joi, 7 iulie 2022

Transfagarasan Challenge si KOM Paltinis


In sfarsit a fost din nou bine. Dupa gustul amar de la Vidraru, aveam nevoie de o prajitura cu multa crema (preferabil de ciocolata) si ea a venit deghizata sub forma celor doua concursuri de sosea de la Sibiu, dedicate amatorilor, ce acompaniaza Turul Ciclist al Sibiului: Transfagarasan Challenge si King of the Mountain (Paltinis). Amandoua la prima participare pentru mine.

La Transfagarasan m-am inscris inca din 8 martie, cand oamenii au avut  ceva reduceri pentru fete si am facut-o pentru ca Radu mi-a laudat editia din 2021. Trebuie sa recunosc ca si in 2022, totul a fost la superlativ, de la ghidul participantului, foarte bine construit, trecand prin logistica de a duce bagajele concurentilor sus la Balea si terminand cu punctualitatea festivitatii de premiere (care la multe concursuri e mereu decalata/ amanata comparativ cu programul anuntat initial).

Au trecut ceva ani de cand nu am mai pedalat pe partea nordica a Transfagarasanului si recunosc ca vizualizam si simteam, cu zile bune inainte de cursa, momentul acela in care iesi din padure si vezi intreaga vale a Balii, cu telecabina cocotata undeva departe si cu serpentinele drumului spanzurate cumva deasupra capului. Acum, daca o sa si am ochi de vazut si suflet de admirat, ramanea de vazut.

De cand cu participarea la cursele de MTB am invatat sa ma asez mai in fata la linia de start, caci se merge mai putin haotic si riscul de accidentare e mai mic. De fapt, de primii kilometri de start neutralizat, din Albota pana in Cartisoara imi era cumva cel mai frica, deoarece acolo se putea intampla orice si o clipa de neatentie putea sa insemne accidentare sau bicicleta stricata si concursul se incheia inainte de a incepe. Asa ca rulez preventiv, incercand sa imi las spatiu de manevra raportat la omul din fata mea. Clar mai am de invatat la capitolul pozitionare in pluton...
500 de oameni aliniati la start (foto - organizatori)


Din Cartisoara, asa cum ma asteptam, toti dau pedala ca apucatii si eu intru rapid pe rosu. Eram oricum consolata cu aceasta stare de fapt si stiam din sfaturile primite de la Radu, ca in primele 10 minute trebuie doar sa strang din dinti, sa stau cu un pluton cat mai bun, ca mai apoi sa ma asez undeva la FTP pentru o jumatate din cursa si putin sub FTP pentru ultima jumatate. Teoretic apa din bidoane, cele 3 geluri din buzunar si temperatura normala, de munte, cu care sunt obisnuita de acasa, ar trebui sa imi permita sa merg asa cum imi place mie. Rotund, constant, fara ruperi de ritm. Acasa imi calculasem un loc 4 la open, cu Anca si Alexandra in fata mea si o pozitie de buffer pentru cine stie ce supriza. La linia de start am revizuit putin asteptarile pentru ca a venit si Ela, asa ca un top 4 era best of, realist putea sa fie la fel de bine si un top 5. Asa ca era esential sa merg bine in plutonul meu de baieti, caci pe primele fete nu le-am mai vazut dupa start. Desi nu e un grup compact, exista mereu o roata de care sa te agati, daca te tine inima, te tin plamanii si te tin picioarele. Sunt si foarte multi oameni care sunt in afara concursului, profitand de faptul ca este inchis drumul. Pare asa, un fel de sarbatoare a ciclismului de sosea si pana la Balea Cascada, chiar imi place. Imi iau gelurile dupa ceas, asa cum le-am calculat si recalculat din mers, insa incepe sa ma enerveze calitatea drumului, caci pe multe portiuni stratul de la suprafata a fost raschetat, asa ca e mai mult de munca si sunt mai multe zdruncinaturi. 

