joi, 4 august 2016

Cuptor de Brasov 2016

Sa ne intelegem din capul locului. La Brasov nu e canicula. Cine se plange de canicula la Brasov nu a trait, hai sa nu spun 30 de ani, ci macar ultimii 10 ani la Bucuresti. Acolo sa vezi caldura. Aici cand maxima sare de 30 de grade, toata lumea vorbeste pe la colturi. In Capitala, la 30 de grade este inca bine. Si oricum noaptea tot cu plapuma ma invelesc. Pe la 3 asa, trag pilota pe mine si dimineata ma trezesc invelita de tot. E si normal cand ai zile cu minima de 13 grade :). Acum, pe vara, ma jur ca nu mi-as dori sa ma intorc in Bucuresti, chiar daca stiu eu ca e liber pe strazi, liber la metrou, liber peste tot, caci doar e vacanta. Iarna la Brasov, in schimb, ma ingrijoreaza. Nu ca ar fi mai frumoasa cea de la Bucuresti, nici pe departe. Ci deoarece cu binele verii, cu ziua lunga, cu evadarile regulate dupa program ma pot obisnui usor. Cu binele orice om se obisnuieste repede. Problematic e cand pui in antiteza gerul crunt si zilele scurte de peste iarna...
Si am vazut eu ca la Brasov si in martie e iarna...

Dar pana la urma sa traim clipa. Vara e abia la jumate si toamna sper sa fie lunga si frumoasa, haladuind prin padurile de foioase ce se schimba de la zi la zi si de la saptamana la saptamana. Si pana s-o scurta ziua, poate gasesc si inspiratie pentru o iarna la poalele Tampei.
Momentan e vara. Carpe diem
25-26 iunie- Jumatatea lunii iunie ma gaseste in sfarsit inpoi la Brasov, dupa ce prima parte am fost cand prin Bucuresti, cand prin Delta, cand iar la Bucuresti. Dar e mai bine la munte. Totusi faptul ca am ajuns la Bucuresti a insemnat Piranha si cum la bere vin ideile bune, din neant ne-am strans gasca mare sambata seara in Valea Cerbului. In cazul meu sambata a fost dedicat unei ture de bicicleta cu Octavian pe traseul: Sinaia-Valea Pelesului- Cota 1400- Cota 1900- Piatra Arsa- Dichiu-Sinaia.

Date si track aici

Duminica in schimb aveam in plan trekking. In formatie de 4 (Andrei, Cristi, Viorela si cu mine) plecam pe Bucsoiu. Ar fi trebuit sa fie tura in care sa decid daca participam (eu si Viorela) la 7500. Ma interesa si cum urcam Bucsoiu, dar si cum cobor pe Cerb. Am urcat si am coborat sub asteptari (4 ore la urcare, 2 ore la coborare), m-a durut genunchiul stang, asa ca am amanat participarea la 7500 pentru un an mai bun.

In schimb tura a fost faina, vremea superba, Bucsoiul si Cerbul 2 trasee pline de amintiri si de povesti.

Asta e poza pentru Claudia
Pe Bucsoiu, in formatie completa
Viorela, urcand spre Omu
Valea Cerbului inflorata
Racorirea la picioare (by Cristi)

Date si track aici

5 iulie- Stejeris cu Claudia- Imi doream de mult sa urc pe Stejeris la apus, asa ca am corupt-o pe Claudia si ca niste brasoveni adevarati ne-am dat intalnire la 18.45 la Livada Postei. 50 pana la Pietrele lui Solomon, TR spre Stejeris si apoi TG spre Poiana Mica. Statia de autobuz Facultativa II ne cam induce in eroare si mergem pe jos spre Poiana Mica. Nu ajungem la timp, dar din fericire soferul opreste si ne ia din drum. Trebuie sa repetam exprienta si in alte seri, caci mai sunt multe trasee in Postavaru pe care inca nu am fost si care pot fi descoperite in cele 2h jumate ramase dupa program.
Prima zmeura pe anul asta. Si am mancat pe saturate (serie by Claudia)
Vedere de pe varf
Apus de soare

Date si track aici

10 iulie- 3 urcari pe cursiera in zona Moeciu
Dupa un weekend fain petrecut cu parintii lui Radu in Brasov, duminica dupa-amiaza, ne suim pe cursiere, avand in plan sa dam 3 urcari cu plecare din Moeciu: Cheile Gradistei, urcarea pe DN la Fundata si urcarea la Pestera.

Incepem cu Cheile Gradistei, pentru ca DN-ul era inca aglomerat. Cei 4 km de incalzire pana in Moeciu de Sus nu imi sunt nici pe departe suficienti, astfel incat inca din primii metri raman fara pinioane la Vittoria si deja ma indoiesc ca o sa ajung pana sus pe bicicleta. Ma lupt totusi cu stoicism cu panta, mai merg in zig-zag si incepe sa imi vina inima la loc cand vad pe asfalt sagetile din ziua 3 de la 4Munti. Desi de acum incep serpentinele, macar acestea imi sunt proaspete in minte si stiu ca o sa o scot la capat. Tot cautand solutie intre ultimele 2 pinioane si pedalatul in picioare dovedesc si serpentinele si deja vad in stanga acoperisurile hotelurilor din Complex. Una e gata, dar incep sa am dubii serioase cu urcarea spre Pestera.

