Albania in extra-sezon

“Twenty years from now, you will be more disappointed by the things that you didn’t do, than by the ones you did do. So, throw off the bowlines. Sail away from the safe harbour. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.”

Principala lectie invatata dupa Albania este ca atunci cand esti in dubiu daca sa mergi sau nu intr-un loc nou, ai face bine sa mergi. Chiar si atunci cand nu par a fi conditii ideale. Cu ceva calatorii anterioare (si experienta aferenta), sunt sanse destul de mari sa ai capacitatea, ca adult, sa poti desena ceva care sa iasa bine. Uitandu-ma in spate, decizia luata marti dimineata la ora 5 cand ne-am trezit nehotarati daca sa ne punem in miscare sau sa ne bucuram de ultimile frunze galbene acasa, a fost cea corecta, insa meritul sau catalizatorul a fost Marius, care cu trezirea lui matinala ne-a alungat letargia. Am renuntat la echipamentul de camping, am indesat in locul corturilor si sacilor de dormit multe jucarii atat pentru vreme proasta, cat si pentru plaja, am incropit pe masina asigurarile si check-in-ul si dusi am fost.

Lectia Albaniei- Niciodata nu amana sau anula o vacanta in familie

Albania nu e atat de calda pe cat ne asteptam... Duster-ul promis lui Marius s-a transformat intr-un Opel Corsa cu cutie automata, singura masina de clasa mica (si ieftina) gasita la o companie decenta de inchirieri masini, fara rezervare.

Din Tirana am luat direct drumul marii cu promisiunea de vreme buna pentru zilele urmatoare. 

Un apus nesperat, pe o plaja neinteresanta de pe litoralul albanez

Albania e (inca) / si despre plaje salbatice

Cum primele zile se anuntau a fi zile de plaja, pornim vanatoarea de plaje faine. Mai intai pe google maps, iar apoi in teren. Prima alegere a fost una inspirata-Porto Novo, intr-un capat de peninsula, cu nisip fin si valuri spumoase. Marea cu apa sarata si suprafata agitata nu pare a fi pe gusturile lui Marius, dar cu rabdare, reusim sa ne imprietenim cu valurile, sa ne distram calarindu-le, sa acceptam sarea ca pe o parte din jocul numit mare. 

Porto Novo

A doua zi, ne continuam drumul spre sud, sarim un pas de 1000 m si schimbam marea. Ionica ne asteapta cu ale ei plaje cu pietris, pietre de care Marius nu pare a fi deranjat, dar ale caror masaj noi nu il apreciem deloc. De data asta am mers direct la pomul laudat-Gjipe Beach. O plaja fara acces auto, pe vremuri secreta, pe care acum insa o stie toata lumea. Probabil ca in sezon e compromisa, dar acum nu sunt mai mult de 10 cearsafuri si spatiu suficient. Desi este un golf, marea e totusi agitata, valurile sunt mari si pietrele nu ajuta la partea de echilibru. Totusi printre reprize de joaca si intrat in mare, orele se scurg si apusul ne prinde pe drumul de intoarcere spre masina. Culorile lui prevestesc schimbarea vremii, ce ne va determina sa ne gasim si alte activitati in Albania. 

Ibizza style

Albania e mai mult decat plaje

La Ksamil in sudul sudului, acolo unde apa este de un turcoaz superb nu am mai ajuns. Din Sarande am cotit spre est, pentru un scurt hike la un lac supranumit si "Ochiul Albastru", iar apoi am urcat spre Gjirokaster, un oras din Albania inclus in Patrimoniul Unesco datorita arhitecturii otomane foarte bine prezervate. Au fost 2 zile cu multa ploaie (cred ca Brasovul s-ar fi inundat daca ploua atat), insa ploaia calda ne-a permis sa si hoinarim pe strazi vechi si noi, sa urcam scari nesfarsite care se preling printre zidurile caselor, sa vizitam vechi case albaneze cu arhitectura de inspiratie otomana, precum si un castel si un muzeu al armelor. A fost prima experienta de turism cultural cu Marius, ca sa zic asa, si a fost un succes atat pentru copil, cat si pentru parinti. E interesat de observat in anii urmatori daca acest gen de vacante culturale vor prinde, deoarece Europa e cel mai ofertant continent la acest capitol. 