Prin al doilea punct de alimentare, de la stana, trec din nou ca vantul si ca gandul si decid sa iau ultimul gel la borna cu 3 km. Cochetez chiar cu idea de a mai arunca niste apa din bidon, caci pe sus e racoare si nu o sa consum mai mult de cateva guri pana la sosire. Totusi decid sa ma concentrez pe pedalat. In spate nu se vede nicio fata, in fata, la fel. Insa nu are sens sa ma lungesc, cu cat apas mai hotarat pedala, cu atat termin mai repede. Sar din nou peste FTP, dar acum e greu. Ultimul kilometru e de fapt cel mai greu, nu datorita pantei, care s-a indulcit considerabil in partea finala a catararii, cat mai ales din cauza oamenilor de pe margine care te incurajeaza si fata de care ai datoria morala sa mai tragi putin de tine, inca putin, pana la urmatorul grup si apoi inca putin pana la linia de finis. Efortul de final ma lasa cumva fara suflare, cu o senzatie de voma in gura, asa ca trebuie sa stau 1 minut cu capul pe ghidon sa imi revin. Poate as sta mai mult, dar creierul preia controlul si ma pun in miscare catre duba cu bagaje, pentru a-mi recupera rucsacul si a trage niste haine groase pe mine, caci la Balea burniteaza usor si e considerabil de frig atunci cand te opresti din miscare. E fascinant cum partea rationala castiga in 99% din cazuri si oricat de obosit ai fi, corpul executa instructiunile. 

Clasamentul e exact cum l-am anticipat de acasa, timpul e apropiat de ce a profetit Radu, asa ca da, sunt multumita si dupa ce se opreste ploaia, merg sa "sarbatoresc" cu putina liniste pe malul lacului. 50 de metri sub drum nu se mai aude aproape niciun fel de galagie, sunt putini oameni si din fericire, oameni care nu fac parte din categoria ghiolbanilor care nu lipsesc de la Balea. Azi nu e nici balci, nu e nici muzica, e Balea asa cum ar trebui sa fie in mod normal.

Dupa premierea suprinzator de punctuala (kudos pentru asta) coboram rapid, cat de mult putem, pentru ca vrem sa ajungem cat mai repede in Sibiu sa ii degrevam pe parinti de Marius cel plin de energie. Prindem rutierii exact la intersectia cu drumul care merge la Albota si totul se consuma in 2 minute. Cu siguranta nu sunt eu un ciclist suficient de impatimit, caci nu inteleg de ce te-ai duce ca spectator la marile tururi, doar pentru cateva minute de actiune...

Date aici
Podiumul la 30-39 (foto-organizatorii)

Si Valea Balii, la coborare, dar ma jur ca arata la fel si cu 4 ore inainte


KOM/ King of the Mountain (Paltinis)

KOM-ul de la Paltinis este un alt concurs adiacent Turului Ciclist al Sibiului, de fapt pe vremuri era singurul eveniment pentru amatori care insotea concursul profesionistilor, doar ca intre timp a aparut Transfagarasan Challenge, cu un marketing foarte bun si cu vizibilitate mult mai buna, astfel incat, in editia de anul acesta abia daca erau inscrisi 150 de participanti, iar la start ne-am strans probabil cam 100 de oameni. Totusi premiile la KOM-ul e la Paltinis erau mai mari ca cele de la Transfagarasan, asa ca asta era o motivatie suficient de buna sa incerc sa urc bine si astazi. Desi Paltinisul nu e chiar asa departe de Brasov si de fiecare data cand am ajuns acolo cu MTB-ul m-am intrebat cum intra urcarea asta pe cursiera, nu am facut-o niciodata. Profilul era destul de clar. Ceva mai abrupt prin padure, ceva mai lin pe ultimii kilometri. Un efort punctual de 50 de minute in care ori mergi bine, ori pleci acasa.

Iesi la incalzire si Radu imi face strategia: prima parte stai cat poti de mult peste FTP, apoi cobori la FTP si stai acolo. Simplu. Sa vad daca imi iese si executia. La feminin, daca nu apareau suprize, eram doar eu si Iana Baltes. Pe Iana o urmaresc indirect prin mama ei si sincer nu aveam nicio problema daca va castiga ea. Nu e treaba usoara sa te tii de ciclism si de scoala in acelasi timp, mixul asta inseamna si bucurii si sacrificii si le admir pe toate fetele tinere (cadete, junioare si U23) care reusesc asta, mai ales ca ciclismul feminin este foarte putin sustinut in Romania. 
Cu Radu la incalzire

Se pleaca fara tam-tam ori DJ, dar se pleaca tare, la sprint si adevarul e ca Iana sprinteaza mai bine ca mine. Nu, nu picioarele obosite dupa ziua de ieri sunt de vina, ci abilitatile mele inexistente de a sprinta. Daca Iana nu se arde pe final, asta e. Dupa ce se aseaza putin oamenii, incepe sa mearga si la mine pedala si serpentinele se scurg una dupa alta. Imi place la nebunie ca e racoare si pedalam cu totii din umbra in umbra. Trasa ideala ne interesaza mai putin, serpisorul se scurge pur si simplu prin zonele umbrite. Wattii arata bine si ma intreb mereu cum de unele zile sunt asa, inexplicabil de bune, si in alte zile de la care ai asteptari, nu se leaga nimic.

