miercuri, 29 noiembrie 2017

Maroc- Primele pedale in Anti-Atlas


Ziua 4-Facem cunostinta cu Anti-Atlasul

Fata de alte dimineti eu sunt de data asta prima care face ochi cand se crapa de ziua si daca ne-am mobiliza acum, chiar am reusi sa plecam la 8. Insa sub pretextul faptului ca proprietarul nu ar deschide magazinul la ora asta ca sa ne putem recupera electronicele puse la incarcat, mai pregetam in sacii de dormit si reusim sa plecam la clasica ora 9 si ceva. Avand in vedere insa ca incepem ziua de pedalat cu o lunga coborare, atmosfera e relaxata. Serpentinele drumului ne poarta fara efort la vale, cale de vreo 20 si ceva de kilometri. Calitatea asfaltului variaza de la decent in prima parte, excelent la mijlocul coborarii cand ne trezim pe un drum cu 2 benzi pe bune si pana la prost si foarte prost pe ultima portiune, prin campie, unde se si lucra la latirea drumului.
Cand in fata iti sta o lunga coborare, esti numai un zambet
Atlasul Inalt, partea sudica
La 36 de kilometri scursi din pas, masurati pe ceas si notati pe indicator intersectam un drum principal, plictisitor dar cu aafalt impecabil, care ne invita parca sa ne asternem la drum. Ne iese cu adevarat abia dupa o pauza de masa in Oulad Berhil unde am mancat cea mai gustoasa mancare de cand suntem in Maroc, mancare pentru care am platit supra-pretul de turisti cu inima usoara.
Fasole, pui, burta, 2 paini, ceai si muult zahar. Cubul de zahar are alte diminensiuni in Maroc
Masa a fost chiar prea imbelsugata si am mai avut nevoie de o pauza de dulce ca sa lasam timp pranzului sa se digere putin. Cand ne asternem in final la drum, apasam pedala si cu o medie de 30 km/h intram in Taroudant. 

Dupa ultimele cumparaturi high class (gen paste si conserva de ton) iesim din oras in directia Agadir. Cum drumul principal nu promite nimic altceva decat trafic, facem stanga cu prima ocazie si luam cap-compas primele clinuri alte Anti-Atlasului. Desi acest lant montan e considerabil mai scund fata de Atlasul Inalt, pedalatul nostru incepe din nou din campie, de la 200 si ceva de metri, asa ca de urcari nu o sa ducem lipsa. Ne vor lipsi altele gen fructe, legume, oferta diversa de la magazinele din satele mai mari etc. Profilul Anti-Atlasului promite ariditate, asezari rare si saracacioase si aventura. 

Drumul spre Irgherm pe care il prindem ne prezinta toate ingredientele din prima: cale de 20 de kilometri nimic altceva decat teren pietros cu arbusti ori copacei teposi de argan. Prin colbul parcelelor capre si pastori isi tarasc la fel de fara rost picioarele. Cei 10-20 de kilometri de asfalt aplicat pe o singura banda separa 2 lumi diferite: Marocul viitorului cu de toate si orice (de la infrastructura, mici afaceri/ cooperative, la verdele unei surse de apa) si un Maroc inghetat in timp, in care satele sunt aglomerari prafuite de cateva case si un magazin comunal. Oamenii in schimb sunt calzi si par mai entuziasmati de cat noi de prezenta noastra pe aici, pe drumuri mai mult ca sigur ocolite de turisti, caci dubiosul P1723 nu apare ca recomandare in niciun ghid turistic. Dar poate tocmai asta va da nastere unor experiente umane autentice departe de Marocul comercial.

