duminică, 21 iunie 2020

Gentelman’s Race in sens invers


Desi prognoza de azi era la fel de pesimista sau haotica precum cea de ieri, ne facem un plan frumos, cu un tren Covasna- Sfantu Gheorghe- Brasov ca varianta de rezerva. Planul era simplu: traseul de la Gentlemen’s Race in sens invers. Asta insemna o trecere pe la campurile cu maci, o urcare in premiera spre Intorsura Buzaului si o urcare in Zagon. Cum stiam de ieri ca drumul spre Prejmer a capatat o fata noua, mergem sa ne bucuram de asfaltul impecabil. Si da, pedala se simte atat de bine astazi. Rotund, uniform, cu usor vant de spate sau lateral, kilometrii par ca se scurg cu usurinta.

In Teliu suntem deturnati de norii ce se strang spre muntii Intorsurii, asa ca facem un ocol pe la campurile cu maci. Rosul se asorteaza chiar bine cu albastrul de pe mine si cum astazi nu trec carute pentru cadrul perfect, Radu ma pune sa dau ture pe drum pana cand prinde incadrarea dorita. 
Geaba-mi bate vantul, vant
Macii nu se sting nicicand
Dragostea mea pentru tine
Arde-n macii din coline
Intre timp s-au spart si norii, asa ca revenim in Teliu si pornim urcarea spre Intorsura Buzaului. Prima data cand o fac in 4 ani de stat in Brasov. Nu stiu de ce aveam cumva sila de ea. Poate din cauza drumului prost, poate din cauza faptului ca nu are legaturi si continuari foarte bune.
Cel mai fotogenic viaduct din jurul Brasovului
Cert este ca in realitate urcarea merge decent. Pe ultimele sute de metri mananc ceva din mers si apoi pedalam legat spre Zagon. Alt segment de care imi este mereu teama caci lipsa asfaltului e aproape sinonim cu pana. Pe care o si fac, ca tiganul la mal, cu 300 m inainte de asfalt. Adica urc bine-mersi, cobor vitejeste in spatele unui logan, dar pur si simplu ii dau prea tare pe ultima bucata si ma aleg cu un snake bite. Asa ca pierdem 15 minute cu pana. Pauza de pana se socoteste pauza de odihna, asa ca taiem de pe lista oprirea de la magazin. Le vom taia si pe urmatoarele, caci de acum incepem intrecerea cu norul ce se vede la orizont deasupra orasului Sfantu Gheorghe.
Urcarea din Zagon
Ultima pana. Apoi am trecut pe tubeless prin bunavointa lui Radu
Tot reconfiguram din mers, cat sa nu il luam din plin, alegem drumul national si il maturam tangential, dar in final nimerim sub dus la Santionlunca. Cum intram in sat, cum ne trezim sub o torentiala calda si foarte convingatoare. Nu avem ragazul sa ne gasim un adapost, asa ca ii dam inainte, printre picuri mari si tarabe ce vand cozonaci secuiesti. Satul asta pare sa fie patria kurtos-ului. In mod surpinzator insa in centru nu a plouat deloc, iar la marginea cealalta de sat e perfect uscat. In Ozun rasuflam usurati caci parasim nationalul, insa norul e mereu pe urmele noastre si se transforma intr-un zid compact care ne mana, mut, din spate. Ne oprim abia in Budila pentru ceva dulce si apoi ne continuam time trial-ul pana acasa.
Ceva mai mult de 2 cai putere

Dupa Ozun, inspre Brasov, inca alergati de norul cel negru transformat in zid compact
De plouat, pana la urma nu a plouat decat seara tarziu in Brasov, dar spectrul ploii si-a pus in mod cert pecetea pe jumatate din tura asta. Si nu imi place deloc atmosfera asta incordata si incerta, cand te uiti mereu stanga dreapta si nu poti planui nimic, nici macar pentru urmatoarea ora.

Date si track: aici 

Foto by Radu

luni, 1 iunie 2020

Doby is free (Florar 2020)


Sarbatorim prima zi de libertate dis de dimineata, impreuna cu Suzi si Iustin, cu o urcare cu MTBul pe Tampa, putina socializare, o cafea calda la termos si ceva dulce.
Piata Sfatului, la 7.30 dimineata, dupa 2 luni de stare de urgenta


Dupa cele doua zile in care am dat ocol Pietrei Craiului pe MTB, duminica mergea o zi mai scurta, mai ales ca pe seara se anuntau ceva ploi. Asa ca ne hotaram pentru Saua Strunga, cu clasica urcare prin Bucsa. Nu sunt eu chiar impacata cu alegerea, caci coborarea din Saua Strunga mi se pare o palarie mult prea mare pentru mine, in acest iceput de sezon in care am fix 0 ore de MTB, dar alta idee mai buna chiar nu am.





Dupa cateva zile in care m-am simtit dubios de obosita, fac o incercare sa ies joi seara, momita de propunerea lui Suzi: o urcare lejera spre Poiana, cu 3 W/ kg. Desi am verificat toare setarile ceasului inainte sa ies pe usa, cand sa pornesc inregistrarea, nu reusesc sa il leg la power meter. Cel mai probabil e dusa bateria, dar nu mai am timp sa mai cotrobai dupa alta baterie. Asa ca ma bazez pe faptul ca ma asez si eu in roata lui Suzi si ma tin dupa ea. Urcarea merge usor, caci picioarele sunt odihnite si o intreb chiar de 2 ori pe Suzi daca e sigura ca ne tinem de planul cu 3 W/ kg, caci prea vorbim mult. Coborarea e insa aiurea rau, trebuie sa strang bine de frane, nu pot  sa ma inclin in curbe, ceva da in mod grav cu virgula. Ajung acasa si nimeresc drept in pat.