Pentru ca Pestera dupa Cheile Gradistei e cam hardcore, o lasam la final si mergem spre Fundata. Traficul a revenit la cote normale, urcarea desi e mai lunga si ca distanta si ca diferenta de nivel e considerabil mai blanda, si in plus imi este proaspata in minte. Fata de MTB avantajul este ca distantele par mai scurte si pare ca ajungi mai repede sus, desi nu sunt sigura daca din punct de vedere al efortului castigi ceva.

Revenim in Pestera, facem schimb de biciclete caci sunt din ce in ce mai convinsa ca pe urcarea la Pestera o sa mai am nevoie de un pinion si plec inainte. Desi nu este constanta si are si sectiuni mai domoale sau chiar de coborare, acolo unde se urca, zici ca urci pana in cer. E de departe cea mai grea urcare pe care am dat-o pana acum pe cursiera si ultima panta ma stoarce ca pe stafida. Dar ajung la Nobilis in sa si pregetam pe coborare, bucurandu-ne de munte, de Crai, de Bucegi, de apus. Trebuie sa revin aici cu Claudia.
Urcand spre Pestera (by Radu)
Date si track aici

23 iulie- MTB Crai cu Cristi

Astazi am revenit cu Cristi pe traseul de la 4Munti, etapa din Crai, cu singura mentiune ca am sarit peste coborarea prin Sbarcioara si am coborat pe asfalt pana in Moeciu. Nu tinem neaparat sa abuzez iarasi de bicicleta, avand in vedere ca intr-o saptamana aveam nevoie de ea la 2BE. Aceleasi locuri frumoase prin care revin iar si iar.
Sirnea reloded
Date si track aici

26 iulie- Cursiera Prejmer 

Inca din weekend aveam chef de o cursiera si cum luni am pus punct celor 10 sedinte de fizio si kineto, primul test pe care aveam in minte sa il fac era o tura usoara, in campie, cu cursiera. Initial planul era sa mergem la scaladat la Codlea, dar cum in partea aceea se prefigurau nori de ploaie, Radu si-a reconfigurat planurile si a plecat spre Poiana. Eu raman la ideea mea cu platul si ies spre Harman, urmand sa ma decid daca fac stanga spre Bod sau dreapta spre Prejmer. Peste tot e innorat si poate sa inceapa ploaia oricand, dar Ciucasul arata acceptabil, asa ca fac tura clasica spre Prejmer-Teliu-Brasov.

Date si track aici

27 iulie MTB Postavaru

Cum cursiera de ieri a mers bine, astazi facem testul si la MTB. Plec de acasa inaintea lui Radu, urc agale in Poiana si continui spre Drumul Rosu. E prima oara cand urc mai sus de Poiana pe bicicleta. Drumul nu e usor, pietris mic, pe care roata nu are aderenta. Mai fac si push bike, asa ca antrenament pentru 2BE. Coborarea pe Crucur e prea tehnica pentru mine si cum ma alearga noaptea nu am nici o sansa sa exersez nimic. Ma si ploua, dar rezonabil si ajung acasa inca pe lumina. Mia de seara cum ar zice Radu.

Date si track aici

28 iulie - Saua Joaca cu Claudia

Dupa 2 zile cu bicicleta, e momentul pentru un trekking. Asa ca merg cu Claudia in Crai, in Saua Joaca. Evident ca urcarea spre Pestera ii place mult Claudiei, trecem pe la Casa Folea si apoi ne asternem la drum in ritm lejer, directia La Table. Nu planuiesc sa ajungem decat pana in Saua Joaca, sa stam putin acolo, sa respiram linistea, sa ne bucuram de imaginea crestei Craiului, sa sporavaim ca intre fete si sa ne intoarcem cu bine acasa. Scurta evadare, natura in care te imersezi, munte palbabil, zile de vara cu strans fan si tarait de greier, calm si o viata mult diferita fata de rutina din capitala.
O seara ca intre fete (serie by Claudia)



Date si track aici


miercuri, 3 august 2016

2 BE- Semenic

Toata lumea spunea ca ziua de azi are sa fie mai usoara decat cea de ieri. In plus, asta era oricum partea din 2BE la care voiam sa particip. Pe langa profilul mai abordabil, avea cumva un sens, urcai pe un varf, coborai, aveai un obiectiv (altul decat a face sa se scurga kilometri si sute de metri diferenta de nivel :) ).
In plus voiam chestia aia neagra cu "2BE Finisher 2016 Never stop exploring"
Din povestile lui Ionut am aflat ca seara de sambata s-a lasat cu sarmale si prajituri de la nunta ce avea loc gard in gard cu tabara de baza, insa eu si Radu am fugit la somn inca de pe la ora 22.00, pe triluri vesele de "Canta cucul bata-l vina, de rasuna-n Bucovina". Nu ma intrebati ce cauta melodia asta cu Bucovina la o nunta de gugulani si cum de un cantec eminamente trist a ajuns slagar la nunta, dar daca gurista o zice cu foc, noi punem doapele in ureche, trimitem gurista in background, de parca ar canta de la cateva strazi distanta si adormim lemn.