O drumetie scurta la "ochiul albastru"

Castelul si muzeul armelor din Gjirokaster- un loc bun de vizitat atunci cand ploua

Un centru vechi, foarte pitoresc si bine pastrat in Gjirokaster

Sa merg sau sa nu merg in Albania ?

Noua Albania ne- a placut in felul ei, insa nu e pentru oricine. Albania e o tara din Balcani si fara o intelegere si o acceptare a spiritului balcanic, nu o sa mearga. 

Ca orice tara din Balcani e o tara a contrastelor. Pare o Romanie a anilor 2000, cu magazine care vand pantofi vechi, lipite de magazine cu pantofi de firma, dar made in China, cu ateliere intunecoase de croitorie, lipite de magazine cu rochii de ocazie, cu comert mic, in care pare ca fiecare fie vinde, fie cumpara ceva. Cu masini relativi noi, dar autobuze vechi, cu blocuri comuniste, cu mult gunoi aparent sau ascuns, dar si cu infrastructura turistica (hoteluri, restaurante etc) scalata la influxul din vara.

Unele lucruri sunt mai ieftine ca la noi (mancarea de tip fast-food, cazarile, masinile de inchiriat), altele sunt mai scumpe (benzina, mancarea din supermarket). Per ansamblu, Allbania nu e ieftina, nivelul fiind apropiat de cel al Romaniei. Albania e murdara in zonele populate, doar in munti scapi de gunoi. Din aceasta cauza si variantele de wild camping, la o adica, trebuie alese cu grija. Oamenii sunt insa faini - ca in intreaga peninsula Balcanica, deachisi si binevoitori, chiar si cand nu te poti intelege decat prin semne/ tonul vocii. 

Eu m-as intoarce cu siguranta, sa explorez si partea de est unde am stat prea putin, precum si ceva plaje unde nu se poate ajunge eventual decat cu barca sau caiacul. As reveni probabil la mijloc/ final de septembrie, cand e vreme stabila, apa calda,  si se termina sezonul turistic. 

Pana cand vom reveni, cum Albania a fost despre mare, inchei cu cateva poze luminoase si calduroase, cat sa ne treaca peste iarna ce se apropie.

Foto by Radu

Citeste mai departe...

RGT The Wall 2023

Am pus The Wall in calendar, cu semnul intrebarii, dupa ce, la Nationale, fetele mi-au spus ca anul trecut la Seciu a fost pluton de fete. Asa ca m-am decis sa urmaresc cursele de sosea din calendarul RGT, sa vedem ce se intampla anul acesta. Si prin august asteptarea a luat sfarsit. S-a scris negru pe alb, m-am inscris cu Early Bird, probabil inca sub efectul fain al experientei de la Nationale.

Acum am si mai putin antrenament, dar o bicicleta upgradata de Radu cu niste roti de carbon, care au facut si ele o diferenta clara pe plat, coborare si pe portiunile valonate, cel putin comparativ cu timpul meu de acum 2 ani. Comparand dupa cursa segmentele, trendul a fost unul clar. In 2020 am urcat mai bine, in 2023 am fost mai rapida. 

Si per total, in economia generala a cursei, se merita sa fii mai rapid vs sa urci mai bine

Pe drum spre Pucioasa am refacut calculele de acasa si am ajuns la aceasi concluzie. Singurul loc pe podiumul extins pentru care se va duce lupta va fi locul 5. Restul cam erau arvunite. Unul lui Miriam, unul Antoniei, unul Catalinei, unul Ancai... 

Mi-am facut si planul si i l-am impartasit frateste si lui Suzi cu care am impartit orele de drum: incerc sa stau cu primul pluton pana la Sultanu, apoi oricum se va rupe orice grup si ne adaptam din mers. 

Ies la incalzire pe primele si ultimile urcari si descopar cu bucurie ca wattii sunt acolo unde trebuie. Pe urcarile din Poiana au stat ascunsi, de ii dadeam disparuti la fiecare antrenament inghesuit in pauza de masa, insa dimineata asta par ca si-au bagat mintile in cap si sunt prezenti la apel.

Din avantajele unui start cu 16 fete e ca nu ai de ce sa te grabesti sa te asezi in fata... Pleci maxim din a doua linie...  Si pleci tare. Sunt in spatele masinii arbitrului, cu mana pe schimbator ca pe tragaci. Stiu ca aici, pe gaturile de inceput nu trebuie sa ma pierd. Daca scap de ele, pana la Sultanu e relativ usor. 

