marți, 10 iulie 2018

4 Munti 2018 (Piatra Craiului si Bucegi)


Etapa 3 - Piatra Craiului 

Aceasa este etapa care imi place cel mai mult. Da, nu urca la peste 2000 m, nu are nimic alpin si nici nu este provocatoare din punct de vedere tehnic, dar trece prin locuri dragi mie, prin satele de la poalele Craiului, traverseaza comunitati autentice si desi sunt multe forestiere si din ce in ce mai mult asfalt, sunt si poteci faine, iar de prinzi o zi cu lumina potrivita, vederile spre Crai si Bucegi compenseaza lipsa caracterului alpin. In plus, profilul de azi e mult diferit fata de celelalte etape. Nu exista o urcare mare, ci mai multe urcari si coborari scurte, ce dau nastere unui traseu valonat ce nu se potriveste oricui. Mie una nu mi se potriveste in mod deosebit, insa Bogdanei da, si in concursul asta nu e vorba despre preferinte individuale, ci despre echipa. Plec din nou cu un target de 6 ore in minte, dar ramane sa il maj ajustam pe parcurs.
Optimiste inainte de start (by Corina Fodor, aka Ecolife)
Plecarea din pole position, alaturi de oameni care fac la jumate din timpul nostru nu e deloc confortabila.
Cum spuneam. Sa pedalez in spatele lui Oac si al lui Maus e total nenatural
Ajungem in schimb repede acolo unde ne este locul (serie by Viorel Micu)
Sa pastram putina inertie, zic (by Corina Fodor, aka Ecolife)
Tururile de incalzire prin complexul din Cheile Gradistei nu fac decat sa ne ridice pulsul si de abia asteptam sa ne asternem in final la drum. O las pe Bogdana sa impuna ritmul pe bucata asta valurita si kilometrii se aduna pe nesimtite. Iesim in DN si apoi lasam in urma coborarea ce ne va scoate in asfaltul dinspre Ciocanu. Incercam aici sa o imping la deal pe Bogdana, si desi ne sicronizam la pedalat, nu mi se pare ca ajuta cu adevarat, iar cand reusesc sa o agat pe Bogdana cu ghidonul, hotarasc sa ma las de experimente. Asa ca ma apuc sa dau din gura. Ciocanu e un moment bun pentru povesti de ambele parti, pentru a trece in revista ce ne-a adus pe amandoua in echipa, ce cred prietenii comuni despre echipa noastra, ce sanse avem sa terminam, ce relatie avem fiecare cu concursurile, alergarea montana si MTB-ul. Povestile se insira cu usurinta si kilometrii trec pe nesimtite. Ajungem repede la bancuta ce marcheaza finalul urcarii si apoi nu ne ramane decat un rulaj placut spre Sirnea unde gasim punctul de alimentare si o echipa de oameni faini ce ne incurajeaza din tot sufletul si nu stiu cu ce sa ne mai ajute. Eu mananc pepene cu ambele maini si chiar mi se pare ca pepenele a intrat cel mai bine, prefect blansat intre zahar si apa.

Apoi urcam scurt doar pentru a intra pe o sectiune faina de drumuri de iarba si poteci pe curba de nivel ce ne vor duce in firul apei. Pana acum ne simtim amandoua excelent, moralul e sus si suntem hotarate sa nu ne fandosim prin Zbarcioara si sa luam problema in picioare de la bun inceput. Adica prin apa de la prima balta, caci inevitabil ne vom uda. La intrarea in firul apei ne intalnim cu Corina care ne incurajeaza ca apa e numai buna de o baie. Ce e drept, tot ce ajunge pe gambe se simte excelent, dar ce sare mai sus si uda bazonul nu mai e la fel de fun. Un bazon ud nu e cel mai placut echipament pentru inca o jumatate de etapa, dar Zbarcioara e fun. Este a treia tentativa pe aici si de departe cea mai reusita. Stam neasteptat de mult pe bicicleta, ne distram cu adevarat, chiuim pentru fiecare reusita si curgem la vale o data cu apa. E prima data cand incercam sentimentul de flow pe Zbarcioara, semn ca a treia tentativa e cu noroc. Stropii sar pe langa noi, furca lucreaza, pedalele se invart si incurajarile echipei EcoMarathon ne merg direct la suflet. Zbarcioara trece suprinzator de repede si daca ar fi un shortcut care sa ne duca la inceputul sectiunii, ca sa mai dam o tura, am zice da, pe nerasuflate. Simt ca mi-ar iesi cam pe jumatate fata de face baietii din filmul lui Dragos Costea, dar iese ceva, se simte progresul.

Zbarcioara (by Cornelia David)
In punctul de hidratare de la iesire dam cu ulei de lant la biciclete, miere pe limba si curaj in suflet si intram pe Valea cu Calea. Mie imi place urcarea asta. Mult. Bodgana e si ea montata si plina de entuziasm, si desi in fata noastra ploua, urcam cu spor si placere. Azi e despre bucurie. Bucurie impartasita cu coechipierul sj cu toti oamenii din puncte cu care am ajuns sa ne simtitm ca o familie. 

Scurta portiune de push bike de pe Valea cu Calea (by Corina Fodor, aka Ecolife)
Coboram frumos la Botorog unde mai facem o cura de pepene rosu in punctul de alimentare unde il gasim pe Ciprian Lolu, mai dau cu ulei pe lant si ne montam pentru urcarea spre La Table. Urcam singure, stand de vorba, admirand cum Craiul se curata de nori si purtand cu noi in continuare aceeasi bucurie in suflet. Intram pe poteca spre La Table, urcam cu zvac in Saua Joaca (bravo Bogdana!) si coboram spre Sirnea, o coborare pe care Bogdana preia conducerea si ajungem cu usurinta la punctul de alimentare din Sirnea, noi si inca 3 echipe de baieti. Ajci gasim gogosele si placinta, absolut delicioase, intra ca unse, si plecam cu totii pe asfaltul de viteza ce ne va scoate in DN. De aici ziua e terminata. Mai povestim putin pe urcarea spre Complex si gata-i si etapa de azi. A treia zi, mai mult MTB, mai bine, mai frumos. Pana acum 4 Munti mi-a mers la suflet.
Urcand din Sirnea spre DN
Finish etapa 3 (by Viorel Micu)
A iesit soarele (by Dan Feraru)

Etapa 4 - Bucegi

Ultima etapa de la 4 Munti, cea care in mod normal este cea mai scurta se anunta dificila datorita ploii anuntate in prognoza, ploaie ce avea sa inceapa inca din timpul noptii si sa tina inca 2 zile de acum incolo. Ma temeam de frigul din creasta si coborarea uda din Saua Strunga. Astfel incat, solicitarea lui Lucian de la sedinta tehnica de a avea la noi o a doua pereche de pantaloni nu mi s-a parut exagerata si am pus din oficiu in rucsac si o haina mai serioasa de ploaie. Am inca destul de proaspat in minte frigul din tura din Leota cu Alex, ca sa ma mai dau viteaza. Singura parte plina a paharului e ca vremea asta ploioasa ne-a ocolit pana acum si faptul ca am ajuns acum la ultima etapa face lucrurile mai usoare. 