Pe la 4.12 cand ne-am trezit scurt se oprise si muzica, si afara cerul era plin de stele.

La 9.00 ne aliniem din nou la start, cam 30 de oameni, pentru o noua zi claduroasa in Banat.
Briefing inainte de start (by Mircea Gherase)
Plec din nou printre ultimii. O parte din timp mentin contactul vizual cu Ionut si Adi Beleanu. Adi se departeaza, ma prinde din urma Raluca si ma depaseste, apoi intram pe o vale umbroasa si ma mai racoresc, asa ca pot sa dau mai cu spor la pedale si sa il ajung pe Ionut. Ajungem la Elena, in postul de control unde trebuia sa traversam apa, cam in acelasi timp. Profit de rau si imi ud bandana cu generozitate. Parca stiam ce va urma. Padurea nu tine mult si pe accente de push bike ies in soare. Ma trezesc cu Elena, Ionut si inchizatorul de pluton in urma mea, si dupa ce opresc la umbra sa mananc un salam de biscuiti raman din nou ultima. Vad ca a fost concurenta mare la inchizatori de pluton concursul asta :).

Elena pune piciorul mai ferm pe pedala si dispare, il prind din urma pe Ionut si in formatie de trei parcurgem intreaga culme lunga si batuta de soare. Galma dupa galma, deal dupa deal, sperante desarte cum ca la releul din fata se termina urcarea, ca releul trebuie sa fie cel mai inalt punct al bucatii asteia etc. Ce merita mentionat din aceasta golgota? O javra care era sa ma capseze. De fapt au fost 3 care au venit ca fulgerul spre mine, de undeva din stanga spate, eu pe coborare si clipsata. Una m-a atins cu botul pana sa ajung sa opresc si sa ma dau jos de pe bicla, dar cam atat. Ciobanul l-a trimis agale la oi. Noroc ca fara bucati de muschi de om in gura. Iar din nota faina a traseului, cei doi voluntari care alergau pe langa noi, ne incurajau, fluierau, agitau stegulete, strangeau marcajele dupa ce treceam noi etc.Cum zona era valurita, cam ce castigam noi pe scurtele coborari, recuperau ei pe urcarile prin soare la care noi faceam push bike. Incep sa ma intreb daca nu cumva, pe ziua de ieri, nu scoteam o medie orara mai buna in alergare :). Nu ca as fi putut alerga atatia kilometri la vremea asta, dar in alti ani, ar fi fost fezabil. Revenind la Banatul Epic, acesti primi 15 kilometri se scurg greu si nu pot decat sa sper ca nu va fi la fel si in continuare. 
Ajungand in PA1, la baraj la 3 Ape
Aproape ca nici nu imi mai vine sa o intreb pe Elena in punctul de alimentare de la baraj de la 3 Ape, ce vine mai departe. O iau din loc in directia indicata, si ma bucur doar de forestierul bun ce merge pe langa lac. Cand ii vedeam pe toti turistii cum se balaceau in apa de la baraj, asa, imbracata m-as fi aruncat in balta. Din fericire drumul intra repede in padure si continua frumos si lin in sus. La fiecare curba pe care o vad pe track traiesc cu spaima ca povestea asta frumoasa o sa sa termine si o sa parasim brusc drumul, numai ca sa luam in piept un push bike. Cu binele se obisnuieste omul repede si prin padurea deasa de foioase e ca la munte. Racoare, dau de un izvor unde oprim si eu si Mircea, ma racoresc, beau apa rece, ma urc din nou in sa, il vad chiar si pe Adi Beleanu o serpentina mai sus si ma gandesc sa il prind ca sa mai povestim, si urcarea merge incredibil de bine. Ciclabila integral, chiar si cand parasim drumul forestier si intram pe un marcaj CA prin padure. 

Suntem deja la 1250 m si de aici incepe push bike-ul. Aici il prind pe Adi si ne strangem gasca mare pe ultima panta din padure: Mircea, Raluca, Adi si un alt baiat. 5 oameni, o panta, cateva vorbe, timpul trece mai usor, efortul pare mai mic si in curand pot din nou sa ma sui in sa. Iesim in gol si steguletele ne iau in primire. Sus, la capatul urcarii se vad oameni, probabil voluntari care ne asteapta, asa ca ignor soarele, caut doar vantul si ii dau la pedale. Sunt primita cu o felie de pepene galben rece, care merge drept la suflet. Stau putin de vorba, primesc indicatii de la voluntari pentru coborare si o iau din loc. Viteza, vant, racoare, deja simt mirosul de lubenita de la finish. Bere nu beau, ca poate va fi nevoie sa fiu sofer, dar un penene rece, vai cum o sa intre!

La intrarea in padure il astept pe Adi si coboram impreuna, cand unul, cand altul in fata, cand cu ochii dupa marcaje, cand cu ochii in track-ul de pe ceas. E clar mai fain in doi si sper sa tin pasul cu Adi. Ajungem impreuna in punctul de alimentare de la Garana si aici dau peste Suca pe care il pup, entuziasmata ca am scapat atat de ieftin de urcarea spre Semenic, fara soare si fara push bike. Suca ma sfatuieste sa nu ma entuziasmez, caci urmatoare portiune o sa fie prin soare, o urcare scurta prin sat si apoi o lunga culme valurita. Cica din urcarea asta 2 kilometri sunt asfalt si un kilometru drum bun de pamant. Pai sa mergem zic, sa dovedim si treaba asta, ca sa stim de ce alergam spre finish. 

