marți, 2 octombrie 2018

Capul Barsei si o ora de magie


Fuioarele de ceata ce se ridica dinspre Crai ne cuprind fix cand ajungem la stana de langa capul Barsei, varf asezat intre Barsa lui Bucur si Barsa Fierului. Tot ce vedem e o ceata laptoasa si un soare ce apare din cand in cand printre straturi, dar cu toate astea pastram speranta ca in mod improbabil ceata se va ridica. Dar pana atunci ne imbracam cu toate hainele care le avem la noi si ne asezam pe prispa stanei transformate in grajd si asteptam. Frigul si umezeala ne intra usor in oase si odata cu ele si convingerea ca nu mai putem ramane prea mult pe aici fara a dardai de frig. Dar ar fi totusi pacat pentru toata urcarea facuta pana aici.

Dar cu toate astea improbabilul se petrece si soarele incepe sa apara din ce in ce mai puternic prin ceata, iar in interval de cateva minute trecem de la o ceata buna de taiat cu cutitul la un cer de un albastru de toamna spre depresiunea Brasovului.


Sunt incredibil de frumoase momentele de genul acesta, cand ai parte de o bucatica din frumusetea lumii intr-un mod in care iti atinge sufletul. Nu se intampla mereu, caci e nevoie de o anumita lumina pentru pentru ca frumusetea asta ascunsa sa fie vizibila. E nevoie uneori de nori si de ceata care sa danseze doar pentru tine. E nevoie de liniste in varf de munte. Si e nevoie sa ai acel ceva pentru a vedea frumusetea asta si pentru a putea rezona cu ea. Iar atunci cand se intampla, si cand mai ai langa tine unul sau mai multe suflete care rezoneaza pe aceasi lungime de unda in fata acestor lucruri e pur si simplu magie.

Si nu, din pacate nu cred ca e un lucru inascut in mod egal in toti oamenii, iar civilizatia moderna si traiul intr-un oras pot omori destul de usor capacitatea de a vedea aceste lucruri. Sunt oameni care s-au nascut si care au trait toata viata in orase si pentru care traiul intre 4 pereti devine normalitate. Oare teleportati in varf de munte ei ar putea simti aceleasi lucruri? Sincer ma cam indoiesc caci altfel ar cauta aceste lucruri.

Dar trecand la aceste ganduri si revenind la varful de munte cu nume deloc imbietor trebuie sa recunosc ca ai parte aici de una din cele mai interesante perspective spre Crai si Bucegi. Iar Craiul, spre deosebire de alti munti mi se pare ca se vede cel mai bine de peste drum, dinspre Fagaras, in orele apusului. E un loc in care cu siguranta vom reveni.
Un adapost neasteptat
Una din cele mai faine perspective asupra Craiului
Inainte sa intram in ceata
Inceputul magiei 
Cazanul cu aburi
-Da, si am visat o casuta de paie pe plaja in care o sa stau si iarna si vara
-Si mai e cineva in ea?
-Suntem doar noi doi, aa si...muntele
Craiul si locurie sale cele mai slabatice

Ora de aur se apropie
Inapoi spre casa
Track si date aici

Text si foto by Radu

luni, 1 octombrie 2018

Rapciune de Brasov 2018

3.09 Am fost sa vad daca mai exista picioare dupa ProPark

Pentru astazi mi-am lasat cateva ore libere de dimineata, pentru cazul acela extrem de putin probabil in care am fi terminat ProParkul duminica dimineata si trebuia sa ramanem in zona sa dormim. Nu a fost cazul, asa ca sosirea normala la Brasov, duminica seara a insemnat si faptul ca luni am avut dimineata libera. Si cum nu am simtit ca m-am intrebuintat prea mult la ProPark, am profitat de ocazie si am dat o tura de MTB in Postavaru. Acum, ca in realitate picioarele nu au mers chiar asa de bine si m-am hotarat sa scurtez supliciul in Poiana Ruia, asta e altceva. Dar tot am strans 1000 m verticali si o coborare lunga pe Crucur. E ceva si sa incepi munca la ora 14.00.

Date aici 

4.09 Descoperind Putreda

Povestea de dragoste cu Postavaru continua. Potecile sunt in stare perfecta, aderenta e numai buna, tupeu este (in masura posibilului pentru mine), asa ca astazi merg cu Radu sa descopar Putreda.

Date aici 
by Radu
6.09 Doar o Poiana

In mod cert, urcarile pe cursiera nu au fost specialitatea mea anul asta. Poate la anul, daca stau suficient pe trainer la iarna (si asta intentionez sa fac) si mai slabesc vreo doua kilograme. Astfel incat, toate urcarile in Poiana imi ies absolut mediocru, indiferent cat de bine imi pare mie ca merg. Ceasul nu minte niciodata.