In plus, in intervalul 6.30-8.00 in care forfotim cu totii pe langa masini, pregatim echipamentul, ungem bicicletele etc ploua anemic, cat sa ne lase sa ne desfasuram activitatile in aer liber. O ploaie torentiala fix la start era bomboana de pe coliva, insa in afara unei atmosfere apasatoare data de ceata uda care ne impresoara, nu avem de ce sa ne plangem. Stim deja ca traseul a fost rerutat, coborarea clasica din Saua Strunga fiind inlocuita de o coborare pe un traseu turistic marcat cu TR ce ne va scoate in Valea Bangaleasa. Insa pana atunci ne sta in fata scurta, dar tehnica bucata dintre Biserica din Fundata si Moeciu si apoi lunga urcare spre Buucsa.
In ciuda ploii, zambetul e inca la locul lui
Un fel de Rovine cu bicicletele pe circuitul de biatlon de la Cheile Gradistei (serie by Viorel Micu)
Coboram cu grija in Moeciu, mai ales cand dupa biserica, pe un forestier inofensiv aud in spate exclamatii, rabufniri metalice si un cauciuc pe pana. Din fericire e toata lumea intreaga si bicicletele functionale (cu exceptia unei pene). Dupa asta coboram cu si mai mare grija, de fapt aproape ca alergam pe langa biciclete la vale si ploaia ne prinde pe asfalt.

Aproape de asfalt (by Cornelia David)
Decid sa raman la tricou si manecute, caci rucsacul imi tine de cald la spate. Suntem in zona o echipa de feminin, una de mixt (Race Hub) si cativa baieti. Rulam pana la finalul forestierului. Baietii se opresc pentru un gel, iar eu ma apuc sa imping bicicleta pe poteca. Astazi vreau sa pun ceva mai multa presiune pe Bogdana, pentru ca sa terminam cat mai repede posibil si sa stam cat mai putin prin ploaie si zloata. Cred ca Bogdana mi-a citit gandurile, caci vine excelent in spatele meu. Continuam sa facem push bike pana cand poteca revine in drum. De acolo eu ma sui pe ea. Stiu urcarea asta bine, bine de tot si stiu ca pot sa stau integral in sa pe urmatoarea sectiune de drum lat. Sper ca exemplul meu sa o motiveze si pe Bogdana sa incerce. E ceva mai greu decat in mod normal, caci drumul de pamant s-a transformat intr-o combinatie de mici suvoaie, nisip, pietre, noroi, toate franand cumva roata si ingreunand pedalatul. Bogdana urca bine si ajungem amandoua destul de repede la intrarea pe poteca in serpentine ce ne va duce spre punctul de alimentare. 

Incerc si aici sa stau cat mai mult pe bicicleta, insa nu imi reuseste decat maxim 50%. Trebuie sa vin sa mai exersez, caci repetitia e mama invatarii :). 

Ajungem mai bine decat m-am asteptat in punctul de control si alimentare si de acolo pornim pe ultima bucata a urcarii. Ritmul este bun,  reperele vin si trec pe langa noi si iesim intr-un final in poteca pe curba de nivel ce ne conduce spre varful Dudele. Asta e o poteca din aceea exersata, si la fiecare repetare m-am simtit mai bine pe ea. Si acum se intampla la fel. Intre mine si Bogdana e o distanta confortabila, cat sa nu o incurc cu numeroasele mele ezitari. In fata nu e nimeni asa ca imi vad de echilibrul meu printre tufele de afine. Remarc ca s-au facut afinele si trebuie venit pentru o cura serioasa de fructe de padure. Din cauza cetii sunt usor nesigura daca saua din fata chiar ne va scoate in culmea principala si supriza e frumoasa cand constat ca asa este. Bogdana vine si ea pe bicicleta si bucuria imi e si mai mare. Ne tragem pe noi foitele si nu mai apuc decat sa ii spun Bogdanei sa aiba grija la coborarea pe noroi, ca dispare din campul meu vizual. Plec dupa ea si ploaia ce cade cu simt de raspundere face ca foita sa fie fix-pix. Macar se creeaza in interior o umezeala calduta si placuta. Pana in Saua Bucsa, tot pedalez ca sa o prin pe Bogdana. Acolo o gasim si pe Corina,o imbratisam si ii multumim sincer pentru orele petrecute in ploaie. Sa ne intelegem. Noi ne-am miscat tot timpul, am produs caldura, insa oamenii pe care i-am intalnit la coborare au stat mai toti in puncte fixe, asteptand concurentii. Toti concurentii, pana la ultimul. Asa ca nu am niciun fel de scuze sa ma vait de ploaie.
Corina Sava, la intrare pe TR. Afara ploua de ore bune (by Corina Fodor. aka Ecolife)
Coborarea alternativa pe TR este relativ noua pentru mine. Am mai facut-o o singura data, acum 10 ani la trekking, deci nu mai stiu nimic din ea. Se dovedeste a fi destul de ciclabila, chiar si pe acest teren neprimitor, si imi pun in minte sa mai revin pe acolo pe uscat. Dupa primele 10 minute la vale am deja noroi in adidasi si cand merg pe langa bicicleta simt cum apa imi balteste in incaltari. Singurele lucruri care ma intereseaza acum este sa cobor cu grija si sa urmaresc cum scade altititudinea pe ceas. Pe ultima parte, fix inainte de forestier, sunt cateva serpentine stranse unde mergem pe langa biciclete. In forestier rasuflu usurata si ii spun Bogdanei ca asta a fost. Concursul e de acum gata. Rulaj la vale spre Cheile Gradistei-Moeciu, urcarea clasica la complex si gata ziua, gata 4Munti. Ma inselam...