Coborand in PA2, la Garana
Momentul epic in care ii multumesc lui Suca pentru urcarea frumoasa spre Semenic (by Mircea Gherase)
Aparent si Adi e incantat (by Mircea Gerase)
Suntem abia pe la kilometrul 38-39 si pana la finish ne mai stau in fata 18-20 de kilometri de culme valurita care mie chiar mi-au placut. Au fost cateva urcari scurte prin iarba inalta, unde nu adia nimic care mi s-au parut picatura chinezeasca, dar bucata a fost in mare parte ciclabila. M-am si imprastiat o data in iarba moale, neatenta fiind cand am vrut sa schimb trasa de pe un sant pe altul si mi-a fugit roata spate, dar in rest bucata a mers fara incidente. La un moment dat, cand ii spuneam ceva lui Adi care credeam ca este in spatele meu, imi raspunde Ionut. Si uite asa, din 2 ne-am facut 3. Ionut imi povesteste ca i-a dat blana pe coborarea de pe Semenic si a ajuns imediat dupa ce plecasem noi din Garana. Bucata asta valurita i-a dat si lui aripi, mai ales ca iti permitea sa vezi siluetele pana hat departe, motivandu-te intr-un fel sa ii ajungi pe cei din fata. Nu neaparat ca sa ii depasesti, ci sa mergi in mai multi. 

2BE a fost un altfel de concurs. A fost o tura. Sambata ne-am cam scuipat plamanii, insa duminica chiar a fost o tura de placere, doar ca in alte locuri. Fara regim de concurs, fara pulsul la 190, a fost prilej de vorba buna si pedale cu oameni cu care ne vedem rar, dar cu care impartim niste pasiuni comune. Munte, bicicleta, natura, coclauri. E adevarat ca de cand am fost cu Claudia la 7500 in 2010 nu mi s-a mai intamplat sa mai fiu ultima/ printre ultimii, sa ma gandesc ca oamenii aia stau dupa mine, iar atunci cand ajung, sa aibe in ei inca atata entuziasm, incat sa imi dea si mie. Oameni care stau in soare si sufla din goarna de la 3 dealuri distanta, oameni care au inca sticle de cola rece dupa o zi intreaga de canicula sau care imi repara pana cat eu ma odihnesc, mama Elenei care cum ajung inapoi la finish ma aseaza la masa, tavalita aia cu nuca de cocos mancata la finish in prima zi si iesita tot din mana mamelor si o lista intreaga de oameni care au stat in spatele 2BE. Cel putin la fel de multi ca si concurentii, daca e sa ma iau dupa lista lui Suca de pe Facebook:

Si ultimul post de la 2BE 2016.

Ei au facut asta posibil: Tibi Marius, Snow Freakk, Andrei Harabagiu, Bogdan Horje,Adriana Rovo, Bogdan Ionescu, Dan Lupsa, Vasile Priguza, Paul Petrut, Cristina Dijmarescu, Lori, Florin Petrariu, Nicoleta Românu, Florin Serdiuc, Dan Stamenca, Edy Sz, Mircea Baba, Raluca Zvanca,Loredana Ambrus, Mircea Gherase, Adrian Macovschi, Catalin Padurean, Alexandra, M, Judith, Sergiu Neidoni, Petru Cristescu, Gil, Maria, Adam Slatina Timis, cele 2 mame, Elena si subsemnatul.

Thank you Ria Embrechts :)

Multumim Valentin Balaban si servicul Salvamont, Jandarmeriei si suportului local.

A fost o echipa extraordinara fara de care ...mumu 2BE. Multumim prieteni!
Ei sunt o parte din cei care au facut posibil 2BE (by Mircea Gherase)
Si daca noi ne-am mai pierdut entuziasmul dupa o urcare interminabila, ei erau mereu pozitivi, mereu cu vorbele potrivite la ei si gata sa ne faca sa mergem mai departe.

Trio-ul Adi, Ionut si Mike se strica cand Adi are probleme cu schimbatorul. Ma uit deznadajduita la schimbator, insa salvarea vine din spate si se numeste Mircea. Mircea e omul care 3 zile la rand le-a reparat bicicletele Hoinarilor la 4 Munti, asa ca ma duc dupa Ionut sa ii spun ce s-a intamplat si continuam impreuna spre finish. De fapt aproximativ impreuna, pentru ca la un moment dat Ionut dispare si nu stiu daca motivul este faptul ca i-a dat blana pe coborare, s-au s-a ratacit. Imi place sa cred ca e prima varianta, mai ales ca avea GPS-ul pe ghidon si track-ul incarcat si ne-am uitat de mai multe ori pe track si profil. Insa cum la un moment dat apare din nou in spatele meu, imi dau seama ca a ratat o bifurcatie. Ma depaseste din nou pe ultimii 2-3 kilometri, deasura satului, o coborare in serpentine care imi aminteste de coborarea din Strategica spre Valea Macesului, coborare ce a mers insa mult mai bine decat m-am asteptat, daca e sa ma iau dupa descrierile sumbre ale lui Suca si ale voluntarilor. Si case, si asfalt si 2BE s-a incheiat.
Il mai pup si la final pe Suca, pentru ca pana la urma chiar mi-a placut
100 si ceva de kilometri in sau pe langa sa,  impingand bicicleta, carand-o la vale, sarind peste busteni, 100 de kilometri de MTB, greu, frumos, amintiri. Cu ce voi ramane din 2BE? Cu amintirea caldurii infernale din prima zi, cu mai multa tehnica la coborat, cu imaginea muntilor Cernei vara (stiam eu de ce nu am fost acolo pana acum vara), cu un munte nou- Semenic, cu un concurs-eveniment organizat cu suflet, intr-o maniera informala, de catre, si pentru prieteni.

