o anticipasem de acasa. Eu pun distanta pe urcare, Suzi recupereaza totul pe coborare :).

In satul Rotari ajungem exact in aceasta formatie. Suzi prima, eu probabil la 1-2 minute dupa ea. Stiu ca de aici incepe un segment de KOM/ QOM pe care, la fel, il calculasem si unde voiam sa trag. Pe de-o parte, imi dau seama ca probabil Suzi va castiga cursa. Nu pot eu sa urc asa de bine, ca sa nu recupereze ea la vale. Pe de alta parte, strict pentru QOM imi convine aranjamentul acesta, caci vazand-o pe Suzi la orizont, ma motiveaza si viteza cu care ma apropii de tricoul de la Nomad ma ajuta sa imi cuantific cumva progresul (daca exista si cat de mare este). Mananc religios un gel planificat pentru acest moment, ma strecor ca o umbra pe trasa urmata de ea si distanta pare ca se reduce putin cate putin. Ajungem aproape una de alta la finalul urcarii, iar cand Suzi opreste in punctul de alimentare, trec din nou prima, fiind apoi depasita pe coborare. 

De aici nu mai sunt decat 2 urcari scurte si intre ele e si o bucata de plat pe un camp/ ogor atat de rupt, ca deja simt cum incepe sa ma doara spatele de la toate hurducaielile de pe traseu. Aici las putin pedala si desi o am pe Suzi in campul vizual, nu pot sa mai recuperez nimic din cauza terenului. La ultimul CP si inaintea ultimei urcari, voluntarii de acolo imi spun ca are 1 minut in fata. Prea putin ca sa mai faca vreo diferenta, deja incep sa ma intreb daca timpul de anul asta va fi mai bun sau mai prost ca cel de acum 2 ani. Simt cumva ca am mers in 2 viteze. O viteza pana la QOM-ul de la Rotari si o viteza inferioara dupa aceea. E adevarat ca ture lungi pe MTB nu am avut inca anul asta, dar am compensat la sosea. Gelurile le-am mancat religios si nu simt ca am gresit ceva la nutritie. Si o sa fie greu din iunie incolo la concursurile de 3-4 ore, asa se pare. Pana atunci trebuie sa fac ceva cu durerea de spate (aka sa lucrez focusat la sala pentru partea lombara)  si sa vad ce solutie gasesc din nou pentru inflamatia de la bolta plantara, care m-a lasat in pace vreo 3 ani, dar acum pare ca s-a intors. Foarte complicat cu anii din buletin…Sunt putin mai mult invidioasa cand vad ca Marius se culca seara rupt si obosit, iar dimineata nu mai are nimic. Imi lipseste in mod clar feelingul acela de "invincibil" de la 20 de ani :).

Cu toate gandurile astea, ultima coborare trece pe repede inainte si ajung la finish rapid, bucurandu-ma de o dubla NoMad la fete, un loc 3 la Marius, la copii, si tot un loc 3 la Radu la categoria lui de varsta.

A fost un weekend bun la Marvin !

Categoria 40-49 la traseul lung, masculin

QOM/ KOM

Categoria 30+ la traseul lung feminin

Si Feminin Open, alaturi de Suzi, Miriam, Cecilia si Cristina

Citeste mai departe...

Barcani Bike Race 2024

Un weekend cu 2 concursuri, weekend venit la finalul unui bloc de 5 saptamani cu 6 curse. Asa cum glumeam cu Suzi la incalzirea de dinaintea Campionatelor Nationale, blocul acesta de primavara ar putea sa fie un sezon in sine.

Weekendul a inceput la Barcani. Poate ca un concurs de mtb inainte de Campionatele Nationale nu era cea mai fericita alegere, dar mi-a placut anul trecut. Un concurs cu logistica minima, scurt, cu o atmosfera prietenoasa, si da, nu o sa ma ascund dupa degete, cu premii mari. Fata de anul trecut, cand noroiul i-a dezarmat pe multi, anul acesta numai praful mai ramane in ecuatie, asa ca participantii, motivati de lungimea abordabila, organizare,promovare etc nu au intarziat sa apara. Cu Salome la start, lupta pentru locurile 2 si 3 era deschisa intre mine, Diana Bolea, Roxana, Noemi etc. 