Iesim suprinzator de devreme din padure si incep sa ma tem ca o sa ma loveasca in cap caldura. Asa ca deschid preventiv tricoul, cat pot de mult, pentru un maxim de ventilatie.

Bucata de fals plat am abordat-o prost. Daca as mai avea o fisa as strange si mai tare din dinti pe prima parte, numai ca sa stau in roata unor baieti care sa ma traga pe aici, caci o plasa ar fi de mare ajutor. Pedalatul asta singur e contra-productiv, dar daca sprintez dupa baiatul din fata ma tai, sa ma las sa alunec mai in spate nu are sens, caci nu mai e chiar asa de mult, Arena Platos se ghiceste deja in departare. Astfel incat, cu lectia invatata pentru o participare ulterioare, continui sa invart pedala cat de bine pot in cea mai aero pozitie pe care pot sa o tin, cu tricoul fluturand pe langa mine si opresc ceasul cu un timp si un average power ca in zilele bune pe Poiana. O felicit sincer pe Iana si schimb cateva cuvinte cu ea, stau la o premiere la fel de punctuala ca si cea de ieri si cu asta inchei 2 zile cu 2 concursuri de care am fost chiar multumita. Pacat ca nu e continuitate, caci weekendurile ce vin o sa tot schimb mtb-ul pe cursiera si invers, in functie de concursurile din calendar.

Date aici


Podiumurile la feminin si masculin (foto organizatori)



vineri, 1 iulie 2022

Vidraru Bike Challenge 2022


As vrea cumva sa retraiesc sentimentul fain de la finalul editiei de anul trecut, dar nu imi iese. Simt cumva ca sunt in filmul nepotrivit, din toate punctele de vedere: conditie fizica, kilograme, antrenament, entuziasm, prioritati. Totusi intr-un an in care nu prea e loc de planuri personale, concursurile par singura evadare fezabila si desi bunul simt imi zice sa o las mai moale ca nu e antrenament, continui sa  imi negociez weekendurile cu Radu si cu bunicii.

Putine fete azi la start si stiam destul de clar, inca de cand m-am uitat pe lista de inscrisi, pe ce loc o sa termin. Am nimerit pana si timpul final destul de bine, chiar daca nu e unul cu care sa ma mandresc. Macar realismul si acuratetea calculelor nu au fost mancate de noua realitate. Realitate care se numeste viata in 3, realitate care nu imi displace, dar cu care inca am nevoie de timp  ca sa ma obisnuiesc si disciplina ca sa continui sa fac sport si nu miscare.

Bun, deci cu buzunarele pline, 2 bidoane pe bicicleta si picioare odihnite, plecam pe cei 5 kilometri de asfalt. Bineinteles ca intru pe rosu din primele 5 minute, incercand macar sa nu o pierd din vizor pe Anca, caci roata i-am pierdut-o imediat dupa start. O prind din urma pe Suzi si ii spun ca nu o sa aiba viata simpla azi, caci terenul non-tehnic ii avantajeaza aici pe cei care au mai multi watti /kilogram. Sa zicem ca Vidraru e pentru cei care imbratiseaza sintagma "minte multa nu se cere, sa fii prost sa ai putere".

Bun, deci ecranul ceasului imi arata rosu si stiu ca o sa ramana asa pana se termina prima urcare. Sunt cumva consolata. Caldura, cafeaua si kilogramele in plus coroborate cu apasatul pedalei nu prea au cum sa duca in alta directie.