Datele oficiale: aici

luni, 1 august 2016

2 BE- Cernei

Discutie in masina, in drum spre Brasov, Adi si Ionut povestind o intamplare din ziua 1 de la 2BE. Redarea e aproximativa.

La unul din PA/ PC in dreptul unui voluntar opreste un om pe scuter.

Omul pe scuter: Buna ziua. O informatie.
Voluntarul (crezand ca omul are o intrebare): Buna ziua. Spune-ti.
Omul pe scuter: Sa le spuneti concurentilor sa nu se mai chinuie, ca mai sus este drum bun, autostrada, nu alta.
Voluntarul (dandu-si seama despre ce e vorba): A, nu, ca ei au venit din toata tara ca sa se dea pe drumurile din Cernei.


...ca sa se chinuie, as adauga eu..

Dar nu, 2BE a fost si frumos. Pentru mine, una, a fost greu, pentru ca m-am dezobisnuit de caldura, si nu, pentru un concurs pe an nu o sa urc in Postavaru in polar la mijlocul zilei, sau sa caut sa ma reaclimatizez la medii diurne de 33 - 35 de grade.  Am invatat insa cu siguranta lucruri noi. Ma simt mai sigura pe bicicleta, o las mai natural sa curga pe portiunile de viteza si o strunesc mai bine pe coborari.

Participarea mea la 2BE (varianta actuala) a fost un ... accident. Initial planul era sa venim la 2BE, Radu la tura lunga si eu la tura scurta. Cand tura scurta a iesit din carti si Suca a lansat un apel catre oameni disponibili sa vina ca voluntari, mi-am regasit rostul in concursul oamenilor. Doi oameni care ne sunt dragi si de la concursul carora nu puteam lipsi, mai ales ca anul asta, pentru mine, alergarea a cazut pe locul 2. Si de aici a inceput un schimb de mesje intre mine si Suca despre a fi sau nu voluntar, apoi voluntar- concurent inchizator de pluton si apoi concurent. 

"2BE, o cursă organizată de prieteni, pentru prieteni.

2BE sau 2 Banat Epic este o cursă de MTB pe etape. Mai exact 2 etape.

Vrei cătărări tari? Coborâri tehnice? Crezi că nu e nimic ruşinos in a căra bicicleta in spate? Sau a impinge la ea prin hăţişul pădurilor? Ai in tine un pic din spiritul exploratorului? Vrei să te intalnesti cu alti “nebuni” asemeni ţie? Incă crezi că un traseu de MTB trebuie să fie la munte? Sus pe creste sau prin rapele din fundul vailor?

Mai crezi că o cursă adevărată nu se termină când treci linia de finish, ci atunci când ai terminat noaptea târziu de spus ultima poveste şi cand ultimul jăratic stă să se stingă in vatra focului de tabără ? Că o cursă adevărată nu este despre pe cine ai intrecut ci pe cine ai ajutat, ce ai văzut şi cu cine te-ai intalnit?

Mai ştii că există nebuni care dorm in cort? Că exista viaţă şi in afara pensiunilor şi a restaurantelor? Că există locuri in care asfaltul dispare, pensiunile incă n-au apărut, iar oamenii au rămas oameni?

Ploaia incă te răcoreste şi nu te udă? Noroiul crezi că e bun la reumatism şi nu e o pacoste? Mai crezi că o cursă sub 8 ore e o pierdere de timp? Si când nu mai ştii unde esti consideri că ai descoperit locuri noi, nu că te-ai ratacit? Ciclistul de langă tine incă este un prieten şi nu doar un concurent?

Na, dacă incă mai crezi asta şi numai atunci ,2BE e o cursă pentru tine. Dar vezi ca o să fie greu. Foarte greu. Si probabil chiar de-aia o să vrei să vii." (descrierea oficiala de pe site, simt aici condeiul lui Suca)
Stiam de cand am plecat din Brasov ca o sa particip si la ziua 1, cea din Cernei, care parea inumana cu 64 de kilometri si +2800. Cautam in memorie ceva similar si cea mai mare vitejie anterioara a fost pe traseul de la Raru Radical Race, 64 kilometri cu +2400. Diferenta este ca urcarile de la Rarau erau ciclabile, pe cand, despre urcarile desenate de Suca, ma indoiam ca sunt ciclabile la nivelul meu.

