marți, 26 aprilie 2011

Pasti in Cozia si Naratu-Basarb



In weekendul de Pasti, am pascut fericiti in Poiana Nusetel, undeva la poale de Cozia, iarba verde si grasa, frunze de fag si mult soare.
Imagine idilica din Poiana Musetel
Musetel nu am gasit din pacate desi l-am cautat cu interes prin toata poiana, ba si prin coclaurile din jur...
Tabara din Poiana
Ne-am strans din nou, lume multa, abia am loc sa ii enumar pe toti si nici cu locurile de cort nu a fost mult mai usor caci am umplut poiana cat ai clipi.
Braila prezenta la datorie
Calarasi la fel
Em se pregateste pentru L'Eroica (a inceput prin a-si lua sapca)
Vali si-a tras caciula de pinguin
Pe restul ii recunoasteti sigur dupa tatuaje
Ghiciti cati pinguini sunt in gramada de mai sus
Cum Cozia era o cunostinta ceva mai veche ne-am indreptat atentia spre vecinii ei de vis-a-vis respectiv Naratu-Basarab. Timp si energie pentru amandoi nu am gasit, de fapt ne-am cam blocat la munca de documentare pentru Naratu, asa ca a iesit victorios muntele Basarab. Claudia a venit cea mai bine pregatita la intalnirea cu noul, cu povesti frumoase scrise de dnul Boghez, care ne-a fost calauza in prima zi. Astfel manati de curiozitate, sambata, suntem pusi pe fapte mari si lasand instalarea taberei pe mai tarziu, alegem sa ne dezmortim picioarele dupa asa drum pe urmatorul traseu:
Motel Lotrisor-Sturii Puturoasei- Valea Puturoasa-Manastirea Turnu

Pana sa intram in padure avem de trecut o proba grea si anume 4 km de asfalt pe Valea Oltului care trec oricum altfel , dar sigur nu usor. Sunt plictistori, parfumati cu noxe, si garnisiti cu praf. In schimb pentru soferi se pare caci constituim o atractie avand in vedere ca multa lume ne claxoneaza cand vede cum ne insiram asa un card de pinguini pe marginea drumului si mergem cuminti borna dupa borna.
Gasca pentru Sturii Puturoasei
Pana la urma intram pe drumul forestier ce merge spre Cascada Lotrisor dar nu facem mai mult de 100 m si incepem sa urcam sustinut prin padure.
Urcus sustinut
Initial poteca abia mijeste dar apoi, cand iesim in muchie aceasta de contureaza din ce in ce mai clar si este foarte usor de urmarit din punct de vedere al orientarii. Este mai greu cu conditia fizica pentru ca poteca urca sustinut, fara sa ofere prea multe ocazii de odihna si din niste pinguini guralivi devenim cu totii niste pasari mute. Nu se mai aude decat gafaitul si mainile se folosesc din plin de balustradele de lemn instalate. Acaparez descrierea de la Claudia si le fac pingunilor un peview : pana la Bancuta lui Nicu cu cateva mici momente de repaus o sa tot urcam.
Kya, la bancuta lui Nicu
Pinguini la inaltime
Pe langa noi vor trece pe rand pini, stejari si mesteceni, dar constant va ramane urcusul. Plus ca fiind grupul mare, micile platforme de regrupare se dovedesc rapid neincapatoare.
N-am incaput toti pe plaforma asa ca facem poze cu randul
Astfel prima pauza mai serioasa o facem la Bancuta din descriere unde spre disperarea unor pinguini suntem indaratnici, si in loc sa apucam poteca marcata cu un vechi CR dar inca vizibil care ocolea cetatea de piatra a Sturilor, noi alegem traseul direct, mai mai sa ne cocotam pe ei.
Dar astea sunt doar cateva comentarii firave, sunt sigura ca o sa gasim locuri faine si puncte de belvedere, asa ca, dupa un mic efort, iesim in muchie si de aici cel putin urcusurile alterneaza cu coborasurile. Desi cam tot traseul se desfasoara in padure, totusi din cand in cand putem urca pe cate un varfulet si atunci perspectivele se deschid. Cand spre Muntii Lotrului, cu varfurile inca inzapezite, cand spre Cozia, de unde se detaseaza clar Muchia Turneanu, aducandu-i Kyei amintiri neplacute, cand spre Valea Oltului...
Cozia-peste drum
Din pacate Fagarasul e intr-un fel de pacla si nu distingem nimic de acolo desi dl Boghez aminteste de ceva abrupturi sudice de pe Ciortea. Poteca noastra ocoleste Sturii cand pe stanga, cand pe dreapta, cand urca pe un horn, cand coboara un altul. Descrierea ne este de folos si completand-o cu putina orientare in teren reusim sa dibuim destul de bine traseul. Dupa ultimul horn si dupa ce din dreapta ne reintalnim cu poteca CR care ocolea Sturii, facem popas intr-o sa prietenoasa si umbrita si fiecare profita de pe urma popasului.

