1-4 dec Piatra Craiului-Curmatura

Componenta echipei: Corina, Adi, Andrei si eu.

Deschid usa si imi sare in brate Pisuc. Apoi fiecare nu stie cum sa sa bucure de venirea mea. Doar tata cu simtul sau analitic ma citeste si ma intreaba daca mi-a fost dor de ei. Iar eu in ipocrizia mea raspund ca da ! Adevarul insa este crud. Nici nu le-am simtit lipsa. Si asta nu pentru ca nu i-as iubi imens ci pentru ca se gaseau in Bucurestiul in care duminica mi-a fost atat de lehamite sa ma intorc. Aveam sa ma trezesc din nou dimineata si sa admir un alt bloc din beton in fata ferestrei, sa merg pe strada spre facultate si sa inspir fum de "Carpati" ,sa ascult prelegerile unora care se vor invatati despre cum trebuie sa faci un proiect mare care sa mearga pe hartie. Nu mi-a fost dor de loc de "Micul Paris" caci pentru 4 zile am trait in micul meu Paradis. Mi-am regasit Craiul pe care l-am parasit cu brutalitate si fara regrete vara trecuta, dupa o expereinta dureroasa prin lumea sa de piatra.

Am fost in paradis

Am plecat dimineata pe 1 decembrie cu personalul de 6.11, in care era la fel de frig ca si afara. Doar inimile ne erau calde, ochii erau rosii de nesomn (caci fiecare a trebuit sa-si oragnizeze treburile), stomacul gol si rucascaul greu. Trenul se prelinge incet de-a lungul sinelor ce ne poarta in ritm sacadat spre Ploiesti. Si apoi mai departe, spre Universul meu drag, muntele. Platoul Bucegilor se zbatea impresurat pe toate partile de valurile de ceata. Mergem mai departe. Brasovul, un oras mohorat. Nu se simte nicaieri atmosfera de sarbatoare. Bartolomeu. Liniste. Autobuzul nu e aglomerat. Bran, Rasnov, Zarnesti. Orasele sunt incremenite nu de greutatatea istorica a zilei, ci de dificultatea fiecarei zi in parte. Una dupa alta se scurg molcom si inseamna o noua fisura in casa darapanata sau un nou rid pe fata batranei care priveste autobuzul de la poarta. 1 decembrie nu a insemnat decat cateva tricoloruri arborate pe aici pe colo.

Capatul drumului. De aici incepe drumul forestier spre Fantana lui Botorog...Criminalii padurilor isi continua opera. Bustenii sunt transati de-a dreptul pe marginea drumului forestier. Caii trag din greu la caruta plina de buturugi, simtindu-se complicii oamenilor. Mergem repede ca sa scapam de civilizatie. Bariera de la inceputul Prapastiilor este poarta noastra de evadare. De acum putem respira linistiti aerul greu si umed, sa managiem stanca rece, sa cautam linia pitoanelor si sa descifram nume hazlii de trasee de escalada.

Prin prapastii

Inca suntem impresurati de o toamna tarzie. Cateva frunze mai atarna galbene, ofilite si zbarcite in copaci. Pe jos pamantul e inghetat, dar pas cu pas se acopera de zapada. Pana la Curmatura padurea si natura raman nemiscate, immobile, severe si ingandurate, speriate si infiorate de venirea iernii. La cabana e liniste. Mancam si ne grabim sa punem cortul caci incepuse sa ploua. Se inserase deja si l-am ridicat "in stil NATO" (cum a zis Adi) , in 10 min un cort de 4 persoane a fost in picioare, montat si ancorat temeinic in pamantul devenit bocna. Ne ducem bagajul in "apartament" si luam chitara. Ma uit cu drag la griful ei. Au trecut mai mult de 3 ani de cand nu am mai avut o chitara la noi in grup. Dar asta nu e un impediment, din contra, dorinta e mare. Astfel stam pana la 11 in sala de mese si cantam de doua ori cel putin fiecare cantec.

Andrei e in forma

Eu cu Corina ii dam inainte, Andrei ne tine isonul si nu ne goneste din sala de mese decat ora inchiderii caci pe la 10 ramasesm deja singuri pe acolo. Desi ne era un somn crunt, noaptea nu a fost o izbavire pentru nici unul din noi. Eram obositi, prea obositi unii ca sa mai poata inchide ochii. Stateam intinsa in sacul de dormit cu Andrei in stanga mea bolborosind in somn (prietenii stiu de ce) si cu Corina in dreapta treaza si ea. Cate un fior de frig ce razbatea pe la spate, pe sub izopren ma face sa ma infior si sa ma cocolosesc mai tare in sac.