Date aici 

16.09 Descoperind locuri noi pentru aventura din timpul saptamanii

Dupa doua zile pline de MTB, 160 km si 4500 m diferenta de nivel, duminica nu mai sunt picioare. In plus toata dimineata sta sa ploua, asa ca ne urnim de acasa abia pe la 16.00 cu directie clara: muchiile din fata Craiului, unde intentionam sa cautam poieni suspendate cu vedere catre creasta. Radu e raspunzator cu planul si orientarea si se achita magistral de treaba, caci gaseste o poteca acolo unde nu parea una si castigam cu spor, dar fara peripetii destul de multa diferenta de nivel. Poiana lunga in care ajungem nu da spre portiunea spectaculoasa a Craiului, ci ofera aceeasi vedere cu Turnu si Ascutit. Dar e bine si asa. E liniste aici, falfaitul de aripi e singurul zgomot care tulbura locurile. In rest iarba galbena, brandusele de toamna si coniferele isi poarta singure clipele. Mai jos, in etajul foioaselor, o zona tampon de mesteceni te indeamna sa iti treci mana peste scoarta lor alba si subtire. Sfarsim ziua in poiana din care incepe traseul pe Braul Cioranga Mare, admirand un apus de foc peste Crai. Vom mai reveni aici. Mai sunt locuri de explorat si poiana perfecta de cautat.

In Poiana ascunsa si 



17.09 Alta Poiana mediocra


18.09 MTBul de dupa-amiaza

Astea sunt ultimile ore de overtime si am insistat sa mi le iau cat inca mai inteleg ceva din ziua asta ce se scurteaza accelerat. Parcug in mare aceeasi tura pe care am facut-o cu Andrei acum o luna, doar ca in ritmul meu: Drumul Vechi-Spinarea Lunga- Duatlon Tara Barsei-Stejeris. La coborare nu simt vre-un progres, dar la urcare ma conving sa urc clipsata si saltul e urias. 

Date: aici 

19.09 Alergarea = suferinta genunchilor

Astazi cica mergem sa cautam un loc de vazut apusul din zona Carierei de pe Stejeris. Dupa mini-epica din Trascau as dezmorti putin picioarele la pas. Locul acela perfect nu il gasesc (asa cum m-am si asteptat de altfel), caci malurile carierei sunt stabilizate cu copaci si arbusti. Da, poti scoate capul (sau obiectivul) dintre 2 boscheti, dar cam atat. La intoarcere, manata de la spate de noapte o dau pe alergare, numai ca sa imi aduc aminte cat de trista e situatia dupa 6 luni de bicicleta. Genunchii mei sunt revoltati si imi vars naduful pe Strava.

25.09 City morning run. Dimineata frumoasa de toamna

Dupa ce am depasit primul impuls de genul "cui ii trebuie alergare?" mi-am dat seama ca mie imi trebuie, ca sa trec iarna, nu de alta..
Asa ca am redevenit rationala si am zis sa o iau incetisor. 7-8 kilometri pentru inceput, suna bine. Pentru semi-uri e timp dupa ce se aseaza zapada. Si astia 7-8 kilometri isi fac loc perfect de dimineata de la 8, mai ales ca mai nou am multe zile in care ma scol la 7.30 si diminetile sunt mai senine decat dupa-amieze inorate. Plus ca, nu-i asa, trebuie sa ma pregatesc pentru serile fara lumina de la iarna.

Date: aici

26.09 Saua Tampei scurt, ca atat-i lumina

Cum afara-i frig (6-7 grade) cursiera e exclusa. Poate eventual doar daca din sa te dai jos direct in sauna. Chiar si la MTB se impune un rucsacel cu pufoaica. Am un singur target in ora ramasa dupa munca: sa urc in Saua Tampei fara sa fac pushbike. Adica sa nu declipsez preventiv pe urcare. Stiu ca am sanse bune sa imi iasa si afacerea se termina rapid, ramanandu-mi timp si pentru o coborare spre La Iepure.

Date: aici


27.09 Minus 2 grade? Si ce daca. Inca-i de tricou

Un alt loc si o alta activitate care se preteaza la alergarea de dimineata este pista de zgura de la liceul sportiv, la care se asorteaza musai cateva seturi de intervale sau un tempo de 4-5 kilometri. Azi incep cu intervalele, data urmatoare tempo. Dimineata este pustiu pe pista, am exclusivitate si faptul ca alerg la poalele Tampei, in orasul in carr ma simt atat de bine, e un mod numai bun de a incepe ziua. Stam in Brasov de 2 ani si jumatate. Verile trec repede. Anii de Brasov se masoara in ierni. Si totusi, in ciuda iernii lungi, ma simt bine aici. Dupa doar cateva luni Pestera a devenit acasa, iar cand ma intreaba lumea prin tara de unde esti, primul raspuns este Brasov. Acum cand ma duc la Bucuresti, ma duc "la ai mei", "la munca", "la Bucuresti", dar nu ma mai duc acasa.