Unii iau o gustare, altii pleaca spre ultimul Stur, iar eu cu Andrei ne imprastiem sa cautam marcajul de coboare, PR. Gasim primele 2 marcaje dupa aceea nimic. Speram sa avem mai mult spor cand vom fi mai multi si vom lua la scanat valea pentru ca descrierea devine mult mai sumara acum, avand in vedere ca avem de-a face cu un traseu marcat. Totusi poteca se desluseste cu greu prin stratul gros de frunze si multe sunt de fapt doar poteci de animale, pierzandu-se usor, usor in desis.
Pe o tentativa de poteca
Andrei are ceva mai multa inspiratie si identifica poteca pe versantul stang al vaii, mergand pe sub stanci si apoi tinand constant stanga, descendent si in diagonala si urmeaza apoi o adevarata vanatoare de marcaje. Punctele rosii sunt sterse, vechi, uitate de vreme si ne trebuie vedere de soim sau de uliu sa le identificam pe scoarta copacilor.
Fratele Georgescu cauta poteca
Cum asta e o activitate obistoare facem cu schimbul si Florin se desurca foarte bine cu jobul asta asa ca din mijlocul grupului nu ramane decat sa ne urmam liderul si sa il calmam pe Cristi care se tot vaita ca o sa murim...Spre deziluzia lui nu am murit, desi am deslusit cu greu misterele potecii, uneori am mers doar la inspiratie, am ajuns la puncte initial moarte, dar parca de fiecare data iesea la lumina cate o urma de vopsea pe un copac si pana la urma nu ne-am blocat deasupra vre-unui perete, asta probabil pentru ca am incercat sa tinem cont si de sfatul lui Andrei, sa nu ne tragem spre firul vaii si sa cadem prada micilor cascade fara numar dar si cel al Claudiei care a insitat pe drept cuvant sa tinem marcajul. Coborarea a durat cam jumate din timpul de traseu fiind cu pauza, ocol, intors din drum si tare ne-am mai bucurat cand am iesit in firul paraului de pe Valea Puturoasa si am vazut DN-ul la o aruncatura de bat. Cand am ajuns in final la asfalt Em s-a aratat foarte recunoascator, considerand soseaua o adevarata binecuvantare, dupa ce am scapat din lumea de frunze si radacini, si arbusti.
Asfaltul cel scump
Sincer cred ca pe poteca asta coboara/urca foarte putina lume si nimeni nu a mai avut grija de ea de ani buni si ma intreb in cat timp padurea va sterge orice urma omeneasca si isi va revendica teritoriile...
Drumul la intoarcere e mai scurt cu 2 km, practic atat am mers pe muchie efectiv (in rest am urcat si am coborat) dar si pauza promisa la benzinarie la o cafea/bere/inghetata ne impulsioneaza.
De la masini culegem ultimile bagaje si apoi instalam tabara si stam la foc asteptand sa se scurga timpul pana la slujba de Inviere.