Pe Suzi o pierd undeva dupa primul punct de alimentare, dar grija mea principala acum e sa gasesc un grup de care sa ma lipesc pentru fals-platul de pe Valea Topologului. Norocul imi surade, ne strangem chiar multi, pare ca mergem chiar bine daca e sa ma raportez la viteza/ zona de frecventa cardiaca, dar acasa Strava mi-a aratat ca perceptia mea era cat se poate de eronata. Desi am fost multi, timpul a fost cu 2 minute mai prost, semn ca tot ce conteaza e puterea si in cazul asta, o plasa buna.

La inceputul concursului cochetam cu ideea de a nu opri in punctul de alimentare de la capatul forestierului  si de a trage de bidonul mare pana la Rudi si Corina, dar in soarele drumului, cand mergeam cu tricoul deschis pana la buric, nu mi s-a mai parut deloc o idee la fel de buna. Asa ca opresc in punct, ba chiar dau si cu apa pe mine si plec cu bidoanele pline, unul cu izotonic si unul cu apa, ca sa am ce sa torn pe mine. Urcarea merge greu, desi sunt cu un grup de baieti, insa nu reusesc sa ma motivez sa apas mai tare pedala.  De fapt o apas cam cat pot de tare, dar incepe sa ma doara spatele si incep sa visez la un full usor, nu atat pentru a dezlantui coboratoarea din mine, cat pentru a face urcarile astea lungi si bolovanoase, mai confortabile.

Ma intalnesc cu Anca pe bucata comuna. Partea buna ca nu si cu Suzi, desi nici nu o vad la orizont. Imi continui penitenta spre CP-ul lui Doru si fac tot felul de miscari ca sa imi indrept spatele. Stiu eu ca mai bine detensionez lucrurile putin acum, caci pe coborare nu o sa fie timp.

Revin la Rudi si Corina, opresc sa imi bag cheia de la masina adanc in buzunar caci am descoperit-o printre geluri si nu o vad cu ochi buni, iar perspectiva de a ma intoarce maine, pe aici, dupa ea, chiar nu e o optiune, si pornesc destul de spasita pe portiunea aceea valurita din padure, care nu imi place neam. Adica aici daca nu ai iepure, esti mancat. Mancata am fost anul trecut, mancata sunt anul asta. Macar acum stiu ca e lunga si nu imi mai fac iluzii ca se termina repede. Se duc kilometrii, se duc, trece PA-ul Roxanei, trece si ultimul PA, iau si ultimul gel si pe gaturile forestierului ramanem 3 mohicani, 3 concurenti de la tura lunga, sa ne contemplam unul altul chinul urcarilor in cap, ce cad atat de prost cand ai deja 2200 m in picioare. Coborarea finala e prafoasa, dar cu viteza potrivita nu pune probleme, iar trecerea prin rau este izbavitoare, caci stiu ca ei ii urmeaza finish-ul. Sunt moarta de caldura, nu intra nimic de mancare, asa ca imi pierd vremea stand la umbra, murdara si transpirata, asteptand o premiere calculata mult prea optimist pentru ora 15.

Podiumul la Open feminin

Daca la anul va mai fi o noua participare la Vidraru? Habar nu am. Concursul e destul de fizic si trebuie sa ai wattii acasa, premiile au fost cvasi-inexistente la editia asta, singurul lucru care compenseaza sunt zecile de cunoscuti care pun pe roate concursul asta. 

Foto by organizatori

marți, 21 iunie 2022

Pink Batrana


In lumea asta de piatra si flori nu se aud decat 3 zgomote. Ecoul betelor mele de trekking, ce lovesc marginile pietroase ale potecii, ciripitul pasarilor si cate un latrat sporadic din vale. Rucsacul e cam greu, cu cei 2 litri de apa pe care ii car de jos, asa ca ma opresc cand si cand, pentru cateva secunde. Atunci cand o fac, ma asez involuntar in aceeasi pozitie in care, cea mai buna prietena m-a "tras in poza", pe acelasi traseu, cu aproape un an in urma. Inca imi amintesc suprinzator de multe detalii din discutiile noastre despre locuri bune, vorbitoare de limba germana, in care sa emigrezi. Imi revin in minte si jocul norilor, frunzele ude ce se stergeau de pantalonii nostri si reprezentau dovada vie a ploii de pe munte, precum si exemplarele de sangele voinicului, pe care Claudia le zarea, asa cum e ea, mioapa, ascunse printre ierburile de tot felul. Poate sunt si acum, dar ochii mei nu sunt antrenati sa le vada.

