duminică, 3 ianuarie 2021

Prin Leaota, la inceput de an


Daca ieri, soarele abia ne-a zambit cu 2 dinti stirbi de lapte din spatele norilor, astazi eram decisa sa il gasesc pe cel cu dantura si zambetul perfecte si sa ma bucur de el toata ziua. Si Claudia avea cam aceleasi ganduri si cu 2 vorbe mestesugite, il corupe si pe Cristi. Pe cand analizam noi, ieri, variantele de traseu, am pus pe lista scurta Ciucasul si Leaota, insa a castigat cea din urma. Aveam noi o restanta cu muntele Clabucetul si cu urcarea pe Dudele ...Cum pe Bucsa si Barbuletul tocmai fuseseram, imi pun mintea la contributie pentru un traseu nou, care sa ne mentina cat mai mult posibil la altitudine, pentru a profita de soare si de vizibilitate. Ma bazez pe turele de MTB din Leaota si desenez coborarea prin Santilia Mare si Fundata. Insa noaptea e un sftenic bun si imi dau seama ca s-ar putea sa fim mai castigati sa schimbam sensul, fiind mai multe sanse sa avem parte de urme la urcare si sa tinem poteca buna de coboare fix in Moeciu. Chiar imi doream ca tura asta sa iasa bine, cumva si pentru ca stiam ca avea sa fie prima intalnire a prietenilor mei cu Leaota si cu deschiderile pe care le ofera. De aceea, reusita urcarii imi parea esentiala, caci daca nu reuseam nici macar sa iesim in creasta, magia nu avea cum sa aiba loc.
O parte din magia Leaotei

Eu si Claudia am ales sa caram cu noi atat adidasii, cat si bocancii, si primii kilometri merg placut, pe poteci uscate, incercand sa iesim cat mai repede la soare. Poteca folosita pentru a intersecta banda rosie ce vine din Fundata este si poteca de urcare de pe prima bucla de la EcoMarathon si constat ca a trecut ceva timp de cand nu am mai alergat de aici.  In pauzele de dezbracat, Claudia imi arata fata golasa a fetei noastra Morgana (aka Claubucetul). Ochii sunt mult mai obisnuiti cu georgrafia locului comparativ cu anii in care alergam la Eco si recunosc mai multe repere. In culme dam si de zapada, dar cat timp ramane mica, urcam in adidasi. Apoi trecem la bocanci si la outfitul de iarna. Zapada creste, dar avem noroc de urme. Mare noroc, caci nu ma asteptam ca urcarea sa fie asa de lunga. Perspectiva este clar distorsionata cand singurul sens de parcurgere al unei poteci este in coborare, pe bicicleta. Totusi nimeni nu se vaita, caci la orizont au inceput sa apara muntii. Iezerul pe o parte, Bucegiul pe alta, varfurile din Leaota, inca departe. Recunosc totusi curba de nivel ce precede iesirea din padure si acolo facem sfat de taina, daca sa urcam direct spre Santilia Mare, sau sa ne folosim o perioada de urmele ce merg pe curba de nivel ce iese in Curmatura Fiarelor. Alegem abordarea sigura si directa si avem parte de o placuta supriza din partea zapezii, care este majoritar tare, semi-inghetata, numai buna de mers cu gherute, cel putin pentru mine si pentru Claudia, care ne mentinem fara mari probleme la suprafata. Cristi are ceva mai mult de munca, caci el este mai greu. Urcam bine pe Santilia Mare si constatam ca pe creasta e lume. In fata se insiruie cateva varfuri mai mari sau mai mici si stiu ca acum, iarna, le vom urca si cobori pe toate. Nu sunt urme, dar zapada isi mentine consistenta ideala si sunt convinsa ca vom inainta cu spor.
Curba de nivel ce precede iesirea din padure si vederi spre Bucegi  (foto Claudia)

Santilia Mare (foto Claudia)

Blandetea culmilor din Leaota

Merg constant in fata, nu pentru ca ma grabesc, ci pentru ca vantul ma impinge de la spate cu o mana invizibila. Catelul numit "Pleaca" nu se da dus si ma insoteste cand pe stanga, cand pe dreapta. Din cand in cand intorc privirea si imi vad prietenii cum vin si ei. Facem o scurta pauza inainte de urcarea pe Dudele. Pe aici si cainele se chinuie putin, dar razbeste primul si ma amuza cum se tot intoarce, intrebator, neintelegand de ce nu mai venim. Cam pe aici l-am si pierdut. Si-a dat seama ca la coborare ar fi incurcat-o si si-a vazut cuminte de drum. Din vorbele grupurilor cu care ne-am intalnit am dedus ca e "de-al muntilor". Cu o grija in minus, ne focusam pe coborarea de pe Dudele. Stiam ca va fi abrupta. Avem inca in minte imaginea grupului, ce acum doua saptamani urca din greu, sisific chiar, pe aici, noi privindu-i din culmea blanda  a Barbuletului. Coborarea asta era singura dilema ramasa, dar ma simteam bine cand ma gandeam ca avem mereu culmea paralela si stiuta ca varianta de rezerva. Cristi preia curand conducerea si de data asta, greutatea lui ne ajuta, caci urmele-i adanci sunt suficiente pentru noi. Cu putina atentie ajungem in zapada mai buna si curand intram intr-un palc de padure, doar pentru a iesi mai jos intr-o poiana prelunga, desfasurata fix pe culme, ce adaposteste o stana veche si un grajd nou.

E atat de placut aici, cald, soare, deschideri spre Piatra Craiului si Iezer, prieteni, suc de portocale si dulciuri din rucsac, povesti. Tot ce e nevoie pentru o zi reusita pe munte. 

Vechea stana de sub Dudele

Un set de urme coboara spre Poiana Lacului, pentru a iesi in Barbulet, noi continuam insa pe culmea matematica spre Fata Morgana: Clabucetul. Zapada se imputineaza si ajungem curand pe curba de nivel ce ocoleste varful solitar. Cristi propune sa urcam. Eu si Claudia nu asteptam a doua invitatie. Vrem sa vedem panorama, sa stam la soare, sa facem poze la tricou, sa ne manifestam bucuria pentru ziua de astazi.

Pantele de iarba devin majoritare, desi zapada persita inghetata prin locurile umbrite. Cristi pare sa se grabeasca incet spre masina. Eu il temperez spunandu-i ca nu e rost de graba. Incepe ora de aur si padurea isi intensifica aramiul. Lumina ingalbeneste si se imblanzeste, iarba moale mangaie talpile obosite din interiorul bocancilor si drumul de azi dimineata se vede la picioarele noastre. Am putea cobori la el, dar noi vrem sa vedem unde iese poteca de pe Muntii Nostri. Si vom afla, incheind ziua cu saritul unui parau, din fericire din mal pe piatra, si nu prin apa.

Date si track: aici

Traseu: Moeciu de Sus >> Valea Lacului (asfalt)>> La Mandru (nemarcat)>> banda rosie spre Leaota >> Santilia Mare (!!!! nu urmati poteca de vara pe curba de nivel spre Curmatura Fiarelor) >> Piscul Lacului >>sub vf Dudele >> parasiti marcajul turistic si urcati direct>> Muntele Clabucetul >> Moeciu de Sus (nemarcat). 

In general nu sunt zone expuse, dar coboarea de sub Dudele este abrupta si in cazul in care zapada este inghetata, pot fi necesari coltarii sau macar gherute + piolet. Alternativ, puteti cobori pe muchia paralela si mai domoala (Barbuletul)

O zi mai tarziu, primesc un mesaj de la Claudia cu o propunere de tura de raid, in primavara, tarziu.
"doar o traznaie, sa nu te apuci deja de desenat
dar nu m-am putut abtine sa nu-ti zic".
Inutil sa zic ca am si desenat-o, ca sa stiu pentru ce alerg iarna asta !

vineri, 1 ianuarie 2021

2020 pe scurt sau anul Coronavirusului

2020 a fost un an de pomina, ce a dat peste cap societati, familii, relatii, vieti. Viorela se intreba acum cateva zile cine s-ar fi asteptat sa ajungem la final de an in aceeasi stare de incertitudine si partiala salbaticire in care am fost obligati sa traim din martie incolo. I-am raspuns ca multi oameni se asteptau la asta, ca pe mine nu ma mira cu nimic situatia actuala si ca stiu foarte bine ca mai avem de strans din dinti, inca vreo 6 luni.

2020 a fost un an al incertitudinii si asa va fi si inceputul lui 2021. Fara planuri si cu putina interactiune sociala comparativ cu standardele normale. Cu bucurii mici, iesitul in natura fiind cel mai bun exemplu. Andrei Alexandru definea anul ce tocmai se incheie prin cuvantul cheie "adaptare". Eu il definesc prin "incertitudine, nesiguranta". 2020 ne-a aratat brutal ca nimic nu este permanent, de la planuri de vacante si pana la rutina jobului, toate s-au intors cu fundul in sus. In timpul carantinei ce s-a lasat ca o perdea de nemiscare peste intreaga Europa in primavara, liderii europeni, in frunte cu cancelarul Germaniei vorbeau despre Noua Normalitate. Toamna deja Noua Normalitate era Normalitatea si viata din 2019 era Vechea Normalitate. Interesanta schimbare de perceptie, in doar 3-4 luni. Normalitatea inseamna acum lucrat de acasa pentru toata lumea, inseamna purtat masca peste tot, inseamna spalat pe maini mai des ca bautul apei, inseamna oximetru, termometru, inseamna stat acasa la cele mai mici simptome. Mi-a displacut profund faptul ca pandemia ne-a tinut departe de parinti si in rarele si scurtele momente in care ne-am vazut, ochii si vocea erau cele care tineau loc de mama si fiu. Si daca e sa imi doresc ceva pentru noul an, atunci dorinta imi e simpla: sa fim sanatosi si sa pot calatori, cu mama, in siguranta, in vacanta promisa si dorita, in Portugalia.

In Ianuarie iarna se simte inca iarna, noaptea e lunga si soarele rasare tarziu, asa ca e luna clasica pentru Morning Glory. Reusim unul chiar original, la varful Omu, cu mare de nori peste intreaga Tara Barsei.

Febuarie vine cu primele ture de cursiera si cu o bucatia mica de concediu, in Tenerife. 5 zile de bicicleta (din 6 petrecute acolo), 13000 m urcati, de 3 ori pe Teide, fructe de mare, doi oameni faini pe care i-am cunoscut mai bine in serile calduroase petrecute in fata unui pahar de vin si a unei cine mereu diferita. Peste toate astea, am si lucrat si mi-am vazut in continuare de meditatiile la spaniola.

Martie s-a scurs inegal intre doua saptamani pline in Andalusia (si vai ce bine ca ne-am luat concediu in primavara) si 2 saptamani de stat inchisi intre 4 pereti la intoarcerea din Spania, intr-un fel de carantina fortata, cand numarai cazurile de Covid pe degetele de la o mana si orice caz era vazut ca o ciudatenie a naturii. Au fost locuri noi in Andaluzia, o regiune de care ne indragostim din ce in ce mai mult, cu fiecare vizita. De data asta, dupa ce am prins gustul in Tenerife, am mers in regim de concediu: masina inchiriata, cazari faine, ture de cursiera lungi si zile de pauza umplute cu vizite culturale. Cu ajutorul pandemiei am vazut Alhambra, am aflat cum poti sa urci si sa cobori din Sierra Nevada si sa nu mori de frig, am regasit salamul , cascavalul si bagheta de benzinarie la 1 euro si ne-am intors arsi de soare. Pacat ca apoi am trait pe creditul soarelui de atunci cale de 2 luni.

In Aprilie, noi si 85% din populatia Europei am stat inchisi in casa. Zwiftul a fost unica si principala distractie. Am fost constiincioasa cu temele la spaniola, am vizionat cursuri pe Pluralsight si zilele au trecut greu, s-au tarat pe langa noi, cu ochii pe stirile internationale.

Jumatatea lui mai a adus cu sine si mult prea dorita eliberare si in primul weekend de liberatate am facut o mica tur a de bikepacking prin jurul Pietrei Craiului, descoperind locuri noi aproape de casa si bucurandu-ne de tot ce aduce cu sine o epica: miros de stana, foculet, terciul si cafeaua calde de dimineata etc.
Iunie a deschis sezonul turelor adevarate de bikepacking, cu o explorare a Cindrelului si a partii centrale din Lotrului. Lotrului de altfel a fost revelatia verii si vom mai reveni pe acolo.

Iulie a venit si cu primul concurs al anului (Tara Hategului MTB Stage Race). Si dupa concurs, puteam sa jur ca va fi si unicul, pentru mine, dar bine ca nu am facut-o, caci m-as fi inselat. Am facut o echipa suprinzatoare cu Radu si desi a fost greu pentru mine, am mers zi de zi mai bine si am terminat in final pe 2 la mixt.

In August punctam din nou cu o tura faina de bikepacking in Parang-Latoritei si, bineinteles, Lotrului. Bine, in Parang mai mult am carat bicicleta in spate, dar in rest, chiar am pedalat. De data asta ne-a insotit Cristi si as spune ca i-a si placut, dupa vreo doua zile s-a obisnuit cu starea de usoara si vesnica transpiratie, cu dormitul boschetaresc la hamac si mirosul de fum din fiecare seara. Pe langa asta, merita mentionata si o lunga tura de trekking, intr-o intrecere prieteneasca de Rogaining organizata de cei de la CPNT. Cu ocazia asta am explorat in detaliu traversarea Cai-Fagaras, intr-o duminica cu ceata si burnita, in care nu cred ca am fi gasit ceva mai interesant de facut.