Vineri 22 mai- Luni 25 mai

Imi petrec weekendul intr-un pat de spital, suspecta de covid. Am scris pe larg aici . Cu rezultatul negativ in dinti ma infiintez la Andrei si la Claudia luni seara, si sarbatorim cu o portie generoasa de clatite, specialitatea lui Andrei. Cam 6 clatite au intrat, cu gem, nutella, iarasi gem, si mai multa nutella. Simteam ca la cele 57.5 kg imi permit orice dezmat culinar.



Decid sa ies la aer cu gandul de a urca pe Tampa. Dar a ramas doar gandul, realitatea la fata locului e brutala si trista. Obosesc din te miri si dupa ce am ajuns in Promenada, Tampa se transformase intr-un fel de Mont Blanc. Asa ca imi tarasc dezamagita picioarele spre casa. Creierul insa functioneaza si incearca sa puna cap la cap simptomele astea ciudate. Balanta se inclina din cei in ce mai mult spre o reactivare a Borreliei. Spirocheta asta imi pare momentan singura explicatie logica pentru tabloul meu clinic extrem de haotic.


Ne petrecem restul saptamanii la parintii lui Radu si vineri imi fac curaj sa ies cu el la o tura de cursiera.Din cele 90 de minute de pedalat, nu cred sa fi fost mai mult de 10 minute in care sa nu ma doara ceva. De regula muschii de la picioare. Dor, inteapa, gamba se incordeaza de parca acum se va pune o crampa musculara, iar zvacul lipseste. 160 W e deja mult, confortul e pe la 140 W. Nicio sansa sa ii tin roata lui Radu, sa fortez chiar si 10 secunde, sa ma ridic in picioare, toate imi dau cu virgula. Pedalez si simt cum lacrimi mari si sarate se scurg pe obraji.Vantul le usuca imediat. Pacat ca nu poate lua cu el si frustrarea aferenta.
Cirese de mai
Si socializare activa
Sambata 30 mai- Fundata, Ciocanu, Cheile Gradistei

Dupa tura esuata de ieri, aveam 0 asteptari pentru azi. Totusi Radu reuseste sa ma convinga sa vin spre Fundata caci pe Rucar Bran e soare, muntii sunt pudrati de zapada, traficul e inexistent, urcarea e domoala, drumul e rupt. Plec cu Suzi, ma incalzesc usor, usor si moralul creste cu fiecare pedala. In Fundata ne regrupam cu Radu, Horatiu si Costin. Baietii se gandesc sa coboare spre Podu Dambovitei si sa urce Ciocanu. Reflectez la aceasta propunere cat timp ma agat de toate gardurile facand stretching si incercand sa imi relaxez gamba dreapta. Hotarasc sa ii dau inainte caci in afara de senzatia de crampa iminenta, ma simt considerabil mai bine ca ieri.

Ciocanu vine, Ciocanu trece. Urc singura, eu si muschii mei. QOMul cred ca s-a datorat dorintei mele de a pune capat supliciului mai repede. Coboram in Sirnea, revenim in DN si la final, ii insotesc pe baieti si pentru o urcare la Cheile Gradistei. Asta e a mers cel mai bine dintre toate, undeva in 230 W, cot la cot cu Horatiu, care a castigat la sprint. Dar aici parca a iesit cumva dopul. Coborararea a mers si ea foarte bine, Suzi avandu-l pe Radu pe post de iepure si eu urmarind-o pe Suzi. A ajutat clar si drumul lipsit de trafic, care ne-a permis sa intram mai larg in curbe.
We ride like girls


Duoa ploaie, sau din arta d ea cunoaste locurile si de a intui momemtele

Daca vineri mi-ai fi spus ca in weekend o sa pedalez cot la cot cu Radu si Suzi,ti-as fi zis ca asta e doar un vis frumos. Insa cand ma trezesc duminica dimineata si vad ca nu e chiar asa de rau, imi urc si eu bicicleta pe masina si ne regrupam cu Suzi si Iustin la Bran. Radu desenase doua variante de tura, una de +40 km si 1800 m diferenta de nivel si una de +60 km si 2600 m diferenta de nivel. Partea faina e ca amandoua puteau fi scurtate, mai ales ca zona Bran-Moeciu imi e familiara. Aleg sa merg cu rucsac unde pun apa, mancare si pufoaica, caci la munte nu se anunta a fi prea cald.
Incepem cu o explorare a culmilor de deasupra Branului, admirand Bucegii tapetati cu zapada proaspata. 
Coboram apoi in Simon, doar ca sa urcam in Poiana Gutanu. Aici as cam renunta, caci pe ultimii 200 de metri diferenta de nivel am tot impins bicicleta. Cum remarcasem si vineri, imi lipseste explozia, forta aceea bruta, esentiala la MTB, pentru a depasi obstacole scurte, gaturi etc. Asta pe langa tehnica deficitara. Daca anul trecut reuseam sa compensez cate ceva din tehnica prin forta, acum nici asta nu mai merge. Suzi ne da clasa tuturor, inclusiv pe urcarea spre Saua Strunga. Caci da, in Poiana Gutanu ne hotaram sa facem o nefacuta si sa incercam sa urcam in Saua Strunga pe acolo pe unde de regula oamenii coboara. Saua Strunga Reverse cum i-am zis pe Strava. Suzi a iesit cea mai castigata, caci a stat cel mai mult pe bicicleta, apoi baietii, si apoi eu. Ma cam tarasc pana in Strungulita, nu prea inteleg ce sa fac cu bicicleta pe primele segmente de poteca, dar usor, usor, cu trac dar si cu perseverenta incep sa imi dau drumul si leg cam ce am legat si toamna trecuta din coborarea de pe Bucsa. La cat de ud era peste tot, padurea de conifere de pe Bucsa e oricum cam singura optiune viabila.