Grele sunt bagajele astea la deal
Seara de Inviere
Slujba care a fost comuna. A inceput la ora 0.00 (foarte plictisitor daca tinem cont ca in ultimii 3 ani am avut ore originale de genul 1.00, 23.00 sau 9.00 dimineata), cu multi oraseni si nimic specific.
Slujba la Manastirea Turnu
Am plecat repede strabatand cu greu 1 km prin praful masinilor ce se intorceau cu enoriasii de la biserica pe drumul prafuit. De culcat ne-am culcat si mai tarziu dar scularea nu a tinut cont de oboseala noastra caci soarele, vrajmasul ne-a alungat rapid din cort. Am cautat eu linistea izoprenului dar nu mi-a iesit, asa ca atunci cand soarele s-a dovedit mai invrajbit am fugit de el...la propriu...am plecat la o tura de alergare (una mica cum s-ar spune pana la cabana si inapoi).

La recomandarea lui Radu am ales sa urc pe BR si sa cobor pe BA.
Adica: Poina Musetel-Manastirea Turnu (13:09)-La Troita(13.35)(13.35-13.45 pauza la Troita)-Bifurcatie BR/BG (13.55)-Stana din Turneanu(14.40) -Cabana Cozia(15.28) (BR)-Muchia Vladesei-Manastirea Stanisoara(16.27)-La Troita (16.49) (BA)-Poiana Musetel (17.07)(BG)
Traseul din ziua de Pasti
Am inceput traseul regulamentar de la Manastirea Turnu desi asta m-a costat un nou drum prin praful starnit de masini, caci din nou la manastire era vanzoleala mare. Unii venisera la slujba de duminica, altii la un picnic la iarba verde. Toata lumea se simtea bine, in frunte cu mine, ca atare am inceput sa alerg plina de energie la deal. Cu cateva exceptii am tot alergat pe drumul pana la Troita, si m-am oprit doar atunci cand simteam ca inima imi bubuie prea tare in piept. Am baut si multa apa, borseta cu bidonul de la spate, fiind ca un fel de invitatie la hidratare.
La Troita, la umbra il regasesc pe Radu care impreuna cu cativa adepti (printre care si Claudia, Alois, Florin) mergea la Cascada Gardului pentru o scurta balaureala. Sunt informata ca m-am bosorogit si timpul scos de mine nu multumeste pe nimeni asa ca plec din nou la drum. Ma bucur de drumul lat, si de umbra padurii, si nu pot sa remarc ca e foarte bine. In afara de drumetii care se uita ca la urs la mine... (poate ca un baiat singur alergand e ceva uzual, dar o fata nu vezi prea des, mai ales intr-o zis de odihna cum e duminica de Pasti).
Poteca-i lata cat un bulevard
Astfel ca de-abia astept ca marcajul meu sa paraseasca drumul spre Manastirea Stanisoara si sa ma ingrop in urcus. Am nevoie de urcus parca pentru a-mi limpezi gandurile, sau mai bine zis pentru a-mi goli creierasul. Imi plac urcarile lungi si sustinute pentru ca te golesc de ganduri, pentru ca ajungi sa nu mai pastrezi nimic in cap. Efortul te covarseste si in ureche nu auzi decat respiratia prorie.
Am intrat pe BR
Suflul e cald si neregulat si capul e strans ca intr-o menghina si ochii privesc ceasul de la mana care iti afiseaza monoton progresia. Vointa te mana din urma, provocarea. Esti singur, doar cu ceasul, doar cu padurea si drumul e insotit de floricelele care ies din frunzis, in rochite colorate, preagatite parca pentru intreaga sarbatoare a firii. Padurea e mai vie ca niciodata, si inverzeste pe masura ce urcam, e o bucurie si un cantec al firii ce va disparea curand odata cu vara. Dar acum totul e efervescent, de jos in sus, seva se strecoara prin toate plantutele si le umple de frumos. Ma intalnesc cu un singur grup mai mare de turisti condusi de un parinte, ce urca spre cabana cu rucsacuri mari si se oprisera la popas inainte de ultima urcare. Cerul se tot aproprie, albastru intens si stiu ca adapostul de pe Turneanu e aproape. E soare, cald in muchie si corpul cere apa. Batonul de Isostar nu prea m-a ajutat, asa ca obosita fiind, scad ritmul si gasesc din ce in ce mai multe motive sa fac pauza. Uite Oltul colo-n vale, uite peste deal si Lotrului, cu putin zapada pe varf cu care facusem cunostinta de ieri. Uite aproape, de-l atingi cu mana releul de langa cabana, dar stiu ca pana la el mai e drum de 1 h. Trece greu timpul pe aici, cu capul batut de soare, tot urcand si parca fara progres.
