Traseu: Moeciu de Sus-Moeciu de Jos-Fundata-Podu Dambovitei-Cheile Dambovicioarei-Ciocanu-Pestera-Sirnea-Magura-Fantana lui Botorog-Prapastiile Zarnestiului-Poiana Vladusca
Echipa: Eu si Em
Cum in ultima vreme pinguinii au tot fost plecati cu bicicletele si eu aveam tot timpul alte planuri facute si ratam astfel ocazie dupa ocazie, cum atunci cand nu aveam planuri, nu aveam bicicleta sau nu aveam cu ce sa o transport, pana la urma mi-am facut plan de bicicleta, am primit cadou o bicicleta si am luat si suporti pentru masina, tocmai ca sa nu mai existe scuze.
Am suprapus tura de bicicleta peste intalnirea CRPO ca sa exploatez la maxim un weekend ce se anunta relaxant si cu vreme incerta.
Am intocmit si un caraus-pe Radu care m-a scutit de bagajul de camping si cu asta am incheiat socotelile si tura statea in picioare.
Plecam devreme rau din Bucuresti pentru ca timpul era scurt-la 16.30 trebuia sa fim in Poiana Vladusca pentru atelierele propuse de Kya si dupa ce socotim ca nu avem timp sa bagam o tura mai lunga spre Pecineagu, ne orientam dupa un alt track al lui Horatiu Campian –sursa nesfarsita (momentan) de inspiratie pentru traseele de bicla.
De fapt la recomandarea lui Horatiu mergeam cu un scop-sa dam urcarea spre Ciocanu cat nu e inca asfaltata. Restul urmau sa se scrie pe parcurs.
Nu am mai gasit amatori pentru tura noastra asa ca am plecat doar eu cu Em (care a avut sarcina sa organizeze tura, sa se ocupe de documentatie-adica de urcarea trackului gps pe gps si de partea tehnica...daca era sa crape ceva in el imi statea baza ). Eu m-am pregatit doar, moral sa trag la deal.
Avantul era cat pe ce sa se innece in ploaia de pe Valea Prahovei insa renaste dupa ce trecem muntii si constatam ca in Crai este chiar soare. O lumina calda si frumoasa de toamna ne insoteste pana in Moeciu de Jos.
Aici Radu si Dani pleaca la o actiune coordonata de SiS-uri in cadrul LDIR iar eu si Em dam biclele jos de pe masina, facem rucsacurile si o pornim la drum.
Suntem suficienti de blonzi amandoi ca sa nu ne dam seama ca puteam sa ne facem viata mai interesanta daca abordam drumul spre Fundata folosind prima bucla de la EcoMarathon pe care o stiam amandoi...dar probabil de vina e faptul ca asfaltul cobora asa de ademenitor spre DN1...Eu puteam sa continui asa pana in Brasov daca nu ma tragea Em de maneca sa urcam la deal.
Si avem vreo 2 urcari si 2 mici coborari pana in Podu Dambovitei.
Incep vijelios pe un fals - plat dar curand incep sa schimb foi si pinioane, sa ridic saua, intr-un cuvant sa imi caut regimul de croaziera.
Serpentina dupa serpentina ne duce din ce in ce mai sus, traficul este chiar redus, peisajele blande si linistite ne insotesc, casele aruncate parca in marea de verde sunt o pata de culoare alaturi de localnici care vand ba miere, ba cas, ba cascaval, ba cergi si produse tradionale. O batranica in port popular toarce chiar pe marginea drumului intr-o curba dar sunt prinsa in momentul invartitului la pedale si nu mai opresc pentru o fotografie.
Facem in schimb o scurta pauza in dreptul unui indicator rutier ce ne informa ca drumul spre dreapta merge spre Sirnea si acolo scoatem harta. Suntem insa depasiti de un tip care se antrena pentru schi fond si mergea cu un tempo de invidiat. Ramanem sa ne uitam dupa el cum dispare dupa o curba, ne gandim la frustrarea soferilor care incep sa nu mai aiba loc pe drumurile publice de asemenea aratari eco: biciclisti, schiori etc si ne continuam drumul pe un fals plat spre Podu Dambovitei. Initial pareau putini kilometrii dar nu a fost deloc asa. Prima coborare este retinuta caci ajunsi in varf de deal suntem inghititi in ceata astfel ca e bine sa fim prudenti. In plus e frig, mainile ingheata pe ghidon, picioarele parca sa bocnifica si ele pe pedale si te tot gandesti ca mai e putin si nu mai are sens sa scoti geaca din rucsac.