Din Moeciu mai urcam o data in culme, caci drumurile furmoase de culme cer mereu cate o revenire si incheiem astfel o zi adevarata de MTB.

Foto by Radu

miercuri, 27 mai 2020

Jurnal de Coronvirus. In calitate de suspect


Chiar nu aveam de gand sa ajung intr-un spital la vremea asta, dar doua saptamani de simptome ciudate, niste analize de sange proaste si un episod de tremurat necontrolat si frisoane, m-au determinat sa pun piciorul in prag. Pur si simplu nu simteam ca mai am rezerve sa mai zac inca o saptamana pana ma perindam din nou pe la laborator, doua consultatii de specialitate si alte analize la care nu puteam decat sa sper ca o sa iasa ceva. Orice care sa constituie o explicatie logica al tabloului clinic ciudat pe care il expun la fiecare dialog cu un cadru medical. Calculul meu (gresit, dupa cum se va vedea mai tarziu) era ca intr-un spital o sa pot sa dau lucrurile pe repede inainte, si una sau doua saptamani de alergat pe la medici dupa diverse analize se vor comprima in 1-2 zile. Asta poate functiona in vechea normalitate. Noua realitate functioneaza insa diferit.

Vineri

Triajul de COVID de la Judetean merge chiar repede, dar apoi ne blocam in curtea spitalului. Din motive de distantare sociala, toata lumea asteapta afara. Si asta nu ar fi neaparat rau, daca nu ar bate un vant hain si nu ar fi un frig de martie afara. Eram pe cale sa plec de 2 sau 3 ori, si in lunga si infrigurata asteptare am aflat repede ca strategia castigatoare e sa vii totusi cu ambulanta. Macar asa ai prioritate si stai la cald.

Deci dupa ce s-au perindat 5-6 ambulante si alti pacienti mai batrani sau cu diverse accidente (cam 1.5-2h), intru si eu in spatiul care era folosit in trecut ca triaj. Scaunele alea albastre de plastic au disparut, au aparut banci puse la distanta de un metru si practic algoritmul e simplu: capacitatea din camerele de consult dicteaza cati oameni pot astepta aici, la vechiul triaj. Daca consult + triaj > numarul de pacienti, noii veniti stau afara. Din lunga asteptare am dedus ca dupa ora 23-23.30 se elibereaza si merge repede, deci asta pare un moment bun de venit daca urgenta voastra nu va pune viata in pericol. Ca un etalon de timp la 17 eram la cortul de triaj covid, la 17.30 in curtea spitalului, pe la 19.45 am intrat inauntru la vechiul triaj si pe la 21 am fost chemata la consultatie. Apoi business as usual: EKG, CT, analize de sange, perfuzie (cam asta e meniul complet cand ajung la urgente la alte specializari in afara de ortopedie). Si da, am ajuns la urgente cam o data la doi an, deci am strans o minima experienta in Bucuresti, Sibiu, Brasov si Campulung Moldovenesc :).

Sincer nu aveam niciun fel de asteptare de data asta, asa ca m-am lasat dusa cumva de curent. Dar aveam in rucsac minimul necesar pentru 2 zile de spitalizare (antrenamentul de a face bagaje pentru mers la munte ajuta sa ai totul la indemana si sa arunci in 10 minute in rucsac aproape tot ce ai nevoie, cu exceptia pastei de dinti si a sarii de masa). Analizele bune de azi, cand nu ma simt bine, nu se potrivesc cu analizele proaste de acum 4 zile cand ma simteam mai bine si nici cu tabloul clinic. Medicul generalist de la o clinica privata la care am fost nu are piste clare, dar nici el nu exclude 100% o infectie virala (asa cum nici eu nu am exclus-o de acasa). Medicul de familie imi mentioneaza si el acelasi lucru. Si la urgenta mi se spune la fel: nu ai simptome tipice de covid, dar tot ce ai tu se potriveste oarecum pe simptomele atipice. Asa ca noi iti propunem sa te testam. Aprob si dupa putin chin la exudatul nazal (deviatia de sept nu ajuta), plec cu ambulanta la spitalul CFR. Habar nu aveam ce ma va astepta acolo caci experienta mea personala cu spitalele din Romania s-a oprit la camera de garda (si sper sa ramana asa). Dar ma gandesc ca pana dimineata supravietuiesc eu cumva si apoi fac un inventar al situatiei si il pun pe Radu sa imi aduca ce am nevoie.

La fata locului, pe cand imi despachetam micul bagaj, constat insa ca e bine sa ai asteptari joase, supriza va fi mai mare. Nimeresc intr-o rezerva curata de doua paturi in care sunt singura (caci doar sunt aici ca suspect). Asternuturi curate, saltea si perna ok, curat in salon, curat la baie (care e pe hol, dar e doar a mea). Toata lumea vorbeste frumos si incerc sa imi vad cat mai bine de treaba mea, sa nu deranjez, sa respect regulile, caci nici viata medicilor, asistentelor si infirmierelor blocati cu totii cu orele in combinezoane, sub viziere, ochelari aburiti si masti de protectie nu e deloc usoara.

Mor de somn si sincer abia astept sa ma bag in lenjeria alba si curata si sa dorm, insa pe la mine se perinda asistenta cu termometrul, apoi cu un paracetamol (asta asa, ca sa iti dea ceva ca nu stiu ce mai era de scazut la 36.7-le meu) si apoi telefonul de la medicul de garda care imi explica ce si cum.