Seara ne prinde la baza unei serii de serpentine pe care le lasam pentru maine si din 3 locuri de cort care mai de care mai putin atractive il algem pe cel cu cele mai putin piete si cu o bruma de pamant prafos care sa ne permita sa infigem cuiele de la cort. Radu imi spune ca trebuie sa ma obisnuiesc cu oferta saracacioasa a desertului si sa invat sa apreciez asemenea locuri de cort. Macar cerul e ca in fiecare noapte un loc de mii de stele, la care se adauga sclipirile satelor mari din vale si lumina alba si puternica a lunii in crestere. Intr-o a asemenea atmsofera schimbam in sfarait mancarea clasica de linte pe niste paste cu sos de rosii cu porumb si cu ton, masa de seara ce ne multumeste pe deplin pe amandoi. Desi nu avem la noi decat strictul necesar, cu putina imaginatie se pot gati niste mese de seara gustoase si variate, care sa te tina departe de mancare goala si generica pe care o cumperi din magazine satesti (intr-o postare ulterioara am sa detaliez bagajul avut si modul in care ne organizam pentru masa de seara).
Locul de cort si valea cu drumul principal ce leaga Taroudantul de oceam
Date si track: aici

Ziua 5- Aprofundam nimicul

Dimineata incepe cu o cafea si ceva dulce, cat sa ne dea energie pentru urcarea ce ne sta in fata. Serpentinele merg insa bland, taiate in coasta muntelui si ne poarta printr-o salba de sate iesite din harta, unde toti copiii se ingramadesc pe marginea drumului ca la urs. Satele sunt mici si saracacioase, multe case neterminate, lipseste cumva agitatia perpetua din asezarile mai inchegate. Nici mcar chemarea la rugaciune nu pare sa vrea sa tulbure linstea nimicului. Caci prin aceste locuri, intre sate cel putin, te apropii de definitia nimicului ecologic. Doar dealuri pline de pietris roscat, suprapunandu-se pana la linia orizontului, ca niste burti sterpe din mitul Ionei reinventat. Radu spune ca se simte ca intr-un joc ieftin, facut de un grafician prost, in care din lipsa de bani s-a folosit mereu aceeasi imagine, doar dunga bituminoasa a drumului fiind redesenata.

In rarele ocazii cand pe langa sate se vad mici parcele de pamant pietros sapate la cazma/ arate cu plugul tras de magari (caci utilaje nici nu am vazut si nici nu ar avea rost pe aici), singurul cuvant care imi vine in minte este a imblanzi. Desertificarea e o realitate curenta si palpabila aici, apa e o resursa pretioasa captata si pastrata in bazine sapate sub nivelul solului si viata aici imi pare undeva la granita intre lupta cu morile de vant, inutilitate si eroism.

Facem cumparaturile de seara din singurul sat mai mare intalnit azi Ait Abdellah si ne gasim loc de cort intr-o zona terasata, ce ofera niste iarba uscata, oferta buna pentru locurile in care ne aflam.
Locul de cort in lumina diminetii
Ciocolata, cafea si prajiturele pentru micul-dejun
 
Drumurile pustii ale Anti-Atlasului
Si ariditatea acelorasi munti
Locul de cort din seara asta beneficiaza chiar si de iarba

Date si track: aici

Foto by Radu

marți, 28 noiembrie 2017

Maroc- Prima traversare a Atlasului Inalt (Tizi n'Test)


Ziua 1- Revederea

Abia atunci cand avionul celor de la Lufthansa isi ridica botul de pe pista din München si acceleratia te lipeste putin pe scaun, abia atunci ma incearca cu adevarat primele sentimente de concediu. Nu decolarea avionului a facut declicul, ci imaginea Alpilor acoperiti de zapada, despartiti de plafonul de nori lenticulari si josi de o fasie lata de cer senin, colorat de un rasarit intarziat. Culorile se topesc in degrade si se adauga una peste alta de parca ar complota toate pentru o prajitura in straturi: negrul pamantului arat, goliciunea padurilor in nuante inchise, zapada urcand progresiv, nori pufosi si plati acoperind varfurile de 3000 m, varfuri de 4000 m iesite in soare, apoi un plafon mai compact de nori cenusii, si peste ei, in final, un soare darnic si neobisnuit de stralucitor pentru finalul lui noiembrie.

Orele incomplete de somn isi spun cuvantul si doua ore din zbor se scurg dormind. Doar anuntul pilotului razbate prin doapele de urechi si privirea descopera sub noi, usor suprinse, cladirile joase si rosiatice ale Marrakeshului si la distanta varfurile Atlasului Inalt, la vremea asta complet lipsite de zapada. De sus orasul se vede cumva comprimat si inghesuit, de parca ar fi o medina uriasa.

Negociatul unui taxi ne iese usor, mai ales ca pretul usor exorbitant (echivalentul a 25 de euro) e o invitatie nespusa spre negociere. Il scoatem fara probleme la 15 euro, putin mai mult decat tariful oficial, dar avand in vedere ca aveam cu noi si bicicletele, cam asta e pretul ne care ne gandeam si noi. Taximetristul e trecut de 50 de ani, dar vorbeste o franceza frumoasa, drumul spre medina trecand pe nesimtite.

Atunci cand Mercedesul editia 70 toamna ne lasa la portile orasului vechi imi dau seama ca tura asta are putine sanse sa fie memorabila din doua mari motive. Lipseste socul cultural si concediul de anul trecut din India m-a calit pentru multe. Adevarul este ca oricat de greu imi e la inceput, socul cultural e cel care diferentiaza concediile memorabile de cele uzuale. Sau poate am sa ma insel si Marocul ma va suprinde din nou? Ramane de vazut.
Asteptarile mele de la Maroc, sau cel putin de la Atlasul Inalt aratau cam asa
Ne inhamam (la propriu) la cutiile de bicicleta si ne strecuram pe stradutele inguste, cele cateva sute de metri pana la hostel.
Pe straduetele medinei
Dupa ce depasim momentul "furca de pe Felt are joc" si asamblam cursierele, o pornim spre piata unde se intampla totul (un fel de toate drumurile medinei duc spre Djema el-Fna), cu gandul la un suc de portocale proaspat pe care il asortam cu niste alune de padure calde. Ne lasam pasii sa se prelinga agale printre tarabe, fara sa mai intoarcem insa capul la toate reclamele si la toti cei care umplu cu zgomotul si cu prezenta lor aerul asa cum facem, involuntar, data trecuta. Dupa ce rezolvam taskurike administrative ne cautam o dugheana comuna unde sa mancam de seara, mai radem un suc de portocale si ora 19.30 ma gaseste deja in pat dupa cateva zile in care am fost restanta cu somnul.
Piata
Ziua 2- Prima zi pe drum

Desi ne propunem sa fim matinali, stiu ca nu e rost de plecat devreme azi. Fiind chiar prima zi pe drum, gasirea aranjarii perfecte a bagajului pe bicicleta ne va lua ceva timp.

Terminam aranjamentul fix inainte de micul-dejun si dupa ce ne facem plinul de dulce si urcam energia la cote corecte cu o cafea, ne urcam in final pe cursiere. Medina cu pietrele ei cubice, traficul nebun de pietoni, biciclisti, carucioare, curbe inguste, ganguri mereu suprinzatoare de unde iese cineva si nu in ultimul rand biciclete incarcate se simte ca o saritura in ocean.

Facem o prima oprire pentru un ultim suc de portocale, nimerim usor iesirea corecta din oras si ne intindem la pedalat pe un drum cu asfalt impecabil. 