Avem parte de 2- 3 kilometri de forestier si inca 2 de asfalt, care merg repede, dar ma enerveaza la culme apa care imi intra in ochi. Nici ochelarii nu ajuta, caci nu sunt dotati cu stergatoare. Huzurul se termina insa, cand in fata imi apare o vesta portocalie de la organizatori, ne intalnim din nou cu gasca de la Ecomarathon si suntem dirijati sa facem dreapta, pe omuletul rosu ce urca in serpentine, cat sa intersecteze coborarea clasica ce vine din Saua Strunga.
Gata cu huzurul pe asfalt, din nou la noroaie (by Cornelia David)
Bogdana nu stie combinatia, dar eu am coborat de mai multe ori pe poteca pe care vom urca acum si ii spun sincer ca trebuie sa mai strangem din dinti inca vreo ora pana la Cheile Gradistei Moeciu. Bogdana nu zice nimic, dar imi e clar ca de acum mie imi va fi greu. Ea abia isi intra in regimul de anduranta. Ora asta mie mi s-a parut lunga. Un razboi al nervilor. Car fara probleme bicicleta la deal cand se inaspreste panta. Ma intorc ocazional dupa cea a Bogdanei care urca insa bine in spatele meu. Iesim in culme stand in sa, insa de aici nu imi mai vad rostul. Frumoasele poteci sunt niste sleauri de noroi, pe care strunim cu greu bicicletele. E provocator, dar cam atat. Placerea a cam lipsit azi. Sentimentele bune si rele vin si pleaca, valuri valuri. Ne intalnim cu Lucian si parcurgem bucata asta in paralel cu Mircea si Raluca, precum si cu o echipa de baieti (Panzer Division) cu care ne-am tot "duelat" zilele astea. Raman fara chef pana jos la asfalt, trecand prin balti, noroaie, contempland cum ploaia mi se scurge pe sira spinarii si probabil sfarseste in bazonul de ciclism. As avea nevoie sa rezolv niste mici probleme, caci pare ca absorb apa si prin piele si ea vrea sa iasa afara cumva. Doar ca nu imi vine sa ma opresc, sau dau pantalonii jos si sa ii trag uzi si reci inapoi. Cochetez cu ideea sa nu ii mai dau jos deloc, caci oricum maine intra la masina de spalat, dar tot intrebandu-ma cum sa fac, imi trece. Candva, dupa un timp nesfarsit, ajungem si la asfalt si ma activez si eu cand Bogdana imi spune ca ii scot geaca de ploaie din rucsac caci tremura necontrolat. Unul dintre baieti o imbraca cu un hanorac mare si gros in care incap 2 Bogdane si o grabim sa se urce pe bicicleta, sa pedaleze ca sa se incalzeasca. Trecem prin punctul de alimentare ca vantul si ca gandul caci nu ne mai stau in cale decat 5 kilometri pana la finish si momentan, prioritar este sa se incalzim. 

Pedalez cu rabdare. Acum chiar ca e gata. Nu mai avem ce sa ne spunem. Asteptam amandoua sa vedem cum vine din dreapta poteca pe care am coborat ieri, curbele vin si trec. La un moment dat Bogdana renunta la hanorac si trece la geaca uscata din rucsac. Continuam sa urcam, Craiul ne insoteste pe stanga, ploaia s-a oprit pe nesimtite si bucuria si caldura isi fac din nou loc in suflet. Eu am crezut in echipa asta din momentul in care i-am pus Bogdanei intrebarea si pana la finish. Si ma bucur ca am facut-o. Prieteniile forjate pe munte sau in incercari de genul acesta raman trainice si valoroase. 

Trecem de mana linia de finish, asa cum am facut-o in fiecare zi. 
Ultimul finsih de la 4 Munti (by Viorel Micu)
Si mult noroi
Astazi e ultima zi de la 4 Munti, dar traseele raman acolo, oamenii frumosi pe care i-am cunoscut vor veni si la alte concursuri. Sau poate ne vom intalni pe munte, cum ar fi bine si frumos sa se intample. Ploaia tine cu noi si desi plafonul de nori ramane jos, picurii se opresc si noi ne facem veacul pe gazonul de la complexul de biatlon. E ultima zi a "taberei" si deja ne uitam la ce va fi peste doi ani de zile. Daca vorbim frumos la festivitatea de premiere, poate il convingem pe Luci sa ne promita un 4 Munti si in 2020. Oricat de mult ne-am stradui nu cred ca putem intelege imensul efort organizatoric al unei maini de oameni ce stau in spatele evenimentului 4 Munti, doar am auzit cate putin despre plecat pe traseu la 3 dimineata, marcat, balizat, verificat marcaje, stat pe tarseu pana trece ultimul concurent si cum in Piatra Craiului baietii s-au intalnit cu Lucian de doua ori, in doua locuri diferite, umbla vorba printre ultimile randuri de oameni de la premiere cum ca sunt mai multi Lucian. 

Indiferent cum ar fi, in 4 Munti e suflet, e pasiune, e dragoste de munte, sunt oameni unul si unul, este fair play, echipa si toate astea fac ca pentru mine, participarea la 4 Munti de anul asta sa fie o bucurie. Eu chiar m-am bucurat 95% din timp si de-ar fi sa dau zilele inapoi nu as schimba nimic, nu mi-as retrage gesturi, nu mi-as lua cuvintele indarat ori gandurile nerostite. Si in primul rand, ii multumesc Bogdanei, caci fara ea 4 Munti nu ar fi fost la fel, sau cel mai probabil nu ar fi fost deloc (cel putin nu din postura de participant).
Premiere open feminin
Mana de oamneni ce au stat in spatele celor 4 Munti, editia 2018