Pe la km 9 ne formam un grup de 6 fete si incepem sa ne rotim la trena. Se merge potrivit, fiecare pastrand rezerve pentru ce va urma. Iau primul gel inainte de urcare. Nu pentru cele 5 minute de efort ce vor urma, ci pentru fals-plat-ul spre Adunati. Cu Sultanu nu imi pun mintea. Il abordez conservativ la inceput si metodic de la jumate incolo. Miriam si Antonia tasnesc si duse sunt. Raman in ritmul meu, cu Suzi si Catalina. Catalina ramane putin in urma, continui cu Suzi si de la jumate incep sa urc in serpentine si sa simt fiecare pedala. Dar am exercitiul acesta al vizualizarii si stiu ca trebuie doar sa mai invart mereu inca o pedala si voi ajunge sus. Motivatia +1 e cand o vad pe Antonia ca impinge la bicicleta. Eu imi continui abordarea picior = piston si ii fac de petrecanie Sultanului. 

Respir cale de 2 pedale si 2 guri de apa si incep coborarea unde ma las prinsa si depasita de Suzi. Planul il facem pe plat, din 2 vorbe, de indata ce terminam coborarea: are tot sensul sa fugim de Catalina si Antonia. Nu atat cat sa o prindem pe Miriam, ci cat sa iesim din raza vizuala a fetelor. 

Nu ne iese si din 2 ne facem repede 4. 

Catalina propune sa facem morisca. Nu avem experienta suficienta la treaba asta (eu sigur nu am), dar incercam sa invatam, la propriu, din mers. Si The Wall incepe sa se simta ca o cursa. Ni se spune cate zeci de secunde are Miriam in fata. 

Incepem sa lucram impreuna. Doare si e greu. Nu ai cand sa bei, nu ai cand sa mananci, nu ai cand sa gandesti. Invarti doar pedala si respiri. Ajung sa tip la un cal sa se dea din drum. Cu baietii vorbim frumos :). 

Din 30 de secunde scadem la 20. Si vine urcarea la Adunati. Aici plec cu Antonia. Si Antonia are masina in spate, asa ca stiu exact ce sa execut. O urcare perfecta la FTP. Pe la jumatate o vedem pe Miriam si cam tot atunci, Antonia pierde din elan. Nici in visele mele nu aveam sa pedalez vreodata in spatele lui Miriam. Bine, inca eram departe, dar cumva, sesizabil, reduceam din diferenta. Fiecare sfat si incurajare pe care le primea Miriam de la antrenorul ei ma tine concentrata pe partitura mea. Gresesc putin la final, caci uitasem ca portiunea superioara e valonata, dar ma descurc sa indes si un gel in gura, precum si o ultima scurta urcare. Noroc ca gelurile de la SiS nu cer apa imediat...

Miriam primeste incurajari sa dea drumul la coborare, caci coboara bine. Ma gandesc ca nu sunt eu chiar Suzi pe coborari, dar fata de medie,  am si eu o sansa. Nu presez. Imi convine sa fie in fata mea, sa vad trasa. Ma apropii insa pe final si o intreb cinstit daca vrea sa lucram pana la ultima urcare ce precede finish-ul. Sa tot fie vreo 15 km pe care ii faci mai repede in doi sau doua, decat de capul tau. Primesc un da. Si de aici incepe din nou cursa. 

Acesti 15 km au durut. Bicicleta a zburat. Era un cocktail de viteza, adrenalina, motivatie. Cum Miriam nu e chiar mare, munceam chiar si la plasa si asa cum analizam ulterior cu Suzi, nici nu am o pozitie foarte aero, chiar si in drop bar-uri. Nu ne schimbam dupa un interval fix, ci la un simplu semn din cot. Insa clar Miriam a dus trena mai mult decat am dus-o eu. Stiam ca o sa urce mai bine ca mine la final, dar locul 2 tot parea asa, un vis frumos. Distanta fata de fetele din spate (nu stiam cine dar banuiam ca sunt Suzi, Antonia si Catalina) ramanea constanta. Semn ca absolut toata lumea muncea. Treceam pe langa mici grupuri de baieti si chiar daca se asezau in spatele nostru, noi continuam acelasi joc al schimbarii la trena. Laitmotivul acestui segment a fost "lanseaza bicicleta". Si Miriam chiar stia sa faca asta. Eu trebuie sa mai invat, dar am inteles, cu ajutorul lui Radu, care e beneficiul. Numai sa ai picioare si puls pentru asta. 