Ingerul meu pazitor era vadit nemultumit de faptul ca o sa ii dau de lucru doua zile la rand si imi tot livra argumente sa nu ma duc. Sau cel putin nu la prima zi: 
- nu esti obisnuita cu caldura
- nu ai mai acoperit niciodata o diferenta asa de mare de nivel pe bicicleta
- tocmai ai terminat fizio si kineto si nici nu stii daca genunchiul e refacut pentru o tura asa de grea. Iarasi vrei sa ii dai in cap? 

Recunosc ca argumentul genunchi era cel mai puternic, dar pe de alta parte dracusorul de pe umarul stang spunea: du-te. Ca sa fac pace si cu unul si cu altul, cu alte cuvinte cu mine, mi-am zis ca merg pana unde am chef. Cand nu imi mai place, nu mai vreau, mi se ia, ma intorc pe asfalt, punctul limita in care trebuia sa iau o hotarare fiind Cornereva. Stiam ca daca vreau sa am cea mai mica sansa sa termin ziua 1, trebuia sa merg la ritmul de anduranta. Ritmul in care am mers cu Cristi in ultima tura din Crai era targetul. Stiu bine care imi e ritmul de tura lunga. Doar caldura putea sa imi strice planurile. Pentru asta nu trebuia decat sa inmultesc pauzele, la fiecare izvor, oprit, spalat pe fata, udat bandana, plecat mai departe.

Plan avem, rucsacul e facut, mancare avem, frontala cu baterii noi nu lipseste, track-ul e incarcat, asa ca nu ne mai ramane decat sa luam startul. O mana de oameni (cred ca nu am fost mai multi de 35) plecati pe drumurile gasite de Hoinari.
Banatul epic e mai mult decat concurs. E aventura, e explorare

joi, 21 iulie 2016

O noapte de vara la Diana

My girl, my girl, don't lie to me
Tell me where did you sleep last night

Daca e miercuri, e aventura din timpul saptamanii. Miercuri, la jumatatea saptamanii, cat sa te tina pana in weekend. Uneori chiar sa substituie weekendul. O evadare din oras, cele mai frumoase ore ale zilei petrecute afara. Un apus sau un rasarit. Un final de zi, scaldat in lumina blanda a serii si un inceput de zi, plin de energie. O realiniere la ritmul circadian. Fara internet, laptop, becuri, nimic care sa te perturbe. Poate doar cu o carte si o lumina de frontala, asteptand sa vina somnul, neobisnuit sa apara asa devreme. O sculare la rasarit, martor tacut la primele triluri are pasarilor, primele zgomote ale padurii, culegand inca roua pe picioare cand cobori prin pajistea inalta brodata cu flori de camp. Rosii, portocalii, albe, galbene, albastre, mov, le vezi cu coada ochiului cum se deschid in fata soarelui, ca si tine. Evadam prea putin din oras, traim prea mult intr-un mediu artificial, ne-am schimbat atat de mult in ultima suta de ani obiceiurile, ca uneori, este nevoie sa ne reintoarcem la obarsie. La anotimpuri asa cum sunt ele, la ciclul zi-noapte, la pamant si iarba si pasari, padure sau apa. Fiecare ce avem aproape. Aproape de Brasov sunt munti, aproape de Bucuresti sunt lacuri si plaje. Important este doar sa spargem rutina si sa ingenunchem cumva comoditatea.
Linistea unei zile incheiate in munti
Din nou a fost Craiul. De data asta aprubtul estic- Diana. Un loc de care ne leaga iesiri frumoase la catarat, un loc pentru ca am muncit in 2009 alaturi de Gabi si AMC, un loc in care ma intorc mereu cu drag. De data asta cu omul meu drag. Fix acum 10 ani imi povestea intr-un personal ce mergea spre Fagaras despre necunoscutul Apuseni, relief carstic, nume pline de fantezie ca Lumea Pierduta. Acum ne reamintim reciproc, ne completam detalii si ne uitam in urma la cei mai frumosi 10 ani de pana acum pentru fiecare dintre noi.

Am ales Diana spontan, cumva manati de amintirile comune si cu gandul la amfiteatrul de stanca si jnepan din Padina Popii. Acela e un loc drag mie din Crai. Uneori urcand spre creasta, alteori spre un traseu de catarat, alteori pur si simplu urmarindu-l pe Radu cum se catara in trasee ca Diana sau Floare de Colt. La ora potrivita, soarele coloreaza peretii estici in rosu-portocaliu-ruginiu. Stai pe un colt de stanca si respiri linistea. In spatele tau, ca pe un perete de proiectie, culorile se schimba. In fata ta, soarele se joaca cu rabdarea ta, ascunzandu-se sau iesind de dupa un nor. Lumina se imputineaza, frigul urca parca din vale si tu ai fugi cat mai sus, ca sa mai prinzi un minut de caldura.Vara la munte e diferita de vara la Bucuresti. Aici dorm uneori si cu 2 bluze pe mine si 2 perechi de sosete in picioare. Nici sacul meu nu mai e ce a fost, ce e drept.
Urcam mai sus de refugiu pentru a prine apusul
Ora de aur


Profil
Ultima geana 
Revenim la Diana cu ultima geana de lumina, mancam si ne intindem saltelutele pe priciul mesterit in 2009 de Gabi. Mirosul de lemn s-a risipit in cei 7 ani care au trecut, dar refugiul se tine inca bine si e decent de curat inauntru. Urechile mele parca ar fi auzit un soricel, dar manacarea noastra a fost pusa la adapost.