Septembrie vine cu o noua tura de bikepacking, de data asta in munti noi. Descoperim Godeanu si petrecem 4 zile excelente, cu bivuac, hamac, un refugiu izolat, foame mare si multe idei pentru alte ture in zona Tarcu, Godeanu, Retezatul Mic.

Octombrie a fost in esenta despre un singur weekend cu doua concursuri, ambele la Pucioasa. Sambata, MTB pe traseul de la Alpine Challenge, iar duminica The Wall (aka Sultanu). Am mers la tura scurta la ambele, dar picioarele au fost la locul lor si am fost foarte multumita de pretatia mea din acel weekend.

Noiembrie ne-a facut o supriza neplacuta, caci a venit cu mult frig si primele ninsori. Am pus bicicleta in cui si am incaltat pantofii de drumetie pentru una din cele mai frumoase ture ale toamnei, pe Cascoe si Boteanu.

Decembrie

Daca Radu s-a indeletnicit cu schiul si bicicleta afara, eu am bifat Zwift si multe drumetii, 2 din ele alaturi de Claudia. Cea mai faina a fost cea din Bucsa, intr-o zi de decembrie in care puteai face plaja la tricou.
by Clau

Merita insa mentionate si cele doua foculete nesperate (cel de Solstitiu si cel de Revelion).

Si la final, cateva statistici ale anului si cateva comentarii pentru cifrele sportive din 2020, comparativ cu cele din 2019:

In mod total suprinzator pentru mine, in ciuda celor doua luni in care am stat inchisi in casa si activitatea fizica s-a limitat la indoor cycling, s-au strans un numar similar de ore. Si spun ca asta e suprinzator, pentru ca dupa standardele proprii, 2019 a fost probabil unul din cel mai buni ani din punct de vedere al formei fizice. Cu exceptia a doua-trei saptamani la finalul calatoriei in America de Sud si revenirea in tara m-am simtit excelent, am mers excelent, m-am adaptat foarte bine la altitudine si la efortul zilnic, am slabit cam 5 kg si am reusit sa imi pastrez noua greutate etc.

De aceea, nu ma asteptam deloc ca 2020 sa fie comparabil cu anul anterior. Pe de-o parte au fost cele doua luni de carantina, pe de alta parte au fost diverse probleme de sanatate care m-au sacait toata vara si rare au fost zilele din vara asta, in care nu m-a deranjat nimic. De aceea nu imi explic cum s-au strans nici mai multi kilometri si nici mai multa diferenta de nivel. Este misterul anului pandemiei, un an cum nu a mai fost si cum sper ca nici nu va mai fi cate zile oi avea.



joi, 31 decembrie 2020

Decembrie de Brasov 2020

Motto: "All I want for Christmas is June"


Orice zi libera cu soare afara se cere petrecuta afara. Dupa ce ma fragezeste bine Irina la sala, continui cu o drumetie in Piatra Craiului. Initial in varianta plimbare fara pretentii si bai de soare cu Doru, Oana si copiii, iar de la doua incolo, intr-un mars spre si dinspre La Om. 

E ora 15.05 si toata lumea normala coboara spre casa. Doar noi urcam/ ne pregatim de urcare. Radu se arata suprins ca astazi nu me-am intalnit cu nimeni, asta pentru ca jumatate din turistii din Crai erau aici, pe traseul spre La Om. La Grind suntem priviti cu scepticism cand lumea vede ca pornim pe varf atat de tarziu. Explic in doua vorbe ca nu ne ia mai mult de 1h45 dus-intors, dar stiu ca vorbele mele sunt judecate cu scepticism. Insa pe mine chiar nu ma intereseaza asta, stiu foarte clar cat fac si la urcare, si la coborare si stiu ca afirmatiile mele nu sunt vorbe goale. Urcarea chiar mi-a iesit in 59 de minute, cu tot cu o pauza de masa de 5 minute. Daca bocancii (de care m-am dezobisnuit) si supra-pantalonii nu s-ar fi simtit ca o carcasa enervanta, limitandu-mi libertatea de miscare, as fi reusit chiar sa savurez miscarea asta rapida, fluida, putin animalica, in care totul functioneaza cum trebuie (puls, respiratie, muschi, siguranta pasului). 
Pe creasta, vantul isi face de cap, insa pe partea estica am fost perfect ferita de vant si 2 m mai jos de La Om gasesc un loc excelent (uscat si linistit) pentru o scurta pauza. Radu ar pregeta pentru apus, eu insa nu imi permit luxul asta, caci la 6 trebuie sa fiu inapoi la masina de la Casa Nobilis. 1h45 de tropait la vale, din care cei mai delicati sunt kilometri pana la La Table. Cobor cu atentie primele 300 m si maresc pasul pe pnatele de iarba. La refugiu mai gasesc chiar cativa din oamenii cu care m-am intalnit la urcare. Imi umplu mintea cu ganduri si imi pun picioarele la treaba, sa ma duca pana la destinatie. Un 1 decembrie plin, cu vreme buna, mai degraba o zi de toamna tarzie. 


Astazi nu aveam de gand sa fac nimic in afara de ceva stretching. Dar ma momeste Suzi cu o alergare, asa ca o inghesui in programul aglomerat de la munca. Ies 8 km pana la Belvedere si inapoi, pe o poteca lipsita de zapada si intr-un ritm placut. 


1h25 e cel mai lung antrenament pe Zwift din sezonul asta. Imi place progresia asta calculata, in care se aduna ceva volum in zona 4 si creste usor durata totala a antrenamentului. Totusi planul se va termina curand si ar trebui sa ma hotarasc in ce directie vreau sa merg: antrenamente mai lungi sau mai scurte si mai intense? 


Cele 9 grade din Brasov te invita sa stai afara. Asa ceva, in decembrie, e o raritate. Contrazicand prognoza, soarele e chiar generos azi. Intre alergare si mtb, aleg mtb, cu gandul de a salva picioarele pentru o tura de trekking maine. Nu am asteptari de la iesirea la MTB si nici nu ma da pe spate. Ba chiar voiam sa ma intorc acasa dupa prima tura, caci nu am inteles nimic din coborarea plina de frunze. Insist totusi, de dragul vremii bune, cerului senin si soarelui si urc de 3 ori pana la Belvedere. 


