Siedlungen der Berliner Moderne/ Coloniile Berlinului modern

Coloniile Berlinului modern de care vorbesc in titlu sunt, haideti sa le spunem asa, proiectele rezidentiale din anii 1930, si ele sunt incluse in Patrimoniul Unesco. Initial subiectul nu mi s-a parut deloc interesant, deoarece este vorba de banale cladiri de locuinte, asa cum sunt astazi pe toate drumurile. Astazi da, dar in 1930, nu! Aceste complexe (6 la numar) au fost incluse in Patrimoniul Unesco tocmai pentru ca ele au reprezentat un curent in dezvoltarea urbana a oraselor mari, pentru ca au indraznit sa anticipeze sau sa genereze schimbarea si pentru ca in spatele lor stau niste principii foarte sanatoase, ce nu sunt respectate in totalitate nici macar in zilele noastre.

Blocuri scunde, orientate spre soare, spatii verzi, arhitectura functionala insa nu de un gri unifrom

Mergand putin pe firul istoriei, dupa Primul Razboi Mondial, Berlinul s-a confruntat cu o acuta criza de locuinte, oamenii din zonele sarace traind in conditii catastrofale. Practic, la cea vreme, in capitala Germaniei se ajunsese la un cerc vicios: pe de-o parte din ce in ce mai multi oameni veneau spre oras, cautandu-si un loc de munca, iar pe de alta parte un numar foarte mare de locuinte fusesera distruse in timpul razboiului si in ele nu se mai putea practic locui. In plus, chiar daca populatia orasului crestea si locuinte disponibile nu existau, preturile nu puteau sa creasca, deoarece imediat dupa razboi puterea de cumparare a tuturor acelor oameni aflati in cautarea unui loc de munca era inca foarte, foarte mica. Era absolut normal in acea perioada, ca intr-o garsoniera (cu sau fara baie) sa locuiasca pana la 5 persoane. Mai precis, in 1920, populatia capitalei era de 3.8 milioane de locuitori (mai mare decat cea actuala si grupata intr-un spatiu mai mic), ceea ce facea ca Berlinul sa fie al treilea mare oras din lume, considerand numarul de locuitori, dupa New York si Londra. Calculele statului aratau ca este nevoie de 100.000 de locuinte noi, cifra ce nu putea fi acoperita de dezvoltatorii privati. Astfel s-a inceput derularea unor programe guvernamentale pentru locuinte, iar proiectele au fost atribuite arhitectilor tineri, cu vederi revolutionare ca: Hands Scharoun,Walter Gropius, Hugo Häring, Bruno Taut si altii. In total intre 1913 si 1934 (desi in principiu intre 1920 si 1934) s-au ridicat 140.000 de locuinte, sase complexe rezidentiale din acea vreme (totalizand aproximativ 6000 de apartamente) fiind inovatoare ca proiect, si ulterior, in anii 2000, valoarea lor a fost recunoscuta la nivel mondial, fiind incluse in Patrimoniul Unesco. 

Cele 6 "colonii" marcate pe harta actuala a Berlinului

Cu exceptia coloniei de case "Gartenstad Falkenber", celelalte constructii au fost ridicate dupa razboi, in timpul Republicii de la Weimar, intruchipand aerul modern pe care dorea sa il inspire noul regim aflat la putere. Scopul ultim era ca prin folosirea materialelor moderne, sa se construiasca locuinte pe care sa si le poata permite cetateanul de rand, cu bucatarie, baie si vedere catre spatiul verde, integrate in peisaj, care sa-si depaseasca functia de spatiu de locuit, si sa devina un spatiu de trait. 

Asa cum se poate vedea si din harta de mai sus toate cele sase complexe sunt situate la o oarecare distanta de centrul orasului, tocmai pentru faptul ca era necesara o suprafata generoasa pentu constructie, care sa le ofere conditii propice arhitectilor/ sa nu le impuna constrangeri.