Date: aici

28.09 Tampa morning glory. Postavaru is next

Cum scriam si mai sus, momentan sunt in pasa aceea in care orice ora de lumina trebuie folosita si fac lucruri atipice mie, de exemplu aa ma scol de dimineata zile la rand, ba mai mult decat atat, sa ma scol sa vad rasaritul. Sau poate e doar o pregatire pentru Postavaru Morning Glory de la iarna?

Cum atat disciplina cat sa ma scol de capul meu nu este, trebuie musai sa ma intalnesc cu cineva, ca sa existe motivatie. Asa ca pentru azi le corup pe Lilly si pe Claudia la un rasarit pe Tampa. Fetele aveau asta in plan inca de la inceputul saptamanii, asa ca eu am alea doar ziua cea mai buna...Cel putin din prognoza, ca realiatea era putin diferita. Cand am iesit pe poarta la 6.15, cu cana de cafea intr-o mana si sticla goala in alta mana, m-am amagit ca lipsa stelelor e legata de luminozitatea orasului. Doar ca pe cand urcam pe sub Tampa in conul de lumina al frontalei, am avut certitudinea ca afara chiar e inorat...Cel putin spre Racadau si Sacele, adica acolo unde ne trebuie noua. Spre Bartolomeu e senin si chiar se anunta o zi frumoasa. La baza Treptelor lui Gabony fac jonctiunea cu fetele si situatia nu pare radical mai buna nici cand ajungem sus in poienita. Asa ca scoatem cafeaua, scoatem bomboanele de asortat la cafea si ne punem pe asteptat. Pana la urma soarele are ceva putere si perforeaza plafonul in cateva locuri, prin niste fante de lumina si in 10-15 minute rabzate cu totul. Suntem deja pe Tampa acum si privirile aluneca libere spre Piatra Craiului, Bucegi, Postavaru si Piatra Mare. Cu siguranta nu a fost cel mai spectaculos rasarit, dar ma bucur ca m-am mobilizat sa ma scol si sa ies. Si din combinatia cafea si rasarit, am asa un tonus in dimineata asta, de as vrea sa fie toate zilele asa.

Date: aici






28.09 Ca in zilele bune de vara

"Ziua buna se cunoaste de dimineata" spune un proverb care pentru azi se potriveste perfect. Un short friday mai adauga niste miscare in aer liber si zilei acesteia cu soare generos si temperaturi de final de vara i se potriveste cel mai bine un MTB. Dimineata rasarit, seara bicicleta, intre ele 6 ore de munca, pare ziua perfecta.

Planul pentru tura de fata e sa explorez doua poteci noi care fac legatura intre Crucur si Valea cu Apa. Asta presupune insa o urcare pe Drumul Rosu si desi nu plec foarte montata, cand ajung in Poiana imi pun in gand sa incerc sa urc cat mai mult pe bicla. Ingredientul cheie si implicit schimbarea de mentalitate din ultimile ture este ca pot urca si mai bine decat o fac daca am curajul sa raman clipsata. Asa ca asta e gandul cu care intru pe portiunea abrupta din Drumul Rosu, bucata care pana acum insemna un push bike garantat.

Gafai, imi este greu, trebuie sa imi aleg cu grija trasa, dar pedala dupa pedala urc, si asta e cel mai important. De aici pot construi mai departe fie in cresterea vitezei, ori a cadentei. Pe serpentinele de sub statia intermediara sunt deja in control si desi urcusul ramane in granny gear, nu mai sunt decat mici gaturi care cer maximul posibil de atentie. Desi respiratia s-a normalizat, simt efortul in picaturile sarate de sudoare care imi ajung pe buze ori care se scurg pe ceafa, dar stiu ca mai e doar putin de strans din dinti, pana la push bike-ul de sub lac. Mai stiu si ca de coborarea cea noua va fi un fiasco total, tot voi putea trece tura de fata in catastiful turelor reusite.

Coborarea cred ca am mai vazut-o, e interesanta, are potential sa invat chestii pe ea, dar in egala masura, acum, la prima tentativa si in conditiile in care sunt singura pe aici si nu am nicio bruma de semnal, nu prea imi vine sa incerc mare lucru. Mi-ar face placere sa revin aici cu Radu si sa primesc niste sfaturi, dar sunt rezervata legat de momentul in care se va intampla asta. Pana la urma insa iese o tura numai buna pentru o zi de final de septembrie si nu pot decat sa imi doresc sa tina cat mai mult potecile astea uscate. E pacat ca sezonul de MTB se termina fix acum, cand incep sa imi intru si eu in mana.

Date: aici 

29.09 Prin Bucegi cu colegii de munca

Tura asta se dorea a fi o tura de relaxare intre zilele pline de vineri si duminica, dar pana la urma s-au strans ceva mai mult de 30 de kilometri cu 1800 m diferenta de nivel, ceea ce a insemnat ca la final de zi imi simteam o leaca picioarele si tanjeam la un somn bun.

Am plecat inaintea oamenilor, cu gandul sa urc pe Jepii Mici si sa fac jonctiunea cu ei in zona Babele- Caraiman. Imi e deja dor de ultima urcare din iunie, de pe vremea cand telecabina era in revizie si pe vale era liniste. Acum huruitul metalic al cablurilor ma insoteste constant pe jumatate din urcare. Ritmul nu e de vis, dar apreciez timpul asta petrecut cu mine insami, facand lucrurile in ritmul meu. Ies la cabana dupa 1h45 si pornesc in pas alert spre Babele ca sa fac jonctiunea cu oamenii.

Urmatoarele ore se scurg intre pauze, mers lejer, admirat ceata, admirat Bucegii, doua cani de ceai bun si aromat la Omu si o vreme care se racea incet si sigur. La Babele ne despartim din nou si intind pasul spre Piatra Arsa si Jepii Mari. Ziua se incheie cu gratar, sampanie si tort si cu ochi aproape inchisi de somn in ultimul tren spre Brasov.

Date: aici



joi, 27 septembrie 2018

Epica de toamna. Trascau- Geamana si Rosia Montana


Moţii priveau munţii, lăsându-i să se strecoare înăuntru printre pleoape, în fâşii subţiri, precum se degustă îndelung o băutură rară. (Geo Bogza)
Lumina ma trezeste inaintea ceasului desteptator si desi peste noapte a fost chiar cald, focul jucaus din vatra ma cheama imperativ. Radu pare ca a dormit si el bine, chiar daca s-a trezit din ora in ora sa mai puna lemne si sa intretina jarul. In fata cafelei asortata cu niste eugenii cu multa crema sintetica de cacao, dimineata se anunta minunata. De fapt intreaga zi, mai ales ca in fata ne stau locuri noi de descoperit.
Geamana- O frumusete bolnavicioasa

O noapte la foc

Masa de dimineata cu cafeaua pe fundal
Bicicletele ne conduc repede, prea repede parca spre Mogos si cum e prea devreme ca sa coboram in sat pentru aprovizionare, ne propunem sa ajungem diseara musai in Rosia Montana. Asa ca dupa ce ma interesez la unul din localnicii din zona de un izvor, caci suntem cam pe sponci cu apa, luam in piept, voiniceste, o panta serioasa de iarba si pamant ce ne va duce din Poienile Mogos pana in saua dintre cele doua varfuri Geamana. Push bike-ul e interupt de un frumos drum de iarba, pe curba de nivel, numai bun de clatit ochii inainte de a reintra in padure, padure din care mai iesim abia cand ajungem la coada lacului. Fotografii am vazut o multime pe internet si asteptarile sunt setate. In astfel de momente insa cred ca reflectia e mai importanta decat a surpinde intr-o noua imagine culorile ireale de pe luciul apei. Daca nuantele de caramiziu, azur ori grafit ar fi un dar al naturii, ar mai fi ceva, dar ele sunt exact viceversa: darul nostru otravit oferit naturii, dar si oamenilor locului, pe care i-a dezradacinat... o apa. Sau poate un regim ? Oamenii nu sunt ciresii si visinii ce raman de voie ori de nevoie pe loc, golasi chiar si acum in final de vara- marturie a realitatii ce se ascunde in spatele apei careia ii dam ocol. Oamenii se salveaza intr-un final, nu construind garduri de nuiele in calea sterilului, ci plecand. Insa e doar o salvare aparenta, caci interiorul lor ramane uscat precum copacii pe care ii vedem stingheri si pudici pe maulul lacului. Pentru putinele familii ramase pe loc, turla bisericii este un barometru al nivelului lacului si ma intreb sincer ce asteptari au oamenii de aici. Cum vad ei viitorul?



In urcarea noastra spre cariera de la Rosia Poieni gasim si alte case abandonate, cea cu numarul 312 starnindu-mi interesul. O casa cu trei incaperi si prispa, cu poteca de access napadita de vegetatie si poarta scunda ce se deschide dintr-o miscare. Panze de paianjen, miros de vechi, usi inchise, oameni plecati, povesti ce se vor adanc ingropate in uitare, asa cum casa se ingroapa anotimp dupa anotimp sub arbustii si copacii ce castiga teren luna de luna. Natura va gasi mai mereu o cale sa supravietuiasca. Intrebarea e daca reusim sa ne salvam pe noi. Si daca meritam salvarea asta.
312
Dupa ce trecem de coada lacului si privim la apa rosie ce se scurge constant inspre fosta vatra a satului, incepem sa castigam diferenta de nivel si pauzele de urcus ni le petrecem infruptandu-ne din roadele naturii. Caci aici, mai sus, departe de cupru si cianuri cresc meri gustosi si nuci crude, cu pielita fina si alba, si doar norii de ploaie ne dau dusi de sub pomii cu bunatati, nu inainte de a lua cate ceva si la pachet, respectiv in buzunarele tricoului de ciclism. 