Cu pulsul in gat si ochii mari aseptam sa vina o data intersectia care sa marcheze inceputul ultimei urcari si sfarsitul acestui cocktail de supliciu si adrenalina. Miriam pleaca. Eu urc mai batraneste, de parca ar avea din nou 3 km urcarea asta...Ma abtin sa ma uit in spate. Ii urmaresc cu privirea tricoul albastru a lui Miriam si trec linia de sosire cu un timp si cu un loc la care nu sperasem. Antonia si Suzi erau imediat in spatele nostru. La aceleasi 30 de secunde, semn ca nu am muncit degeaba. 

Pentru mine una cursa a fost mult mai intensa decat cea de la Nationale. Am muncit la ambele, insa in moduri diferite si pentru obiective diferite. Daca as fi avut o sansa la podium la Nationale cu bicicleta de la The Wall ? Poate ca da. Dar sigur nu mai mult de locul 3. The Wall a fost una din cele mai bune curse ale sezonului, apreciez initiativa de a avea start separat la fete si cu siguranta voi mai participa si la alte curse in format similar.

Ca la orice concurs fara copil, se lasa si cu multa socializare

Foto: Bogdan Popa & Victor Marin

Citeste mai departe...

TBT 2023 dintr-o alta perspectiva

Acesta ar fi trebuit sa fie un alt jurnal, al unui alt concurs cu transpiratie si timpi intermediari, insa dintr-un cumul de factori numiti sentiment matern si lipsa de antrenament, am decis ca pentru aceasta editie a TBT-ului sa schimb putin perspectiva si sa ajut la organizarea concursului de duminica. Fara indoiala si habar neavand in ce ma bagam, primesc ceva sarcini administrative legate de predare-preluare statii si legatura cu voluntarii din anumite CP-uri. Treaba de birou, cum s-ar spune :).

Insa asa cum pentru organizatori treaba incepe cu 6 luni inainte de eveniment, si pentru voluntari, treaba e mereu. Si cum spuneau oamenii din echipa, cand crezi ca nu mai poti, de fapt mai poti putin... Asa ca sambata pe la 9, il lasam pe Marius la scoala de MTB si iesim sa invartim o pedala pe dealuri. In imaginatia mea, asta avea sa fie doar una din sesiunile de invartit pedala in Colinele Transilvaniei, caci cu siguranta aveam sa mai ies si mai pe seara, dar si duminica dupa concurs. Oh, cat aveam sa ma insel... Vorba aia, munceste omul, dar mai invarte si pedala pe post de pauza... 

Intamplarea face sa avem timp fix cat sa facem prima urcare a concursului, sa ne invartim putin pe poteca si apoi sa facem ultima coborare pe la cetate. Nici nu imi trecea prin minte cat avea sa ma ajute asta ziua urmatoare...

Revenind in Saschiz, recuperez copilul si imi fac aparitia surazatoare la Fundatia Adept, cam pe la 11, cand se faceau ultimile pregatiri pentru startul predarii kiturilor de concurs.  Primesc trofeele baietilor de la tura lunga si ma transform pentru urmatoarele ore in fotograf de ocazie.  Incerc sa ii conving pe colegii de echipa ca au incurcat omul din familia Diaconescu, dar partea talentata a familiei era plecata aparent sa filmeze niste cadre. Asa ca imi iau rolul cat de in serios imi permite talentul si desi nu sunt sigura de calitatea pozelor, cu siguranta pot trece cu plus socializarea...Si daca vi se pare treaba simpla sa stai sa apesi pe declansator, ganditi-va ca omul sta in soare multe ore, in picioare, zambeste, e bine-dispus, pozitiv etc. Nu mai vorbesc de munca de dupa, cand cadrele vor trebui sortate si eventual, pe alocuri prelucrate. Vorbeam duminica dupa premiere cu Bogdan Buda si imi spunea ca are 3800 de cadre prin care va trece unul cate unul... 

O parte din munca mea de sambata

In singura pauza pe care am luat-o, am facut galerie la cursa copiilor, acolo unde aschia nu sare departe de trunchi.