Imi fuge somnul si incerc sa imi mut gandurile ipohondrice in alta parte. Reusesc intr-un final si dorm bine, asa cum o fac, de regula, in orice pat.

Sambata

Covidul asta a adus in sfarsit sapun si curatenie la baile din spital.

Ma intreaba Andrei (si mai tarziu Radu) daca asteptarea nu e grea. Sincer momentan nu mi se pare grea. Nici acasa nu as fi facut mult mai multe lucruri, asa ca daca e sa stau in pat si sa bolesc, pot sa o fac oriunde sunt niste conditii decente.

M-am gandit daca as avea vreo preferinta legata de rezultatul testului si nu am. Daca e covid, macar stim ce e si simptomele mele capata o explicatie. Daca nu e covid, atunci nu e (ceea ce e cumva bine), dar asta inseamna ca trebuie sa scormonesc in continuare.

Altfel ziua se scurge intre o carte scrisa, o carte audio, ceva spaniola si povesti pe messenger. Mancarea si asistentele vin in mod regulat, dar cam atat. Contactul apropiat se reduce la minimul necesar si orice se poate face din tocul usii e preferabil. La pranz se agita putin atmosfera pentru ca a venit rezultatul testului pentru domnul din salonul alaturat si il externeaza. Al meu nu e printre ele, asa ca dupa plicurile de paracetamol aduse de asistenta dupa masa de pranz imi dau seama ca o sa mai stau inca o noapte pe aici. 

Duminica

Ma trezesc deja obosita, de parca toata noaptea as fi dansat si baut in club. Asa ca jumatate de zi se scurge intre stat in pat si visat la prajituri. Eu nu sunt om de o portie de gem sau una de miere pe zi. Mie imi trebuie macar o prajiturica...cand nu visez la clatite, profiterol, eclere sau amandine citesc sau ma fac ca ascult o carte audio de calatorii, la care tot dau back la capitolele anterioare, caci simt ca ascult capitolele doar in prima jumatate si la a doua adorm. 

Orele se scurg cum vor ele, trece pranzul si ma intreb daca pana la urma o sa vina si rezultatul meu sau mai stau aici o seara. 

Pe la 4 ma suna doctora. Avem rezultat, dar e neconcludent. Cata bafta sa ai? Asa ca mai bagam o fisa si mai asteptam pana maine seara. Iesirea asta din apatie ma anima. Radu se infiinteaza cu mult dorita prajitura si dupa 200 grame de crema de lapte cu caramel ma simt fericita. Rezolv si ceva friptura si fac bilantul ca de la ora 12 am tot mancat (ceea ce e bine). Partea a doua a zilei trece pe repede inainte, ora 23 prinzandu-ma inca treaza, citind in paralel o carte de leadership si una despre comunism. Saptamana incepe din nou cu rabdare, dar fata tutun :). 

Luni

Singura mea grija e sa nu ma trezesc si azi cu un rezultat neconcludent...Altfel as putea accepta orice, desi intuiesc ca situatia intr-un spital covid nu va fi asa de linistita si confortabila ca acum. Toata lumea ma intreaba cum ma simt, dar cum poti sa iti dai seama de asta intr-un salon de spital in care singura activitate marcanta e sa mergi pana la toaleta?  Pe la 4 asteptarea ia sfarsit si lucrurile se precipita. La 5 ma vad deja afara, in curtea spitalului si profit de acalmia ploii pentru o plimbare spre casa. La 8 stau deja in fata unei portii generoase de clatite pregatite de Andrei, din care ma infrupt fara grija sau remuscari, impartind niste ore frumoase cu 3 oameni dragi pe care nu i-am mai vazut de 3 luni.

Ulterior, discutand cu medicul de familie, am aflat ca a avut pacienti care au avut chiar si 5-6 rezultate neconcludente la testul de covid si mi-a explicat si de ce. Asa ca dintr-o data m-am simtit deja norocoasa.

In alta ordine de idei, in toata perioada pandemiei, desi am citit diverse articole in romana sau engleza (unul scurt si relevant e aici), am reflectat prea putin la impactul pandemiei asupra sutelor de milioane de bolnavi (in stadiu cronic sau acut) si asupra programelor de dezvoltare si vaccinare pentru alte boli cu rata mare de mortalitate precum TBC, malarie, varicela etc.

Pe de-o parte, in Romania, exista fara indoiala practica curenta si nesanatoasa de a sta pana in ultimul moment si atunci cand nu mai poti, sa mergi la urgenta. Daca inainte de pandemie sa zicem ca ea functiona, acum este sortita esecului. Doar sa spui ca te doare stomacul de 2 luni, ca vei fi trimis inapoi acasa, chiar din usa spitalului, cu recomandarea de a discuta cu medicul de familie. Cat am stat la UPU insa au venit si cazuri care poate in vechea normalitate ar fi fost internate (mai ales un domn in varsta cu un accident de masina care ar fi trebuit tinut sub observatie 2-3 zile). Acum insa toata lumea pleca acasa cu o reteta si instructiuni clare de a reveni daca apar probleme majore. Spitalele sunt si ele goale. Pe de-o parte pentru a reduce numarul bolnavilor ce pot fi eventual infectati, pe de alta parte pentru a economisi resurse. Atat umane, cat si materiale. Si evident pentru a avea spatii disponibile imediat pentru un eventual nou val de infectari.