Panta se inaspreste, suprafata de rulare devine provocatoare si eu ma tin in trena lui Radu pana terminam urcarea. Tura asta nu declipsez preventiv, ci doar in ultima clipa. O sa imi iau cateva cazaturi stupide de pe loc, dar a ramane clipsat pare sa aduca un plus de eficienta si vreau sa incerc. Ma simt bine pe bicicleta dupa o vara de de MTB si imi pare foarte trist ca in maxim o luna se termina sezonul. Cat ii asteptam pe Pinguini sa vina, incepe sa ploua si ne ascundem care cum putem sub cativa copaci tineri. 

Ploaia vine, ploaia trece, ploaia revine si noi pedalam spre adancimile carierei de la Rosia Poieni si apoi spre uzina de prelucrare a cuprului de pe Dealul Piciorului. Suntem la o aruncatura de bat de Rosia Montana si ajungem la fix cat sa prindem magazinele deschise inainte de pauza de pranz....Sau ma rog, nu stiu daca e pauza de pranz, sau program scurt de sambata, cert este ca pentru noi pranzul a trecut de ceva vreme si acum suntem pregatiti sa recuperam. Mai ales Radu, care nu poate sa gandeasca si vreo 20 de minute nu face decat sa manance orice ii cade in mana. Asa apetit de sfarsitul lumii nu am mai vazut demult. Dupa ce fiecare e multumit cu aprovizionarea facuta si burtile sunt puse la cale, o luam din loc, la deal, intr-o noua urcare ce ne va duce deasupra Rosiei.

Spectrul ploii ne urmareste in continuare si stim cu siguranta ca in seara asta avem nevoie, imperios, de un adapost deasupra capului. Prindem marcajul CR spre Detunata Goala si ne ies in drum cateva case. Cat timp eu si Vali inspectam o proprietate parasita si declaram ca o putem face locuibila cu un minim de efort, Radu e mai descurcaret si aranjeaza cu un localnic sa dormim in fanarul lui. Eh, asta nu suna rau, nici macar pentru mine, care sunt alergica la fan. Dar asta doar vara. Acum fanu-i uscat si doar mirosul mai aminteste de caldurile si zilele pline de august. Omul ne ofera cu drag gazduire si noi dam la schimb vreo doua ore de cules prune pentru tuica. O ora sambata seara si una duminica dimineata, asa, ca inviorare. Nici nu vreau sa ma gandesc cata munca inghite gospodaria imensa cu 15 vaci, 1 taur, 7 vitei, pruni, meri si alte acareturi. Pentru batrana casei e de neconceput ca noi avem timp sa si lucram si in egala masura sa si umblam brambura pe coclauri. Cum Vali e cel mai copt dintre noi, pleaca cu draga inima in misiune de reconciliere si dupa vreo ora si ceva se intoarce cu tuica, suc de rosii, branza, galusti cu prune. La ce bun ca noi deja mancaseram si stateam deja tolaniti in fanar...Pentru o galusca cu pruna prajita in ulei, ca pesmet nu mai era, mai e intotdeauna loc.



Scandurile din care e cladit fanarul nu sunt lipite una de alta, tocmai pentru a lasa aerul sa circule si fanul sa respire. Prin fantele acelea subtiri privesc albastrul noptii. Fanul s-a tasat sub mine, stau intr-o gaura si cand ma intorc pe o parte sau pe alta respir vara si iarba si flori. Prietenii imi dorm alaturi, fiecare in coconul lui, fiecare cu visele lui si noaptea se scurge pe langa noi, cu putina ploaie, cu putin frig, vestind alte nopti de toamna, mai reci si mai umede, ce vor sa vina.


Dimineata, ceasul suna la 6.30. Cam devreme pentru noi, dar pe de-o parte avem drum lung in fata si pe de alta parte, nu putem sa ne dam arama pe fata cand oamenii se scoala de la 5.00. Incepem ziua cu putin crossfit si mai culegem un sac si jumatate de prune, iar pe la 9 o luam din loc in directia Detunata Goala. Ziua e inchisa, plafonul de nori e jos, lumina e neinteresanta, asa ca si pauzele de poze sunt putine si mergem cu scurte regrupari destul de intins pana in Bucium. Aici Radu continua pe off- road spre Zlatna, noi ceilalti continuam pe asfalt spre Pasul Bucium, Zlatna si apoi revenim la masina. 50 de kilometri de asfalt care se scurg repejor. Imi e putin rau de ziua de astazi, epica merita terminata pe coclauri si zilele scurte de toamna cer ture zi-lumina, dar Apusenii ne asteapta pentru o revenire cu frunze galbene in octombrie.