La final am scos maximul posibil din cursa asta, respectiv un loc 2 la open feminin

Ma pozitionez prost la start langa copiii Karinei, asa ca pe asfalt si pe prima urcare sunt nevoita sa apas pedala si sa intru repede in zona 5. Dar zona 5 nu ma mai sperie. Am vazut eu la Prima Evadare ca pot sa merg 1h30 asa :). Ma simteam mai nelinistita din cauza caldurii ce se anunta pentru miezul zilei, mai ales ca pentru a blansa bicicleta mai grea, decid sa merg cu un singur bidon si sa ma opresc pe la km 25 la un punct de alimentare. Dar nici caldura sincer nu a fost de speriat. Pe sus a adiat o mica briza, iar prin padure era umbra si relativ placut.

O pozitionare proasta la start, dar un start bun la final

Prima parte, comuna cu traseul scurt a fost una foarte rapida. 18 km si 57-58 de minute. Insa urcarile care contau abia de aici incepeau. Cea din zona cu Zagonul a fost imblanzita mult fata de anul trecut, niste drumege de pamant permitand o trasa in serpentine. Urcarea mare de 3 km mi-a placut si anul trecut, mi-a placut si acum, desi nu am mai depasit pe nimeni si jumatate de concurs m-am potrivit cu aceiasi baieti. Pe cand pedalam spre finish prin fanetele care stau sa se usuce, mi-am pus din nou in minte sa le reamintesc prietenilor cu biciclete sa vina in zona, caci se merita.

Asfaltul de la finish e o mica izbavire si imi place maxim sa calc pedala si sa storc si ultimii watti pe aici, cu gandul la Nationalele de maine.

La fiecare editie de Barcani Bike Race pare ca avem parte si de o poza de familie

Dupa cursa oamenilor mari a fost multa socializare, mancare, mult soare, sticle intregi de apa, cursa copiilor, alte sticle de apa si pahare de limonada si la final, o zi de vara autentica, plina de miscare.

Cursa lui Marius a fost cam asa: a plecat tare impreuna cu baietelul in tricou portocaliu, a ajuns sa se alerge de fapt cu un pusti de la Living Bike Faresin (care a si castigat), dar a fost fain ca a fost o cursa disputata pana la ultima pedala, in care baietii si fetele au avut de-a face nu doar cu cei 6 km ai traseului, dar si cu caldura de la ora 15...

Barcani Bike Race creste de la an la an. Organizarea e din ce in ce mai buna si am apreciat:

• Focusul pe care l-au avut pentru copii (cursele lor, mancare, clatite, loc de joaca etc).
• Marcajul bun, numarul de voluntari de pe traseu, disponibilitatea lor.
• Detalii precum: incadrarea in programul anuntat pe site, florile pentru fetele de pe podium.
• Implicarea intreprinzatorilor locali pe zona de gastro/ food.

Singurul lucru care ar mai avea nevoie de putin fine tuning e comunicarea inainte de eveniment. A fost clar peste cea de anul trecut, insa ea s-a facut exclusiv pe canalele de social media (Facebook in speta). Aici cred ca e necesar sa existe o sectiune separata (chiar si temporara) pe site-ul https://hailabarcani.ro/ unde sa se regaseasca toate detaliile legate de traseu, program etc.

Foto: Bogdan Alecu si echipa de organizare

Citeste mai departe...

Prima Evadare 2024

Primul sau al doilea weekend din mai stau de ani buni sub semnul a doua concursuri EcoMarathon si Prima Evadare. Radu cred ca a avut unul sau doi ani in care a mers sambata la alergat si duminica la bicicleta, asta intr-o vreme in care alergarea era sportul principal la noi in familie. Pentru mine a fost mereu ori una, ori alta, in functie de prioritati, evident. In 2010-2011 pe cand participam eu la Eco si prietenii mei la Prima Evadare, auzeam niste povesti epice cu noroi, ploaie, si mai mult noroi, schimbatoare rupte, pene etc. Nu imi doresc sincer sa prind nicio editie asa epica, chiar daca acum stiu, din interior, ca Daniel si echipa de organizare au mereu 2 trasee pregatite pentru ziua concursului -unul de vreme buna si unul de vreme rea, cum zic ei.  Mie imi place vremea buna si prefer sa ajung la finish cu praf in dinti si sare pe fata. 

In orice caz, sansa a fost de partea mea si anul acesta, la una din cele mai uscate editii, din cate povesteste lumea, atat de uscata ca au inceput glume legate de cisterne de apa varsate in zona numita La Crocodili.

Pentru 2024 ne decidem sa participam tot 3 si cu ajutorul lui Cristi asta e si posibil. Eu si Radu la cursa individuala, Marius face echipa cu Cristi, la Family, traseul de 25 km.