luni, 9 iulie 2018

4 Munti 2018 (Iezer si Leaota)


Introducere sau ganduri despre echipa

4 Munti este genul acela de concurs care imi da fluturi in stomac. Din multe motive:

  1. Imi doream sa merg inca din 2014 de cand era Radu plecat din tara, dar atunci cu siguranta nu eram pregatita. 
  2. In 2016 nu am putut sa imi iau liber, asa ca am mers la etapa individuala din Piatra Craiului.
  3. In 2018 evenimentul se gasea din nou pe lista mea personala, destul de goala cand vine vorba de concursuri. 
Evit sa folosesc termenul concurs pentru 4 Munti pentru ca nu il vad asa. Da, 3- 6 ore esti in concurs, dar in acelasi timp esti pe munte, pe bicicleta, pe poteci alese una si una. Inlantuirea lor nu e facuta doar pentru a strange kilometri. Fiecare traseu are ceva estetic in el. Urcarile te duc in general in zona alpina cu perspective superbe spre Piatra Craiului, Bucegi, Iezer, Fagaras, coborarile au flow, masivul este altul in fiecare zi, si mai presus de orice imparti toate cele bune si toate cele rele cu inca cineva. Si acel cineva pentru mine chiar conteaza. Echipa da sare si piper concursului. Si tocmai asta imi da emotii. Singura stiu ce pot. Dar nu stiu cat de buna pot fi pentru echipa. Cat de mult pot sa trag de mine, cat de mult pot sa ajut echipa, cat de intelegatoare pot fi si asa mai departe. Din cauza asta sunt foarte pretentioasa cand vine vorba sa fac echipa cu cineva si cand e vorba de parteneri, aleg mereu cu sufletul si nu cu mintea. Experienta in sine mi se pare mai importanta decat locul final. Asta daca ajungem la final, teferi si nevatamati, noi si bicicletele. 

Prietenii spun ca ar trebui sa facem echipa in familie, insa nici eu si nici Radu nu suntem convinsi de asta. Eu stiu ca l-as incetini mult pe Radu si cu tot efortul meu si intelegerea lui, tot nu ne-am intalni la mijloc. Fiecare suntem competitivi, dar in felul nostru, Radu mai mult ca mine. Astfel ca primul instinct e sa fac echipa cu o persoana care are cam aceleasi ritm ca mine si careia, cel mai important, i-ar face placere sa stea 4 zile in sa si ar gasi in egala masura ceva provocator in asta. Vali e primul om care imi vine in minte. Apoi 4 Munti isi schimba data. Si din nou sunt in punctul initial in care ma intreb cu cine sa merg si in egala masura nu fac concesii legate de persoana, nu postez pe wall-ul de pe Facebook, nu incerc sa trag de nimeni. Prefer sa nu merg daca nu gasesc omul potrivit. 

Ideea imi vine dintr-o intrebare pusa intr-o doara de Radu: de ce nu faci echipa la feminin? Buna intrebare. Dar cu cine? Si dintr-o data au inceput sa se invarte rotitele. Si numele Bogdanei a venit singur in fata. Pe Bogdana am cunoscut-o in epica din Rodnei. Nu au fost multe zile, dar simt ca e acolo ceva, asa cum a fost si cu Claudia. Vad acolo potentialul de aventura, de ture lungi si ceva chimie pe care inca imi e greu sa o decantez. Si totusi, faptul ca nu ne cunoastem foarte bine, imi da fluturi in stomac. Ma intreb cat de adaptabila sunt, cum o sa pot pune umarul la reusita noastra ca echipa. Cum o sa rezolvam eventualele probleme tehnice? Cum o sa ne alimentam ca sa ramanem cu energia sus? Si mai ales cum sa ne motivam una pe alta? Caci bucuria e mai usor de impartit si sper sa fie molipsitoare. Bogdana are si ea temerile ei. Dar toate se vor linisti maine la start.
Si asta a fost echipa noastra (by Bianca Paunescu-Tabere și Circuite de Alergare, Schi si MTB)
Cel mai neinspirat nume pentru o echipa de fete

Etapa 1- Iezer

Nu plec cu asteptari prea mari pentru ziua de azi. Pe de-o parte pentru ca nu stiu deloc traseul. Pe de alta parte pentru ca dupa cifre e totusi cea mai lunga zi. Si nu in ultimul rand, pentru ca trebuie sa vedem cum mergem ca echipa, care este dinamica, unde sunt ascunse atuurile si avantajele fiecareia dintre noi.

Plecam usurel, din coada plutonului, sau oricum ajungem rapid acolo. Ca la toate cursele de ciclism se porneste ca din pusca si pe noi un asemenea start nu ne avantajeaza deloc.

Momentan nu imi este clar cum sa ma pozitionez fata de Bogdana. In fata, sa functionez ca iepure, roata in roata ca sa pun presiune, sau sa raman in spate la o distanta confortabila si sa o las pe ea sa dicteze ritmul ? Fiecare aranjamemt are avantajele si dezavantajele sale. Mai stiu deasemenea ca Bogdana isi intra in ritm dupa 3 ore, asa ca in prima parte a zilei trebuie sa am rabdare. Momentan mergem cam in paralel cu Silvia si le avem pe Roxana si Simona putin in fata. 
Primii kilometri, pe forestierele de langa Leresti
Cam asa se scurg primii 10 kilometri, dar ne apropiem totusi constant de fete si depasim pe o bucata scurta de coborare. Bogdana merge bine pe un relief denivelat si pe coborari, avantajul meu fiind la urcari. Totusi acum nu e vorba de care pe care, e vorba de echipa si nu am de gand sa ma menajez deloc cand vine vorba de echipa. Asa ca imping si car bicicleta Bogdanei cand e cazul si ma bucura faptul ca Bogdana imi accepta gestul. 
Fetele de la Adventuremania ne sufla in ceafa
Simona si Roxana
Candva mai prindem din urma o echipa de mixt si ne apropiem de una de baieti, perspectivele se deschid cand iesim intr-o coama de deal, respectiv se inchid la loc pe bucatile de padure. Si totusi punctul de alimentare de la kilometrul 25 nu mai vine. Craiul creste si se apropie in dreapta noastra si in punctul de alimentare ne intalnim cu Bianca. Acolo au pepene si branza si paine si le combinam pe toate in cele mai originale moduri. 

Din ciclul, si punctul de alimentare nu mai vine
Plecand din punctul Biancai, de deaspra Stanei Țefeleica  (by Bianca Paunescu-Tabere și Circuite de Alergare, Schi si MTB)
Apoi pornim pe drumul ce incinge Papusa si cand ne e greu, ne mangaiem cu imaginea Craiului de peste drum. 

Push bike-ul de final pana la cota 2100 cam stoarce untul din noi, dar Bogdana merge din ce in ce mai bine. Pe curba de nivel de dupa varful Papusa nici nu imi pun problema sa stau pe bicicleta. Riscul de a ne imparstia e prea mare si noi mergem pe principiul better safe then sorry. Totusi fata de echipa de baieti din fata noastra nu pierdem timp, ci chiar castigam. Acum e Bogdana in fata si ea dicteaza ritmul si faptul ca la un moment dat amandoua am trecut prin alergarea montana se simte, chiar daca pantofii pentru SPD nu sunt chiar incaltari de trail.