Foto by Radu

miercuri, 26 septembrie 2018

Mini-epica din Trascau-Piatra Craivii


Frunzele galbene sunt inca in asteptare. Doar la peste 800 m dealurile au inceput sa se metamorfozeze usor si verdele matur de sfarsit de august sa cedeze locul primelor acorduri de toamna. Tampa imi e reper si ii urmaresc zi dupa zi transformarea. Ea va veni odata cu valul de frig anuntat pentru saptamana aceasta si tot el va pune punct epicelor mai mici sau mai mari de anul acesta. Sacul de dormit intra la spalat si detergentul va lua cu el atat mirosul persistent de fum si transpiratie, cat si pe cel de fan din ultima noapte de vara, intaia noapte de toamna, petrecuta intr-un fanar, undeva in inima Trascaului, intre rotunjimile bucolice ale Detunatelor si cicatricile exploatarilor aurifere mai vechi sau mai noi ce brazdeaza Apusenii.

Nu puteam intra in toamna, parca nu ne puteam bucura de frunzele galbene si de cerul de octombrie, incredibil de albastru, fara o ultima haiducie cu foc, cer plin de stele, hamac, cafea si bineinteles, bicicleta. Si cand nu esti singur, ci imparti zilele, mancarea, copacii de hamac ori patul de fan cu prietenii, tura e cu atat mai reusita. Sase oameni am pornit vineri dimineata din Ighiu in directia Piatra Craivii. Desenasem tura ca pe o continuare pentru epica din primavara anului trecut, cand am coborat din Platoul Ciumerna via Lacul Ighiel. Acum alegem pentru urcare o culme ce ne ca conduce via Piatra Craivii inapoi spre Poiana Ascunsa si de acolo vom vedea cum vom continua pe dealuri spre Geama si Rosia Montana.

Dimineata este superba, cu o lumina plina si cer albastru. Nu ma plang de soare, caci stiu ca de maine ii vom duce lipsa. Drumul prafos face insa inaintarea obositoare si micile gaturi cer pauze dese la umbra. Piatra asta a Craivii spre care ne indreptam promite un fel de continuare a ProParkului, caci in varful ei, pe vremea dacilor se gasea cetatea Apoulon. Momentan nu avem nici vreo domnita depresiva si nici ceai dacic cu care sa o tratatm, dar Detunata Goala la care planuim sa ajungem duminica promite ceva legende cu zane si uriasi si uite asa, facem un fusion intre daci si zane si sunt sigura ca plante de leac gasim noi prin muntii astia. Macar o patlagina, ceva!





Indicatoarele de la Piatra Craivii nu sunt deloc incurajatoare: 5-6 ore pana pe Platoul Ciumerna si vorbele ciobanului intalnit in cale sunt pe aceeasi lungime de unda. Drum pietros cu accente de push bike, e mai simplu pe vale. Da, dar pe vale nu e peisaj, lumina asta faina, e pacat de ea sa o irosesti pe fundul unei vai. Asa ca ne tinem de drumul nostru si usor, usor injumatatim timpul de pe indicatoare, apoi contururile golase ale platoului intra in campul vizual, ne vedem ajunsi si in Poiana Ascunsa si de aici coboram pe drumul stiut in Necrilesti. Aici era in plan o aprovizionare partiala cu bere si ceva tarie pentru diseara, dar barul ce functiona si ca magazin mixt era inchis si dupa ce am rascolit satul dupa proprietar, tot nu l-am convins sa deschida inainte de 5. Omul nu intelegea cum de nu avem o masina dupa noi si cum de nu am venit pe drumul mare din Intregalde ci peste dealuri. Nu am mai insistat ca o sa dormim pe coclauri. Dupa ce am aflat oricum ca oferta magazinului era compusa majoritar din conserve, biscuiti si bomboane am schimbat planul din mers si ne-am impartit in doua grupuri. Vali si Radu au plecat la vale spre primul sat unde stiam sigur ca e magazin mare cu misiune clara sa faca aprovizionare serioasa, iar noi ceilalti am pornit lejer la deal, spre Sfarcea. Cum baietii aveau sa petreaca cel putin o ora si jumatate pe drumuri, noi pedalam relaxati, trecem de micul sat unde se termina drumul si dupa un scurt push bike iesim de pe vale. 