Renuntam repede la drumul principal si plonjam in necunoscut. Pedalam cam 20 de kilometri pe asfalt bun si trafic inexistent printr-un semi-desert. Noroc ca temperaturile sunt placute si soarele e la fix. Pe contarasens numaram cel putin 20 de oameni de cursiera, 80% din ei marocani. Acum 3 ani nu am vazut niciunul. Acum 3 ani nu exista in schimb nici mallul de pe drumul spre aeroport, de care ne povestea cu relativa mandrie taximetristul de ieri. E clar ca Marocul se schimba si orasele mari dau, fara indoiala, tonul.
Drum intins
Nu stiu daca desenele astea de pe zidurile unei scoli din Maroc, fac si ele parte din schimbare
Din Amizmiz unde mancam de pranz, drumul asfaltat face stanga pentru a intersecta peste 30 de kilometri drumul principal ce vine din Marrakesh si merge spre Tizi n'Test. Inainte se face un alt drum ce merge pe o vale ce se infunda aparent in munti si care ar putea face obiectul unei explorari viitoare pe MTB/ o alt bicicleta echipata de drumuri grele. Mi se pare totusi incredibil cat de usor ne vin idei de ture noi cand suntem pusi fata in fata cu muntele.
Fasole, linte, burta, ceai, paine la 2 EUR
Varianta noastra asfaltata merge spre est si urmeaza un drum lat cam de o singura banda generoasa, dar pustiu. Ne coboara in serpentine largi in firul fiecarui rau si ne urca de acolo inapoi, garantand cu ocazia asta ceva diferenta de nivel si pentru ziua de azi.

Asfaltul se strica pe la jumate, brusc, in fata unui viitor pod desemnat ca fiind opera de arta. Asa scria pe panou: travaux pour la création d'une ouvre d'art sur Oued NfissPana va fi gata opera asta de arta, avem de luptat cu un drum prost si o urcare lunga, pe care amandoi simtim nevoia unui ultim pinion suplimentar. Fara bagaje nu ar fi fost nicio problema, dar asa, se schimba treaba.
Drum lat de o banda cu asfalt impecabil

Primul palmier din tura asta
Totusi locurile sunt clar mai frumoase fata de drumul principal. Fara localitati, doar simplitatea pantelor abrupte de pietris, nisip si pamant rosu pe care stau aninate paduri de pini. Nimic altceva.

Pedalam la intrecere cu apusul si ajungem la fix in in primul sat mai maricel pentru a face aprovizionarea de seara: de aici niste linte, o conserva de pasta de rosii, niate porumb si niste masline, de la alt magazin paine si dulciuri si in final, de la un restaurant de pe marginea drumului ceapa ce va definitiva mancarea noastra de seara.

Prima noapte la cort a concediului ne gaseste intr-un loc linistit, stransi in jurul primusului si bucurandu-ne de o noapte cu temperaturi de inceput de septembrie in Romania.
Locul de cort, la liziera padurii
Date si track: aici

Ziua 3- Urcand spre Tizi n'Test

Locul de cort de la marginea padurii a fost numai bun: cu ceva apa clocita pentru spalat oala, cu nisip si ace de pin in care sa scapi haine, dar in primul rand cu liniste si caldura. In ciuda planurilor facute de Radu pe hartie nu ne iese nici azi o plecare matinala. Dureaza pana ce fiecare obiect isi gaseste locul in bagajul eficientizat la maxim. Oprim in Ouirgane pentru un mic-dejun pe marginea drumului dominat de dulce: un borcan de gem de caise si cateva curmale delicioase, alaturi de nelipsita paine. Cu glicemia ajunsa din nou la cote normale putem in sfarsit sa ne asternem la drum. Kilometrii nu se scurg insa asa de bine pe cat ne-am astepta si pauza de masa in Ijjoukak pica la fix. Desi sunt o multime de dughene pe marginea drumului, toti vand numai tajin. Oalele cu mancarea zilei lipsesc cu desavarsire. Luam un tajin mediocru pe care il asortam cu multa paine, final touch-ul fiind dat de paine cu curmale si cu 2 pahare de ceai cald si dulce. Cat stateam sa mancam, pe marginea drumului a oprit un autocar de marocani, o parte dintre ei intrand sa manance in ghereta noastra. Pentru ca sunt orientata fix cu fata spre mesele din interior pot sa urmaresc natural toate gesturile, de la cum dovedec tajinul fara lingura, cum dizolva zaharul cubic in ceai si pana la modul in care se sterg pe maini si se ridica satisfacuti de la masa. 
In zonele in care valea e inca larga si roditoare
Dupa o pauza de 30 minute o luam din loc, doar pentru a ne opri 8 kilometri mai sus si pentru a vizita moschea de la Tinmel, o moschee din secolul 12 si una din cele doar doua mochei din Maroc deschise non-musulmanilor. Pe langa vechime si istoria ei, ce au determinat Marocul sa o propuna in 1995 pe lista Patrimoniului Unesco (nu a fost acceptata), aici nu se desfasoara nicio rugaciune. Suntem singuri pe aici, pana si paznicul a plecat la masa si ne-a rugat simplu sa inchidem usa dupa noi cand plecam. Imi plac minutele acestea lungi si fara graba cand ai spatiul si timpul pentru tine, putand pregeta in fata unui detaliu, ori lasa imaginatia sa dezvolte mai departe cele cateva randuri livrate de Wikipedia.