O familie de ciclisti, cum s-ar spune (by Andrea Cuculescu)

In orice caz, duminica dimineata ma aliniez cuminte la primul start al sezonului 2024. Asta cu primul start nu prea imi convine, as fi preferat sa nu incep cu Prima Evadare, insa nu s-au aranjat nicicum lucrurile pentru un concurs anterior. M-am uitat pe lista de inscrisi, m-am uitat la mine asa cum eram mucoasa dupa o saptamana de raceala si m-am consolat ca o sa fie un concurs greu. Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica. 

Startul la Prima Evadare iarasi mi se pare cu cantec, fiind unul foarte rapid si foarte aglomerat, pe o distanta considerabil de lunga -cel putin pana se traverseaza centura, daca nu chiar mai mult. Plec din fata, dar asta nu inseamna ca nu sunt alte zeci sau sute de baieti mai puternici decat mine. In mintea mea imi imaginam ca o sa sufar caineste doar pana traversez centura veche, sau cel putin asa imi aminteam eu de anul trecut. In realitate am suferit caineste 55 de lungi minute, pana la Palatul Ghica. 

Daca anul trecut cu hardtail-ul stiu ca mi-au placut drumurile lungi si batute de vant, anul asta mi-a fost foarte greu aici. La fata locului nu intelegeam de ce, desi cantam la suspensia aia, mai ceva ca la chitara, intre on si off. Simteam clar ca atunci cand o aveam deblocata ma incetinea. Cand era blocata bicicleta avea mai mult zvac, dar trebuia sa sacrific confortul. In hipoxia concursului identificam ca posibile cauze lipsa de antrenament/ concursuri anterioare si raceala dupa care inca ma recuperam cu suvoiae de muci in sinusuri si urechi infundate. Analizand mai la rece cred ca a fost totusi bicicleta, in 2023 mergand cu un hardtail usor, in 2024 cu un full cu 2 kg mai greu. Daca anul trecut era o placere sa alerg dupa plutoane, sa inchid spatiile goale, acum imi era uneori greu si sa ma tin de pluton atunci cand baietii accelerau. Pe primii 10 km m-am intrecut cu Diana Popsai. Cand in sfarsit reusesc sa depasesc si sa ma duc in fata, ajung in spatele unui grup la care duce trena Suzi. Cumva, ca fata, iti faci socoteala ca nu vei ajunge sa duci prea mult trena si marea arta e sa stii si sa poti sa stai la plasa. Sunt ultima din acest mic grupetto si dupa ce imi trag sufletul si beau o gura de apa, incep sa simt ca ma racesc si avansez mai pe la mijlocul grupului. E aici un tip mare in spatele caruia stau bine si care vocifereaza/ ii indeamna pe cei mai din fata sa se schimbe la trena. Nu stiu de ce nu o face chiar el...Dupa alte cate permutari, ajung a treia din grupetto si asa o recunosc pe Suzi...Mi se pare usor penibila scena, cu 10 oameni in spatele unei fete mici. Trec in fata, duc trena putin si ma apuc sa le fac semn si altora sa munceasca. Ne apropiem de locul unde traseul trece pe sub noua centura si aici, baietii din fata si eu dupa ei, facem brusc dreapta si gresim traseul. Noroc cu Suzi care e draguta si ne piuie,caci altfel mai mergeam ceva pana imi spunea ceasul ca am iesit de pe ruta.

Ba intr-un grupetto, ba alergand dupa ele

Revenim. O prind din urma pe Suzi pe segmentul cu stalpii de Telegraf. Imi pun in cap sa ii multumesc, dar hipoxica cum sunt nu imi e clar nici acum daca am facut-o atunci sau mai tarziu. In orice caz, cand iesim pe asfaltul de dinainte de Palatul Ghica si vad ca au fost doar 55 de lungi si foarte lungi minute, imi dau seama ca am facut o treaba buna. Portiunea rapida a cursei s-a consumat si acum fiecare incearca sa se pozitioneze cat mai bine pe poteca. In spatele meu se aud niste injuraturi si admonestari. Lumea preseaza, depaseste, desi momente vor mai fi suficiente...