Poiana Ascunsa se apropie
Dealul pe care ne gasim pare a fi locul perfect pentru noaptea ce va urma. O ultima noapte de vara, cu temperaturi placute, petrecuta sub cerul liber in leganarea molcoma a hamacului. Si eventual un rasarit frumos savurat din caldura sacului de dormit. Pentru asta avem nevoie de un loc de mii de stele, preferabil cu deschidere, pe coama dealului. Ajungem cu usurinta acolo si desi petrecem 30 de minute bune scanand diverse palcuri de copaci, niciunul nu indeplineste toate criteriile: iarba buna de stat, loc pentru vatra, copaci potriviti de hamac, view. Asa ca pornim mai departe, cu speranta locului perfect si teama de a fi lasat vrabia din mana pentru cioara de pe gard. Mai petrecem inca o ora buna prin padurea de pe muchie, padure punctata doar de luminisuri izolate si sfarsim intr-o deschidere, la granita dintre foioase si conifere, intinzand hamacul si chemati fiind la masa de licaririle unui foc jucaus aprins cu dibacie de Radu. O luna aproape plina ii face concurenta focului nostru, padurea e tacuta si noi ne asternem la somn, caci genele se inchid devreme in noaptea asta.
Ora de aur

Foto by Radu

marți, 18 septembrie 2018

Inceput de toamna in Bucegi, pe doua roti


Dupa o saptamana in capitala, reintoarcerea in Brasov ar fi oricum suficienta. Insa cu sperietoarea numita toamna mohorata care bate la usa, o zi cu vreme buna e o invitatie pentru a petrece timp in natura. Asa ca la recomandarea lui Radu plec in Bucegi cu urmatorul plan in minte: Rasnov-Diham-Busteni-Cota 1400- Piatra Arsa-Pestera-Saua Strunga-Simon.

Aveam de ceva timp in minte ideea de a urca la Diham din Rasnov si acum parea o ocazie numai buna. O plecare de acasa la o ora placuta, micul-dejun luat pe o banca in Rasnov cu corn proaspat si branza topita, iar apoi invartit de pedale pana la Diham. Aici nu preget prea mult, ci ii dau rapid la vale spre Gura Diham. Nu pot sa zic ca inteleg foarte multe din coborarea asta. Merg cu o frica mai mare decat de obicei, datorata probabil si faptului ca sunt singura si in asemenea conditii instinctul meu de conservare devine si mai puternic decat gradul uzual, care e oricum destul de sus. Poteca imi e necunoscuta si multitudinea de santuri pline cu noroi ma tot determina sa ma dau jos de pe bicicleta. Daca nu imi revin urgent, o sa imi cam bat joc de coborarea din Saua Strunga.
De cand ne-am mutat in Brasov, coborarea din Saua Strunga chiar are sens si e un mod perfect de a incheia tura
In Busteni tot caut din priviri un loc unde sa opresc si sa iau ceva de mancare, take-away, un sandwich sau ceva simiar, dar nu imi sare nimic in ochi. Sfarsesc prin a-mi cumparat doi covrigi cu care sa imi umplu stomacul la nevoie. 

In Poiana Tapului intru pe forestierul spre cariera unde mi-am inceput ucenicia in alte cataratului si apoi o retea de drumuri ma scoate in dalele ce urca spre Poiana Stanii. Asta e o urcare pe care o asteptam, cu care voiam sa imi masor fortele. Picioare sunt, dar cu tehnica stau prost. Serpentinele mai late imi ies ok, insa cand curbele devin stramte si una dupa alta, sunt nevoita sa imping bicicleta la deal o perioada. Opresc la izvor sa iau apa si apoi ies in Poiana Stanii unde am primele perspective asupra Bucegilor. Arata mult mai bine decat atmosfera mohorata de azi de dimineata de pe Glajarie, ori de la Diham. 

Fac legatura cu usurinta cu Cota 1400 si incerc sa ma pregatesc moral pentru suferinta de pe partie. Nu imi place deloc sa urc pe Drumul de Vara, dar chiar nu stiu alta varianta si cand sunt singura nu trisez cu gondola. Asa ca din pauza in pauza, scurgandu-ma din umbra in umbra sau asteptand vantul sa ma racoreasca ajung si la traverseul pe sub Furnica. Mai imping si pe aici putin, pana ajung pe la cota 1900, dar apoi chiar ma urc pe ea spre Piatra Arsa.

Trec si aici pe langa hotel fara sa opresc (avantajul turelor in care nu vrei sa cari lant pentru bicicleta la tine) si intru pe poteca de legatura spre Pestera. Este prima data cand o parcurg pe MTB si presimt ca nu o imi iasa cine stie ce din ea, caci poteca ingusta marginita de maluri de iarba nu e chiar specialitatea mea. Sunt convinsa ca in alergare o parcurgeam cam cu aceeasi viteza, dar macar recuperez pana la Padina. Aici cochetez din nou cu ideea unei pauze la cabana, insa ma mobilizez sa merg mai departe si opresc scurt, putin mai sus, pentru a devora o punga de Haribo dulce-acrisor. Am nevoie de energie pentru urcarea spre Saua Strunga, urcare ce te face sa pui putin osul la treaba. Ma intai pe drumul care stoarce ce-i mai bun din tine si apoi, dupa stana, pe portiunea de push/ carry bike. Insa daca e sa preget, aici e locul potrivit sa o fac si d-asta m-am si zorit in rest. Imi place mult Saua Strunga cu al sau refugiu de lemn, linistea locurilor din timpul saptamanii, banca inalta care invita pur si simplu la stat. Sunt frumoase apusurile dar si rasariturile de aici. Sunt frumoase noptile petrecute inauntru cu mirosul de lemn proaspat in nari. M-am grabit (oarecum) pe aici, doar ca sa preget in locurile care imi plac.