Urcarea cu numarul 2 e mult asteptata- sa incalzim motorasul si la asta eu mai adaug si o ciocolata calda in Podu Dambovitei, caci berea propusa de Em ma lasa rece la propriu.
Daca e sa socotim drept de abia acum incepe tura, cand parasim drumul national.
Asfaltul mai dureaza putin caci cheile Dambovicioarei sunt in lucru pentru reasfaltare asa ca traficul este mai mult oprit de semafoare. Totul sta pe aici. Masinile la semafor, muncitorii pe marginea drumului sau stransi in jurul unei capote, in pauza de masa. Doar noi si raul curgem. Noi la deal, el la vale. Asfaltul e nou si bun si cat ai clipi ratam bifurcatia spre Ciocanu ( un indicator cu sageata foarte sters pe partea stanga). Noroc ca se intereseaza Em despre drum si starea acestuia si ne intoarcem la timp. Asfaltul se termina brusc, noi continuam putin printre case, ajungem la o a doua bifurcatie unde tinem tot stanga (drumul principal) dupa o intrebare aruncata printre stropii de sudoare catre preotul satului.
Deja e din ce in ce mai greu dar gologota ne este intrerupta de ...drumul blocat de un excavator.
Nu mi-a parut rau ca a aparut in cale caci in sfarsit ne putem opri si trebuie sa ne dam jos de pe ele.
Ramanem doar in tricou caci dintr-o data parea mult mai cald si profitam de pauza pentru a inmagazina ceva energie.
Devorez cu placere un salam de biscuiti si cu forte proaspete ne suim in sa din nou. Urcarea este continuua, drumul este insa ca in palma, nivelat si pregatit pentru viitoarea asfaltare iar ochii nu se ridicau decat pana in la stalpii de telefonie/lumina ca sa vedem cat mai avem de tras...Em se lupta sa ramana pe foaia mijlocie, eu ma multumesc doar sa urc si sa imi inghit transpiratia sarata. Nu mai am energie nici sa dau buna-ziua dar cand vad primii turisti imi dau seama ca mai e foarte putin.
Ajunsi la primele case drumul devine drept si vantul ne racoreste din plin. Apare si asfaltul si cum totul e pustiu mergem in paralel, cu usurinta, cascand ochii in stanga si in dreapta.
Incetul cu incetul terenul devine din ce in ce mai interesant, o coborare pe niste pietre, niste pamant reavan, niste sleauri, apoi un drum abia ghicit prin iarba.
Intram intr-o mica padurice superba la biciclit, poteca e cand poteca, cand drum si trackul lui Horatiu ne conduce inclusiv pe o poteca abia mijita prin fanetele oamenilor.
Sarim 2 garduri si coboram abrupt la drumul ce se vede la fel de abrupt -pe versantul opus.
Doar Em se strofoca sa urce pe bicicleta dar se declara invins dupa 5 metrii asa ca nu ne ramane decat sa impingem la ele. Ne mai suim pe ele cand panta se inmoaie, ne mai dam jos, fiecare dupa talent si dupa cat de obosit e. Dupa ce incheiem si aici socotelile, incepem sa lasam sub roti sat dupa sat: Sirnea, Pestera, Magura. Intersectam drumul de la MPC si ne dam seama ca intr-o saptamana vom fi din nou pe aici. Coboram din ce in ce mai mult, cu grija si placere in acelasi timp.
Prapastiile Zarnestiului se vad din ce in ce mai clar in stanga noastra si noi incepem sa coboram vijelios pe drumul in serpentine. Dupa ce incasez o tranta intr-o serpentina si incep sa strang mai bine franele ne trezim in Prapastii.
Drumul bine intretinut pe care am coborat sa transforma intr-un drum populat cu pietre mai mari sau mai mici... Panta insa e mica si astfel avem spor. Am avea si mai mult spor daca nu ar trebui sa calarim cu rotile toate pietroaiele. La un moment dat rabdarea mea ajunge la limita si ma dau jos de pe bicla si ma duc tinta spre rau. Simt ca trebuie sa racoresc motorul si culeg o cantitate impresionanta de sare de pe fata. Mai bag si un Rom cel mare caci simt ca mai am nevoie de ceva energie. Ciocolatica isi face efectul pana la un punct in care la 2-3 serpentine nu mai reusim sa negociem pietrele si ne dam jos din sa. Poate daca eram la inceput de zi mergeam cu mai mult talent dar acum nici talent si nici determinare nu mai gasesc.