Apoi intram pe un picior pe care sper sa mergem bine, dar poteca ingusta si smocurile de iarba ne fac de multe ori sa ne dam jos de pe bicicleta
Macar Craiul arata intr-un mare fel
La un moment dat ajungem si la o stana ce se vedea inca de sub Papusa si de acolo intram in padure pe o poteca ce ne-a placut amandoura foarte mult. La limita confortului si abilitatilor noastre, si totusi ciclabila.

Candva depasim granita celor 40 de kilometri si moralul e sus, mai ales ca rulam acum pe o poteca lata si curata prin padure. Insa aparentele insala si kilometrii 40-50 ne-au mancat ficatii si ne-au facut la nervi. Interminabili, cu satele atat de aproape de noi si totusi noi serpuim pe poteci si prin fanete intr-o incercare a rabdarii. Candva iesim totusi intr-un drum de iarba, apoi unul de pamant, apoi primele case si apoi la Lucian care sta la o intersectie. Stiu ca il vom gasi in fiecare din zile pe traseu si ma intrebam unde va sta azi. Coboram apoi pe bune in Rucar, serpuim putin printre case si picam fix deasupra punctului de alimentare unde devoram pepene ca nehalitele. 
Coboram la alimentare si trasnsfer (by Viorel Micu)
Asfaltul se inlocuieste cu un transfer auto pana sus la Mausoleul de la Mateias si de acolo, finishul e doar o formalitate cu un forestier, un drum de iarba si apoi o poteca tehnica prin padure. Auzim deja galagie, stim ca finishul e aproape, asa ca mergem si aici conservativ si trecem de mana linia de sosire. Acum dupa o zi intreaga in sa, pe probabil cel mai greu traseu din concurs mi-am luat o piatra de pe inima si pot sa zic ca facem o echipa buna impreuna. Daca trecem si de hopul din Leaota, respectiv urcarea cea lunga, viata noastra va fi mai simpla.

Etapa 2 - Leaota

Astazi avem in fata o etapa mai scurta si mi-as dori sa o terminam in sub 6 ore, insa asta depinde doar de cum va merge urcarea mare pe Leaota pentru Bogdana. Azi nu prea am cum sa o ajut, poate abia la gaturile din creasta, dar pana atunci trebuie sa duca cei 1500 m diferenta de nivel singura. Si stiu multi oameni pe care aceasta cifra ii sperie. Desi fizicul nu ma ajuta, urc decent. Pot spune ca urcarile imi plac infinit mai mult decat coborarile, asta poate si pentru ca stau bine cu anduranta, antrenamentul, suflul si forma fizica generala. In plus pare ca mi-am rezolvat si problemele cu spatele si pe MTB nu ma mai supara, desi pe urcarile abrupte e mult de tras...
Start etapa 2 (by Roxana Ghilt)
Incerc sa o alimentez pe Bogdana on the go, sa o motivez, sa o tin de vorba sau uneori pur si simplu sa tac si sa o las sa se lupte cu demonii ei. Pentru mine este exclusiv un test al rabdarii, insa o vad cum munceste si trage de ea pentru fiecare suta urcata si nu as putea sa ii cer mai mult.
Leota, dupa ce am iesit din padure
Ma bucur sincer cand ajungem la punctul de alimentare al Corinei si mai gasim pepene. Asta e tot ce mananc si combinatia de dulce si apa intra ca unsa.

Sunt curioasa cum ni se va parea acum, pe uscat, traverseul pe sub Leota si supriza e placuta. Fara limbi de zapada de traversat si tremurat necontrolat, totul e mult mai usor si trece mai repede. 
Acum nu va imaginati ca am stat pe bicle. Aici e doar de poza (by Ecolife)
Drumul de iarba se intinde in fata noastra, "gaturile" vin si trec si noi tinem urma unei echipe de mixt cu care am impartit si urcarea mare (Race Hub). 

Ultimul traverseu trece si el si noi ne apropiem cu pasi repezi de segmentul meu preferat din aceasta zi: poteca prin padure desenata de Luci, prefect ciclabila si cu flow. Ah cat imi place. M-as tot da pe aici. Cand iesim in final la primele case stiu ca de aici etapa e ca si terminata. Mai sunt 5-6 kilometri de drum de pamant, drum de piatra si asfalt. Rabdare si nimic mai mult. Incerc sa o incurajez pe Bogdana sa stranga din dinti si pentru ultima suta de metri diferenta de nivel in urcare si candva ne gasim in final deasupra partiei de biatlon. 
Sosire ziua 2 (by Viorel Micu)
Am ajuns la jumatatea celor 4 Munti si maine ne sta in fata etapa cea mai draga mie, etapa din Crai pe unde o sa ne alergam una pe alta. Bogdana ma va alerga pe mine pe coborari si eu pe ea pe urcari... Daca reusim sa ne sincronizam putin ritmul la pedalat si gasesc o tehnica eficienta de impins la deal, sunt optimista cu privire la urcarile din Ciocanu si Cheile Gradistei. Din nou plec in minte cu un target de 6 ore si sper ca ploaia din prognoza sa ne motiveze suficient de mult cat sa ii dam pedala.
Premiere ziua 2, din pacate fara Bogdana, plecata in misiune sa isi recupereze masina

luni, 2 iulie 2018

Spre centrul tarii


Teoretic astazi trebuia sa fie  Dutalon Tara Barsei, dar nu am absolut niciun chef sa pedalez si sa alerg prin noroiul din Postavaru. Tura lui Alin de pe Rouleurs imi face si ea cu ochiul, desi slabe sanse sa tin ritmul baietilor, insa nu ar fi nimic nou sub soare sa merg singura. Pana la urma insa raman pe langa casa dimineata, cu speranta ca o sa fac ceva impreuna cu Radu. Dupa ploile nesfarsite de saptamana trecuta, cel mai bine intra clar o cursiera si cerul albastru cu nori pufosi de afara ma duce cu gandul inevitabil la drumurile asfaltate ce taie in lung Podisul Hartibaciului si ofera perspective faine spre Fagaras.
O zi numai buna de pedalat
Asa ca urcam bicicletele pe masina si conducem cale de 60 de kilometri spre Fagaras, de unde ne asternem la drum in directia Soars, nu inainte de a baga ceva zahar in sistem la un magazin de la iesirea din oras. Pe cand stam noi si mancam napolitane chimice cu cola, primim urari de pofta buna de la doua persoane diferite. Pustiul care a dat tonul pedaleaza pe o bicicleta marimea lui, e dezinvolt si a adus cu el de acasa cuvinte precum "ma scuzati", "permiteti", "la revedere" etc. 