Nu e nimeni cu care sa interactionez si parca din obisnuinta ma tot uit in spate fara sa caut urmaritorii si cautand companie.
Ma apropii de cabana
Aproape de cabana ma pregatesc pentru intalnirea cu Fagarasul care arata Oau! Ieri Radu a stat aici, fata in fata cu muntele la o vorba cu cabanierul. Dar asta a fost ieri cand toti se pregateau inca de Pasti. Azi insa e sarbatoare si in fata cabanei e plin de oameni, masini si muzica. Asa ca fara pauza Mihaela, hai la vale. Ai timp sa faci pauza cata vrei in padure. Ba chiar imi ajunsese de atata urcare si ma bucur ca inertia ma ajuta.
La inceput traseul nu ma convinge caci e plin de pietre mai mari sau mai mici, inclinat si garnisit cu zapada. Nu prea pot sa alerg si progresez asa incet. Asta insa pana ce scap de lanturi caci apoi gasesc o poteca din ce in ce mai buna, serpentinele merg una dupa alta, line, intr-un fel de fals-plat.
Pe muchia Vladesei
Sunt cu ochii pe ceas si ma suprind coborand uneori si cu 28 m/minut. Mi-e teama sa nu imi aud genunchii comentand dar asta e doar un gand hoinar, in rest totul striga in mine: “e prea frumos la tine-n suflet”. Sufletul meu e frumos asa cum citeste semnele padurii, primavara e frumoasa, singuratatea aceasta e frumoasa si ea. Cand stii ca poti, cand stii ca acolo jos sunt oameni si oricand poti incheia cursa asta nebuna la civilizatie nu ai de ce sa iti faci griji. Totul se zdruncina in mine si urmaresc cum scad sutele de metrii. Nu stiu pe la cat e manastirea, pe la 700 socotesc eu si merg fara pauza la vale.
La Stanisoara sunt ceva oameni, si e o atmosfera de inceput de lume. Cateva vaci pasc linistite din iarba grasa, alaturi de un magarus, flori in curte, copaci infloriti, ziduri albe, apa, racoare in padure. Sunt obosita si simt ca ritmul a scazut si totusi imi propun sa ajung inapoi in poiana Musetel in 42 de minute (sa inchid bucla in 4 h). Deja dezvolt o lupta cu secundele si ceasul il pastrez pe time. Nu ma mai intereseaza altitudinea ci timpul. Muncesc din greu sa ajung la Troita si sa alerg pe drumul de altfel placut de la intoarcere dar nu imi mai iese asa usor. De la Troita mai am in jur de 20 minute din cele 40 asa ca nebunia se dezlantuie...toata intrecerea asta nu e decat cu mine, cu nimeni altcineva, in toata goana asta nebuna nu alerg decat de mine, sau poate pentru mine, pentru ca sa imi demonstrez ca limitele sunt mai departe decat mi le imaginez.
Pe BG spre Poiana Musetel
In ultimile 5 minute din timpul limita intru in Poiana, iar Pimguinii infiinteaza ad-hoc o super galerie. Ma trantesc pe iarba, ca dupa primul maraton castigat, desi nu cred ca s-a strans decat de un seminmaraton si stau sa savurez linistea, o cola, niste compot si alte placeri infime.
Seara beau vin si mananc cozonac, si tare rau ne e la toti, din nou stransi in jurul focului, cu burtile pline de la sarmalele Silvanei si mamaligii made by Vali.

Mamaliga cu sarmale
Luni, toata lumea strange, Radu a plecat la alergat si eu tai frunza la caini in cort, la umbra...citesc, motai, picotez, o incantare, de parca acum am descoperit si eu ca e vacanta...Vacanta ce e pe sfarsite, dar ce daca, altele si mai si vor veni curand si deja 4 zile sunt prea multe pana la weekendul urmator.


Alte povestiri din acelasi weekend:
Claudia
Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu