De la Veliko la Shipka peste muntii balcanici, pe cursiere

by Radu

Ceata ne cuprinde pe masura ce urcam spre pasul Shipka, asezat la aproape 1200 de metri in mijlocul muntilor Balcanici. 

Bzlugea- unul din simbolurile Muntilor Balcanici

Picaturi grele de ploaie se abat asupra noastra atunci cand iesim din adapostul padurii, iar vantul ne primeste cu bratele deschise. E o scena ce s-ar putea incadra foarte bine intr-un documentar numit “ciclistii impotriva naturii” dar in acelasi timp trebuie sa recunosc momentul nu e complet neplacut. E o frumusete in momentele in care te simti complet dezbracat in fata fortelor naturii, o constientizare a propriei vulnerabilitati combinata cu infruntarea elementelor. Si trebuie sa recunosc ca din cand in cand imi place sa ma aflu in mijlocul furtunii.

Pasul Shipka e legat de razboiul ruso-turc din 1877 si e locul in care rusii si bulgarii au reusit sa cucereasca si sa tina pasul strategic in timpul celor 4 batalii care au avut loc aici. E un fel de Marasesti pentru bulgari, dar monumentul din pas ramane ascuns de ceata, asa ca dupa o pauza destul de lunga pentru a ne regrupa si grabiti de apropierea intunericului pornim pe coborarea de 800 de metri spre Shipka, oraselul cu acelasi nume cu pasul, unde speram sa ne gasim si o cazare pentru seara asta.

E interesant si modul acesta de cicloturism in care pleci cu extrem de putine bagaje dupa tine, pe o cursiera cu care coborarile si urcarile devin mult mai interesante. Si trebuie spus ca drumurile care traverseaza muntii Balcanici sunt chiar interesante, cu urcari sustinute, trafic putin si peisaje pe masura, daca ai parte de vreme senina. Partea buna e ca pentru ziua de duminica vremea se anunta perfecta, lucru ce pare improbabil atunci cand ne uitam la ploaia torentiala de seara ce se dezlantuie fix dupa ce gasim cazare.

Si totusi, cu toate conditiile de astazi, cu vant, ploaie si ceata e incredibil ca am putut pedala pe cursiera doar intr-o bluza cu maine lunga la mijloc februarie, in vreme ce prognoza pentru maine anunta 20 de grade. Nu-i rau, daca iarna adevarata nu a fost, macar sa vina primavara mai devreme

Zi de februarie?

Se aduna norii

In ceata

Coborarea spre Shipka

Dimineata de duminica soseste in cele din urma cu soare si cu vreme frumoasa, iar noi pornim la drum sa infruntam urcarea de la Buzludjea, un fel de jumatate de Transfagarasan ce urca spre monumetul proletcultist la care am ajuns si acum 2 luni in drum in drumul spre casa. Urcusul e super frumos, traficul ca si inexistent si in mai putin de ora ne gasim din nou la 1300 de metri sub farfuria zburatoare de la Buzludjea.

Biserica din Shikpa, inchinata si ea bulgarilor morti in bataliile din Shipka Pass

Imagine cu cursiera echipata de drum lung si munti in departare

De aici in schimb incepe aventura pe ziua de astazi, caci drumul care ar trebui sa ne aduca inapoi in pasul Shipka nu pare deszapezit. Pornim initial hotarati, sunt ceva urme de masini si pe primii kilometri reusit sa stam pe bicicleta. Dupa 3 kilometri in schimb masinile au facut cale intoarsa iar in fata drumul are pe el zapada neatinsa de 20-25 de centimetri. Problema e ca cealalta varianta ar fi sa ne intoarcem inapoi, sa coboram inapoi in campie si sa urcam din nou 800 de metri diferenta de nivel pana in pasul Shipka.

Asa ca alegem pana la urma sa facem un trekking de 5 kilometri prin zapada, fie pe langa biciclete, fie cu ele in spate, gandindu-ne tot timpul cu drag la drumarii bulgari ce nu si-au facut treaba. Tot cu drag ne-am gandit si la masinile intalnite pe drum care pe drumul de intoarcere nu ne-au spus ca drumul e totusi inchis.

Aceeasi cursiera, in mijlocul drumului inzapezit, de data asta

Carry-cursiera

Cand ajungem in cele din urma in pas suntem storsi de energie dupa o ora si jumate de carat bicicleta, noroc ca de aici cei 70 de kilometri pana Veliko sunt la vale, iar coborarea chiar e foarte, foarte interesanta. Asa ca gonim manati din spate de vant, ciupind franele doar atunci cand trebuie, kilometri se scurg repede, iar noi ajunge inapoi in Veliko fix inainte de lasarea serii, dupa doua zile foarte interesante petrecute pe cursiera.

Track-urile zilelor aici:

Ziua 1

Ziua 2

Citeste mai departe...

Pe la Dunare

In weekendul acesta ne-am suit din nou in sa si am luat drumul Dobrogei. Cum cursiera e inca un univers nou, avem din belsug drumuri noi pe care sa le exploram, atat in Romania, cat si pe la vecini. Dintre vecini, clar, Bulgaria e cea mai aproape de noi, pentru Serbia si Moldova fiind ceva de mers cu trenul. Bulgaria e interesanta, are drumuri valurite, libere si in stare relativ buna. Baiul e ca nu sunt prea multe puncte de trecere a frontierei si dupa ce epuizezi clasicele Silistra si Ruse trebuie sa intri cu masina in Bulgaria si sa te indepartezi putin de granita pentru a nu merge iar si iar pe aceleasi drumuri spre Srebrana sau spre Basarbovo.

De data asta desenam o combinatie de Dobrogea si nordul Bulgariei, cu dormit la Srebrana. Hotarare pe ultima suta de metri, rezervare la pensiune tot asa, trezit greu de dimineata. Trenul personal din Bucur Obor este plin ochi. Nu, nu cu turisti dornici de soarele litoralului, ci de oameni de varsta parintilor nostri care mergeau spre vreo “tara” din inima Baraganului. O tara de care si-au legat copilaria, iar apoi tineretea. O tara ce le procura chiar si pe vremea colectivizarii, cand si cand, o gaina, niste branza ori oua, ceva in plus fata de ratia de pe cartela si unde se investea timp si energie. Obiceiurile odata incetatenite nu se uita cu usurinta si radacinile dureaza, chiar daca societatea se schimba.

Nu stiu cati din cei care umplu acum trenul incarcati cu sacosi si papornite unde se ghicesc mancare si haine de lucru, sau din care ies cutii cu aparate de stropit pomii sau alte unelte de gradinarit cumparate de la oras, vad tara ca pe o sursa de legume si fructe organice, asa cum ar trebui sa fie privita. Cred ca cei mai mult o vad ca pe o sursa de mancare mai ieftina decat la piata (desi ban cu ban, tot acolo cred ca iesi), conserve pentru iarna si mai presus de tot si de toate este obisnuinta drumului si muncii. Uitandu-ma la ei in tren, sau pe peronul statiilor unde coborau, nu pot sa nu remarc niste trasaturi comune pentru generatia parintilor nostri. Oameni stramutati de regimul communist la oras, (ei sau mai degraba parintii lor), mai intai in orase mici si apoi, cand viata s-a inasprit ajunsi in capitala, obisnuiti cu multa munca si cu mai putina distractie, barbatii cu burta, femeile pe ale caror maini incepe deja sa se citeasca varsta si truda. Si nu pot sa imi alung din minte intrebarea: "Cum va arata generatia noastra peste 20-25 de ani?"

Dupa Fetesti trenul se goleste de-a dreptul si acum e clar de ce nu se merita un tren mai lung spre Constanta. De fapt acesta nu e un tren de oameni plecati in vacanta, ci un tren de navetisti de weekend. Ajungem punctuali la Medgidia si de acolo ne urcam pe bicicleta. Vantul ar trebui sa fie astazi de partea noastra si sa bata de la est la vest. Imi place cumva Dobrogea desi nu are munti inalti, dar pe bicicleta e frumoasa, cu relieful ei valurit. Perioada cea mai buna din an este fara indoiala primavara, cand e inca placut afara, si nu te ucide caldura torida din iunie-iulie. Cel mai greu este sa desenezi in Dobrogea o tura in circuit, pentru ca de regula vantul bate destul de tare si nimeni nu e incantat sa pedaleze impotriva sa. Cursiera te lasa insa sa legi si 400 km pe weekend, sa ajungi din gara in gara, sa mai ai de rezerva varianta unui tren si iata ca nu trebuie mereu sa revii la masina si sa faci ture in circuit. In plus la 200 km departare cine stie cum bate vantul sau cum se schimba peste noapte?

Momentan bate bine si cu vant in pupa mergem pe drumuri secundare spre DN3 Constanta-Murfatlar-Silistra. In Adamclisi facem prima pauza mai lunga, la Tropaeum Traiani (monument triumfal roman) , insa cei 7 lei nu merita comparat cu Mausoleumul de la Marasesti. 

Ne oprim si la o vorba si o ciorba cu oameni pe care nu i-am mai vazut de ceva vreme si apoi, cu burta plina ne punem din nou pe pedalat. Oprim constant prin sate pentru apa, dulciuri si chestii sarate. Efortul isi cere plata in calorii si tot felul de pofte ni se invart prin cap. Este weekendul cicloturistilor adevarati, care vin de pe contrasens si merg spre Asia. 3 am intalnit in acest weekend, foarte amuzant fiind ca faptul ca ei nu stiau unii de ceilalti, mergeau singuri de saptamani bune, iar pe contrasens abia de intalnisera alti 2-3 oameni in saptamani/ luni de calatorie. E normal asa, la vremea asta se aude chemarea orientului. Intoarcerile in batrana Europa sunt pentru toamna.

Drumul prin Doborogea a fost foarte fain. Liber, cu urcari si coborari, cu serpentine, am avut parte de o zi racoroasa si am strabatut numeroase cranguri parfumate de salcamii aflati la apogeul infloririi. 

Pe drumuri pustii

Pe sub bolta de liliac

Silistra e un oras interesant. Punctul de frontiera e ascuns dupa colt, mai, mai sa il ratezi, pe stanga ai blocurile bulgare, pe dreapta ai soseaua romaneasca, frontiera adevarata nu erau gardurile ramase inca marturie pe marginea drumului, ci Dunarea batrana si lata.

Trecem la vecini, schimbam niste Leva si pornim spre Srebrana. Cazarea nu e chiar in Srebrana, ci in Vreten, spre care mai urcam putin. Vom imparti locuinta linistita cu un grup pestrit de malaezieni, un elvetian ratacit pe acolo si un ghid local (bulgaroaica). Cum nici in Vreten nici in Srebrana nu ne-au cazut ochii pe nici un restaurant, o intrebam pe gazda daca ne poate pregati ceva de mancare pentru seara. Ne ofera omleta si acceptam fara sa clipim caci foamea e mare. Pana e gata masa avem doua variante: sa mergem in rezervatie, sau sa mergem inapoi in Srebrana si sa vizitam muzeul dedicate rezervatiei. Tantarii ne ajuta sa alegem varianta corecta (muzeul) si cum era si noaptea alba a muzeelor, revenim in Srebrana.

Drumuri libere de Bulgaria

Muzeul din Srebrana

Dupa 45 de minute de poze, chiorat la pelicani prin binoclu si ascultat muzica usoara bulgareasca o luam inapoi spre Vetren si odata ajunsi la pensiune aflam cu bucurie ca omleta s-a transformat in chiftele. Chiftelele suna si mai bine! In fata mesei constatam ca inaintea chiftelelor e si o salata si uite asa, anosta omleta se transforma intr-o opulenta si gustoasa masa bulgareasca. Malaezienii sunt responsabili cu bautura (vin si rachiu) si uite asa, incheiem cu bine o zi pe drumuri.

Duminica reusim sa plecam de la pensiune abia pe la 9.30 si mai pregetam cam o ora prin Srebrana, astfel incat ne asternem la drum cand e caldura mai mare si mai mare.La nici unul din noi nu trag motoroasele si tot gasim motive de pauza. Dupa ce trecem de Turtucaya, urcarile si coborararile se raresc, pana ce dispar definitiv si sunt inlocuite de un drum plat, anost si cu vant din fata, sau dreapta fata. Totusi viteaza medie creste usor, usor. Ma apuca groaza cand ma gandesc ca vantul asta bate din Romania si ca il vom lua in fata de la Giurgiu si pana acasa. Desi progresam, sentimental ca ne taram pe pamant bulgaresc ma domina si tot astept sa ajungem mai repede in Ruse.

Atmosfera de vara

Trecem fara prea multa tevatura granita si poposim la primul petrom, fix langa o lada de gheata. Pe toata mi-as turna-o in cap. Deschid internetul si foreca spune ca vantul bate din sud-vest. Mai sa fie, toata Bulgaria a batut din vest- nord-vest si pe celalalt mal al Dunarii vantul ne e favorabil. Radu vrea sa mearga la Comana pentru a cauta loc de cort pentru micro-aventura din timpul saptamanii si pentru a evita drumul aglomerat si plictisitor spre Bucuresti. In ceea ce priveste drumul, are dreptate, dar si eu vreau sa ajung cat mai repede acasa si un ocol de 10 km nu ma incanta. In plus, stiu drumul de anul trecut. E trist, dar ai jumatate de banda numai a ta. Asa ca la Daia ne despartim. Ii dau inainte spre Uzunu, sperand sa opresc acolo pentru o pauza.

Dar Uzunu de pe DN nu ofera nimic si nu am chef sa fac nici stanga, nici dreapta. Asa ca tot inainte spre Calugareni. Deja visez la un hamburger, ceva carne, cihftea, ceafa, orice de la Kaufland grill in mijlocul unei chifle. In Calugareni nici vorba de asa ceva. Ma opresc la magazinul din centru si m-as multumi si cu niste mezel, daca ar fi ceva care sa arate ok, dar totul avea un aspect dubios, de mezel ieftin si vechi. Asa ca aleg niste chipsuri cu bacon fara moarte, apa rece si o inghetata. Trebuia sa ma racoresc, caci ceaiul verde din bidon parea deja compot. Fac 10 minute pauza, mananc , ma indrept de spate caci kilometri scursi si-au lasat aprenta si ma astern din nou la drum. Acum localitatile se scurg mai repede, din Adunatii-Copaceni stiu si distanta si drumul pana acasa, dar in Jilava ma apuca din nou foamea si vad in loc de „cele mai mici preturi din zona“, „cei mai buni mici din zona“.

Ajung acasa dupa cam inca o ora si primul lucru pe care il fac e sa ma intind putin pe mocheta, sa imi indrept spatele si sa ma bucur de racoarea garsonierei. M-a topit caldura de azi. Apoi dus, tiramisu rece din frigider, shaorma calda si grindina au completat seara de duminica si au incheiat un weekend de pedalat. A venit vara si de acum trebuie sa ne mutam mai la munte. Pe MTB preferabil.

Track si datele turei: Ziua 1 & Ziua 2

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Carpituri cu iz varatic

23.08.2014- Raid in Bucegi: Cabana Gura Diham – Valea Morarului – Vf. Omu – Valea Cerbului – Bușteni

O tura cu Claudia ca in vremurile bune. Amandoua am evadat. Prinse de cateva weekenduri in Bucuresti, am comis cu inima usoara prima tura in doua, de la intoarcerea Claudiei. Au trecut mai bine de doi ani de la ultima tura pe munte cu Claudia, dar ne-am asternut la drum cu impresia ca au trecut doar doua weekenduri. Eu am venit cu ideea, Claudia cu entuziasmul, asa ca nici ploaia vietii nu putea sa ne deturneze sambata dimineata cand ne afundam pe poteca incetosata dinspre Cantonul de Vanatoare. Mi-a placut de mine ca am scos-o la cap pe Morar fara ratacire, in ciuda cetii ce ne-a insotit mare parte din vale, mi-a placut de entuziasmul Claudiei, alergand cu aparatul dupa fiecare floare, parca vesnic neobosita si mi-a placut de vreme, caci a tinut cu noi, mai ales cand pe la 2000 m altitudine, pe Morar, aerul a inceput sa se incalzeasca si sa se lumineze si pe masura ce urcam, metru cu metru, negurile se risipeau pe verticala si valea capata deschidere si proportii, spre entuziasmul Claudiei care era pentru prima data aici. Am mers bine pentru cata rugina s-a pus, ne-am doborat recordul de pe Valea Cerbului, record datand din 2011, de la 7500 si am ramas si noi suprinse de ora la care am ajuns inapoi in Busteni. Cu siguranta trebuie sa mai repetam asemenea iesiri fulger.

Cum Claudia a scris un jurnal foarte frumos, vi-l recomand cu drag: Morar-Omu-Cerb sau O fugă la munte

Datele turei: aici

Valea Morarului (by Claudia)

Citeste mai departe...

Prima zi din Mare Aventura

Pedalele se invart in ritm de metronom, iar ochii recunosc metru cu metru Romania rurala. Numai ce am iesit din Bucuresti si ne-am cufundat si mai adanc in ceata si umezeala gri aparute de niciunde, care insa nu ne-a dat planurile peste cap. In aer, mirosul de ud proaspat se amesteca cu ultimele urme ale poluarii orasului, toate fiind indulcite de un iz de tamaie ce pluteste lenes prin aer. In calendarul ortodox este Sambata Mortilor si in satele de la marginea capitalei, populate cu case imense vopsite in culori tipatoare domneste un amestec de modernism si traditionalism. Femeile, fie vin de la biserica cu coliva, fie au inceput sa imparta. Pe tava se gasesc cam aceleasi produse ca si atunci cand eram eu copil. Un eventual castron de ciorba si o farfurie cu felul doi, o cana de apa, una de vin, ceva tarie, coliva si o lumanare. Copiii isi insotesc mamele, de regula avand acea misiune importanta pe care mi-o incredinta si mie tata: deschizator de porti si purtator al cutiei de chibrituri. In ochii tuturor copiilor se citeste insa mirare, intrebare sau chiar entuziasmul atunci cand normalitatea satului lor este perturbata de zece biciclisti ce merg in pluton spre undeva, pe vremea aceasta atat de putin prielnica vacantelor. Oare stiu ei unde este Kyrgyzstanul,  oare au si ei prejudecati legate de tarile necunoscute din Orientul Mijlociu,  sau privesc totul cu curiozitatea copilului explorator, curiozitate care nu l-a parasit niciodata pe Radu? Caci da, noi suntem doar alaiul ce il insotim pe Radu in prima zi a lungii sale calatorii. O calatorie lunga cat un an scolar... Cati copii ar da oare un an scolar pe o aventura la celalat capat al lumii? Tind sa cred ca mai multi copii decat adulti. 

Radu, inainte de plecare

Ma bucur ca a plecat. Ma bucur ca ne permitem in continuare sa fim copii, sa fim liberi. Ma bucur ca adulti fiind, putem trai franturi din visele copilariei. 

Pedaland imi reveneau mereu in minte cuvintele: "orice calatorie, oricat de lunga, incepe cu un singur pas" si ma gandeam ca in cazul lui Radu incepe cu o singura pedala. Intamplator sau nu, dar fara sa ne fi vorbit inainte, un titlu asemanator a ales si Cristi pentru albumul sau foto de pe Facebook dedicat turei noastre la Basarbovo. 

De la Tineretului am plecat la 9.30, 11 persoane pe bicicleta. M-am bucurat pentru fiecare din cei veniti acolo ca si cum ei ar fi venit penru mine, desi daca eu as fi fost in locul lui Radu, nu ar fi aflat mai nimeni despre proiectul meu cu exceptia celor apropiati si prietenilor. Dar suntem firi diferite, si el se bucura alaturi de fiecare din cei veniti, si eu odata cu el, mai ales ca este sambata dimineata si mai toti cei care ne impart pasiunile sunt la munte, sau in drum spre munte. 