Se lumineaza in sfarsit de ziua dar din pacate rasaritul mult asteptat se topeste printre ceata deasa. Nici o raza de soare nu razbate prin perdeaua densa. Creasta ramane undeva intangibila, imposibil de zarit. Mai dormim putin caci altceva mai bun de facut nu avem. Pe la 11 ne facem bagajele si plecam spre Saua Crapaturii si de acolo incet incet spre Varful Turnu. A mai urcat cineva pe acolo, caci era poteca taiata. Profitam si noi si mergem bine (mai putin Andrei care se resimte dupa seara trecuta) . Cand iesim din padure insa ne loveste un vant nebun care ne arunca zapada in fata. Ceata intregea paleta de supraoferta a muntelui. Bine macar ca nu eram pe creasta acum...

La unul din lanturile spre varful Turnu

Dupa ceva fotografii ne hotaram sa ne retragem. Caldura Curmaturii ne chema ca un magnet precum si conserva din rucsacul Corinei...

Pe la 16.45 ne plictisim sa stam inauntru, asa ca plecam amandoua spre Ascutit. Si acum avem noroc caci poteca era din nou taiata (acum in coborare) si ne miscam repede. Ajungem la 1 h de refugiu si facem cale intoarsa caci se inserase si nu era cazul sa le cream probleme baietilor. Coboram la frontale si la 5 si ceva suntem din nou in cabana. Seara spiritele au inceput sa se incinga. A mai venit un grup mare de la un club si sala de mese s-a umplut.Pe la 9 iesim o ora la un foc de tabara si cantam. Fum mult, caldura putina, fulgi mici si umezi care cadeau peste foile caietului de cantece, o banca inghetata si totusi buna dispozitie -singura care intretinea vocile si sufletul calde (si mainile lui Andrei in miscare pe griful chitarii). 

Foc, fum si fulgi

Oricat incercam insa sa fugim de noaptea ce se lasa intunericul sta in firea lucrurilor. Din nou cort, din nou umezeala si fiori pe spate... Pentru ziua urmatoare aveam planuri mari. Vroiam sa plecam dimineata spre Piatra Mica iar dupa-amiaza sa ne urnim toti spre Saua Padinii Inchise.

Dar nesomnul si-a artat coltii abia pe la 6.30 dimineata cand eu si Andrei nici nu ne-am miscat din saci. Era placut inauntru si cam prea frig afara. Nu ne-a interesat nici rasarit,nici vizibilitate - nimic.

Poate doar daca ne dadeau Corina si Adi ( matinali din fire) cate 1 pereche de scobitori ca in Tom si Jerry. Ma inghesui in Andrei, pe izoprenul lui si dormim pana la 9. Cand in sfasit ma hotarasc sa ma scol si ajung in sala de mese la un "buna-dimineata" somnoros mi se raspunde ca dimineata a trecut demult. Dar de unde... Pentru mine in vacanta si la 11 tot dimineata e! 

Si e chiar o dimineata frumoasa

Mancam si la 11.30 plecam spre Poiana Zanoaga. 

Voiosi pornim la drum

Astazi totul e diferit. Lumina, claritate, creasta pe care se scurg fuioare de ceata. 

Bucegii vazuti din Poiana Zanoaga

Close-up

Si vecinul de peste drum-Craiul cand senin

...cand imbufnat

Si noi urcam incet prin padure...Dupa ce depasim noroiul si mazga de pe jos si intram in imparatia zapezii suntem parca teleportati intr-o lume de vis. In spatele mizeriei de la suprafata, cauta si vei gasi filonul de aur. Sau puritatea zapezii care apleaca crengile brazilor sau decoreaza conurile mici care si-au pus caciulite de vata. Pe aici pe colo cate o deschizatura colorata de razele soarelui care se topesc in lumina sidefie a cerului nesperat de clar. 

Spre depresiunea Brasovului

Iesind din padure si ajungand langa Crucea de pe Piatra Mica o panorama larga se desfasoara in fata ochilor. Doar vantul plimba norisorii de pe-o parte pe alta intr-un dans nebun al chipurilor de ingeri zugravite de Dumnezeu in dimineata aceea pe bolta. Soarele ii priveste duios, cu ochi stralucitor de bunic ingaduitor. Totul e mai sfant si mai pur, zapada mai curata, verdele jenepenilor mai inchis, crucea mereu rece ascunzand in ea amintiri si rugaciuni spuse in gand de cei care au timp sa aplece capul si sa se gandeasc la cei care nu mai sunt.