Partea a doua a cursei e mai slow. Eu cred ca m-am aranjat cat de cat in plutonul potrivit si full-ul face minuni pe aici. Pedala se invarte rotund si mie imi pare chiar distractiv. Asta nu inseamna ca pe fiecare linie dreapta unde e rost de accelerat nu o fac, insa parca am trecut totusi intr-o viteza inferioara pe aici. Aleg sa tin track-ul pe ceas, ceea ce inseamna ca nu mai am cifre de puls, viteza sau timp, deci merg la feeling. La finish, desi feelingul zicea ca eram intr-o viteza inferioara, ceasul a inregistrat nu mai putin de 1h30 in zona 5 si 30 min in zona 4...

Incep sa apara si bornele de 10 si apoi cea de 5 km. Nutritia mi-a iesit aproape perfect. Am mancat toate cele 3 geluri din buzunar cand trebuia, apa am carat prea multa (imi ajungea un bidon), si muci iarasi am mancat cat cuprinde. E chiar complicat sa iti suflii nasul in cursa. Daca pe bucati drepte imi mai iese, ma trag in laterala, poate ma las la urma daca stiu ca pot recupera, pe poteca mi-am tras nasul la fiecare 5 minute...

Identific ultima portiune inainte de a iesi din padure de la recunoasterea de anul trecut. Trec calea ferata si intru pe asfalt. Picioarele sunt goale. Ma uit in urma si ma bucur ca nu e nevoie sa scormon dupa resurse pentru un sprint, sprint pe care cel mai probabil l-as pierde. Trec linia de finis pe 103 la general si oricat de rupta sunt, nu pot sa ma gandesc ca daca mai apasam putin pedala, puteam sa prind prima suta...Timpul e totusi cu 10 minute mai bun ca anul trecut. Un timp cu care anul trecut s-ar fi castigat...

Momentan nu vreau decat sa stau. Gasesc o banca (acum sunt inca multe libere) si respir. Apoi iau pulsul  clasamentului sa vad ce a facut Marius la Family si ma intreb ce face Radu, daca a abandonat sau nu, caci in primii 10 km l-am vazut reparand o pana pe dreapta drumului.

Si apoi urmeaza dulcea asteptare/ revenire/ socializare inainte de premiere. Sunt super mega multumita de cursa asta. Nici eu nu stiu cum a iesit asa de bine, dar e clar ca mie Prima Evadare imi prieste. Si as zice ca merg mai bine pe bicicleta comparativ cu varful de forma la alergarea montana :) .

Un loc 1 la  +36, dar mai mandra sunt de locul 2 la general (foto Ileana Voiculescu)

Si primul sprint pe care l-am castigat ever (foto Ileana Voiculescu)

Marius a avut si el povestea lui, pe care o sa o spun mai mult in imagini, recreata din crampeiele de

povesti adunate de la el si de la Cristi.

S-a trezit la 6 dimineata pentru ca avea emotii
(asa e cand bei apa dupa Mike si Radu)

S-au aliniat la start in spate

Au plecat tare (ca asa stie Marius sa plece) si au facut slalom printre participanti. La asta iarasi se pricepe bine, ca e mic si fasnet

Au continuat tare cam 10 km, pana i s-au terminat bateriie lui Marius

Si au ajuns la finis cu zambetul pe buze

Si cu un onorabil loc 2 (foto Ileana Voiculescu)

Foto: toti fotografii oficiali Prima Evadare

Citeste mai departe...

Avrig Family si o tura de mtb la Suru

Triada de MTB e mereu o ocazie buna de a petrece un weeend fain, plin de socializare, la poalele unui Fgaras care la vreme de primavara arata tare chipes. A fost un weeknd despre bicicleta, dar si despre un loc fain de cort, o seara si o dimineata calde si tihinte, alaturi de prieteni.

Sambata 13 aprilie-  La Suru cu bicicleta

Sa ajung la Suru era pe lista inca de cand s-a refacut cabana, dar era mereu prea departe pentru un hike. Insa fiind in deplasare la Avrig, pentru concursul de copii, cat timp Radu asigura asistenta la fata locului,eu mi-am desenat pe Strava un traseu ce parea (doar parea) ideal: urc din Sebes pe vale, cobor pe culme. Harta dadea sperante ca s-ar putea sa pot sta pe bicicleta pana la 1000 m. De acolo urca un push/  carry bike de 400 m pana la cabana. O Tampa cum ar veni :) . Adevarul e ca am stat pe bicicleta doar pana la 800 m altitudine. Apoi au urmat 200 m cumplit de anevoiosi. Drumul a fost distrus / acoperit de apele umflate de primavara si albia larga se cerea traversata in cele mai ingenioase moduri pentru a minimiza udatura la picioare. La final am facut echilibristica pe pietre, pe craci, pe busteni, pe lemne, am sacrificat piciorul drept si am tras bicicleta dupa mine / m-am folosit de ea pentru echilibru (dupa caz) la fiecare trecere de apa. "Norocul" era ca fiecare trecere presupunea atata bataie de cap, incat ajungea cumva sa pecetluiasca posibilitatea intoarcerii pe acelasi drum, caci nu aveam niciun chef sa refac fiecare echilibristica. 