Am urcat azi in Batrana pentru bujorul de munte, dar si pentru ca maine va fi cea mai lunga zi din an. De cativa ani buni imi propun sa petrec ziua de 21 iunie integral afara, de dimineata pana seara, dar nici anul asta nu o sa imi iasa. Totusi cateva ore la inaltime sunt de departe cel mai fain mod de a marca solstitiul.

Pana maine suntem inca la azi. Si azi se consuma un apus chiar fain. Poteca urca oblic, usor, flancata de tufe de rododedron si pare o scara catre paradis cu lumina apusului cazand oblic peste versant. Ma opresc undeva pe la 2000 m, inainte sa intru in ceturile gri ce acopera Batrana si fac o pauza de 10 minute, cat sa prind momentul. Incerc si cateva cadre, caci florile roz de smardar si soarele rosu-galbui de la orizont fac echipa buna si apoi pornesc mai departe inventariind in minte ce piese de echipament am uitat acasa. Manusile sunt cele mai putin importante, pufoaica e cea care o sa doara cel mai tare.



La refugiu nu e nimieni si inauntru e mai curat ca in Tiganesti. Un izopren lasat acolo imi ofera confortul necesar cat timp gatesc, iar sacul de dormit ma primeste ca intotdeauna, la sanul sau de puf uscat si caduros. De data asta antifoanele raman in rucsac, convinsa fiind ca vantul va fi doar zgomot de fond si somniferul ideal.

Alarma suna la 5.15 si eu sunt convinsa sa ma trezesc sa vad ce e cu rasaritul celei mai lungi zi din an. Negurile de aseara sunt tot aici, vantul nu a plecat nici el, iar spre est e un nor gri si mare, ce va inghiti rasaritul. Ma intorc in sac si pun alarma pentru ora 7, luand deja in calcul varianta de a cobori pe unde am urcat aseara, daca nu se opreste vantul. Ciclul asta de somn mi-a prins foarte bine, doar ca vantul nu a plecat pe alte meleaguri. Decid sa imi fac curaj cu o cafea si cat timp gatesc si imi strang echipamentul, vantul imi face o supriza placuta si se da batut. Ascult vreo 5 minute cat se infuzeaza cafeaua si apoi tasnesc pe usa refugiului, cu oala intr-o mana si cana in cealalta, cautand un loc cu soare si bazandu-ma pe faptul ca foita neagra de bicicleta va atrage ceva caldura, cat sa creasca putin real feel-ul de la 2000 m. Mananc in liniste, cu Craiul in fata ochilor si cu gandurile torcand strategii logistice pentru o parcurgere integrala a crestei alaturi de Claudia. 

Ma pun in miscare pe la 8, in directia Saua Strunga si drumul de iarba e balsam la talpi. Ajung repede in Saua Strunga, dar ocolesc refugiul caci e plin de vaci urcate de la stana dinspre Padina. Ma grabesc la vale, caci stiu eu caci coborarea asta, la pas, e mult mai lunga comparativ cu momentele cand esti pe aici cu bicicleta. Se porneste vantul in spatele meu, exact cum era si in prognoza, asa ca eu pot sa merg acum linistita, sa imi iau copilul de la gradinita si sa duc munca de convingere cu el sa doarma la pranz, ca eu sa pot sa imi scriu, in liniste, memoriile.

vineri, 17 iunie 2022

Nebun de roz

Urc pas cu pas in spatele lui Adi si ma lupt sa imi tin ochii deschisi. Prima data ma gandesc ca somnolenta asta care m-a lovit pe neasteptate e legata de Claritine-ul cu care fac suportabila perioada asta de alergie la polen, dar cand ma uit la ceas, vad ca de fapt...mi-a trecut ora de culcare. Este trecut de ora 22 si adevarul e ca ma asteptam sa prindem apusul la iesirea din padure, iar la 22 sa fiu deja in sacul de dormit. Totusi, mai avem ceva de urcat si pare ca refugiul asta s-a mutat 3 muchii mai la sud. Ma opresc, scot frontala si conul de lumina imi mai disipa din somnolenta. Am deja foita si incalzitoarele de picioare pe mine si imi pun o nota mentala ca data urmatoare sa imi arunc in rucsac si o pereche de manusi subtiri. Le-am simtit lipsa si saptamana trecuta in Crai, le simt lipsa si acum. Imi este foame si visez la supa cu taitei pe care o car in rucsac, dar asta inseamna ca ajung sa ma bag la somn la 23.30. Stiu aproape sigur ca nu o sa reusesc sa ma trezesc la rasarit, asa ca nici macar nu imi pun alarma sa sune.