Aveam chef de o drumetie. Solitara sau in compania altcuiva. Imi e bine oricum. Stiu sa petrec timp si cu mine insami, ma bucur si de prezenta prietenilor. Azi a fost sa fie solitara. Ma intreaba Claudia daca nu imi e teama sa urc singura, ca e cam ursarie. Adevarul e ca nu imi e teama. Si ultima data tot singura am fost. Imi place urcarea dinspre Timis, hotarata asa cum e ea. Inca de cand imi trageam ciorapii in picioare in masina oprita la Petromul de la Timis, ii vizualizam primele serpentine in care parca si poteca si omul isi incordeaza muschii. Padurea nesfarsita, poiana micuta aninata sub varf, poiana care iti ofera si singura deschidere spre Piatra Mare, Neamtului si un colt de Ciucas. Iesirea suprinzatoare sub varf, de aproape ai putea sa faci "bau" cu turistii care urca din greu pe pietrele rotunjite, dezvoltand o relatie stransa cu balustrada. Stiu ce ma asteapta si privesc senina la cele 2 ore de efort. Savurez poteca uscata si nu ma necajesc cand frunzele ii ascund detaliile. Benzinaria colorata se face din ce in ce mai mica, mut repede hainele groase de pe mine in rucsac si ma bucur de soare si caldura. E asa un aer de primvara aici, cu vantul asta ce bate constant dinspre sud. 
Pe toata urcarea ma intalnesc cu un singur grup in partea inferioara a traseului. In rest admir ciuperci, muschi, brazi tineri. Ultimii 200 m diferenta de nivel necesita putina grija caci pamantul e inghetat, dar nimic de speriat. Ies sub varf si desi era suficienta lume, urc si eu, caci vantul parea acceptabil. Stau cat pentru 2 pahare de ceai din termos, ferita de vant, privind la Sulinar si la Poiana Ruie. E un freamat necurmat de turisti urcati cu gondola sau telecabina. Trag aer in piept si cobor rapid pana la intrarea pe Sulinar. Acolo se face liniste. Calc ca pe oua pe zapada ce a facut deja crusta si ajung apoi in Crucur. Aici stiam deja ca vreau sa cobor pe Kermen, alt traseu mai putin umblat. Gasesc un loc linistit, departe de poteca, cu putina deschidere unde stau putin la soare. Mai fac o mica pauza deasupra Racadaului si trag singura poza a turei- un autoportret. Pe varf nu am simtit nevoia sa scot telefonul. Erau deja prea multe clickuri si imagini, iar eu sunt mai obisnuita cu gasca de la Morning Glory. 
Stiu ca ar fi fost un apus fain pe Tampa, dar nu am timp sa cobor in Racadau si sa urc si pe Tampa, oricat de tare m-as grabi. Incheiem seara alaturi de prieteni, intr-o orgie cu gem si clatite calde. 


Pe jumatate echipata de alergare imi dau seama ca as putea iesi la fel de bine si la mtb. Ba chiar mai bine, caci e probabil ultimul mtb al anului. Alergari or sa mai fie. Intr-o ora nu e timp pentru prea multe, dar  o urcare in Saua Tampei si o coborare la Iepure merge intotdeauna. Ma bucur cat pot de soare si de linistea potecilor. 


Cum scria si Alin pe Brasov Adventures, asta parea sa fie singura dimineata cu ceva potential de vreme buna pentru intreaga saptamana. Asta are darul de a mobiliza ceva lume, iar eu, la randul meu, reusesc sa o mobilizez pe Claudia. Asa cum ii spuneam si pe messenger, ori va fi ceva fain, ori nu va fi nimic. Cand ies pe poarta la ora 5.50, privesc in lungul strazii si vad Tampa cat se poate de clar, ma cam ingrijorez. Preferam sa fie ceata si umezeala aici, ca sa am siguranta de vreme buna pe munte. Senin aici poate insemna orice la 1800 m. Radu intarzie si plecam de la Cariera cu ceva intarziere. Claudia isi ia o tranta pe bucata de plat  ce precede partia Bradul si pare ca sortii ne sunt potrivnici azi. Urcam in schimb cu spor pe Sulinar. Gradientul te obliga la concentrare maxima, asa ca imi pun muzica, ignor sporavaiala din urma-mi si urc cu capul golit de ganduri. Incerc sa imi caut cea mai eficienta trasa, cea care necesita minimul de efort. A naviga printre zapada intarita, pamant afanat de ratrac, pamant inghetat in valuri si smocuri de iarba, nu e deloc treba simpla. Sub Ruia ne luptam si cu zapada, si cu vantul. Partea superioara din Sulinar este la cheremul tunurilor de zapada. Ma opresc cu spatele la vartejul de particule si ii astept pe Radu si Claudia. Lacul e plin de valuri, semn ca vantul nu e o parere. Suntem la limita plafonului, curand vom intra in el si ma intreb cat de gros o sa fie. Sunt aproape sigura ca nu avem cum sa iesim deasupra lui, si 300 m cat ne despart de varf nu au cum sa fie suficienti. 
Ii dam totusi inainte, caci in ciuda vantului, nu e deloc frig cand te misti. Imi sunt suficiente manusile subtiri de alergare. 
Am depasit ora rasaritului, dar lumina e cat se poate de interesanta. Ceata s-a subtiat, inspre est se topesc culorile una in alta, spre vest, e un bleu ireal. Ajung prima pe varf si descopar o gasca mare ce ovationeaza soarele al carui aparitie e dictata de cum aleaga norii. Stam si noi in zona vreo 10 minute, cat sa mai pridem 2-3 aparitii si apoi pornim in alergare usoara la vale, cu grija mare la capcanele inghetate ale Drumului Rosu. 


Ca si weekendul trecut, si acum avea chef de o drumetie, lunga sau scurta, conta prea putin. Timp petrecut in natura sa fie. Intreb in stanga, intreb in dreapta, dar lumea fie sta acasa, fie merge la schi la Sinaia. Claudia rezoneaza, asa ca o las sa propuna traseul. Bucsa alege, Bucsa sa fie. Sambata seara vad ceva poze din Bucegi si imi dau seama ca s-ar putea sa fie ceva zapada proaspata pe sus. Destula. Raluca Chirab, cu tura ei pe Strava imi aminteste de circuitul de pe Tamas, si il salvez ca varianta de rezerva. Duminica, Bucegii se ghicesc maiestuosi si albi. Reconfiguram pentru Craiul cel fara zapada. Doar ca la Plaiul Foii descoperim ca avem aproape pana pe spate. Si iata cum, din benzinarie in vulcanizari inchise sfarsim in Codlea, cat sa dam putin din picioare. Ce e drept pe Magura Codlei nu cred ca as convinge prea multi oameni sa mearga. Maxim Claudia. Urcam deci pe TG si coboram pe PR, spre Strand Codlea. Marcajele sunt si mai bune ca ultima data (poate si ajutate de lipsa vegetatiei), potecile sunt linistite si printre povestile ce curg ca doua fluvii din gurile noastre gasim timp pentru a observa noi detalii ale acestui varf izolat din prea putin cunoscutii Persani. Ca e vorba de un clopotel de toamna intarziat, ca e o ciuperca de copac colorata in verde, ca sunt trunchiurile garbovite si roase de vreme ale copacilor de pe muchie, natura e mereu suprinzatoare si va ramane evadarea si bucuria mea cea mai mare. O bucurie interioara, pe care  de multe ori o consum singura sau cu prieteni buni, in cadru restrans. Dar cel mai bine o simt cand merg singura ori cu Claudia. 