Medicii nu vad nici ei altceva decat covid. Ar face orice parca pentru nitica febra sau un semn clar de covid. Nu ne mai intereseaza nici tensiunea arteriala, nici alt gen de indicatori, un consult, ceva. Doar temperatura si saturatia de oxigen. Si oricum primesti paracetamol, just in case :). Nu as vrea sa fiu in pielea niciunui bolnav cronic in prezent.

Realitatea mondiala este si ea foarte interesanta. Pe de-o parte se observa o incetinire marcanta a programelor de cercetare pentru vaccinuri impotriva altor boli cu incidenta crescuta si mortalitate mare (TBC cu 10 milioane de cazuri noi in 2018 si 1.5 milioane de decese, malaria cu 228 milioane de cazuri si 500.000 de decese din care doua treimi sunt copii sub 5 ani, tot in 2018). Pe de alta parte avem programele deja in derulare precum vaccinarea contra rujeolei, care trebuie facuta dupa un calendar fix, pe care tarile sub-dezvoltate, ce depind de vaccinuri din import, nu il pot respecta datorita dificultatilor logistice/ de aprovizionare generate de faptul ca zborurile internationale sunt din ce in ce mai rare si mai scumpe. Alte articole pe aceeasi tema gasiti aici:

Asa ca traim intr-o realitate interesanta si din cand in cand e foarte bine sa ne mai zdruncinam putin, sa iesim din bula noastra legata de teama de a merge la magazin, dezinfecatarea fiecarui ambalaj etc si sa privim si alte directii. Nu zic ca pandemia actuala nu este o realitate, zic doar ca trebuie gasit un echilibru, trebuie sa rafinam niste procese, astfel incat sa ne fie bine tuturor, sau in orice caz, unui numar cat mai mare de oameni.

joi, 21 mai 2020

Ocolul Pietrei Craiului


Am inceput si am abandonat jurnalul asta de vreo 2 ori, caci pe cat de mare mi-a fost bucuria libertatii dupa 15 mai, pe atat m-a lovit in moalele capului cine stie ce viermisor, indispozitie sau astenie de primavara, de m-am intrebat vreo 2 zile jumate ce e cu mine. Si cand zic viermisor, nu glumesc…Apa de vineri seara avea in ea niste mormoloci si abia astazi cred ca am scapat de toata familia lor si mi-a revenit cat de cat moralul. Si cheful de a scrie.

Dar sa o luam cu inceputul. Tura asta se putea face lejer la o zi, dar dupa doua luni de stat in casa, noi voiam exact opusul: sa petrecem timp pe munte, sa dormim la cort, sa pornim primusul dimineata si seara, sa schimbam patul pe salteaua si sacul de dormit care mai aveau putin si se pierdeau prin fundul sifonierului. Asa ca impartim ocolul Pietrei Craiului in doua zile.
Stana, biciclete si munte- e tot ce ne doream pentru finalul izolarii
Vineri era zi scurta si cuprindea doar o urcare la stana din Tamas. Am descoperit coltul asta de munti intr-o zi senina de februarie, cu zapada cam apoasa, cand ne propusesem o traversare Plaiul Foii- Iezer-Fagaras. Planul a ramas pentru o alta iarna, dar in weeendul petrecut prin munti am mutat de pe harta tiparita sub picioarele noastre, locuri noi precum Dracsin, Cascoe si de fapt o mare parte din arealul dintre Crai si Iezer. Stana din Tamas ne-a invitat inca de pe atunci la o revenire si i-am onorat invitatia acum. Stiam ca in zona nu se pasuneaza (oricum e putin cam devreme ca ciobanii sa fi urcat deja la stane), stiam si ca stana-i buna, asa ca am transformat-o intr-un Airbnb ferit de Covid, ca nu cred sa treaca prea multa lume pe acolo.

Urcarea din Plaiul Foii merge partial pe bicicleta, partial pe langa ea. Nu stiu ce as mai fi putut lasa acasa din ce am la mine, dar e clar ca turele din zona 3 si la 90 de rpm de pe Zwift nu au nimic de-a face cu pedalatul asta in forta pe drumurile reavene de inceput de primavara pe unde incercam acum sa urcam. Din tura de iarna folosita ca reper traiam cu impresia gresita ca din Saua Tamasului nu va fi decat un rulaj placut pana la stana. Doar ca iarna drumul pare ca in palma caci e acoperit de zapada. Vara, cu pietrele la vedere, lucrurile nu mai sunt asa rapide. Devin extrem de saltarete si ne luptam mult si bine cu bicicletele printre smocuri de iarna, sleauri, pietre, lemne si tot ce a mai lasat in urma ei iarna. Apa in schimb nu a prea lasat. Noi ne apropiem de stana si apa ne e pe sponci. Totusi drumul are grija de calator si ne scoate in cale un fel de izvor plapand de unde ne umplem bidoanele.

In poiana cu stana reusesc doar sa sperii o caprioara. In rest e o liniste desavarsita. Si mult “praf in aer” pe care il punem (in mod gresit) pe seama prafului saharian despre care citise Radu pe undeva. Constatam ca apa de izvor are ceva vietati prin ea, dar decid repede ca dupa ce o fierbem o sa omoram tot (acum nu mai sunt sigura de asta), ca doar suntem la noi acasa si nu in Anzi.
In Saua Tamasului
Spre hotelul nostru din multe scanduri
E ora 21 si inca mai e lumina
Vantul isi face de cap toata noaptea, salteaua mea cam pierde aer si nu pot sa ma intorc comod pe o parte ca imi infig coapsa in priciul tare al stanii, dar e totusi bine. E diferit fata de patul de acasa. Dimineata e si mai buna, caci incepe cu soare darnic, terci si cafea.