E placut sa nu te grabesti dimineata. Lumina e chiar faina, chiar daca soarele s-a ridicat de vreo ora pe cer. Imi gasesc un loc fara vant si pornesc primusul. Terciul cald si cafeaua cu lapte intra drept in sistem si pare ca si ochii mi se deschid mai bine, cat sa vad toate tufele de bujor de munte care imbraca partea superioara a Vaii Tiganesti. Cat ma uit cu ochii spre Turnurile Tiganesti, pantele de iarba arata ca un tablou pe care s-au varsat cele mai faine culori ale verii. Nuuu, eu nu am inima sa cobor inapoi pe Clincea, sa fac doar 2 pasi peste muchie si sa intru in umbra si in frig. Macar daca ieri nu am vazut / simtit mare lucru, sa recuperez in dimineata asta superba. Asa ca fac un calcul sumar si concluzia e ca am timp sa cobor pe Ciubotea si sa ajung la 10 in Brasov. Si cum eu in 90% din situatii nu gresesc la calcule cand e vorba de trasee pe munte, plec increzatoare la deal. Iunie si iulie sunt probabil cele mai frumoase luni de petrecut la altitudine. Muntii cei mari se imbraca in straie de vara, iar toate vaile se transforma in niste gradini suspendate. In plus, florile care au suficient curaj sa creasca la peste 2000 m sunt prietenele mele, caci ele poarta prea putin polen ca sa ma deranjeze si de altfel, in paduri, in golul alpin si...la mare ma simt cel mai bine cu alergia.




Merg temenel, cu multe pauze de poze, mai ales ca atunci cand esti singur si ai nevoie de un subiect in cadru, dureaza ceva pana aranjezi telefonul in echilibru pe rucsac, setezi timer-ul etc. Gasesc cateva locuri super faine de cort si imi promit sa revin aici cat de curand. Aproximez ca bujorul va mai tine cam 2 saptamani si imi si vad cortul verde, de o persoana pus intr-o seuta din asta, eu privind apusul, respectiv savurand o dimineata lenesa cu cafea si o carte buna.

In dreapta vad deja stalpii ce marcheaza inceputul coborarii pe Ciubotea si imi socotesc ca in 30 minute, pana ajung eu acolo, poate sa mai inalta putin soarele si incepe sa incalzeasca si valea glaciara de sub mine. Cu Ciubotea nu am deloc amintiri placute. S-a lasat mereu cu suferinta, atat la urcare, cat si la suferinta. Bucegi 7500 si Hit the top i-au dat o faima proasta in randul genunchilor mei, asa ca e mereu ultima pe lista in randul preferintelor. Dar astazi sunt intr-o pasa buna, ii ignor toanele de pietre miscatoare, ma bucur ca bordeiul de pe vale a fost parasit si nu trebuie sa imi fac griji pentru caini si imi permit 2 minute de pauza, in firul vaii, plin de floricele galbene. E atata liniste aici, locul acela de pus in lista mintii pentru a veni si a petrece o dupa-amiaza de vara, cu o carte buna in mana si cu posibilitatea reala de a nu vedea tipenie de om.

Forestierul stiu exact cat de lung e: 3.2 km. O tura de IOR, cum calculam la Hit the top. Desi genunchii sunt ok, nu am chef sa alerg cu rucsacul in spate, asa ca ma multumesc doar sa intind pasul cat de mult pot. Ochii cauta tufele de soc si culeg cateva flori frumoase, pentru cine mai stie a cata socata a verii.

A fost o zi buna, una care sa ma tina tot weekendul-maraton pe care mi-l pregateste Marius. Dar saptamana urmatoare, ma intorc, caci Bucegii cu al lor zvon de piatra si izvoare mi-au intrat de mult timp in suflet, iar diminetile lungi, facute cadou de gradinita, merg petrecute cel mai bine, pe munte. 

miercuri, 8 iunie 2022

From Piatra Craiului with love

Imi era dor de o evadare in timpul saptamanii. Imi placea si inainte sa petrec timp cu mine si cu gandurile mele si mereu mi s-a parut ca gandurile imi curg mai bine in natura, decat in oras. Cand merg pe munte, telefonul ramane de regula in rucsac si singurii stimuli sunt un peisaj deosebit sau o floare pe care imi poposesc ochii. In rest picioarele deapana cuminti poteca, iar mintea isi toarce gandurile. Asa cum picioarele haladuiesc pe poteci, si mintea se plimba in voie prin cotloanele gandirii. Uneori se supenda pur si simplu in eter si tot ce ramane e respiratia greoaie, schimbata de efortul urcarii.