Prima cursa pe zwift din sezonul 2020/2021. Dupa tura pe Magura Codlei, desi se uscase pe jos, nu aveam nicio tragere de inima sa ies cu cursiera, asa ca profit de un eveniment pe zwift pentru a incerca o prima cursa a sezonului. Faptul ca nu era o cursa propriu-zisa era un lucru bun, caci daca ma taiam, puteam sa o transform in social ride. Dar eram hotarata sa o abordez ca pe o cursa, cat de mult pot. As spune ca in perioada starii de urgenta, eram clar mult mai in forma si watti ieseau mai usor. Acum stiu ca am pierdut ceva wattii, am pus 1 kg si forma nu e la nivelul celei din primavara, dar facem rai din ce avem. Nici nu cred ca ar putea sa fie la nivelul din primavara, caci atunci numai asta faceam, acum e si trekking, si alergare si bicicleta, in curand si schi. Cu atatea activitati diferite, stiu ca nu voi excela in nimic si slabe sanse sa vad FTP mai mare decat am vazut in aprilie 2020. Dar stiu ca sunt o persoana a experientei si nu una a disciplinei, si eventualele mele realizari sportive sunt legate strict de o baza foarte puternica stransa in ani de zile. Revenind la cursa, am trait-o. 1h30 in care am avut capul gol, muzica a bubuit in urechi, picioarele spuneau ca nu mai pot si eu le mai ceream niste watti. Nu a fost sa fie 1h30 cum imi propusesem, motiv sa mai bag o fisa si sa testez schimbarea bicicletei pentru portiunea de jungla. Dar ma bucur ca am spart gheata. 


O alergare lejera, foarte lejera, cu puls mediu de 120, care s-a simtit insa foarte placut.


Astazi Radu sta in pat pana tarziu, dar asta nu ma impiedica sa pun osul la treaba si sa urc in Postavaru. Andrei se mobilizeaza si el. Cu o cafea diluata si 2 biscuiti glazurati ma pun pe picioare dimineata. Afara e cald, asa ca plec imbracata lejer. Alegem sa urcam integral pe Sulinar si merge repede. Dupa un inceput mai greoi, pe la mijlocul Sulinarului imi dau drumul si am zvac pana sus, pe varf. E si astazi ceva lume pe aici si este extrem de placut. Stau doar in foita, fara manusi si fara sa imi fie deloc frig. E minunata inversiunea asta termica si daca nu ar trebui sa merg la munca, nu m-as mai da dusa de aici, caci nu am nicio tragere de inima sa intru din nou sub ceata groasa si umeda sub care sufera Brasovul. 


Ma enerveaza la culme ceata asta fara drept de apel si soarele ce scalda darnic altitudinile mai inalte. Tot scot capul afara, dar imi pare frig din cale afara pentru bicicleta, asa ca ma setez pentru un city run prin centru, inainte sa porneasca Targul de Craciun. 


Am fost sa caut placerea in MTB ul din decembrie. Nu am gasit-o, desi am insistat (Poteca de fete si Stechil-Saua Tampei).
Plecasem de acasa imbracata cu pantalonii de ciclism, incalzitoare de vara, o a doua pereche de pantaloni trasa peste, base layer, bluza de lana, windstopper, foita de vant, 2 perechi de manusi.
Prima problema a aparut dupa 200 m (pedalati si nu urcati). Alunecam grav de pe sa cu acea a doua pereche de pantaloni. Apoi m-am oprit sa dau jos foita ca faceam sauna sub ea. La Solomon am dat jos si perechea aia enervanta de pantaloni. La urcare imi era ok din punct de vedere termic, dar din ceata ce imbraca muntele bura usor, cat sa ude usor cam tot ce aveai pe tine. Ma simteam rigida la extremitati (cu siguranta, tot din cauza frigului). Cobor Poteca de fete care e in stare buna, dar placerea lipseste cu desavarsire. Decid sa insist si mai urc o data Valea cu Apa, de data asta pana la bancuta. Cobor lung spre Saua Tampei >> Iepure. Poteca e in stare buna, nu merge foarte tare, caci mai sunt capcane, dar se coboara bine. Insa combinatia asta de ceata, umezeala si frig e moartea pasiunii. Imi aduce aminte de ce am plecat din Berlin fara sa ne uitam inapoi. Decid sa imi asum lobotomizarea pe trainer si sa ies pentru alergare, drumetie si ceva schi, cand o veni zapada. Atat.


Frigul de vineri m-a cam lovit in moalele capului, iar vineri si sambata nu am fost buna de nimic. Duminica dimineata ne mobilizam reciproc (eu si Claudia) si iesim pana la urma la o tura. Claudia alege Bucsa si stiu ca nu avem cum sa dam gres. Va fi putina zapada, ceva urme si mult, foarte mult soare, de care avem nevoie oricum. Imediat ce lasam in urma bifurcatia spre Poiana Gutanu, intrezarim primele raze si ne grabim spre ele. Daca pentru mine circuitul ales este extrem de cunoscut, mergand pe el de 2-3 ori pe an cu MTBul, pentru Claudia e o raritate si ma bucur ca o pot insoti prin locuri familiare. 

Urcusul pe triunghiul rosu merge cu spor si vorbele ce se scurg ca un fluviu intre noi scurteaza si mai tare timpul. Observam totusi o raza superba de soare ce a reusit sa se fofileze prin spatele plafonului si ne pozam in stroboacopul ei. 
by Clau

Deasemenea eu constat pentru mine insami ca zapada incepe sa creasca incet si constant, muschii se incalzesc si ei, iar efortul devine din ce in ce mai placut. La iesirea din padure ne oprim pentru o gura de ceai si pentru a ne pune ochelarii. Sus, in culme, ne oprim sa ne dezbracam. Soarele este extrem de generos astazi, vantul abia se simte si se poate sta fara probleme la tricou. Asa ca sesiunea foto va fi la tricou. Se putea si la bustul gol la cat de pustiu era pe la noi. 

Serie by Clau

Urmele pe care am urcat continua spre Saua Strunga. Spre Bucsa zapada e neatinsa si ne straduim sa alegem cea mai buna trasa printre tufele de ienupar. Nu ne grabim. Ziua e tanara si frumoasa. Si peisajul este superb de jur imprejur. Claudia intuieste corect momentul in care locurile ajung la maximul de frumusete, si anume apusul. Azi nu il vom prinde pe sus, dar la vara voi veni cu Claudia aici pentru o noapte de vara la cort. Ori poate chiar un bivuac sub cerul liber. 



Pe Bucsa facem pauza de masa si de soare. Caldura lui nu doar ca ne usuca tricoul, ci ne incalzeste pana la oase. Pe culmea paralela ce vine dinspre muntele Clabucetul urca un grup mare. Descoperim o stana noua si ne vin idei pentru o tura noua,explorand acest varf izolat, ce ofera insa deschideri spre Bucegi, Leota si Piatra Craiului, iar acum se gaseste fix la marginea cetii, inconjurat pe toate partile de mare de nori. Nu ne grabim deloc sa ii dam la vale, pentru ca intrarea in padure va coincide si cu intrarea in plafon si disparitia caldurii. Cel putin coborarea merge repede si intr-o ora suntem inapoi la masina, cu o tura superba in buzunar, ce merita repetata si pe rachete ori schiuri de tura, ba chiar si in a doua parte a zilei, cand peretii Batranei sunt mangaiati de rosul apusului. 

Jurnal Claudia aici.

Pentru mine, ziua continua cu foculetul de solstitiu, anul acesta facut pe undeva pe langa Brasov. Foculetul a fost un esec total in prima parte, insa apoi s-a dat pe brazda, astfel incat eu si Radu am stat pana la 22.30, am ars toate lemnele si doar restrictiile de dupa ora 23 ne-au trimis acasa,ca altfel, padurea era mare si plina de cazaturi.


Dupa alergarea usoara cu fetele, am mai ramas in zona si am mai urcat o data in Saua Tampei, pentru a culege ceva materiale pentru 2-3 coronite de Craciun. M-am intors cu 2 plase si cam asta e rezultatul final.



Craciunul alaturi de parinti e in orice an normal un lucru de la sine inteles si cat se poate de simplu. Nu si in anul covidului, cand totul trebuie planificat cu multa grija si trebui atentie in toate. In egala masura ne dorim mult sa ne vedem si stim ca asta va fi si pentru parintii nostri cea mai mare bucurie. Si cand este dorinta, exista si o cale. Avem astfel grija la contacte si ramanem in bula redusa, ne testam marti, iar miercuri cand primim rezultatul intru in modul impachetat. Nu sunt prea multe de impachetat , ce e drept. Laptopul, adidasii de alergat , niste haine, si luam drumul Bucurestiului. Ziua de Ajun o petrecem la Bucuresti si daca tot sunt acolo, convoc la alergare 2 prieteni, mai responsabili chiar decat mine. Joi ies cu Andrei si strang la bord 14 km cu pace de 5:45, iar in ziua de Craciun, ies cu Vio, pentru alte 3 ture de parc. Totul este asa cum trebuie. Picioarele merg, respiratia e linistita, povestile curg, temperatura este primavaratica, ma simt bine cu oamenii cu care sunt , iar acasa ma asteapta cei dragi pentru o zi intreaga petrecuta impreuna, o zi in care zambesc cu gura pana la urechi si zambetul nu mai este ascuns in fata mastii cea de toate zilele.


Saptamana ce vine se anunta o vreme impecabila, insa prognoza asta buna nu ma ajuta cu nimic, caci eu lucrez. Asa ca sunt hotarata sa nu las sa imi scape printre degete ziua de duminica, chiar si noroasa si mohorata cum este. Ma lipesc de Andrei, Claudia, Andrei si Alina, pentru o tura tihnita la Diham. Arata destul de iernatic pe aici, cu brazi incarcati la peste 1400 m si un pui de frig. De luni incolo,ma urc pe trainer si incerc sa scot jumatate de Rapha 500 festive challenge.


Rapha 500 e un proiect ce mi-a dat tarcoale de cativa ani, dar la Brasov este aproape imposibil sa il duci la capat, exclusiv datorita vremii/ frigului. Anul acesta e insa diferit, cu temperaturi placute. Dar la ce bun, caci eu lucrez, iar dimineata de la 7 la 9 nu sunt chiar temperaturi placute. Insa anul acesta Rapha 500 a fost diferit, fiind posibil si ca virtual ride, sau un cumul de indoor + outdoor. 500 km pe trainer in 8 zile e mult dar nu imposibil. 60 km pe zi. Asta daca ai trainerul la dispozitie in fiecare zi/ sau poti sa iesi afara. Eu mi-am inceput numaratoarea abia de luni, pe 28 si cu 4 zile ramase + job, stiam ca 500 km sunt doar un vis frumos, ce se va amana si anul acesta pentru o data ulterioara. Disciplina m-a tinut fix 2 zile (luni si marti) cand am reusit sa fac in fiecare zi cate un social ride de +60 km. Miercuri insa m-a chemat muntele si am preferat un rasarit in Piatra Mica alaturi de Claudia.


Fix 2 zile m-a tinut disciplina trainerului. Apoi am evadat in natura. Era chiar pacat sa nu profit de o dimineata alaturi de cea mai buna prietena a mea. Chiar si cand asta presupune o trezire matinala, la ora 5.15. Ma mobilizez exemplar si in drum spre tomberonul de gunoi caut cu ochii stelele. Nu le gasesc si ma ingrijorez. Dar gasesc luna. Pe drum spre Zarnesti, impartindu-mi atentia distributiva intre drum si povestile din masina, continui sa caut cu ochii norii. Care sunt la datorie. Ii spun Claudiei ca fie va fi un rasarit spectaculos, cu nori colorati, fie nu va fi nimic. Peste Piatra Mica troneaza... un nor. Rostesc insa cu voce tare gandul ca mai important ca orice altceva e faptul ca ne-am ridicat din pat si ne-am asternut la drum. Restul e pur si simplu regula simpla a mersului pe munte. Nu exista retete magice pentru experiente faine. Trebuie pur si simplu sa bagi suficiente fise. Noroiul de care imi povestise Claudia e la datorie, dar inca nu e asa deranjant, probabil pentru ca inca nu s-a incalzit suficient. Urcam cu spor spre Poiana Zangoaga si acolo primim primele semne datatoare de speranta. Norii si Bucegiul se coloreaza frumos. Consultam ceasul, notam ca suntem in intarziere si incepem verticalul spre varf. Dupa atatia ani de mers pe munte, e prima data cand urc pe aici desi ii stiam profilul foarte bine: 1.15km cu +423 m. E genul de urcare pe care nu mai fusesem demult, de care imi era dor. Bagi capul in pamant si urci. Cu pasi inalti, caci si treptele sunt inalte, cu pulsul in zona 4, cu cvadricepsii care protesteaza dar pe care tu ii ignori. Astazi, la lista de mai sus, se adauga si amenintarea nemiloasa a minutelor. Desi intram in nor si cu asta spunem adio rasaritului, orgoliul nu ma lasa sa pierd prea multe minute. 3 au fost. Facem pauza sub varf, cat pentru un ceai si ceva turta dulce. Si apoi facem cale intoarsa cu promisiunea unei reintoarceri, intr-o zi cu vreme mai buna.

Coborarea spre Botorog merge in pas alert, semi-alergat, atat cat ne-a lasat noroiul. E surprinzator de multa lume pe poteca la ora aceasta. Cum dus-intors pana pe Piatra Mica nu sunt decat 8 kilometri si eu as fi vrut sa strang 10, pentru #𝐅𝐢𝐧𝐢𝐬𝐡𝐞𝐫𝟐𝟎𝟐𝟎, o corup pe Claudia pentru inca 2 kilometri. Claudia alege Magura si acolo mergem, facand fata cu brio noroiului. Nu stiu cum de nu ne-am gandit ca potecuta ingusta printre garduri, framatata de copitele animalelor si de pasii oamenilor, are un imens potential de noroi.