In sfarsit vedem indicatorul care ne arata continuarea corecta a traseului (ratat cu brio anul trecut) si la fata locului descoperim un drum ce ne coboara rapid in drumul mare, ce vine din Satic si merge la Pecineagu. Coboram in Satic, coboram in Podu Dambovitei, oprim la magazin, facem aprovizionare si ne pregatim pentru portia de aventura de sambata.
Pregatiti sa mai punem o bucatica de harta sub roti
Verde crud intre Satic si Podu Dambovitei 
Urmatorul segment logic al ocolului presupunea sa ajungem la Brusturet si puteam face asta in doua moduri: mergand pe asfalt spre Dambovicioara, Cheile Dambovicioarei si apoi cabana Brusturet, sau prinzand o culme initial impadurita si apoi presarata cu poieni, pe care o vedeam mereu din drumul national si care ne starnea curiozitatea. Radu alege culmea cu argumentul semi-aventurii, caci fusese pe acolo la Carpatian MTB Epic, doar ca in coborare. Asa ca debutam cu vreo 200 m diferenta de nivel de carry bike, dupa care lucrurile devin partial ciclabile. Sunt cateva poieni si catune faine pe aici. Poteca e in general buna in zonele cu iarba. Prin padure e haos cu frunzele uscate, conuri si crengi, dar ajutati de ziua lunga, suntem chiar relaxati. 
Pe Plaiul Mare
Marcajul asta TR nu apare pe nicio harta pe care o am acasa...
Coboram intr-un final la 1-2 km in aval de cabana Brusturet si cam pe aici ne incheiem si aventura, caci ce urmeaza e teren cunoscut. Urcarea in Poiana Grindului merge repede, portiunea spre Saua Joaca e mereu faina, iar coborarea rapida spre Gura Raului via Casa Folea e deja bine-cunoscuta.
In Poiana Grind
La Casa Folea
Pe Poteca Piticilor
Date si track: vineri (Plaiul Foii-Stana din Tamas) + sambata (Stana din Tamas- Satic- Zarnesti)

Pentru duminica prognoza anunta ploaie in a doua parte  a zilei, asa ca ne limitam la o Saua Strunga, in regim sportiv.  Dupa gustul meu e cam devreme in sezon, sa sar asa de pe trainer fix pe coborarea tehnica din Saua Strunga, dar cand stateam in carantina imi ziceam ca nu voi face mofturi. Urcam cu spor prin padure, investigam bujoreii care nu dau momentan niciun semn si iesim in culme, in bataia vantului. In Strungulita gasim ultimile covoare de branduse si ne bucuram, caci pana si ele sunt pe trecute si altele nu mai prindem pana anul urmator. Bifez si prima coborare a sezonului din Saua Strunga, dar recunosc ca incep sa ma bucur abia cand intram in padure si pot sa ma relaxez putin. Daca cu radacinile am cam facut pace, cu pietrele am o relatie dificila si nu prevad o coabitare armonioasa pe termen scurt.  Pe desupra Moeciului incepe sa ma prinda din urma oboseala si imi zic ca am cam intins coarda weekendul asta, asa ca pauza de ploaie de la magazinul din satul Cheia nu imi displace. Stam cuminti mai bine de o ora sa treaca ploaia si apoi incheim bucla, revenind in Fundata si recuperand masina.

La ora 10.30 seara cad absolut lata  in patul de acasa, somn adanc, fara vise, probabil si fara sa ma intorc, asa cum nu am mai dormit de luni bune. Mi-a fost dor de un somn fara vise, mi-a fost dor sa imi simt muschii obositi de prea mult pedalat si ochii plini de prea multe peisaje. 


Ultimile branduse din anul asta
Poiana Gutanu e unul din locurile faine de langa Brasov
Date si track: aici


Foto by Radu

duminică, 10 mai 2020

Jurnal de coronavirus. Numarand AMRul


Sper ca acesta sa fie ultimul jurnal din seria celor dedicate izolarii generate de pandemia de coronavirus. De altfel, virsului nu a plecat nicaieri. E tot acolo, cu noi, printre noi. Poate chiar in unii dintre noi. Uneori chiar fara sa ne dam seama. Dar cum Europa a depasit deja primul val, fiecare tara si-a stabilit oarecum niste proceduri interne la care sa faca apel in cazul in care situatia se inrauteste din nou, este momentul pentru un pas in fata. Economia nu sta pe loc (de fapt este in prabusire libera), rabdarea oamenilor se termina si ea...Majoritatea tarilor europene (cu exceptia Marii Britanii) au intrat deja in prima etapa de relaxare a masurilor de izolare si Romania nu avea nici ea cum sa faca nota discordanta. Doar ca fata de Spania, Franta, Germania si alte tari vestice care au venit cu un plan articulat, cu etape clare, noi nu avem momentan decat zvnouri. Declaratii care se contrazic unele pe altele, semn clar al jocurilor de culise si ale negocierilor duse in spate. 

Luni situatia parea clara in urma declaratiei presedintelui. Ne vom putea misca liber in interiorul localitatii, in exteriorul ei doar pe bicicleta, iar pentru calatorii cu masina/ tren in alte localitati vom avea nevoie de un motiv intemeiat. Pentru brasoveni, si mai ales pentru cei care mai au si o bicicleta pe acasa, asta insemna insa destul de mult si dupa ce am analizat putin cam ce intra in orasul Brasov (in mod surprinzator, si Poiana Brasov face parte din oras (daca nu ma credeti dati o cautare pe Google Mpas dupa Brasov)), deja ne linistisem. Apoi noi vesti si din ce in ce mai bune au inceput sa curga marti si miercuri: ca de fapt avem voie pe munte pentru alpinism, in grupuri de maxim 3 persoane, ca de fapt si calatoriile intre localitati vor fi permise daca mergi la rude, ca se redeschid si hotelurile (dar fara spatii comune) etc. Apoi s-a lasat tacerea, semn ca s-a promis poate prea mult.