Tinmel
Pauza la Tinmel ne-a priit. Nu ca ar fi fost lunga, dar dintr-o data incepem parca sa pedalam mai legat. Valea ramane inca larga, cu multe pante terasate si cu copaci ingalbeniti insotiind firul de apa ce da viata locurilor, caci in Maroc apa = viata.

Fara indoiala muntii Atlasului Inalt, asa cum i-am cunoscut eu in ambele dati la final de toamna/ inceput de iarna nu sunt muntii visurilor mele. Dar la distanta suficient de mare intre vizite, ma pot lasa placut uimita de simplitatea peisajelor. Linii unduite ce se suprapun una peste alta ca faldurile unei rochii, drumuri aninate pe cate un versant, sate ascunse in fundul unei vai pana la care serpuieste un drum de access ce ne da idei si cate si mai cate mici detalii, pe care ochiul le poate suprinde in voie la cei 10 km/h pe care ii tinem pe cei 500m de urcare ce ne vor conduce pana in pas. 5 kilometri abrupti (asa ne sunt cel putin prezentati de un vanzator de mere de pe marginea drumului) si alti cativa kilometri de fals-plat. Inserarea ne prinde pe acesti kilometri de plat inainte de pasul propriu-zis si cum locurile de cort lipsesc cu desavarsire, tragem la cafeneaua din pas care e de fapt un fel de loc bun la toate: cafenea, restaurant, magazin de suveniruri si camere de inchiriat. Oferta unui dus cald si a unor prize de incarcat electronicele au inclinat in mod cert balanta.
Urcarea spre Tizi n'Test si apusul 
Dus, prize, caldura intr-un pas la 2100? Suna bine!
Pe cand stam afara si gatim, cu varfurile Atlasului Inalt in spate si valea aglomerata si fertila ce preceda Anti-Atlasul in fata, sub un cer cu stele si luna in crestere, citind din Lonley Planet despre plajele la Atlantic ale Marocului, o alta zi de luni, peste 2 saptamani, cand ar trebui sa fiu din nou acasa, in infriguratul si ninsul Brasov, reluand rutina munca- sala/Zwift- somn imi pare ataaat de departe...

Date si track: aici

Foto by Radu

miercuri, 15 noiembrie 2017

Traversare Azuga-Pasul Bratocea intr-o zi de toamna tarzie


O tura faina, merita un jurnal pe masura. Daca o sa imi si iasa un jurnal la fel de reusit ca plimbarea noastra din weekend, ramane de vazut.