31 decembrie- Revelionul

Planuri erau multe, ba o alergare ca sa profit de soarele generos de afara, ba 40 km pe bicicleta, pentru partea a doua din #𝐅𝐢𝐧𝐢𝐬𝐡𝐞𝐫𝟐𝟎𝟐𝟎, dar nu a iesit nimic de genul asta. M-am simtit destul de obosita dupa ziua de ieri si nu am fortat nota, mai ales ca stiam ca in fata imi stau 3 zile libere, in care sigur voi face cate ceva. Pentru Revelion ne-am strans cu Suzi, Iustin, Andrei si Claudia si am facut un foc la locul stiut. Mamaliga lui Radu, tiramisul lui Andrei si artificiile aduse de Suzi au completat aranjamentul. Alcool nu a fost caci din 6 oameni, 3 eram soferi. Dar a fost bine si cald.






luni, 30 noiembrie 2020

Brumar de Brasov 2020


Soarele continua sa fie prezent la datorie si noi iesim sa il sarbatorim cum se cuvine, caci acum vin zilele gri si cenusii. Stabilisem inca de ieri cu Simona si Dan sa ne vedem la locul stiut pe Tampa. Ni se alatura si Laurentiu. Pe langa festinul rasaritului, organizam si un festin culinar caci Simona si Dan au adus clatite si rodie, eu am adus gem si ceva budinca de casa, calda. Si o ceasca de cafea de caciula. Cobor apoi pe Serpentine si la 9 pornesc laptopul, cu bateriile incarcate pentru o noua zi de munca.



Bine, poate alergarea nu a fost chiar matinala, caci ora 8 numai matinala nu e, dar mi-a cazut bine pe moment. Doar pe moment. Cert este ca m-am bucurat de ea, m-am bucurat de miscare, de aleile de sub Tampa pavate cu frunze galbene neatinse de aproape nimeni astazi. De aerul curat si totusi nu foarte rece. De tempo-ul bun. Am plecat special la drum, ca sa imi ridic starea de spirit caci de cand cu noiembrie asta, cu ziua scurta si lumina lipsa, starea mea de spirit se duce constant la vale. Si stiu foarte bine ca cel mai bun remediu este miscarea in aer liber, la soare. Daca nu e soare, macar miscarea in aer liber. La mai putin de o ora de la alergat loveste ceva durere dubioasa la unul la ligamentul deltoid de pe laterala gleznei stangi si mi se zdruncina zenul zilei. Ies totusi pentru doua ore de lucru pe Dealul Cetatii sa ma bucur de singura zi cu soare darnic anuntata saptamana asta.


Glezna nu se simte ok, dar am  sperante ca la bicicleta o sa fie bine. Asa ca ies la o cursiera, cu grija. Dar pedala merge si  am vant de spate spre Rasnov. Continui apoi spre Bran pe asfaltul nou pe care am mers mult prea rar, doar ca sa descopar cu placere ca drumul spre Zarnesti s-a asfaltat. Mai erau fix 500 m in lucru, care acum sunt gata si iti permit sa legi o tura faina cu asfalt integral. Revin spre casa prin breteaua de la Schaeffler si trag linie multumita, dupa 60 km si o medie de 29.4. 


Cu Tampa la indemana, orice zi de weekend poate fi salvata. E suficient un rasarit cu mare de nori, sau un loc nou descoperit la apus, pentru a trece ziua pe plus.

Rasaritul dintr-o zi de duminica

Tihna, ceai cald si caldura soarelui

La orice rasarit, merge si un apus. Acelasi munte, alta orientare


V-am zis ca rasaritul pe Tampa creaza dependenta. Si de cand ma scol cu usurinta la ora 6, merg chiar zile la rand. Energizata dupa portia de frumos de dimineata, ies si la o cursiera la pranz. E posibil sa fie ultima, caci e din ce in ce mai frig. Simt cum aerul rece ma bate pe piept, desi sunt imbracata super bine, din cap pana in picioare. Daca in oras ceata se risipise deja, din campurile proaspat arate se ridica inca valuri translucide. Pedalez cu spor, cat sa ma incalzesc si sa ies la soare. Codlea- Vulcan merge bine, precum si Vulcan-Cristian. Am pastrat ceva picioare pentru breteaua de la Schaeffler, pe care voiam sa iau QOMul. 


Lume multa azi pe Tampa, insa am admirat maxim ceata de peste drum. Faptul ca in oras era uscat ar fi trebuit sa ne dea de gandit. Macar a fost cald.

Poiana Ruia vs Tampa

12 noiembrie - Circuit training cu Irina, sau unul din cele mai bune antrenamente de pana acum

Pe mine Radu m-a invatat sa ma dau de toti banii. Cam asa e si la sala. Nici cand mergeam la clasele de grup fitness de la Grand Fitness nu imi placea sa trag mata de coada, dar acum o fac chiar si mai putin. Si nu pentru ca Irina e cu ochii pe mine, ci pentru ca asa am invatat sa fac treaba. Sa strang din dinti si sa dau tot ce pot. Sa imi gasesc ritmul acela care sa ma duca pana la capatul clasei/ turei/concursului chit ca asta inseamna 3/4 seturi sau ore de trasee. Si chiar daca s-ar scurge ora si s-ar pogori un al 5-lea set, as baga capul in pamant si l-as face si pe acela, cat de bine pot. Si azi a fost unul din acele antrenamente reusite. Imi plac in mod special antrenamentele de tip circuit pentru ca sunt o combinatie faina de intervale extrem de variate (cam 8-10 statii de lucru). La inceput, cand mergeam la sala pe bune, imi era greu sa retin statiile si exercitiile si am stricat asa cateva ore de grup. Apoi am invatat exercitiile si imi era din ce in ce mai usor. Acum imi iese aproape natural :). Sper ca prin primavara cam asa de natural sa imi iasa si flotarile, preferabil cele in trx.


Nu mai sunt multe zile care sa permita o urcare in Postavaru si asa cum am recunoscut fata de Suzi, voiam QOM-urile acelea. Teoretic nu aveam scuze sa nu le iau, caci Drumul Rosu este in cea mai buna stare posibila, cu ceva pamant in plus si nivelat bine, aderenta este, bicicleta usoara am, rapoarte am . Intrebarea era daca am si picioare dupa cele doua zile din weekend.

Nu reusesc sa ma mobilizez suficient de devreme pentru a pleca cu Radu sa prindem rasaritul pe Postavaru, dar poate ca a fost mai bine asa, caci m-am dat de toti banii si la deal si la vale.