Ce este sigur, este ca de indata ce incepe relaxarea, mastile vor fi obligatorii in spatii inchise precum mijloace de transport in comun si supermarketuri. Si legat de purtarea corecta a mastii, las aici un desen sugestiv:
Marti- noua realitate va presupune multe schimbari. Mici si mari. Sa le zicem mici celor legate de igiena mainilor, renuntarea la a da mana cu cineva ca forma de salut, sa le spunem mari cand ne gandim la reorganizarea spatiilor comune etc. Un articol interesant privind aceasta reorganizare, atat de necesara in domeniul hotelier, pentru a putea inspira incredere vizitatorilor si implicit a trece cu bine peste perioada ce vine puteti citi aici (doar in engleza). Rezumatul este insa posibil intr-o singura fraza: inainte de pandemie erau hoteluri cu ceva protocoale de siguranta, acum trebuie sa se reinventeze intr-un spatiu al sigurantei, care ofera si facilitati de cazare. Reinventarea nu este complicata, insa necesita un plan clar, bine pus la punct, necesita reguli pentru angajati si vizitatori, dar si transparenta. Aceleasi considerente se aplica si pentru spatiile de birouri, cu un articol de pe acelasi site.

Miercuri

Asta era anul potrivit pt a face un copil. 
Daca stiam cu 7-8 luni inainte... ( Andreea C. , triatlonista)

In mod cert, discutiile de pe grupul de fete care se dau pe Zwift sunt suprinzator de diverse, acoperind topicuri de la mancare, la angrenaje, metode eficiente de a curata lactatul din picioare, copii, strategii de recuperare dupa efort. Dupa ce intr-o tura anterioara Elena si Ela au adus o perspectiva asupra situatiei de mama cu copil mic, acum am revenit la topicuri de ciclism, cum ar fi sansa unor concursuri toamna asta. Majoritatea fetelor de aici sunt competitive, genul de fete care ar tine cu dintii de roata celui din fata si cu siguranta, concursurile sunt un mod de a-ti hrani competitivitatea. Concursurile nu sunt o intrecere cu tine insuti. Astea sunt povesti pe care le debitam si eu cu ani in urma. Concursurile sunt mereu tu fata de altii, in aceleasi conditii. Vrei sa te intreci cu tine insusti? Iti faci un proiect, iti setezi un target si pleci la drum, tu cu echipamentul necesar si cu ceasul.

Cu siguranta pot sa inteleg frustrarea Andreei cand te antrenezi o iarna intreaga pentru un concurs la capatul lumii care este apoi anulat din cauza pandemiei. Nu ai cum sa tii motivatia sus si desi nu am nicio situatie similara la care sa ma raportez, respectiv un proiect pentru care sa ma pregatesc luni de zile si care sa pice, micile accidentari personale, inerente atunci cand faci sport, s-au simtit mereu ca un uscator de par care arunca in aer un castel din carti de joc la care ai muncit cu migala si ma ajuta cumva sa empatizez cu gandurile Andreei si alte altor prieteni aflati in situatii similare.

Am incercat sa arunc o pastila in discutie cum ca 2020 e anul proiectelor (sportive) personale, dar nu a prins radacini. Si nici nu insist. Oricum sunt mai solitara, asa. Un solitar linistit cand are la ce visa si mai ales cand din vise fac parte niste munti si o bicicleta. Acum, ramane ca dupa 15 mai sa bagam carbuni si cu antrenamentele mai lungi, caci asta e ceva ce eu nu pot sa fac pe Zwift, dar imi iese suprinzator de bine in lumea reala. 

Joi. Am lucrat cu spor la blog. Nimic nou despre pandemiei, am organizat pur si simpu niste postari mai vechi. Un fel de curatenie de primavara.

Vineri

Din nou cu fetele pe Zwift (si in afara lui). Astazi discutam despre suplimente, recovery, cafeina si altele. 
Mi se pare interesant de urmarit, dar cam atat. Cum anul asta nu or sa fie concursuri o cafea, izotonic si proteine dupa tura sunt suficiente.

Sambata

S-a publicat lista cu propuneri pentru deplasarile in afara localitatii si din fericire atat activitatile sportive cat si evenimente familiale sunt permise. Daca lista va deveni si definitiva, aproape ca avem planul pentru urmatoarele doua saptamani si pentru fiecare dimineata ori seara inainte/ dupa munca. Sa ne tina doar picioarele.

Duminica

Invart pedala pe cele doua dealuri din spatele casei si strang 1000 m urcati. Ne-a luat cam o luna sa rafinam traseele, dar ziua asta frumoasa cerea putina miscare afara. Radu ramane sa se bronzeze ca mosii la soare, eu revin acasa si bag carbuni cu ce aveam pe lista de rezolvat (niste geamuri de spalat, restanta de la Pasti, ceva ordine). Am de fapt o lista destul de lunga pentru saptamana asta, cu deadline joi, cat sa fiu sigura ca nimic nu imi va bruia weekendul petrecut in natura (cu exceptia ploii, evident, caci cu siguranta nu va lipsi din program).

Acesta va fi de altfel (sper eu) si ultima postare  a seriei. De vinerea urmatoare sper sa inlocuiesc articolele despre covid cu poze din natura, de pe munte si sa imi readuc blogul pe drumul cel bun.

duminică, 3 mai 2020

Jurnal de coronavirus. Ganduri de un 1 mai intre patru pereti


Saptamana asta am fost dezorganizata si nu am reusit sa notez nimic consecvent.