Pe la ora 18 ma declar oficial terminata si predau stafeta oricarui doreste sa stea pana la ora 21. Eu ma duc sa imi culc copilul. Am ochit noi in tura de recunoastere un loc fain, departe de galagie, muzica si chef, cat pentru o masa de seara in familie si un somn odihnitor, in linistea desavarsita a unui camp cosit de ceva vreme...De toata astea erau nevoie pentru ziua concursului, care se anunta o zi plina. 

La ora 8, cand imi fac aparitia la Fundatie, in piata e liniste, dar in curtea si micuta casa din marginea pietei, transformata in cartier general pentru TBT, voluntarii zumzaie precum albinele. Dupa ce ma lamuresc cum sta treaba cu statiile, cine a primit deja, cine mai trebuie sa primeasca etc, ma apuc sa stabilesc contacte cu voluntarii din ultimile puncte de control cu care trebuia sa tin legatura. 

Ca prin minune, zumzetul voluntarilor se linisteste putin inainte de start, iar eu folosesc minutele de dupa start pentru o scurta vizita la magazin. Doar intamplarea face sa fiu in zona ultimului CP cand sosesc primii 3 concurenti de la tura scurta si imi dau seama cu ocazia asta ca trebuie sa delimitam un culoar separat pentru pietoni/ fosti concurenti, intre ultimul CP si un pod ce precede finish-ul, intr-o zona de pietris, rapida si in coborare, pentru a evita posibile accidente. Asa ca 3 fete si un baiat cara garduri si baloti, pun banda si deseneaza trase cu spray-ul. 

Acest aspect rezolvat, tocmai ce vin la mine cativa alergatori sa imi spuna ca vin de pe ultima coborare si ca sunt locuri unde traseul nu e clar. Ieri cand am mers cu Radu la o scurta tura, vazusem cumva 2 locuri care necesitau mai multa atentie, asa ca decid sa urc spre cetate sa vad care e situatia la fata locului si sa iau pulsul fetelor din punctul de control. Indes in vesta de alergare apa pentru fete, apa pentru mine si Marius, un spray si niste banda si ii dam la deal. Mai desenam un punct, mai punem o banda si tot asa. Ajung la fetele din post, vibe-ul bun, mai dam o tura pe traseul de concurs de data asta pe sensul cel bun si ne pregatim de sosirea primului baiat de la tura lunga. 

Mancarea e si ea pe pirostrii, asa ca acum las vesta de alergare, iau polonicul, ceanul, caserole si tot ce imi mai pun in bagaj doamnele de la bucatarie si ma asez la drum spre Bunesti, sa le duc mancare voluntarilor de acolo.  Cele 15 portii dispar la Bunesti, asa ca ma intorc in Saschiz cu multumiri pentru doamnele bucuroase si cu cerere de refill, ca sa repet treaba si pentru voluntarii de la Cloasterf. 

La fiecare trecere prin Saschiz mai iau putin pulsul voluntarilor mei, din ultimele CP-uri, incercand sa ii ajut sa se schimbe cu altcineva cat pentru o pauza de masa, ori le pun mancare deoparte pentru ora 17 - 18 cand ajung ei din posturi...Cand veti mai trece pe langa un voluntar din ultimile puncte de control, ganditi-va ca ei stau acolo 7-8 ore, poate in soare, poate la umbra, de multe ori in picioare ca sa fie vizibili, mereu gata cu o incurajare, un zambet, o vorba buna... Multumiti-le, eu sigur o voi face de acum incolo. 

La fel, daca v-a placut mancarea, pastele sau orice a fost oferit /gatit dupa concurs, transmiteti feedback-ul vostru catre bucatari/ bucatarese. Nu aveti idee cate zambete vor starni cuvintele voastre sincere, pentru niste oameni care stau mereu in umbra si care nu au ocazia sa isi ia energia din zambetele concurentilor.

Si cand concursul se incheie, festivitatea de premiere trece, concurentii pleaca spre casa, voluntarii raman in urma sa faca ordine, sa stranga gunoaiele, sa lase totul ca si cum niciodata pe acolo nu ar fi trecut cateva mii de oameni. Faceti-le viata usoara si incercati si voi sa puneti gunoiul la locul lui... Sa nu va imaginati ca stiu vreun numar de magie ca sa faca totul luna pocnind din degete. Singura lor magie e un alt calup de munca, dupa ce oricum au stat in picioare 10-12 ore in ziua respectiva. 

Pentru mine, luni a fost insa pauza, respectiv timp petrecut cu Marius, caci e si pacat sa ajungi la Saschiz si sa nu plimbi copilul pe trailul fain spre Mesendorf. 14-16 kilometrii de placere pentru oameni mici si mari. Si timp de calitate, outdoor, asa cum ne place noua.

Acum, la final, recitind jurnalul, imi dau seama ca suna putin plangacios, dar cu mana pe inima mi-a placut, am pus suflet si energie in tot ce am facut si cel mai important, am invatat sa apreciez mai mult munca voluntarilor si sa zic de mai multe ori multumesc din postura de concurent... Dar anul urmator cred ca o sa iau calea usoara si o sa particip :). In 4 ore 30 se termina, apoi stai cu picioarele in sus si te bucuri doar de atmosfera. Iar la TBT chiar  e super atmosfera pentru toata lumea. 

Citeste mai departe...

Cand copilul nu-i acasa...

Un weekend de vara cu Marius plecat la bunici a dus la scoaterea echipamentului de bikepacking din pod si la un short friday la munca, continuat cu un long ride & push bike pana pe Comisu.

Initial, Radu desenase ceva cu 3 munti in 2 zile: "urcam in Leota, coboram in Rucar - Bran, urcam in Iezer, facem creasta Iezerului, coboram pe Setu-Papau, urcam in Fagaras pe Valea Zarnei si luni dimineata coboram din Comisu spre masini".

Mai trece o zi si o tura de seara in Piatra Mare, mai taiem un munte din plan si ramanem cu Fagaras si Iezer. O tura perfect ciclabila ma asigura Radu :).

Perfect ciclabilul a tinut vineri seara pana in Saua Namaia, pe la 1300 m altitudine. Cam aici trebuie sa parasim forestierul si sa intram in padure spre varful Comisu. 3 ore arata indicatorul si eu nu de ce, caci drumul de pamant pe care l-am prins pare ca ne va duce pana sub varf. Asta doar in imaginatia mea. Radu ma asigura ca o sa avem parte de push bike si prin padure. Si adevarul e ca inaintarea e anevoioasa. Sunt si bucati de push, sunt si segmente pe care coboram, doar ca sa avem ce sa urcam la loc si in general, pare ca padurea asta nu se mai termina. Ajungem la izvor cu ultima geana de lumina si facem urcarea finala la frontala. Imi place aerul racoros cu care ma intampina muntele. Adie o boare, suficienta cat sa apreciem adapostul tarpului, pe care Radu il monteaza cu view direct spre rasarit. Daca tot nu am vazut apusul, macar rasaritul sa il vedem, direct din confortul sacului de dormit.

La plecarea din Plaiul Foii, unde era inca perfect ciclabil

Luam pulsul acasa. Copilul si bunicii sunt bine

Vantul ma deranjeaza cand si cand, la fel si folia tarpului, pe care s-a pus condens si care imi atinge sacul de puf cand ma intorc de pe o parte pe alta.

Cu un ochi evaluez sansele unui rasarit azi si cum calculele nu dau bine deloc din cauza norului de la orizont, inchid ambii ochi, mai fur 30 de minute de somn si creierul ma rasplateste cu cel mai frumos rasarit. Ceva plamadire a mintii, cu un Fagaras pudrat cu zapada, cu un soare ce rasare repede si pe care cateva flori proiecteaza umbre in contre-jour si o gradina magica cu fructe din cele mai dulci. Stiu ca visez, dar e asa faina plasmuirea asta, incat mai tin putin, voit, ochii inchisi, pastrand visul pe pleoape si in amintire

Asta avea sa fie cea mai reusita dimineata a turei noastre de bikepacking. Soarele s-a miscat cum trebuie, s-a ridicat deasupra norului si acum ne incalzeste placut. Terciul de ovaz a iesit cremos si aromat, iar cafeaua potrivit de tare, ma binedispune.

Aproape ca in reclamele de la Therm-a-rest

Simt ca e un bun inceput de zi si ca orele din creasta Fagarasului vor fi, in mare parte, placere. Nu am mai parcurs niciodata segmentul Comisul-Curmatura Zarnei in sensul aceata si oricum, despre mtb-ul din Creasta Fagarasului am pareri impartite... Full-ul nu ma ajuta mai mult decat o facea hard tail-ul pe poteca ingusta croita printre malurile de iarba. Si nici mare ramp up la skill-uri nu mi-am facut...