Ah, se simte asa de bine aerul proaspat, iar atomsfera curata imi incanta simturile. Drumul nu e din cale afara de bun si trebuie sa imi impart atentia intre denivelarile din asfalt si Fagarasul care ma tot bate pe umarul stang. Si-a pierdut zapada de mai, insa e frumos si acum, si cu muchiile lui in nuante diferite de verde imi tot sopteste: "cand iti onorezi promisiunea si vii la un trekking?" Nu stiu, chiar nu stiu cand, dar promit sa ma straduiesc.

Din Cincu avem parte de asfalt bun, insa luam si vantul in fata. Totusi relieful valurit faca ca lucrurile sa fie decente si iaca asa trecem prin centrul tarii si ajungem si in Agnita unde facem din nou pauza, de data asta la o patiserie- cofetarie. Practic de aici urmeaza sa ne intoarcem spre Olt si cam cand speram eu ca vom goni cu vantul din spate si cu imaginea Fagarasului in fata ochilor s-a oprit vantul (aproape). Eh, macar muntii nu pleaca de la locul lor. Segmentul Agnita-Noul Roman ne unge pe suflet, cu asfalt bun si Fagarasul ce creste sub ochii nostri.



Carta ma surpinde in mod placut si nu datorita jardinierelor cu flori rosii ce coloreaza uniform strazile, cat mai ales datorita infrastructurii: asfalt bun, trotuare pentru pietoni, case cu fatade refacute si in culori decente. Nu stiu cine e primar si ce coloratura politica are (am aflat intre timp), insa vazut din exterior, satul pare un loc cu oameni gospodari. 

Ca sa ne refacem rezervele de energie pentru cei 50 de kilometri pe la poalele Fagarasului ne oprim la o pensiune-restaurant fix din giratia spre Transfagarasan unde mancam o ciorba si o portie de papanasi. Lasati zaharul sa vina la mine! Insa papanasii sunt chiar buni. Proaspeti, cu samantana si dulceata cinstite. De acum sa tot pedalam intins ultimile doua ore. Pauza e ceva mai lunga decat am planificat, insa vom prinde pe drum cea mai faina lumina a zilei, apusul ne va mana de la spate si muntele isi va schimba si el culorile.

Localitatile si bucatile de 3-5 kilometri in camp deschis se intercaleaza si dau cumva ritm distantei ce pare lunga la o prima vedere. Pe asfalt au aparut niste sageti galbene si marcaje intermediare pentru distanta, din 5 in 5 kilometri. Drumul e presarat cu multe capcane (a se citi gropi), asa ca mergem individual, fara trena, insa nefiind trafic, trasa se alege usor.

Ajungem in Fagaras odata cu inserarea si incheiem ziua cu promisiunea unei saptamani cu vreme buna. De acum, sa se usuce potecile caci mi-a ruginit lantul la MTB.


Date si track: aici

Foto by Radu

vineri, 29 iunie 2018

Ciresar de Brasov 2018


7 iunie-Long time no see (cursiera)

In sfarsit avem 4 roti valide in casa, cat sa echipam ambele cursiere si sa nu mai trebuiasca sa mutam rotile de pe o bicicleta pe alta. Asta pe de-o parte. Pe de alta parte in Brasov vremea a reintrat in normal cu amenintarea perpetua a ploii, nori ce se burzuluiesc din senin si fara motiv si te tin mereu in sah. Si cand vremea e incerta, nimic nu merge mai bine decat o Poiana cu cursiera. Si pentru ca nu eram deloc convinsa ca nu o sa ma ploua, dau o incalzire spre Pietrele lui Solomon si apoi urc consolata spre Poiana, cu gandul ca la primii stropi sa ma intorc. E inutil sa spun ca nu a plouat un gram si am salvat si seara asta. A durat putin recomodarea cu cursiera, insa acum entuziasmul a revenit la cote normale.

Date: aici

8 iunie- Trekking in Bucegi

Cum in weekend am treaba pe la Bucuresti, opresc scurt in Bucegi. Nu am idei clare ce sa fac pe acolo, vremea si orele libere vor hotari singure. Prima decizie e sa ma orientez spre partea sudica unde vremea pare mai buna. Cea mai scurta combinatie pe care as putea sa o fac aici ar fi o urcare pe Jepii Mici si o coborare pe cei Mari, ce ar trebui sa imi iasa in patru ore. Nu am plecat cu gand de alergare. Am luat betele, rucsacelul si ma multumesc cu o tura alerta. Am nevoie de timpul acesta al meu, in intimitatea muntelui in catedrala asta de trunchiuri, brane, muschi, izvoare si stanca, cu cerul pe post de dom nesfarsit. Probabil tocmai din cauza nevoii acesteia intrinseci de singuratate momentana nu ma intersectez cu nimeni pe traseu. Sunt doar eu, cu peretii, lanturile, poteca abrupta ca un sant, pe care trudesc cu greu. Mi-am pierdut antrenamentul de alergare si diferenta de nivel se scurge greu. Este timpul sa reiau turele lungi de trekking si sa pun kilometri orizontali si verticali sub talpile adidasilor.

La Caraiman bate vantul la propriu si adapostiti dupa un mal de pamant dau de un grup de straini. Pornesc spre Babele si de acolo decid sa cobor la Pestera. Asfaltul de la Pestera ma invita sa dau o tura cu curisera in vara asta si pun pe lista.

Cand incep urcarea spre Piatra Arsa vad printre copacii din padure un tricou rosu. Pare un drumet solitar, ca si mine, drumet care se misca bine, caci desi nu alerg, merg intins si totusi distanta dintre noi ramane constanta. Cum iesim din padure dam peste o turma care stiu ca isi face veacul in zona si cu ocazia asta imi dau seama ca e vorba de o fata pe care o prind din urma fix cand ciobanul linisteste cainii. E de fapt Bianca, asa ca profitam de ritmul asemanator si mergem impreuna pana la cabana. Aflu ca si ea vine solitar dinspre Valea Gaura si amandoua ne bucuram de companie. Combinatia asta de timp personal si timp comun este exact ce ne trebuie si distanta trece repede prinse in discutii despre munte si concursurile de trail si MTB din vara asta. 