O parte din cei veniti sa il petreaca pe Radu

Cei 11 care au continuat sa il insoteasca pe Radu o perioada, fiecare dupa timpul avut la dispozitie

Suntem fara indoiala o aparitie interesanta, atat pe strazile orasului, cat si mai departe prin satele prin care trecem. Dupa Comana ne imputinam si ramanem in formatia finala de sase in care vom merge pana in Basarbovo. Drumurile sunt destul de rupte, pentru mine una fiind o introducere cam brusca in drumurile laturalnice romanesti dupa doua veri de piste asfaltate ca in palma. Mintea se reobisnuieste repede, picioarele si fundul mai greu, asa cum aveam sa constat ziua urmatoare

Alaiul prin satele de la marginea Bucurestiului

Incolo e Mongolia?

Aventura poate fi mai aproape decat te astepti (peste Arges)

La Comana

Ramanem pe drumuri proaste in continuare, sfidand sfaturile oamenilor din zona, care ne tot repeta ca Bucurestiul e in directie opusa. Dupa o masa cu slana si fara ceapa ne asternem din nou la drum si cu forte proaspete iesim in nationalul Giurgiu- Oltenita pe care ne ducem ca vantul si ca gandul, manati de vantul prielnic ce ne bate din spate. 

Spre Giurgiu, tot inainte

In Giurgiu ajungem neasteptat de bine si formalitatile de a trece granita sunt ca si inexistente. Spre dezamagirea noastra nu ne intreaba nimeni de sanatate si vamesul bulgar nici nu cred ca ajunge la viza de Kyrgyzstanul ce troneaza deja pe pasaportul lui Radu. Urmatoarea oprire e in Ruse, unde Radu incearca sa se organizeze putin pentru zilele ce vor urma, schimband niste euro in leva si cautand o cartela de telefonie mobila. In Ruse ne prinde noaptea si ultimii kilometri pana la Basarbovo trec parca mai greu. Se cunoaste oboseala de peste zi, iar dealul de la Basarbovo il urc pe foaia doi, caci foile nu se mai lasa neam schimbate. Pe masura ce pedalez la deal cu o indarjire calculata imi recapitulez in minte toate bubele bicicletei mele si stiu ca nu voi deveni un "mini-tehnicus" cat va lipsi Radu, ci voi alege varianta comoda si o voi duce in service. Voi avea oricum parte de o multime de frustrari tehnice cat voi fi singura, si asta nu pentru ca as fi total atehnica, ci pentru ca nu am pus mana decat rar (mai spre niciodata) sa repar sau sa reglez ceva la bicicleta. Pentru mine lucrurile trebuie sa mearga cu o precizie de ceas elvetian, si tot ce nu se rezolva cu un simplu reset este aducator de nori negri de furtuna in mintea mea. 

Din fericire noaptea asta nu e loc de ei. Cerul e senin si la propriu si la figurat si noi suntem stransi in jurul primusurilor bucurandu-ne de iarba proaspata, crescuta printre frunzele uscate de toamna trecuta si de caldura atipica pentru o noapte de februarie. Suntem comod instalati in poiana aflata vizavi de stancile de catarat si ne bucuram de liniste petrecand o ultima noapte in aceasta formatie pentru noua luni de zile. O perioada cat o armata, ori cat o sacina ori pur si simplu concediu cat pentru 10 ani de munca.

Duminica dimineata fiecare strange in ritmul lui. Noi ne grabim repede caci de acum vom intra sub obladuirea lui Cristi si in fiecare tura trebuie sa plecam devreme si sa pedalam repede si bine ca sa nu ne prinda noaptea pe drum, pe cand Radu, cu 9 luni de zile in fata, nu se grabeste neam. 

Locul de tabara

Masa cea de taina

Ultima poza de grup

Pupa fata, pupa fata!

Noi plecam,

Radu ramane

Evident suntem primii care plecam si revederea dintre partea noastra dorsala si saua bicicletei nu a fost deloc usoara. Am ales sa ne intoarcem pe european, beneficiind oarecum de semibanda de urgenta aflata pe toata lungimea drumului. Pe de-o parte drumul era considerabil mai scurt si substantial mai bun din punct de vedere al asfaltului si al vitezei de deplasare, pe de alta parte aveam parte de trafic, masini grabite si poluare. La fata locului, odata iesiti din Giurgiu am dat ochi in ochi si cu vantul care ne-a insotit constant pana in capitala fiind mult mai puternic decat cei 13 km/h din prognoza. 