Sculatul la 5.30 nu e niciodata usor pentru o fire somnoroasa ca mine. Insa pe cat sunt de somnoroasa acasa, pe atat de repede ma activez cand sunt in natura, plecata, cand stiu ca am ceva de facut. Altceva decat  sa ajung la job :). Asa ca la 6.17, ne luam la revedere de la Turnul Galben al Dianei ce strajuie poiana cu refugiul si coboram spre schitul de la Coltii Chiliilor, iar apoi pe drumul de Plaiul Foii unde ne asteapta masina, gata sa ne readuca in oras, la munca, la ora 9.00, purtand in suflet secretul unei seri, nopti si dimineti altfel.

La cat mai multe astfel de momente, indiferent unde traiti. Locurile ca sa evadati exista, trebuie doar suficienta motivatie:
De exemplu o noapte in mijlocul saptamanii, langa Bucuresti, la Belciugatele (by Irina Niculae)

27 de kilometri, cu mama, in Crai

Mama zice ca vrea la munte. Eu scot la inaintare 3 propuneri, una mai atragatoare decat cealalta, de nu stiu nici eu ce sa aleg. Pana la urma mergem in Crai. Mama vrea Curmatura, eu revin de ceva vreme obsesiv in zona cu Magura, Casa Folea si Saua Joaca si nu ma mai plictisesc de locurile acelea. Asa ca le combin pe amandoua. intr-o tura lunga, dar fara diferenta mare de nivel. 
Cu mama la Curmatura
Urcam cu masina pana la Nobilis si de acolo, la 8.30 dimineata ne asternem la drum. Ca si atunci cand ne intorceam de la Grind ne intalnim cu femeile ce veneau de la mulsul de dimineata, cu laptele leganandu-se incet in caldarile emailate si apoi cu  cireada de vaci manata la pascut. Miros de animal, de staul, de iarba, de fan, franturi din copilarie. O copilarie in care mirosul de balegar se impletea cu gustul inconfundabil al laptelui proaspat muls, primit direct in cana, cu spuma inca deasupra si perfect pentru baut la usa staulului unde mamaia mea mulgea inca vaca. Intotdeauna daca mai voiam o cana, o primeam si pe a doua. Miros de vita, animal de care aveam grija cu cel mai mare drag, ochi blanzi, limba aspra, mugetul vacii inainte ca motorul masinii tatalui meu sa se faca auzit urechilor noastre, seri de vara in care luam funia si ieseam cu vaca la iarba ori dupa-amieze de vacanta in care vaca era unicul martor al scaldatului meu cu tata intr-un baraj de irigatii parasit. De-a lungul copilariei singura legatura durabila am dezvoltat-o cu Marcela- o vaca tanara, maroniu-roscata, naravasa, ce da lapte putin dar bun, care a nascut prea putini vitei, dar a fost mereu iubita de toata lumea. Si inclinatia asta spre vite a ramas cumva, in continuare vaca fiind animalul de gospodarie care imi e cel mai drag.

Intersectam rapid traseul de la MPC, dar mergem pe varinta veche, tinand drumul pana in Saua Joaca.
Un alt loc drag, unde acum, profitand de faptul ca stam in Brasov vreau sa ajung cat mai des, sa prind apusuri si liniste, intinsa in iarba scurta de munte.

Coboram la indicatorul de la La Table si apoi continuam pe TR spre Curmatura. Avem parte de un festin cu fragute, ajutam 2 biciclisti cu orientarea in teren si sarim muchii si coboram vai ca sa iesim in forestierul ce urca la cabana.Drumul arata bine si trebuie neaparat sa venim curand pe aici cu MTB-ul in timpul saptamanii.

Tocmai ce am trecut de La Table 
Pe sinuosul triunghi rosu
La Curmatura este animatie, dar nu din cale afara. Mancam masa de pranz si dupa 30 de minute de pauza plecam la vale spre Fantana lui Botorog. 

Si in varianta cu floricele 

Cu mama, la Curmatura
De aici urcam spre Magura pe poteca de la MPC. Urcare superba, nu a fost incercare cand sa nu imi placa. Primavara cand abia se iteste iarba in fanete, vara cand oriunde intorci privirea sunt doar valuri de flori de camp, toamna dupa ultima coasa, cand capitele stau aliniate cuminti asteptand ninsoarea si dealurile sunt scaldate in lumina blanda de octombrie. Iarna inca nu am fost, dar o sa merg anul asta, dupa ce da o ninsoare mare, cand oamenii scot caii si sanile, caci masinile sunt degeaba.



