Prima Evadare 2025

Scriam in jurnalul de anul trecut, ca oricum o dai, Prima Evadare nu are cum sa fie un concurs usor. 

"Prima Evadare nu e greu nici prin lungime, nici prin diferenta de nivel si nici prin cat de tehnic e traseul. Mie mi se pare greu pentru ca cere o conditie fizica buna. Iti cere sa mergi pe rosu de la start pana la finis (daca vrei un timp bun). Nu ai unde sa lasi bicicleta sa curga. Daca doar clipesti, risti sa pierzi plutonul in care esti si sa ajungi sa te lupti singur cu vantul de pe drumurile de macadam dintre Baneasa si Palatul Ghica."

Anul acesta m-am aliniat la start pregatita sa sufar. Si mi-am repetat asta vreo 30 minute, cat am stat in soare, pana sa se dea startul efectiv. Dar acesta a fost prima editie (din cele 3 la care am participat) unde nu am suferit nici pe departe pe cat de mult m-am asteptat. Si au fost si portiuni lungi unde nu am suferit deloc.

Asta pentru ca am reusit contra-performanta de a cadea la start. Si daca ratezi startul, la Prima Evadare se cam termina.

Prima Evadare are un start aglomerat si rapid. Pana ieri as fi zis ca nu se poate intampla nimic cand pleci din primele 5-8 linii, lumea stie ce are de facut. Dar o sa imi reconsider parerea.

Dupa ce s-a numarat si lumea s-a pus in miscare, un baiat din fata mea tot incerca sa clipseze. Dupa vreo 3 incercari esuate, am decis sa il ocolesc usor prin stanga, moment in care cineva a venit tare din stanga spate, m-a atins, am zburat de pe bicicleta, fix sub poarta de start. M-am cules repede de pe jos, mi-am recuperat in mod miraculos si telefonul care cazuse din buzunar (nu am verificat daca mai mergea, m-am bucurat ca nu a calcat nimeni peste el) si am incercat, cumva incet, semanlizand cu stanga, sa trag pe margine, ca sa imi indrept ghidonul. Reusesc in final si asta, ma urc pe bicicleta si incepe si cursa mea. Nu stiu cat timp am pierdut cu balbaiala asta, eu estimam 5 minute, Radu zice ca maxim 2, caci ei nu au trecut pe langa mine. Oricum, pe cand inca pedalam pe asfalt, incerc sa ma resetez. Top 4 nu mai prind. Ela, Suzi, Miriam si Diana sunt clar in fata. Intrebarea e cate alte fete mai sunt intre noi. Pe drumurile batute de praf spre Ghica merg cum pot. De cele mai multe ori sprintand intre grupuri si luptandu-ma cu vantul. Si chiar si atunci cand invart singura pedala pe drumurile prafuite si vantoase tot nu sufar cat am facut-o anul trecut. 

Pe langa autostrada

Ghica e un bun reper. Am aici cu 10-15 min peste timpul de anul trecut. Aproape ca nu mai sper nimic. Si totusi speranta reinvie cand la un moment dat, la intrarea in al doilea segment de padure imi pare ca o recunosc, din spate, pe Cecilia. Si Cecilia e la categorie cu mine. Si daca tot nu ma mai lupt pentru un loc 3 la general, macar pentru un podium categorie. O depasesc pe Cecilia la trecerea pe sub pod si continui sa vad pe cine mai prind. Sansele sunt slabe, Ceclilia merge bine, a venit bine anul trecut, iar fetele din fata sigur s-au lipit de plutoane bune de baieti (sau eu una asta as fi facut).

Merg partial solitar, partial in diverse mici grupuri de baieti pe portiunile de viteza unde anul trecut a fost ceva segment de sprint. In urmatorul segment de padure insa ii vad tricoul lui Miriam. Mai avem minim 15 km pana la finish, deci timp suficient. Depasesc pe la niste noroaie, insa nu am timp si teren sa pun distanta caci intram pe ultimul segment de padure, unde se merge ca la tura. Am in spate un concurent care se tot agita, dar literalmente, daca nu vii din XCO, nu ai pe unde sa depasesti. Se incearca niste depasiri, se castiga 2 pozitii, se aterizeaza in balta (din fericire nu eu :) ).

La Crocodili eram deja un grup compact de 15-20 de persoane

Pe aici am timp sa rememorez concentrarea si suferinta de anul trecut. Azi e ca la o tura cu prietenii. Alte minute pierdute, dar momentan eu vreau sa castig in fata lui Miriam. Iesim la calea ferata, acum frumos amenajata si apoi, pe ultimul kilometru de asfalt fac ce stiu mai bine. Bag capul in pamant si apas in pedala. Depasesc ceva baieti, respir greu, doare asa cum probabil ar fi trebuit sa doara tot concursul si termin cu probabil cel mai slab timp din cele 3 editii la care am participat. Si cu sentimentul ca pot fara probleme sa pedalez pana la Bucuresti sa recuperez masina daca nu vrea Radu sa mearga.

Atat s-a putut anul acesta, locul 5 la general

Dupa ce imi trag sufletul la umbra, studiez clasamentul la family unde au participat Marius si Radu, studiez si tracking-ul, Marius e pe traseu si pare sa pedaleze spre finish, asa ca ma focusez pe realitatea imediata: mancare si socializare cu echipa si prietenii.

Cursa lui Marius a fost cu siguranta mai reusita. La start, de undeva din spate, facand echipa cu un Radu usor accidentat, pedaland cu o orteza ca sa isi protejeze degetul mic rupt si cu prietenii, relaxati, in spate. Apoi gonind ca vantul pana la Ghica unde au ajuns primii la cursa de 25 km. Si cum copilul mai avea chef de pedalat, tura doi pe portiunea Ghica-Snagov, in afara concursului, dar totusi suficient de bine si daca ar fi fost sa participe pe bune.

Socializarea dureaza pana la premiere, ba chiar si dupa, umplem din nou masina cu de toate si plecam spre casa, dupa un weekend plin: SUP si caiac pe Snagov, race warm-up prin padure si o cursa pentru fiecare, duminica.

Pana la urma am urcat cu totii pe podium si ne-am intors acasa cu o colectie buna de medalii