De cand il avem pe Marius orele de liniste sunt si mai pretioase si time slot-ul agreat cu Radu nu poate fi ratat. De 2 luni cred ca ne tot chinuim sa iesim la microaventuri. In mai am ratat toate ocaziile, intre timp a crescut iarba in faneata, asa ca destinatiile din zona de deal se amana pentru la iarna si ma vad nevoita sa urc deja la 2000 m ca sa imi fie bine si sa nu am probleme cu alergia. Partea buna este ca s-a topit deja zapada si cap de lista au ajuns acum destinatiile varatice: Piatra Craiului, Bucegi, Leota, Piatra Mare. Cine stie, poate anul asta intra chiar si o coada de Fagaras...

Pentru azi am ales Piatra Craiului. I-am urmarit transformarea in fiecare zi, de la geam, mai ales dimineata, cand e cel mai bun contrast si cand ocheadele catre cresta alterneaza cu gurile de cafea cu lapte.  Imi era cu siguranta dor de calcarul cel alb al crestei, insa pana acolo, urcusul pe Padinile Frumoase ne poarta mai degraba printr-o gradina suspendata plina de coada soricelului, bujor de munte si primele gentiene. Vazusem pe Facebook cateva poze cu gradinile suspendate din Bucegi, dar nu ma asteptam sa le gasesc si aici.
De parca Universul stia cat mi-au lipsit evadarile din timpul saptamanii, sansa a facut sa ajungem in creasta, absolut fara nicio planificare, fix cu 5 minute inainte de apusul unui soare mare si rosu, care se scufunda molcom in spatele unui sir plat de nori gri, intinsi ca un brau de-a latul orizontului. Ma simt norocoasa, caci iata, stau la 2000 m si admir un apus cat se poate de...marin.

In creasta e suprinzator de liniste, vantul nici nu se simte, la refugiu mai este o singura persoana, asa ca dupa ce mancam cate ceva, eu, una, ma grabesc catre sacul de dormit, caci rasaritul de la ora 5.25 cere o culcare la ora 22.

Vantul nebun de afara se furiseaza prin toate crapaturile tablei, traverseaza antifoanele mele, isi croieste drum catre timpan si apoi pana la creier si buimaca, ma uit la ceas. E abia ora 4, as dori sa mai fur inca un ciclu de somn, dar ceea ce imi iese e o pendulare continua intre somn si veghe. Totusi apreciez caldura sacului de dormit si preget pana cand rasaritul aproape ca ma trage de mana afara. Momentul se consuma cumva scurt si sec. Maxim 5 minute si apoi soarele intra in spatele singurului nor de la orizont si lumina se spalaceste intr-un mod nefericit.

Avand in vedere ca am plecat cu noaptea in cap, hotaram sa mergem putin pe creasta in directia Varful Turnu, dar sfarsim prin a cobori pe Lehman. Totusi nu pot sa nu remarc tufele generoase de bujori de munte care imi pare ca prevestesc un sezon bun pentru... roz. Ca atare, Saua Strunga e acum in capul listei.

Coboram cu spor pana la cabana unde adaug la colectia Ceaiul 2022-2023 si primii muguri de brad si de acolo pana la Botorog, e prea bine stiut si mult prea batut, ca sa se mai merite povestit. Saptamana urmatoare, ma asteapta Bucegii.

miercuri, 1 iunie 2022

Postavaru with the kid

Discutie la masa, dimineata, pe 1 iunie:

Eu: Marius, ce zi e azi?
Marius: E ziua mia si a altor copii !

De cand il avem pe Marius ne suprindem de multe ori zambind complice la gandurile si replicile inocente, iesite din gura unui copil de 5 ani, cum este cea de mai sus.