Cum necum ajungem in Curmatura Zarnei si din amintirile mele, de aici totul avea sa fie usor. 200-300 m la vale spre stana pe poteca, apoi un drum ce incepe la 1600 m si ne scoate dupa vreo 30 km in asfaltul de la Nucsoara. Da, doar ca astea erau doar amintiri de acum 4 ani si mai bine. Realitatea e ca drumul s-a stricat fiind maturat de ape, stana nu mai e in folosinta, iar poteca a fost inghitita, la propriu de vegetatie. Atata mare de iarba nu am traversat de multa vreme. Iarba inalta cat un stat de om, cu seminte din acelea enervante care iti intra in incaltari si nu mai ies de acolo... Si prin care tragi sau impingi sisific bicicleta.

Zone din astea salbaticite vin insa la pachet cu biodiversitate (ursi in cazul nostru) si muulta zmeura la care nu a ajuns picior de biped. Doar noi si ursii ce ne batem pe bobitele roz si pline de dulceata. Facem nazuri, alegem doar ce e mare si frumos si cu greu ne dam dusi la vale. Dupa portia de iarba in papuci, vine portia de picioare in rau. Nenumarate traversari ale Zarnei, direct prin albie, desculti, prin apa dureros de rece...  Asta pare un joc prost ce nu se mai termina si din care nici nu ai cum sa iesi... 

Valea Zarnei, in varianta salbatica

Jos, la forestierul de 30 km ne prafuim din cap pana in picioare, fara ca macar magazinul din sat sa aibe ceva mancare cu sens... Conserve de carne deloc imbietoare, conserve ieftine de peste, fanta de struguri si inghetata... Cu asemenea oferta eu sigur nu urc in creasta Iezerului... 

Asa ca dupa negocieri stranse, reusim sa cadem la pace si sa sarim doar Curmatura Bahnei, ca sa ne apropiem mai mult de Campulung. Drumul are grija de noi in seara asta si ne scoate in cale o stana nefolosita, astfel incat scap de bivuacul in iarba mare din seara asta si il inlocuiesc cu aerul statut cu arome de branza. 

In ultima zi a singurei noastre ture de bikepacking de pe anul asta ne stau in fata doua variante, ambele cu multi kilometri,ambele trecand prin Campulung si ambele in teren oarecum cunoscut. 

Putem merge mult pe asfalt, in directia Podul Dambovitei, pentru a ne intoarce pe la poalele Craiului. Sau putem profita de vremea buna pentru a urca in Leota si a mai sta putin la altitudine, prin locuri unde nu ajungem chiar in fiecare zi. De data asta aleg eu si aleg Leaota. Apropierea spre Stoenesti merge bine, insa apoi Valea Badenilor pare pur si simplu nesfarsita. Urca  cumva greoi, cu suficiente portiuni in soare sau mancate de ploile recente.  Din amintirile mele de la 4 munti trebuia sa fie mai usor... 

E bine abia cand iesim din padure la 1800 m altitudine. Si e si mai bine cand ne oprim sub varf, la o pauza de masa. 

Doar ca binele nu tine mult si Leaota nu e asa, un camp de iarba cum le  cade bine unor picioare deja obosite. Implica si push bike si carry bike, iar Curmatura Fiarelor, ce de pe varf parea atata de aproape, vine cu greu. 

Mergem in aceeasi directie impreuna cu un cuplu ce merge la hike si reusim sa ii depasim doar ajutati de coborare. Coborarea din Curmatura Fiarelor e inca ok,  in ciuda ploilor de vara asta ce au distrus multe poteci. Salveaza putin dintr-o zi lunga de pedalat... 

Din Moeciu avem abordari diferite pentru a ajunge in Zarnesti. Radu, cu zaharul in sange dupa o portie serioasa de gofre cu glazura de ciocolata merge spre Valea cu Calea. Iar eu prefer varianta mai lunga si mai rulabila prin Tohan. Ajung mai repede si tot stand pe banca in centrul Zarnestiului, imi pare usor de necrezut cat de animat e locul intr-o zi de duminica seara, la ora 21.00.

Per ansambul, tura asta nu a salvat un an intreg de bikepacking, dar au fost 3 zile facand ce ne place. Inca suntem in cautarea retetei care sa ne aduca mai multe astfel de zile, petrecute doar in 2.

Foto by Radu

Citeste mai departe...