Pur si simplu m-am lasat prinsa in hora proiectelor de la munca, cursuri online si Zwift si am omis scrisul. Nici nu am de gand sa ingras porcul in ajun si sa scot din joben cate ceva pentru fiecare zi. Nu e stilul meu si daca nu am scris e si un semn ca am interiorizat mai putin, sau cel putin legat de actuala pandemiei, caci altfel am luat la puricat alte lucruri din mine. 

Totusi vreau sa astern cateva lucruri. De data asta nu va fi despre cifre, va fi despre masuri. Cifrele (numarul de cazuri, numarul de decese si numarul de vindecari) s-au stabilizat in multe tari europene si au intrat chiar pe un trend descendent. Asa ca urmaritul cifrelor s-a transformat in urmaritul diverselor planuri de revenire. Iar  asta e o activitate mai placuta din punct de vedere psihologic. E mai sanatos sa te uiti inainte, decat in urma, la primavara ce a trecut pe nesimtite pe langa noi. Stiu acum fiecare copac de pe strazile din imprejurimi, caci i-am mirosit pe toti. Am privit cu inflorsesc timid magnoliile albe si apoi cele roz, intr-un speactacol efemer de cateva zile. Apoi corcodusii, iar acum a venit vremea liliacului. In curte bujorii se implinesc rotund, si ei aproape ca vestesc vara.
In schimb punctul de belvedere de pe Dealul Cetatii a ramas neschimbat
Padurile de fag nu au stat insa pe loc
Revenind la subiectul blogului, faptul ca vorbim cateva limbi straine ne ajuta sa urmarim situatia in mai multe tari europene (Franta, Italia, Spania, Germania, UK, US) . Si cum nu avem Netflix, ne petrecem serile in fata monitorului, jongland intre filmele de outdoor de la Banff  si discursurile presedintilor ori sefilor de guvern din tarile mentionate. Iar cum discursurile actuale se concentreaza pe planul de intrare in noua normalitate, cam pe asta se vor focusa si randurile mele. Cu totii privim in directia asta. Unii cu mai multa rabdare, altii cu mai putina. Unii cu mai multe sperante, altii cu retineri. Unii cu planuri, altii cu vise. Dar cu totii ne intrebam cum va fi, ce se va intampla. Nu stiu ce om politic a folosit prima oara expresia noua normalitate (eu am auzit-o la Angela Merkel), insa am vazut ca ea a fost adpotata rapid si de catre alti sefi de stat si de guvern si ii mai lipseste hastagul ca sa o viralizam. Intuiesc eu asa ca  #rezist, #StamAcasa vor fi cu toate inglobate in #NouaNormalitate.

Un alt lucru made in Gemania este formula AHA aka DIM in romana (Distanta, Igiena, Masca). Simplu si cu lipici la creier. Luati cu DIM si asortati-l cu Mona, ca ne va fi de folos in noua normalitate (sursa Ministerul Sanatatii din Germania).

Asa ca postarea de fata va fi o colectie a a masurilor planificate de fiecare tara in parte pentru intrarea in noua normalitate (aia cu masca, igiena si o anumita forma de distantare sociala).

Spania are un plan in 4 etape. Fiecare etapa va dura minim 2 saptamani (pentru ca aceasta este in fond intervalul minim in care autoritatile isi pot da seama daca masura de relaxare X (sau pachetul de mauri) duc la o crestere a numarului de cazuri sau nu.  O matematica simpla ne arata ca in cel mai bun caz tranzitia se va termina la finalul lui iunie.

Deasemenea, decizia trecerii din etapa 1 in etapa 2, sau din etapa 2 in etapa 1 (adica revenirea la niste restrictii mai mari) va fi luata regional, astfel incat fiecare zona va evolua in mod diferit. 

Franta. Cum spuneam intr-o postare anterioara, discursul timut de Macron la jumatatea lui aprilie, cand a prelungit starea de urgenta nu m-a convins, mai ales ca mi s-a parut ca a sunat ca un troc: voi cetatenii mai stati cuminti inca o luna, iar eu va promit ca dupa 15 mai incepem sa relaxam lucrurile. Si uite, avem un plan (chiar a descris un plan). Acum avem insa si detaliile planului. Cum francezii au fost cuminti, aparent prima etapa incepe mai devreme, respectiv pe 7 mai iar urmatoarea etapa, daca totul merge bine va fi pe 2 iunie

Germania (incepand din 4 mai)
- magazinele < 800 mp, librariile si magazinele de biciclete au fost redeschise
- idem si pentru saloanele de coafura si frizerie
- parcuri si locuri de joaca 
- muzee
- grupuri de maxim 5 persoane
- mici servicii religioase
- purtarea mastii este obligatorie in magazine si transportul in comun. Amenda este de 150 de euro

Pe de alta parte, ceea ce este cert este ca Maratonul de la Berlin si Oktoberfestul vor fi anulate anul acesta.

Este interesant de observat si cum se schimba mesajele pe retelele de socializare.
De la #StamAcasa in toate limbile posibile (StayHome, iorestoacasa), am trecut prin curcubeul #TotulVaFiBine (andra todo bene, todo ira bien, ca va bien aller), iar acum suntem la nivelul "doar impreuna vom invinge acest virus" (Este virus lo paramos unidos, #WirHaltenZusammen (un fel de rezistam impreuna), This virus we will stop it together, Insieme ce la faremo)

Sa speram ca expertii in comunicare au dreptate...