Am infrant apa, in sfarsit!

Cand am ajuns in final in fundul vaii si ma credeam scapata de apa, am dat de muma carry bike-ului. Faptul ca poteca era o abruptenie taiata aproape drept prin padure e un detaliu. Dar era si destul de balauroasa, cu copaci cazuti si tot felul de ierburi care ti se incurcau de picioare si functionau pe post de capcane. Cert e ca am carat bicicleta 600 m diferenta de nivel, de mi s-a acrit. Am impins doar in ultimele 15 minute,cand ma apropiam de cabana. 

La Suru nu am pregetat. Era plin de branduse, dar le pozasem mai jos.  Un mesaj, un salam de biscuiti si de abia asteptam sa incep coborarea. Oamenii se uitau la mine putin cam ca la urs si habar nu aveau ca in cateva ore isi va mai face aparitia un alt biciclist (Suca), din sens invers. De la coborare trageam sperante, mai ales ca nu erau doar din curbele de nivel ale hartii, ci si din povestile lui Alex care alergase la deal pe unde voiam eu sa cobor. Si daca cu urcarea pe vale am gresit grav, coborarea a fost orgasm pe cerul gurii. Dupa primul kilometru putin mai anevoios a venit o poteca curata de flow care m-a dus lin pana in Sebes. Cumva mereu ma asteptam sa vina ceva mai complicat, niciodata nu s-a intamplat. Coborarea asta si rentalnirea cu Fagarasul brutal si salbatic de pe Valea Moasei au salvat tura si ziua si mi-au dat idei pentru o alta tura in zona (sper eu mai ciclabila).

Coborarea e mai mult prin padure, dar in poienita asta, am pregetat putin

Cat timp eu am fost pe coclauri, Marius si-a facut numarul la concurs, terminand pe un onorabil loc 5 din 46 de baieti la D1.

Foto: Tibi Hila, Traian Olinici si David Ramba

Sambata seara ne retragem impreuna cu Tudor, Andra si Victor la locul de cort dintre sate, pe care il stiam de anul trecut. Sunt putini oamenii care impart placerea de a petrece timp in natura, intr-un cadru cat mai aproape de natural, insa Tudor si Andra, prin natura activiatii lor sunt unii dintre ei.

Locul ne intampina cu aceeasi iarba verde ca si anul trecut, cu Fagarasul inzapezi pe fundal si promisiunea unei seri linistite. Rahatul de urs impastiat peste tot intra si el in discutie, dar trecem peste,  cu precautia de a pune toata mancarea in masina.

14 aprilie - Avrig, Traseul galben Family

Cum traseele de la Triada nu sunt chiar pe gustul meu, nici nu mi-a fost greu sa ii cedez ziua asta lui Radu si eu sa fac echipa cu Marius la traseul de family. In plus, recunosc ca pe mine una ma entuziasmeaza gandul sa fac echipa cu baiatul meu, mai ales ca daca  va continua sa se tina de treaba, in putini ani o sa pierd si ultimul gram de zvac si nu o sa pot sa ma mai tin dupa el pe eforturi din acestea scurte si intense.

Desi nu emiteam pretentii la podium, mi-am facut temele, am facut recunoastere ziua anterioara si stiam in orice clipa ce ne sta in fata si cat mai avem de mers. Ce nu stiam era insa cum va vedea Marius concursul, sau in orice caz, cei 18 km, pe un teren complet diferit fata de ceea ce aveam acasa, in ritm de concurs. Iar realitatea de la fata locului a fost fara indoiala, peste asteptari, cu un Marius concentrat si competitiv, cu pauze minime (si asta doar pentru ca nu l-am lasat eu sa mestece mancare solida in mers) si cu un ritm suficient de bun incat sa depaseasca chiar si oameni mari. Au fost 1h22 din care 1h18 in miscare si un ritm bun pentru un pusti de 7 ani care nu e el prea prieten cu urcarile. 

Foto Tibi Hila

Citeste mai departe...