Traversarea Azuga- Pasul Bratocea se cerea facuta inca de anul trecut. De fapt tot anul m-am gandit cumva la ea. In timpul iernii mi-o imaginam la inceputde sezon, cand avea sa se domoleasca frigul, sa se mai topeasca zapada, sa se iteasca florile in padure si copacii sa isi schimbe culoarea. Dar in aprilie-mai, am pierdut startul, asa ca intreaga vara mi-am imaginat-o petrecandu-se prin luna octombrie, cand coborau stanele si padurea lua foc. Perspectiva de pe Varful Neamtului si culmile golase cu nume originale (Sloeru-Marcosanu, Urlatelu, Cioara) ce se itesc cumva doar putin mai sus de limita padurii, promiteau culori si imagini deosebite in luna lui brumarel. Dar planul de cu vara nu se potriveste cu realitatea toamnei si tura era cat pe ce sa se amane un an, daca nu am fi avut ragazul unui weekend cu vreme buna la inceput de noiembrie si daca nu am fi avut prietenii aproape. Orice incursiune in natura e potentata cumva de oamenii potriviti, iar o tura cu Pinguinii, nu are cum sa nu iasa bine. Memorabila de fapt.

Am incarcat asadar rucsacii cu toate cele necesare unei nopti la stana, de la izopren pana la toporisca, paine, carnati, primus, cafea, biscuiti, gem si o multime de alte detalii ascunse prin bagaj, ca pentru o tura de trekking cu valente culinare. Noroc ca ne-a convins Radu sa lasam acasa tigaia de clatite, pe motiv ca oricum e destula greutate, mult de mers si ziua scurta. Mie nu imi parea asa mult...Un maraton in 2 zile, parea destul de fezabil. Elanul s-a mai domolit cand am vazut rucsacurile lui Vali, Cristi si pe cel al Muhai. Eu si Radu aveam de departe cel mai mic bagaj, doar ca eu am reusit sa pierd catarama de la centura inca din microbuz, si am suferit si eu alaturi de ceilalti pe urcarea sisifica de pe Varful Rusului, ori sambata cand deja marsaluiam in noapte spre o stana pe care nu stiam daca o vom gasi deschisa.

Andrei m-a ajutat joi seara si am dus masina in Pasul Bratocea, ca sa o avem pregatita pentru intoarcere si ca sa constituie un argument suficient de puternic pentru a nu deturna tura spre o stana mai apropiata din Neamtului.

Ora 8 ne gaseste deja pe toti in Azuga, incercand sa gasim un taximetrist care sa ne duca pana la fosta Vila a lui Ceausescu. Omul nu se invoieste, asa ca varianta mai scurta, de a urca direct din Valea Azugii in Saua Paltinul pica. Ne ramane doar telegondola din Azuga, pentru a mai salva ceva energie si a mai castiga ceva timp. Doar ca nimeni nu stie cand urmeaza sa vina microbuzul spre gondola, si cei 4km pe asfalt, nu au niciun haz. Cand tocmai ce ne puneam pe urcat pe TA spre Urechea, vine si microbuzul si urcam cu una din gondolele de proba, inainte chiar de ora 9. Atmosfera e curata si Bucegiul acoperit deja intr-o platosa alba ne cheama involuntar privirile. Dupa o sesiune foto ca de inceput de tura luam la pas drumul pe culmea Petru Orjogoaia bucurandu-ne de vremea frumoasa de noiembrie. Facem cam 7 kilometri pana la inceputul urcarii spre Varful Rusului si intimidati cumva de panta ce ne sta in fata, hotaram sa facem o scurta pauza de masa, dupa principiul ca ce-i in mana, nu-i minciuna si mai bine sa ne oprim acum, la soare si intr-un loc ferit de vant, decat prin cine stie ce sa dubioasa si plina de zapda. Neamtului se astern destul de albi in fata noastra. Aveam curand sa descoperim ca nu e multa zapada, e doar tare si compacta, soarele anemic de final de toamna nemaiavand putere sa o patrunda. 
Una din cele mai faine perspective peste Bucegi
Pornind usurel la drum
Lunga pare culmea Petru-Orjogoaia cu bagajul in spate
Urcarea pe Vf. Rusului
Pana acolo, hat in zare trebuie sa ajungem
Echiparea de iarna
Cele 3 varfuri ale Muntilor Neamtului (Rusu, Stevia si Neamtului) trec sisific de incet si intreaga bucata ne ia in jur de 3 ore, cu tot cu pauze. De cand nu am mai mers cu rucsac mare in spate, am si uitat cat de incet se aduna kilometrii. In sinea mea, de abia astept sa coboram pe piciorul ce da spre Pasul Predelus, pentru a scapa de zapada si a ne bucura in continuare de poteca uscata, iarba galbena si pasi fara griji, cu gandurile plecate departe si ochii scrutand zarile. Sa tot fie trecut de 4 cand ajungem in pas. Noaptea ne alearga deja din spate, insa Cristi decreteaza ca e cazul sa ne relaxam. Ne va prinde oricum din urma, vom merge ceva ore la frontala, totul tine de cum ne setam. 