Dupa Piatra Arsa continui singura si intind pasul caci spre Costila si Caraiman se aduna nori densi ce incep sa maraie usor. In Valea Prahovei, spre Azuga pare chiar sa ploua insa coborarea mea ramane uscata. Printre pauri imi croiesc drum printre jnepeni, iarba mare, arbusti si apoi toate coturile padurii. Sunt putini turisti pe aici si pe Jepii Mari am mai avut niste intalniri tangentiale cu diferite salbaticiuni. Ma relaxez cand ma apropii de firele Comorilor caci poteca se lateste, intra in padurea batrana si merge pe deasupra cascadei Urlatoarea, doar pentru a cobori apoi in Busteni. Opresc direct la magazin, iau niste fructe caci ma simt stoarsa ca o stafida si ma astern la drum.
Aproape de Cantonul Jepi
Anchilozarea din dimineata urmatoare imi aminteste ca trebuie sa fac mai des astfel de ture, ba chiar ma lungi si cu diferenta mai mare de nivel.

Date: aici

12 iunie - Hot summer day (cursiera)

Astazi am chef de o tura lunga de cursiera. Imi pregatesc totul cu grija si la 6.10 ies pe usa casei. Nu am mai pedalat prin campia de langa Brasov de cel putin doua luni, de cand muntii mai pastrau ceva zapada si atmosfera era clara. Acum ma intampina un peisaj de vara autentic cu culturi, iarba inalta, valuri de caldura si insecte cat cuprinde. Aerul cald ma ia pe neprgatite si incep sa imi fac griji pentru lunile de vara ce vor urma. Insa momentan pedalez. Aplecata peste ghidon, invart ritmic pedalele cu ochii pe ceas. Simt ca azi ar putea fi o zi buna, daca nu loveste alergia, nu fac pana sau alte nefacute. Am picioare, am plamani si mai presus de toate am chef. Includ in traseu si o bucata noua, o urcare scurta spre Manastirea Marcus, iar apoi continui clasic spre Sfantu Gheorghe. Traversarea orasului e un bun motiv de pauza, caci simt ca se incing motoarele prea tare. Intoarcerea spre Brasov, prin Ilieni imi rezerva o placuta supriza, caci in sfarsit drumul e asfaltat complet, o placere pentru cursiera. Cam dupa Dobolii de Sus de termina insa gazul, in modul cel mai grav cu putiinta si bucata spre Podu Olt si mai apoi spre Harman merge in regim de avarii. Ma dor toate, cheful a disparut si el, semn ca cel mai probabil am tras cam mult de mine. In Sanpetru fac o scurta pauza de dezmortire, imi dau doua palme virtuale si ma adun cat sa intru in Brasov. Sunt deja consolata ca media orara va avea de suferit si o opresc pana la urma la 29 km/h pentru 2h45 de padalat. Mananc fara remuscare din risottoul facut de Radu, caci pana la urma a fost a zi buna.

Date: aici

16 iunie- Postavaru cu greu. Noroc cu zmeura de la final

Pentru weekend prognoza de anunta cel putin dubioasa. Sunt singura in Brasov si lipsita de inspiratie. In afara de ceva ore suplimentare (trist ca scriu asta pe blog), ordine si curatenie, nu stiu altceva ce sa fac. Vineri ma tot uit pe prognoze si pare ca sambata dimineata sa fie un interval de vreme buna pana pe la 11.00. Imi pregatesc bicicleta si cele necesare si pun ceasul sa sune la 6.00. Ma trezesc la 3 noaptea. De fapt ma trezeste ploaia din geam. S-a dus pe apa sambetei planul meu. La 9 e inca ud pe jos, asa ca imi fac drum spre piata. As iesi cu cursiera, nu as iesi. Sincer, nu am niciun chef sa ma prinda ploaia, sa trebuiasca apoi sa ma duc sa o spal etc. La fel de lipsita de convingere plec si spre Postavaru. Cica daca te ploua in alergare e mai simplu. Trisez si urc cu autobuzul pana in Poiana si apoi iau in piept urcarea pe sub Teleferic si apoi pe Sulinar. Nu am prea simtit-o in piept, ci mai mult in spate. Asta era urcare pe care sa imi iau betele. Ajung cu inima in gat dupa mult chin pe varf si opresc cronometrul la 56 de minute. In schimb cred ca am folosit toate resursele in ora asta, caci coborarea pe Crucur merge lesinat rau. Mai intai ma dor toate cele prin abdomen, apoi ma doare din nou spatele, apoi talpile si tot asa. La intersectia cu CG decid macar sa imi aduc aminte de ce nu cobor niciodata spre Racadau si ma tarasc deshidratata ca o stafida spre casa. Sunt partial salvata de tufele de zmeura din care primele fructe rosii imi fac cu ochiul. Culeg tot ce prind, ca oricum alergarea a fost compromisa si nu pot decat sa ma consolez ca am ars ceva calorii. Pe care ma duc acum acasa sa le pun la loc.

Ah, e inutil sa zic ca nu a plouat deloc sambata ?