Ajungem la bifurcatia cu Cheile Pisicii, aici aglomeratie mare de oameni care sa trageau in poze de genul IoLa.
Facem stanga si profitam de drumul mai usor chiar pe alocuri in coborare pe care ne mai tragem sufletul caci stiam ca va urma odata cu finalul drumului o bucata de push-bike/carry bike spre Poiana Vladusca.
Poate la inceput de drum m-as fi urcat pe bicicleta si as fi dovedit radacinile din poteca dar acum ma multumesc sa o imping la deal, sau sa o strunesc sa nu o ia la vale. Pe la 16.00 ma suna Kya dar eu sunt in ceata si nu stiu cat mai facem pana la ei. Traversam o albie secata, caram putin de ele si iesim la iarba verde. E putina ceata si multa racoare, dar nu e noroi asa ca scutim timp pedaland. In curand vedem primul cort, al doilea si bannerul CRPO.
As vrea sa ma dau jos de pe bicla dar Em ma convinge sa raman in sa, dupa asemenea tura meritam o intrarea triumfala mai ales ca toti spectatorii sunt stransi pentru ateliere.
 |
| Performantele zilei |
Dupa care urmeaza aspecte specifice unei intalniri, interactiuni, povesti, sedinte, foc de tabara, cantari.
Avem noroc sa nu ploua caci daca ne alungau stropii in corturi iesea o intalnire a corturilor nu a oamenilor.
Il astept si pe Radu caci momentan sunt a nimanui, fara cort, fara sac, fara izopren, fara mancare. Baietii ajung la timp, cat sa nu ma apuc sa imi caut cazare printre pinguini.
Pe la 11.30 ochii se inchid si fugim unul cate unul la somn, sarabanda inceputa de Em pe care voia buna l-a trimis repede in sac. As fi cautat o fata cu ochii verzi pentru el, dar noapte fiind nu am putut sa imi dau seama care e culoarea ochilor stransi la foc. Curand ploaia ne trimite insa rand pe rand la culcare...
Duminica ploua in continuare asa ca biciclitul pica. Radu si Dani pleaca sa alerge asa ca schimbam rolurile si eu si Em devenim carausi si ducem tot bagajul la masina.
Poteca spre Casa Folea (CR) e faina rau de bicla, locurile sunt deja marcate pentru maraton asa ca stam sa sporavaim cate in luna si in stele. E imposibil sa ne urcam cu bagajele pe bicla (eu un rucsac de 80 l burdusit iar Em 2 mai mici unul in fata unul in spate).
Asa ca tinem biclele de coarne si la deal si la vale si ne strecuram cu talent printre ploi caci drumul e scurt-doar 1 h.
Rememoram MPC 2009 si ne intrebam cu ce ochi vom privi MPC 2010. Incercam sa facem strategii si ne umplem astfel timpul. Drumul e animat de oameni care alearga la deal si cand ajungem la masina as avea si eu chef de o mica alergare dar elanul se dezintegreaza sub ploia hotarata ce a inceput. Lasam biclele la spalat...poate-poate, si ne bagam in masina. In jur peisajul e fain, o pensiune dragutica cu curte si flori, pajiste, vaci ascunde de ploaie sub un pomisor, mult verde si o atmosfera proaspata.
Asteptam cu rabdare sa vina baietii si cu nerabdare sa ne ostoim foamea in fata unor prajituri delicioase la Iepurasul.
Cum Dani e din Campulung ne duce si la un loc fain de spalat biclele si dupa ce le frecam bine si le bagam in rau, sunt ca noi si putem merge linistiti spre casa.
Bineinteles ca toata munca de spalat o putea realiza si ploaia torentiala care a inceput pe autostrada si a durat 100 km dar cine putea sa o prevada.
In concluzie astept cu nerabdare o noua tura de bicla cu pinguinii, insa pana atunci, ma duc sa vad cat pot sa alerg la MPC si daca asa cum mi-am propus tot sa urc la Diana in 45 de min si in Saua Funduri in 2 h jumate.