Una din numeroasele pauze de pe DN

Pentru mine una orele respective au fost neasteptat de chinuitoare. Tendoanele lui Ahile s-au razvratit din nou asa cum am mai patit si in Germania si trebuie sa aflu cauza. Muschiul de la coapsa dreapta se contracta si el involuntar, fundul durea oricum as fi stat pe sa, si kilometrii treceau greu, greu de tot. Colac peste pupaza la intrarea in Bucuresti, Muha a observat ca am si pana, si din lenea de a face pana am mers intins pana acasa cu doua trei opriri pentru a mai baga ceva aer in roata dezumflata. Acasa am facut pana, dar am facut-o prost pentru ca dupa doua zile bicla mea era iar pe pana... Poate nu voi deveni eu o "Ms-technicus" cat va lipsi Radu, dar sigur voi mai invata una alta, pe propria-mi piele.

Jurnale Radu:
Plecarea
Despartirea

Traseu: Bucuresti-Soseaua de Centura- Comana-Mihai Bravu-Baneasa-Daita-Remus-Giurgiu-Ruse-Basarbovoz (ziua 1)-Ruse-Giurgiu-Calugareni-Adunatii Copaceni-Jilava-Bucuresti (DN5/E85)

Foto by Radu si Cristi

Citeste mai departe...

Evadare in lanul de lucerna

Desi pasii mei si ai Claudiei se intersecteaza mai mult in Piranha sau pe blog, tanjim oarecum la momentele noastre de “aventura”, comunicare, cuvinte si liniste.

Si pot sa inteleg perfect dorinta Claudiei de miscare si de natura la care ar vrea sa adauge un strop de reusita...Se discuta in masina la intoarcere de ce se antreneaza fiecare...eu recunosc, ca atunci cand ma antrenez in Bucuresti (desi de regula nu o fac) nu ma gandesc decat la turele de trail-running. Acolo vreau sa alerg bine, acolo vreau sa mai simt bine, sa ma suprind, sa ma plac. Si descopar prin alergarea in natura locuri din jur, imi largesc orizontul, sparg barierele spatiului si necunoasterii...

Am plecat duminica la Basarbovo ca sa ne catarm, biciclim, alergam, dormin, ma rog locul e ideal pentru multe activitati sportive. Dupa ce am stat 1 h pe langa pereti, filandu-l pe Radu care se apucase sa puna mansa pe 3 trasee, am constat ca s-a aglomerat din cale afara-vorba Claudiei, era o atmosfera de club sportiv ce a domnit toata ziua si am hotarat sa evadam.

Aglomeratie mare la faleze...si aici era inca dimineata

Verdeata in care am evadat

Citeste mai departe...

Cu bicla la Basarbovo

Echipa: Muha, Andrei, Cristi, Vali*2, Em, Catalin, Mike

Citeste mai departe...

Triathlon fara asfalt-2 Mai-Vama Veche

Nu stiu cum sa incep...si nu pentru ca nu imi gasesc cuvintele, ci pentru ca nicio idee nu se ridica din "putul gandirii" sa iasa la suprafata si sa parcurga drumul sinuos al validarii, pentru a sfida apoi timpul, zgariata pe o bucata de hartie. Totusi iata dupa primele vorbe am inceput sa incropesc o intoducere si ideile au inceput sa vina din mers.

Astfel ne-am strans weekendul tocmai incheiat, pe malul marii la 2 mai toata floarea pinguineasca, cu ocazia primei editii a Triatlonului fara asfalt. Unii pe post de participanti la concurs, altii in galerie. Gratie diplomatiei lui Andrei nu a lipsit niciunul.  Ne-am combinat intre noi si am inserat minim un reprezentant la fiecare proba:

• Radu la tura lunga
• Em, Vali, Cristi si Octavian la tura scurta
• Muha, Alina,Paolo, Florin si cu mine la stafeta.Astfel primii 3 au format o stafeta cu Paolo la innot, Alina la alergat si Muha la bicla, iar eu si Florin am beneficiat de timpii la innot scosi de Em si respectiv de Vali si am facut alergarea si bicla, in acelasi timp baietii continuandu-si individual tura scurta.
• Restul: Vio, Cerasela, Gabi, Kya, Alois, Dana, Raluca, Calina, si Mama Muhai ne-au fost sustinatori .