Plecam mai departe spre Vf Piatra Mica dupa care incepem coborarea.

Eu si Corina

Andrei

Sectiunea echipata cu lanturi nu dureaza mult si iata-ne din nou in Saua Crapaturii. Acum din fericire se vede frumos valea Crapaturii si Acul Crapaturii.

La baza urcusului

La belvederea din Saua Crapaturii

Nu mai are sens sa coboram pe marcaj caci stim cu totii poteca, asa ca o luam direct spre Curmatura. Ajungem odata cu primele raze ale apusului, prilej pentru noi sa mai prelungim putin nerabdarea gurilor si sa ne mangaiem sufletul cu nuantele de mov, albastru, rosu, roz, galben, oranje.

Ingerii in joaca lor au varsat culorile maestrilor si acum se sterg pe o bucata de cer ca nu cumva vre-un Picasso sa le observe nazbatia. Craiul partas si el se inroseste de rusine, Ascutitul si Timbalele s-au aprins in nuante de rosu pe care filmul lui Andrei le sursprinde cu promtitudine.

Un spectacol gratuit, cu care natura ne-a rasplatit asteptarea de atatea zile. In cabana este acum mare agitatie.

Este plina pana la refuz si ne facem si noi loc cu greu la o masa. Mancam, jucam un Whist, imi iau impreuna cu Corina o cana cu vin cu care ne luptam amandoua vre-o jumate de ora dupa care ne strangem catrafusele si plecam in cort unde cantam pana la 11 sub impulsul vinului care ne-a incalzit. Urmeaza ultima noapte de la Curmatura. Incerc sa negociez sa mai ramanem o zi cu toate ca stiu ca fiecare avem treaba prin Bucuresti, pe care am amanat-o ca sa iesim astea 4 zile. Nu tine. Acum parca nu mai era asa frig (ne-om fi obisnuit noi) iar vinul da drumul rasetelor si povestilor. Genele nu vor sa se inchida, fereastra sufletului e mai treaza ca oricand caci ne simtim atat de bine unii cu altii.

Ultima zi...Sculare la 6.30. Bagaje, uscat de cort, mancare, pregatiri. Ultimele vorbe bune la cabana si asta e...

Un mesaj pertinent de la cabana

Poza de grup

Plecam spre Poiana Zanoaga. Craiul e mohorat si imbfunat in dimineata asta si nori negri coboara spre poale. 

Craiul in neguri vazut din Poiana Zanoaga

O sa ploua e clar. Ajungem nesperat de repede la Fantana lui Botorog si de acolo in Zarnesti unde era mare agitatie caci era balci. Un sofer de microbuz se tocmeste cu noi sa ne duca pana in Brasov. 

Ploua ploua ploua

Cobram in Bartolomeu si luam autobuzul spre Gara, iar acolo prindem in ultimul minut, alergand pe peron trenul de 12.55 spre Bucuresti. Am sperat cu totii ca vom avea o calatorie linistita dar n-a fost asa. La Timis urca un grup de cerecetasi cu care cantam ceva Phoenix pana la Busteni unde incepe nebunia...Un tumult de oameni se inghesuie pe culoare. Voia buna dispare si transpiratia incepe sa curga siroaie amestecata cu fum si praf de tigara. Bine macar ca am scapat de manele. Acum regret ca nu am luat trenul de patru. In gara o exclamatie reda fidel aglomeratia: S-a spart cumva conducta?. Atata nebunie n-am mai vazut de asta vara de cand veneam de la mare cu trenurile arhipline Mangalia-Bucuresti.

Andrei, sfarsit nu mai are decat o dorinta ca si noi ceilalti. Sa gasim pentru sarbatori o cabana retrasa, fara nebunie, cu un cabanier de treaba, cu foc in soba, liniste, zapada si miros de brad si ciocolata calda:

"Sa trosneasca lemne-n foc
Si sa vina multa noapte
In pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte

Si sa ninga nins de nori
Pan la streasina si peste
Si in scaun sa adorm
Ca de-un drog si de-o poveste."

16 Ecoul - Din copilarie

Foto by Andrei