Si Vintila-Voda-i un munte

Nu e multa zapada, dar ea sta ca o platosa peste iarba si brazi

O vedere jumate tomnatica si jumate iernatica spre Ciucas
Coborand spre Pasul Predelus
 Bucata cuprinsa intre Pasul Predelus si creasta Grohotisului imi place in mod deosebit. E salbatica si obscura. Pana mai demult si partial nemarcata, dar o banda rosie noua si o vopsea alba destul de proaspata, arata ca anul asta s-a lucrat mult pe aici. Au aparut si niste pari de lemn vopsiti in alb si negru, care inlesnesc mult orientarea pe vreme rea sau atunci cand sunt dileme. Totusi, nu e un traseu usor de urmat pe ceata, viscol ori in zile cu vizibiliate redusa. Nu stiu cat de multi sau de putini oameni merg pe aici in fiecare an, dar Radu spunea caci cainii de la stanele de aici nu sunt obisnuiti cu piciorul usor si inima saltareata de turist incoltit de dulai. Acum nu e cazul caci toate turmele sunt coborate de multa vreme. Reusim sa ne facem plinul cu apa fix la iesirea din padure de dupa Pasul Predelus si inainte de Sloeru Marcosanu. E acolo un izvor de unde puteti lua apa. Si ar fi bine sa o faceti, caci urmatorul e abia la intrarea in Grohotis.
Vedere spre Sloeru Marocanu in primul plan si Ciucasul in plan secund
Apoi mai mergem la frontala inca o ora spre stana aflata la capatul celalat al culmii. Avem emotii, caci stim ca e o stana buna si speram sa nu fie inchisa si sa ne lungim marsul nocturn. Nu ca nu am mai putea, dar locurile sunt potrivite pentru a fi savurate ziua si nu in conul de lumina al frontalei, navigand cu totii in sir indian pe urmele lui Radu.

Stana e din fericire deschisa si e dotata cu toate cele trebuincioase, de la priciuri la lemne uscate de foc si gratar. Ne instalam, scoatem primusul la inaintare ca sa incepem procesul de hidratare cu supe si ceai, iar Vali si Radu se ocupa de foculet. Amandoi au ceva pasiune spre acest domeniu strans legat de noptile de toamna-iarna la stana si le place nu doar sa se uite in plasma, ca oamenilor normali, ci si sa produca mult fum. Stiu ca foc fara fum nu se poate, dar baietii astia au de gand sa ne afume de vii. Solutiile sunt radicale. Fie te lasi jos, cat mai jos, pe burta de s-ar putea, dar ramai la caldura, fie iesi afara din fumagar, respiri aer curat, dar ti-e frig. Cale de mijloc inca nu am gasit :).
Noaptea la stana
Plasma