Dar sa vedem pentru inceput care a fost povestea acestui concurs. Ideea este ca a fost un concurs organizat pentru toata lumea, foarte lax din punct de vedere al formarii echipelor la stafeta si a cuprins cele 3 probe ale triatlonului (innot, bicicleta si alergare) insa intr-o ordine putin schimbata, caci alergarea a fost inserata la mijloc din cauza faptului ca organizatorii se temeau de o zi caniculara, cand alergarea la orele 12-14 ar fidevenit o piatra de incercare pentru unii concurenti.

Probele de la concurs si ordinea acestora

Au existat si 3 variante de inscrieri: 

•  tura lunga (1500 m innot, 9 km alergare si 34 km bicla)
•  tura scurta (750 m innot, 6 .3 km alergare si 34 km bicla)
• stafeta (tura scurta, repartizata la 2 sau la 3 participanti, fiecare cu 1 sau 2 probe).

Practic stafeta a facut-o sa fie un concurs foarte popular caci combinatiile au fost numeroase, un participant putand sa faca 1 sau 2 probe, sau sa se combine cu un participant la individual de la care sa ia timpul la innot. Astfel am vazut multi copii sub 18 ani participand la stafeta si in general multi oameni fara inclinatie spre concursuri, care au venit insa pentru faptul ca era accesibil pregatirii lor sau pur si simplu pentru a se simti bine alaturi de prieteni. Practic stafeta a incurajat miscarea si in egala masura, spiritul de competitie intr-un mediu de fair-play.

Plecam din Bucuresti dupa serviciu si reusim in mod incredibil sa ajungem la timp la 2 mai pentru sedinta tehnica ce era programata la 21.00. Florin a facut minuni si a debarcat 4 oameni si 4 bicle la destinatie inainte de 21.00. Din pacate nici sedinta tehnica si nici startul ziua urmatoare nu s-au dat nici pe departe la ora exacta anuntata de organizatori (eu am o problema si sunt frustrata din cauza lipsei de punctualitate). Sedinta tehnica a fost una placuta, neoficiala, tinuta la terasa, iar aici avea sa ni se confirme zvonurile conform carora traseul de bicla a fost modificat din cauza noroiului. Acest lucru a fost bun, dar partea proasta este ca organizatorii au lasat pe loc marcajele si sagetiile de pe varianta veche si datorita faptului ca in locurile de intersectie nu au fost oameni care sa dirijeze participantii pe noua varianta, ratacirile au fost numeorase.

Totusi pana una alta sa ajungem la start, ca doar nu ne-am ratacit inca de la start si pana la bicla mai e mult de povestit. Astfel sambata , pe la 8 ne strangem pe plaja si fiecare ne gasim cate o preocupare...

Zona de tranzitie

Innotatorii se acomodeaza cu apa, galeria isi drege glasurile, cei de la stafeta asteapta startul sa le vina si lor randul la treaba.

Parada modei

Cum spuneam startul a fost intarziat ceea ce la unii nu a facut decat sa le creasca emotiile. Eu sunt incredibil de linistita inaintea si la gandul concursurilor, nu ma agit si nu intru in priza, ba chiar privesc cu detasare si prima treime din concurs si intru in priza abia mai tarziu.

Astfel cum nu innot pot sa fotografiez in voie cum 60-80 de oameni se vanzolesc in mare, pe primii metri de apa incepand sa innoate.

Citeste mai departe...

Balcic si cum arata Marea Neagra la Bulgari

Acum la ceas de iarna (23.10.2011), facand ordine pe calculator am dat peste pozele de la Balcic si m-au fermecat...am reauzit marea cum ma cheama si am simtit caldura nisipului incins. Am retrait goana dupa umbra, am pe limba gustul inghetatei si in nari mirosul de trandafiri...Enjoy!

Pe mica plaja de la Shabla

Citeste mai departe...