Date: aici

19 iunie-Drumuri noi. Crizbav

Imi vanez la nesfarsit umbra. Metru dupa metru, kilometru dupa kilometru, ma vad pe mine, adunata deasupra ghidonului, vad cum picioarele se invart ritmic. Vantul a stat si el, asfaltul impecabil ma inghionteste sa pedalez cat mai cursiv posibil. Privirea mi s-a blocat pe ecranul ceasului si mintea repeta ca o mantra: "nu cobori cadenta, tine cadenta sus, concentreaza-te pe cadenta." Pedalez pe o bucata de drum nou descoperit de la Crizbav la Feldioara. Azi a fost despre drumuri noi pe langa casa, respectiv Halchiu-Crizbav, Crizbav-Feldioara si Feldioara-Araci. Asteptam ziua asta cu vreme buna inca de dinainte de weekend. Un client intarziat ma tine la munca mult dupa 18.00. Imi uit si lumina spate acasa, deci cu siguranta, nu am sa ma intind mai mult de ora 21.00. Merg legat pana in Codlea, ma bucur apoi de drumul liber spre Halchiu si aparent ceva mai bun pe sensul meu decat pe cel opus, iar apoi incepe necunoscutul. Google Maps spune ca pana in Crizbav sigur e asfalt. Pe de alta parte, Strava da un segment Feldioara-Crizbav cu timpi destul de buni, deci cel mai probabil e asfalt pe ambele parti. Urmeaza sa vad si in ce stare. Gasesc cu aceasta ocazie o bucla ok, cu asfalt bun si fara trafic, pe care cu siguranta am sa mai revin. Vad ca ziua merge bine, asa ca imi revine in minte obiectivul unei medii de 30 km/h, pe care am incercat sa o tin si martea trecuta, dar am esuat pe la 29km/h. Azi vor fi ceva mai putini kilometri si mai putina diferenta de nivel, ma simt bine, merita sa trag. Unul din detaliile dintre succes si esec e alimentatia. Nu vor fi decat doua ore, insa pentru mine, 30km/h medie, fara trena inseamna ceva efort. Martea trecuta am esuat la capitolul asta si mi s-a taiat gazul. Acum am lasat deoparte batoanele sanatoase si m-am dotat cu "limbi de urs" dulci-acrisoare de la Haribo. Cu 340 kcal/ 100 g si consistenta usor de mestecat ar fi numai bune dupa calculele de acasa. Le-am descoperit in epica din Rodnei, la Dani si apoi le-am tot cautat in magazine, dar nu le-am gasit chiar usor in Brasov. Pe la kilometrul 45, dupa aproximativ o ora jumate bag mana in buzunar si cat pedalez agale prin Feldioara, imi umplu gura cu Haribo. Mie imi trebuie totusi zahar ca sa generez watti. Soarta ma ajuta cu o trecere peste calea ferata si lumina rosie. Asa ca ma opresc regulamentar, mananc jumate de punga, ud totul cu apa, ma dezmortesc usor si astept sa treaca trenul. 

Bucata ce urmeaza, spre Araci nu imi place imi mod deosebit, asfaltul fiind destul de rupt, dar am un moment fain in care Postavaru si Bucegii ma bat pe umarul drept. Ii remarc doar pentru ca pe contrasens un localnic sta langa bicicleta si se uita pe jumate admirativ, pe jumate melancolic in zare, peste munti. M-as uita si eu daca nu ar trebui sa fiu atenta la drum. In Araci e agitatie mare, insa nimeni nu are treaba cu mine. Primesc chiar incurajari de genul "baga, baga". Asta si fac. Cobor in Bod si acolo ma las furata de vise si fac stanga spre Harman. Nu-i nimic, voi trece granita de 70 de kilometri si o sa se stranga o zi numai buna de pedalat. Maine o sa fie ceva, asa, mai pentru suflet! 

Date: aici 

Joi 21 iunie Cea mai lunga zi (Sinaia Pestera)

Vremea din Brasov imi pune rabdarea la grea incercare si ploaia ma determina sa fac lucruri neobisnuite pentru mine, cum ar fi sa ma scol la 6.00 si sa ies pe usa la 6.15, pentru ca doar dimineata e vreme buna. Plec spre Sinaia. Drumul asfaltat pana la Pestera mi-a facut pofta de o tura in zona cu cursiera si desi urcarea pe Dichiu merge slabut, fiind complet neincalzita, totusi apreciez cu toata fiinta mea intimitatea cu muntele. Cred ca doar doua masini mi-au tulburat gandurile si invartitul ritmic al pedalelor. La plecare asfaltul era ud, insa imi pun sperantele in soarele din primele ore, ca sa il usuce pana la intoarcere. E umezeala mare in aer, padurea musteste si ea de apa, de aceea pedalez hotarata sa ies cat mai repede din ea, sa ma bata putin vantul, sa salut muntele. 

In Dichiu e inca liniste. Nicio masina in intersectie, fara poze, fara turisti. Chiar daca este o zi din timpul saptamanii, e deja vacanta si nu ma indoiesc ca in ciuda prognozei, masinile nu vor urca pe Transbucegi.

Pornesc spre Pestera, caci drumul e considerabil mai lung decat spre Piatra Arsa. Conturul lacului Bolboci imi place in mod deosebit, valurit, mentinand inertia, ridicandu-te in picioare sau incercand sa mergi cat mai aerodinamic.

La Padina e liniste, lipsa corturi, lipsa oameni. Idem si la Pestera. Din pacate lumina e chiar trista si cadrele pe care le aveam in minte cu Feltul si Valea Ialomitei se amana. Pe deasupra se aduna norii, asa ca dupa o pauza de Haribo, o iau din loc pe drumul de intoarcere. Cerul plumburiu ma strange ca intr-o menghina, vantul s-a oprit si nemiscarea asta nu e de bine. Fix pe ultimii 200 m de metri diferenta de nivel pe urcarea spre Dichiu, incep sa cada primele picaturi razlete. E clar ca Piatra Arsa se amana pentru vremuri mai insorite.

Trag foita pe mine si cobor spre Sinaia, recupere masina si nu intarzii decat 5 minute la munca. Macar nu am lasat sa treaca pe langa mine ziua cea mai lunga din an.
Pestera
Dichiu
Date: aici

Vineri 22.06- City run dupa ploaie

Respectand modelul climatic al lunii iunie, si total atipic fata de alti ani, in loc sa dea o ploaiE la pranz pe la 14-15, aceasta s-a mutat in 2018 pe la ora 17.00. La fix cat sa iti strice orice porniri sportive outdoor dupa munca. Fix la fel a fost si azi si dupa ce vreo doua ore s-au tot invartit norii, pana la urma a plouat la 19.00. La 20.00 se oprise deja, primele bucati de senin isi faceau aparitia si dintr-o vorba inofensiva aruncata de Radu care imi sugera o alergare urbana, mi-am luat adidasii si am plecat sa dau o tura prin oras. Ce e drept, nu am mai vizitat demult nici Tampa, nici centrul vechi si nici dealul Cetatii, asa ca le leg pe toate in 10 kilometri, care desi au inceput greoi, s-au terminat placut.

Date: aici 

Joi 28.06-Zapuseala. City run

Alta tura de alergat prin oras. Pastrez constanta promenada de pe Tampa, insa in rest variez destul de mult traseul. Practic am 3-4 trasee care imi dau cam 10 kilometri si desi mereu inceputul e greoi, senzatia faina de la final sterge cu buretele efortul. Doar febra musculara ramane.

Date: aici