Rezistam eroic pana aproape de 10, punem pe gratar tot ce avem la noi si poate fi prajit: carnati, polonezi serviti alaturi de o salata ad-hoc cu ardei, castraveti si ceapa rosie, paine unsa cu unt, frecata cu usturoi si innobilata cu telemea veche de oaie si intr-un final ne declarama multumiti, ghiftuiti si afumati. Saci de dormit, puricii de la stana si soriceii mereu prezenti abia ne asteapta :). Ca de obicei, Capitanul e cel mai inspirat (doar d-asta i se zice asa), caci are la el hamacul si il doar la basca de pregatirile noastre pentru somn. Eu aplic metoda infiabila a doapelor de urechi si nu stiu nici de nasosi, nici de vant, nici de sfoarait, pana la 8 dimineata. 

Ma mir ca este inca atat de liniste si Cristi si Muha nu s-au apucat deja sa se agite, ori Radu sa iasa la poze. Oricat as vrea insa sa aman momentul, ne mai stau si azi in fata 16 kilometri de tropait cu aceleasi dulapuri in spate, iar pe oameni ii mai asteapta un drum de 3 ore pana la Bucuresti. Asa ca ne mobilizam usor, usor, servim un al doilea festin cu ce mai avea fiecare ascuns prin rucsac si o cafea potentata cu nucata, ne pornim spre urmatoarele culmi (Urlatelu si Cioara) si apoi spre Grohotis. Ziua se anunta frumoasa, mai calda, cu mai putin vant, rucsacurile sunt marginal mai usoare, mintea s-a obisnuit cu scurgerea mai molcoma a timpului, iar picioarele cu viteza inferioara a drumetiilor lungi, asa ca pornim la drum curiosi de ce ne rezerva si ziua de azi.
Mai intai facem planul

Apoi mancam
Si abia apoi ne asternam la drum
Ne purtam pasii pe aceleasi culmi domoale legate de poteci in linii frante, mergem prin covorul adanc de frunze uscate, privim cerul albastru printre coroanele copacilor si continuam spre Ciucasul care se face din ce in ce mai mare, cu din ce in ce mai multe detalii conturate, pe masura ce ne apropiem de el. E o atmosfera faina, o zi perfecta, ce indeamna la vorba, planuri, proiecte, idei. Tot sporavaind, ne apropiem incet si sigur de urcarea pe Bobul Mic din Grohotis. Vremea se strica usor spre Neamtului, insa traversarea se vede inca destul de clar si din fericire Ciucasul ramane clar si alb in fata noastra, reper statornic pentru pasii nostri mici, ca de furnica, ce dovedesc pana la urma primul si singurul varf mai important al Grohotisului de pe ruta noastra. De aici ne sta in fata majoritar coborare. O coborare lunga de 6-8 kilometri in care pierdem maxim 700 de metri diferenta de nivel. Tura pare ca si incheiata, cortina s-a tras peste muntii cei mari, dar peisajul ca de Mongolia al Grohotisului, cu versanti spoiti in alb si galben, e inca cumva atragator in simplitatea sa. Imaginile ce mi se perinda pe retina sunt similare cu alte peisaje din lumea asta, sunt sigura ca exista mii de alte locuri mai faine, mai salbatice, mai cumva, mai altfel, mai cu mot, mai la superlativ, insa eu sunt aici si acum, alaturi de prieteni dragi si asta e cea mai cea tura pe care puteam sa o fac weekendul asta. Iar amintirile cu 5 rucsacuri umblarete pe culmile aflate la granita intre toamna si iarna, lasand in urma lor un usor iz de fum, vor deveni peste ani cele mai frumoase povesti. De depanat in alte ture, in jurul altor focuri, mereu alaturi de prieteni buni.
Noua moda a carnavalului de la Venetia

Pregatiti pentru Urlatelu
Ciucasul e din ce in ce mai aproape


In Grohotis reintalnim iarna

Track si date: Ziua 1 (Azuga gondola- Sloeru- Marcosanu) & Ziua 2 (Sloeru- Marcosanu- P.Bratocea)

Foto by Radu si Cristi