Plec tarziu de acasa, cam in acelasi timp cu rasaritul. Am nevoie de peste 30 de minute sa imi fac curaj cu o cafea si ceva dulce, sa ma imbrac si sa ma dezbac de 3 ori. Totusi pana la urma ma urnesc. Fara o tinta clara. Stabilesc cu mine insami sa merg pana la Solomon mai intai si apoi sa ma mai gandesc ce fac, in functie de cum ma simt. Asfaltul merge greu dar ma incalzesc, usor, usor. Aleg sa urc pe Drumul Vechi cu gandul sa pastrez Stejerisul ca varianta de retragere daca nu merge treaba. Imi indes castile in urechi, pun ceva muzica buna pe care nu am mai ascultat-o de multa vreme si ma apuc sa invart pedala. Intru un flow. Efortul, muzica, gandurile, toate sunt acordate pe aceeasi nota. Ajung in Poiana Mica si acum imi e clar ca o sa urc in Postavaru. Cochetez cu ideea de a-mi lua ceva de mancare din Poiana Brasov, dar la singurul magazin deschis e coada, asa ca plec mai departe. Ma bazez ca pana sus ma tine cafeaua de acasa. Sunt reglata termic, aerul rece si ud a ramas in oras, eu imi dau intalnire cu Piatra Craiului in Poiana Ruia. Urc bine si rotund. Magura Codlei se ridica peste drum, depresiunea e sub plafon, eu sunt mangaiata de lumina, caci soarele nu a ajuns inca la mine. Nu stau mult nici la cabana, doar cat sa ma imbrac si sa ma pregatesc de coborare. Cobor pe Familiar, desi poteca nu imi e chiar cunoscuta, totusi nimeresc toate bifurcatiile. Cobor doar ce stiu ca pot sa cobor, ma dau jos acolo unde nu sunt sigura. Nu bravez nicicand, dar cu atat mai putin cand sunt singura pe poteci. Intru in sfarsit in teren cunoscut la Bancuta si de acolo ii dau blana la vale. Aderenta este perfecta in ciuda frunzelor, trasele se vad, potecile sunt pustii, mie nu imi este frig. De fapt este chiar placut prin padure, mai placut ca in Saua Tampei ori in Poiana Ruia unde daduse deja bruma serioasa.  Ajung acasa la 10.30, cu 1000 m in buzunar, 30 km, o medie de peste 10 km/h . Asta nu se poate numi decat un sfarsit bun de sezon si un inceput si mai bun de saptamana.



Cand repornim subscriptia la Zwift este semn clar ca a venit iarna

Temperaturile nu vor mai sari de 2-3 grade incepand de sambata, asa ca e momentul sa punem cursiera in cui si sa trecem indoor. Anul asta am si strategie pentru lunile de Zwift. Incepem usurel, cu o luna de adaptare in care fac un training plan pentru distanta de fond si cateva social ride-uri de categoria D in prima saptamana, de categoria C in saptamana a doua, niste antrenamente de grup pentru categoria C in saptamana 3 si la final, 2 curse de C in saptamana 4. Apoi tragem linie, ne odihnim si facem cateva teste de FTP ca sa vedem de unde pornim. Am invatat in iernile anterioare ca e bine sa imi dau timp ca sa ma reasez pe bicicleta, sa ma reobisnuiesc cu trainerul, cu intensitatea diferita etc. Starea de urgenta din primavara m-a invatat ca pot sa stau chiar si 2h-2h30 pe trainer, totul e sa imi dau timp, sa acumulez volum specific. Si cum iarna se anunta lunga, caci a inceput devreme, nu vad de ce nu m-as tine de plan. Pana in martie e cale lunga... 


Cum la munte s-a pus un praf de zapada si temperaturile au scazut la nivele comparabile cu miezul iernii, cel mai bine merge o drumetie insotita de socializare. Alegem Baiului/Neamtului pentru a profita la maxim de orele de soare. Cu vantul ramanea sa vedem cum ne descurcam, dar am avut relativ noroc, caci nu ne-a dat de furca decat intre varfurile Rusu si Stevia. Radu este cuprins de frenezia pozelor, Claudia face aranjamente foto cu o cana scobita in lemn de cires si aburii ceaiului din termos, Suzi si Iustin merg cu spor, eu povestesc cu Muha despre echipamente usoare de schi de tura etc. Ne incearca amintiri din ture petrecute pe la stanele din zona, articulam timid dorinte si planuri (mai ales Claudia care vorbeste de ceva ture de bicicleta pe aici). Pentru a cobori de pe Stevia alegem piciorul din mijloc si desi nu e nimic atragator, macar coborarea e cu spor. Continuam ora de sport pe lungul forestier ce ne va scoate la telegondola, sa tot fie cam 6-8 km. As schimba un singur lucru din tura asta: bocancii de 3 sezoane cu care talpile mele trebuie sa se reobisnuiasca cat de curand. Ar fi fost mult mai potrivite niste ghetute joase (era prea frig pentru adidasi), dar folosim ce avem, pe principiul ca cea mai buna oferta de Black Friday e aceea in care economisesti 100% caci nu cumperi nimic. 

Jurnal Claudia aici








Primul Postavaru Morning Glory pe sezonul acesta. Cu exercitiul atator dimineti in care m-am trezit la 6, 5. 30 este mai mult decat acceptabil. Este incredibila schimbarea produsa in ultimile luni, de la fluture de noapte, cu randament crescut si miscare in a doua parte a zilei, la sculat la ora 6 fara alarma, miscare dimineata si culcat la ora 9.30. Si in mod curios, mi se pare mult mai fain asa. Daca simt ca activarea nu merge in mod natural, rezolv repede cu o jumatate de ceasca de cafea diluata, ce ma tine in priza pana la ora 10. Chiar si via Postavaru, daca e nevoie. Si astazi e una din diminetile acelea, in care incepi sa tropai la ora 6.45, pulsul iti sare in aer la prima panta mai abrupta de pe Bradul, aburii calzi ai respiratiei trec prin bandana si te bucuri cu toata fiinta ta ca esti aici si nu in plapuma de nori ce acopera intreaga depresiune si se intinde pana la poalele Pietrei Craiului. Doar Magura Codlei si Stejerisul ies putin din ea. Soarele isi face datoria ca in fiecare dimineata, insa nu am mult timp de pregetat, caci la 9 trebuie sa fiu la Irina. Asa ca pun snowline-urile si ii dau la vale pe un Drum Rosu suprinzator de placut pentru alergat. Dupa asemenea inceput de zi, antrenamemtul de la Irina nu poate sa iasa decat foarte bine. 


O alta dimineata senina, o alta urcare in Postavaru. De data asta ne insoteste si Andrei si este destul de multa lume pe partii. Merg bine atat urcarea cat si coborarea si pentru ca am muschii calzi si o urma de cofeina in vene, merge si un zwift, inainte de a incepe munca. 





Au trecut cam doua saptamani de Zwift, cu ceva pauze datorata turelor de trekking si iesirilor la Morning Glory, dar e totusi timpul sa crestem putin intensitatea si sa incepem sa redevenim confortabili cu zona 4. Desi planul era sa fac un singur antrenament de zona 4, intra doua, cu putina pauza intre ele.Macar daca nu am iesit afara, am facut ceva spor(t).