GR 14- Editia la care Zagonul si-a cerut tributul

GR13 a fost o poveste atat de frumoasa, incat am simtit cu toatele ca trebuie sa incercam si versiunea din 2024. Versiune care ne-a adus cu picioarele pe pamant si a inclinat balanta GR-urilor in echipa de fete la locul potrivit. Echipa a ramas in mare aceeasi ca anul trecut cu exceptia unei rocade intre Diana si Suzi. Cu Rose mult mai antrenata si cu Suzi alaturi, calculele spuneau ca sunt sanse ca totul sa mearga snur. Ne rotim la trena, facem o singura pauza dupa Zagon, mergem conservativ prima suta si ne pastram energie si pentru ultimii 60 de kilometri,  cei mai grei ii estimam eu, din cauza vantului din lateral si din fata estimat in prognoza. Am urmarit meteograma si hartile de vant 2 zile la rand si mi-as fi dorit sa dam o estimare mai pesimista a timpului final, ca sa plecam mai devreme si sa avem parte de mai putin vant. Insa Ovidiu si Albert, convinsi de prestatia de anul trecut ne-au repartizat o plecare tarzie, la 9.37, ceea ce garanta vant si caldura in ultimele 2 ore. Personal mai aveam o problema. Lipsa turelor de anduranta de anul asta. Nu cred ca am avut nimic de 100 km si din cauza asta stiam ca o sa doara. Poate nu totul, dar ceva o sa doara. Anul trecut, cu suficiente ture de 100-125 km in picioare, stiam ca pot sa termin GR-ul si singura. Anul asta stiam ca singura nu imi mai iese si cheia era echipa. Tot echipa e si motivul pentru care in multe situatii strangi din dinti si mai invarti inca o pedala, si inca o pedala, indiferent in ce pozitie a plutonului te gasesti. Fie ca te convingi ca poti sa mai duci trena un kilometru, fie ca incerci sa inchizi un gap, sau ca pur si simplu nu iti propui decat sa tii pasul, pentru echipa suferi infinit mai mult decat ai face-o daca ai fi singur. 

Si tocmai pentru ca anticipam ca va fi suferinta, ignor afirmatiile matinale ale lui Radu care ma intreaba ce fac cu 4 geluri, ca asta e tura in care mergi cu mancarea pe care o cumperi de la magazin de pe drum. 2 geluri intra in buzunare pentru prima parte, 2 pe bicicleta, pentru a fi folosite dupa Zagon. Am avut la mine de toate (servetele, pastile de sare, claritine), doar nurofenul pentru Elena mi-a lipsit, desi il pusesem in lista mentala :( .

Watt's up ladies la GR 14

Ne strangem la Coresi cu vreo 40 de minute inainte de start, ne indulcim cu bunatatile din oferta de prajituri si pornim la drum cu moralul sus. E nevoie de un vibe bun cand vorbim de o tura atat de lunga. Kilometrii pana la urcarea de dupa Magherus merg fara incidente. Fata de anul trecut insa nu prindem nicio echipa din urma (depasim o echipa cu pana in Harman, suntem depasite de o echipa). Pare ca suntem intr-o bula numai a noastra. 

Si prima bucata de gravel merge fara incidente si daca dorinta Danielei e sa fim ferite de incidente/ cazaturi, mantra mea e sa nu facem pana.

De a doua urcare din traseu,cea de dinainte de Valea Mare si uitasem, pe cuvant. Dar o facem conversational. Gravelul de dupa merge si el intins. 

Photo-shooting

Start

Un aranjament perfect pentru prima portiune de gravel

Si niste fete faine rau

Incepem sa prinde echipe din urma

Ne bucuram de vant de spate prin Barcani si respectam dorinta Elenei de a nu opri pentru realimentare inainte de urcare. Plec in fata cu Daniela si Rose, cu intentii diferite. Rose are nevoie de o pauza la padure, noi ne calculam ca daca punem putin avans fata de fete, oprim la magazin, luam apa si cola si scurtam pauza de realimentare. Totul merge conform planului pana in varful urcarii unde Ovidiu ne spune sa coboram cu grija. Stiam de la sedinta tehnica de pietrisul nou turnat si inca netasat doar ca pietrisul cu pricina nu era uniform. Aveai bucati bune unde parea ca poti sa lasi bicicleta sa curga, iar apoi intrai pe neasteptate intr-o zona cu pietris unde se afunda roata si unde, daca ciupeai frana, risca sa fuga spatele. O patesc pentru prima data destul de devreme si decid sa merg incet si foarte incet. Pe la jumatatea coborarii le aud pe fete din urma (semn ca am mers foarte incet), dar o prindem si pe Daniela care cazuse si se julise destul de serios la cot si la genunchi.  Suzi decide sa urce cu ea pana la o masina de Crucea Rosie oprita mai sus, ca sa curatam si sa dezinfectam (inteleapta decizie, kudos pentru Suzi), noi restul coborand spre magazin. La un pod alt incident, in cealalta echipa de fete...Iar la magazin lume gramada, Elena cumpara ultimele 2 sticle de ala plata, iar Cola primim de la baieti.

Suzi ajunge singura pentru ca Daniela nu se simtea bine si era mai sigur sa plece cu o masina spre Brasov. Oricat de mult te bruiaza pierderea unui om, ratiunea e clara si puternica. Suntem la cuca-macaii, la 80 km de Brasov, oricum trebuie sa ne intoarcem acasa. Asa ca ne adaptam, literalmente din mers. Cum niciuna dintre noi nu suntem asa puternice ca Daniela, iar intoarcerea se anunta a fi greoaie din pricina vantului, decidem sa ne rotim des la trena ( la 2 minute). Si incepem, din nou, sa lasam kilometrii sub roti. E adevarat ca parca cu mai putin aplomb si intr-o viteza inferioasa, dar mergem totusi inainte. Eu una respir usurata dupa ultimul gravel. Nicio pana. Infrunt cu stoicism vantul de fata spre Sfantu Gheorghe si de aici, ma vad ca si acasa. Pe urcarea de la Valcele, dar mai ales de la Araci la Brasov scoatem asul din maneca. Iar asul, tura asta are si un nume- Rose. Si duce Rose trena, cu atat stoicism si atat de bine compusa, de Ovidiu si Albert mai ca ar varsa o lacrima de bucurie, daca ar fi cu noi. Fixez pe retina o imagine a noastra, intre Bod si Sanpetru in care mergeam intr-o formatie foarte faina, putin intercalate, un fel de tunel aerodinamic pentru Elena, pe care Suzi o aranjase in locul strategic din micul nostru grup. Imi e cald si imi e greu. Alung din minte gandul ca maine ma duc la concurs. L-am alungat tot GR-ul, sau oricum, de indata ce am intrat in filmul asta si am ajuns roata 2 in spatele Danielei. Anul trecut, cand treceam pe la Afi ma bucuram ca am scos un timp nesperat de bun. Anul asta, mi-a fost mai greu, asa ca ma bucur ca se termina, ca in sfarsit stau la umbra si beau apa rece si nu ciorba din bidon. Baietii ne primesc frumos, atmosfera e faina ca in fiecare an, iar primele 15 minute in care pot sa arunc cat colo papucii si sa stau in picioarele goale, imi par divine.

Spre Valcele

La finis era destul de terminate, dar tot ne-am pus zambetul pe fata

Si o spun din nou, ca si anul trecut. With these ladies I would go to the moon and back.

Foto by: fotografii oficiali, Traian Olinici, Suzi, Radu