Ultimii 4 kilometri prin soare, pe drumul de caruta spre Casa Folea trec incet, asta si pentru ca masura timpului meu pe bucata asta este MPC. 
Magura 
Bucegii la orizont
Dar pana la urma ajungem cat de cat in timp util la masina si fapta buna zilei de azi este intruchipata de o batrana de 76 de ani, din Sirnea, ce mergea catinel pe drumul asfaltat sperand la o masina care sa o duca la Brasov unde avea ceva treaba. Pasul meu intins de femeie in putere, la 30 de ani, graba noastra de a prinde un anumit tren spre Bucuresti contrastau atat de puternic cu pasul mic, mersul garbov si sacosa de rafie purtata pe umar de mamaia pe care o urc in masina, cu tot cu batul cu care isi cara sacosa ori spre sprijinea in lungul si incetul drum al ultimilor ani ai vietii. Pasul ii era precum varsta. "Merg 15 pasi, ma opresc, imi trag sufletul, mai merg inca 15 pasi si tot asa". Nu astea i-au fost cuvintele, dar nu ii pot reproduce graiul frumos, cu exprimari pe care noi le folosim rar, grai de om fara prea multa carte, invatat cu traiul greu in satele de la poalele Craiului: "Si domnul lui mataluta e om bun?". Multe intrebari, simple si concrete, intrebarile de viata despre familie, casa, cum o duci. Si o minte inca agila la 76 de ani. Mamaia mi-a reamintit cat de multe am in viata, cu cat de multe lucruri si dorinte inutile ne umplem existenta de zi cu zi, uitand ce e cu adevarat important. Nu pot sa o duc pana in Brasov caci noi mergem spre Predeal, insa in Tohanu Nou fac tot ce pot sa ii gasesc un alt om bun care sa o duca pana in Brasov si lacrimile din ochii nostri, imbratisarea de final vorbesc singure despre o intalnire care m-a rascolit pe interior, un om scos in cale de soarta, cu tact, ca sa nu te indepartezi de esenta.

Drumul pana la Predeal decurge in tacere, cu ochii si reflexele atente la serpentinele drumului, dar mintea hoinarind aiurea. Ca de fiecare data cand oamenii dragi pleaca spre Bucuresti, eu ma bucur ca Brasovul e la doar 30 de minute si ca in orasul de sub Tampa e Radu, sunt 2 prieteni buni, e muntele si e liniste. In primul rand liniste in suflet.

Somnul se asterne greu, gandurile, revenind mereu si mereu, obsesive, la batrana de 76 de ani.

Traseu: Nobilis (Pestera)-Casa Folea- La Table (BR)- Cabana Curmatura (TR)-Fantana lui Botorog (BG)- Magura - Casa Folea (BR)
http://www.movescount.com/de/moves/move114399147

joi, 7 iulie 2016

Apus si rasarit in Crai

De mai bine de doua saptamani ziua a inceput incet incet sa se scurteze si cu asta s-a instaurat panica: nu avem timp de toate planurile de mini-aventuri pana cand se termina vara. In cele 3-4 ore de lumina pe care le ai inainte si dupa munca poti ajunge departe, si in plus orele respective sunt si orele in care lumina e cea mai faina. Ai parte daca ai noroc si de un apus, si de un rasarit, si de lumina altfel din orele din jurul lor. E drept ca ajuta foarte mult si faptul ca Brasovul e in inconjurat de munti si ca nu e deloc greu sa te urci pe varful unui deal (gen Lempes).
De data asta a fost mai mult decat Lempes, a fost Piatra Craiului
Uneori stau sa ma gandesc care e diferenta intre o zi de concediu sau de weekend si cele 15 ore petrecute in natura intre orele de munca si sincer nu o prea vad. Iar atunci cand poti face ceva de genul acesta in timpul saptamanii, nevoia arzatoare de a fugi din oras in weekend pe care o aveam in Bucuresti dispare aproape complet.

Dar acum revenind la povestea turei o voi incerca sa o derulez pe fast-forward. Fata de mini-aventurile de pana acum de data aceasta am schimbat bicicletele pentru rucascul de drumetie si dupa 50 de minute de condus plecam de la Casa Folea la fix pentru a fi intampinati de o prima ploaie de vara care nu era in prognoza. Stam putin, ploaie se opreste si noi pornim mai departe spre Saua Joaca, locul din Crai in care ai probabil una din cele mai faine perspective asupra versantului estic al Craiului. Urmeaza aprovizionarea cu apa de la Table, urcusul relativ abrupt spre Grind 1.
Urcusul clasic spre La Table
Grind 1
Creasta e invaluita in nori si in curand incep stropii de ploaie ai unei noi ploi de vara in vreme ce noi pornim mai departe. Inaintam prin iarba inalta si plina de apa dupa ploile din seara asta. In curand suntem complet uzi de la genunchi in jos, din loc in loc mai gasim fragute si ele la fel de pline de apa, dar castigam incet si sigur inaltime.
Mai avem ceva de urcat
Gasim si locul de somn pentru seara asta, ne asternem la masa de seara si la povesti inainte de o culcare timpurie. 

De dimineata trezirea e la 5:30, la fix pentru a prinde rasaritul si suficient de devreme pentru a ajunge pana la 9 inapoi la birou. Poate aici e singura parte grea a unei mini-aventuri, trezirea atat de matinala. Dar aerul rece de munte ne trezeste repede si incepem cu spor revenirea spre oras.


Rasarit la +1800 m
Coborand odata cu zorii zilei

Text si foto by Radu