Daca mi-a lipsit 1 iunie petrecuta cu mine si pentru mine? Nu neaparat. Mi-a lipsit insa o tura de bikepacking pe care am fi desenat-o si executat-o in mod normal, profitand de faptul ca puteai face punte, folosind 2 zile de concediu., insa stiu ca anul asta va fi sarac la capitolul bikepacking. Totusi, ziua cu Marius mi-a fost plina, ba chiar, daca ma gandesc ca am inceput-o la ora 7 cu o tura de mtb si am terminat-o la ora 22,cand in sfarsit am reusit sa pun copilul in pat, s-a simtit ca un marathon, la finalul ei simtindu-ma la fel de obosita ca dupa o zi de concurs.

Desi cu Marius nu am mers decat la o singura drumetie pana acum, si aceea pe Tampa, plecand din Racadau si urcand pe forestier, nu am avut dubii ca nu va face fata din punct de vedere fizic. Stiam lectia de la Miruna, asa ca mi-am umplut rucsacul cu mancare, haine pentru el etc, i-am pus si lui un rucsac in spate, cat sa fiu sigura ca nu incepe sa alerge la vale de nebun, si dusi am fost. Motivul pentru care am ales fix ziua de 1 iunie si o urcare per pedes a fost un eveniment de pe Facebook numit "Cu copiii la cabana Poatavaru"|, unde s-au strans cam 200 de copii si parinti. Chiar daca nu erau copii pe care sa ii cunoastem (inca), doar existenta lor, puterea exemplului, "uite daca ei pot, poti si tu" puteau constitui un impuls suficient pentru a merge inainte si a reduce vaicarelile inchipuite care incepusera inca de pe partia Stadion.

Traseu:  

Urcare: Poiana Brasov (club Rossignol/ Telegondola)-Cabana Postavaru, marcaj cruce rosie, 70% prin padure, 30% prin locuri deschise, izvor la jumatatea urcarii. 2h10, cu tot cu pauze, baietel de 5 ani.

Coborare: Drumul Rosu, 1h, exclusiv zona deschisa, ideala daca urcati dimineata/ coborati seara sau e vreme inchisa. Altfel batut de soare pe timpul verii. Drum cu pietris.

Intalnirea cu zana cea buna


Copilul stie sa pozeze dar ii place sa apese si pe declansator

La cabana erau organizate diverse ateliere si cele care au reusit sa ii capteze cumva atentia au fost cele de:
  • Margele (i-am sugerat sa ii faca o bratara Paulei si cum momentan lui Marius ii place mai mult de Paula decat de Denis si Ema, sugestia mea a prins imediat).
  • Pictat tricouri (cand e rost de murdarie, nu are cum sa nu iti placa)
  • Yoga (cu Iuli Darie). Sincer, cel de Yoga mi-a placut si mie cel mai mult, chiar daca a fost ceva intre gimnastica si yoga. Cert este ca Iulie a reusit sa le capteze interesul, inventand o poveste cu animale salbatice, implicandu-i si din punct de vedere al dialogului, astfel incat, la final toti copiii au cerut bis.

Totusi tortul de la final a batut toate atelierele si Marius si-a luat chiar portie dubla, caci intre timp, mai bine de jumatate de copii plecasera.

Asa cum ma asteptam, partea grea a fost la coborare. Drumul rosu e cu siguranta rapid, dar nu este deloc potrivit de alergare, chiar si daca alegi variantele prin iarba, caci din toate pietrele care il compun, unele au aterizat si prin iarba, bineinteles. Asa ca dupa ceva meciuri, ceva plans, ceva sprinturi pe unde se putea, in sfarsit a obosit. Si tot din experienta Miruna stiu ca la copii, cand se termina bateriile, li se termina brusc. Ei functioneaza mai mult pe principiul on/off. Si la Marius, off-ul a venit cam cu 200 m diferenta de nivel inainte de Poiana Brasov. 100 m i-am facut cu pauze, dar cand a inceput sa spuna ca ii e somn (ca oricarui copil de 5 ani, nu ii este niciodata somn, nici macar atunci cand este mort de oboseala), am decis ca a avut o zi chiar plina si pot sa ii fac cadou ultimii 100 m si sa il iau in brate. Somnul furat la ora 19, in masina, mi-a confirmat faptul ca oboseala de la coborare nu era prefacuta, dar in egala masura, am un sentiment de implinire generat de faptul ca am reusit in sfarsit sa il obosesc 💪 .