Sa las in urma partea tehnica a coborarii si sa mai stau putin pe iarba, urmarind cu privirea zidul continuu de stanca alba, adancitura seii, cerul albastru si norii pufosi. E un loc in care am revenit de multe ori de cand ne-am mutat in Brasov si de care nu ma plictisesc.



Odata ce intru in padure cobor legat spre Simon. Nu e timp de stat. Regiotransul de 18.30 din Zarnesti nu mai poate fi prins, dar nu regret timpul pe care mi l-am acordat in Saua Strunga. Totusi sunt la limita inclusiv cu lumina pentru a pedala pana in Brasov si pornesc intrecerea. Am la mine farul de bicicleta, as putea evident sa pedalez si pe noapte, dar e motivant pentru mine sa vad daca imi iese fara sa aprind lumina. In Lustic intru pe drumul secundar ce ma scoate direct acasa si kilometrajul sare de 100 de kilometri. A fost o zi lunga si desi stau cu picioarele in sus pe canapea, trebuie sa admit ca o parcurgere in alergare a Crestei Craiului ar fi o idee foarte proasta. Asa ca raman si pentru maine la MTB, de data asta cu Radu si Ionut.

Date si track: aici 

Zi lumina pe MTB

Din nou pe drum, din nou urcand spre Diham, de data asta via Forban. Imi omor timpul pe urcare schimband impresii cu Ionut despre ProPark. Portiunea Diham-Pichetul Rosu-Poiana Costilei-Busteni e MTB cinstit. Anul asta am lasat-o mai moale cu strans kilometri si diferenta de nivel si am inceput sa apreciez intr-un fel potecile care te fac putin sa muncesti. Putin dar bun si nu imposibil. Cand incerci sa nu ii lasi pe baieti sa te astepte prea mult nu e timp pentru studiu, incercat, testat, dar asta e cu certitudine o poteca pe care merita revenit.
Deasupra cabanei Diham, fata in fata cu abruptul Bucegilor
Sticker pe semnul de marcaj de la Pichetul Rosu
Into the wild, varianta Poiana Costilei
In Busteni oprim pentru aprovizionare la Lidl si apoi punem de un brunch pe o bancuta de langa Castelul Cantacuzino. Covigi proaspeti, humus, ardei, masline, cascaval, toate intra in sistem inainte de urcarea de pe Zamora. Radu dispare dupa 2-3 pedale, eu si Ionut ramanem cam toata urcarea in campul vizual reciproc. Pe aici se lasa cu suferinta si decid sa scurtez cumva tura, caci dupa cei 100 de kilometri de ieri nu mai sunt picioare. Nu numai ca le simt grele, ci chiar curprinse de un inceput de febra musculara, cel putin la nivelul cvadricepsilor. Scot totusi destul de multe portiuni in sa si imping doar sporadic. Sunt curioasa cu cat ar iesi mai bine cu o pereche de picioare odihnite.
Ne mutam peste drum de Bucegi
In culmea principala ne oprim sa ne regrupam si pentru ca un mal de pamant ne protejeaza de vant, ne intindem ca soparlele la soare sub pretextul ca discutam continuarea turei. De fapt nu avem mare lucru de discutat. Radu continua dupa planul de acasa spre Sinaia via Terra Incognita de pe Cumpatu, eu si Ionut ne-am retrage spre Azuga. Insa norii cenusii ce vin peste noi dinspre sud il fac si pe Radu sa se razgandeasca, si atunci cand soarele intra definitiv in nori pornim spre statia superioara a gondolei si prindem poteca pe de Drumul Carutasului, spre Azuga. Cand oprim la un magazin pentru aprovizionare incepe ploaia, insa nu dinspre Sinaia, ci dinspre Brasov. Ne-a nimerit la fix, aici la adapost. Stam pana trece si apoi ne asternem din nou la drum. Urcam spre Susai, doar pentru a evita cu totul DN1 si astfel strangem 2000 m diferenta de nivel, cinstiti, cu un minim de asfalt (4 km) si multe poteci faine.
In culmea Baiului, feriti de vant
Pregatiti de coborarea faina spre Azuga
2 ore mai tarziu, coborare spre Predeal
Maine chiar fac pauza :) .

Date si track: aici