Mottoul curentului: "Licht, Luft und Sonne"/ Lumina, aer si soare

Caracteristicile curentului sunt urmatoarele:

• arhitectura liniara (in general);
• renuntarea la decoratiuni exterioare inutile, si folosirea in schimb a culorilor vii (si vesele);
• apartamente dotate cu baie, bucatarie si balcon;
• balcoane generoase, eventual amplasate pe colt pentru o expunere cat mai buna la soare;
• ferestre largi pentru o luminare naturala a casei;

Arhitectura liniara de care vorbeam mai sus. Aici Simenensstadt in anii 1930

Balcoane generoase si spatii verzi. Aici Simenensstadt in anii 1930

Curentul a durat doar pana la instalarea national-socialismului in 1934, regim ce nu vedea cu ochi buni noile tendinte in arhitectura (inclusiv miscarea Bauhaus). S-a ajuns chiar pana in punctul in care unii din arhitecti nu au mai avut voie sa mai conduca proiecte arhitectonice sau chiar au fost fortati sa plece in exil (Walter Gropius si Fred Forbat) si cum constructiile nu se puteau darama, fiind aproape noi, s-au dezvoltat alte proiecte pentru blocuri inalte de locuinte ce urmau sa mascheze ceea ce se construise deja (mai ales in Siemensstadt).

Primul complex la care am ajuns a fost Siemensstadt, si desi alegerea a fost intamplatoare (de fapt a fost dictata de distanta minima pe care o aveam de pedalat pana acolo), a fost una fericita, deoarece zona este plina de informatii si astfel, "mi-a deschis gustul" pentru a explora si alte ansambluri de locuinte asemanatoare.

Ansamblului de locuinte din Siemensstadt are cateva caracteristici-principii sanatoase ce merita mentionate, si care au facut din aceasta colonie proiectul reprezentativ al perioadei: 

• imbinarea intre arhitectura functionala si spatiul verde deschis (comun), amplasat atat in fata, cat si in spatele blocului;
• locuinte paralele, contruite pe axa nord-sud, pe cat posibil cu dormitoarele orientate spre est (pentru a favoriza lumina dimineata) si sufrageriile orientate spre vest (pentru a favoriza lumina dupa-amiaza cand se strangea acasa intreaga familie);
• locuinte scunde (de 2-4 etaje) care sa nu blocheze campul vizual. Cum cartierul s-a dezvoltat in apropierea unui parc, locuintele de la margine sunt locuinte-tampon, avand doar 2 nivele, nedepasind inaltimea copacilor din jur si dorind sa realizeze o trecere armonioasa de la spatiul de locuit, la spatiul recreational.

Simenensstadt in anii 1930

Spatiile verzi si culorile, pastrate pana astazi si preluate ca directii
 si in constructiile mai noi

Cum la Siemensstadt au lucrat in total 6 arhitecti, stilurile sunt usor diferite, principiile ramanand insa aceleasi.

Planul complexului din Siemensstadt si sectorul care i-a revenit fiecarui arhitect

Probabil imaginea emblematica a constructiilor din zona, in 1930 (foto alb-negru) si astazi

Blocurile de mai sus (cu balcoanele in semicerc) sunt gandite de Hugo Häring si sunt cele mai apreciate constructii din acest ansamblu de locuinte. Au 2 camere si jumatate, si 58 de mp cu dormitor, sufragerie, baie si bucatarie. Balconul este accesibil prin sufragerie si este amplasat in fata bucatariei.

Siemensstadat in anii 1930 si centrala termica ce asigura incalzirea locuintelor

Spalatoria  si uscatoria "la comun" din Siemensstadt (anii 1930)

Daca in cazul complexului Siemensstadt investitorul a fost eminamente privat, lucrarile la complexul rezidential "Schillerpark" au fost finantate de stat (de ANL-ul berlinezilor din acea vreme). Proiectul de altfel exista dinainte de a incepe razboiul, insa abia in 1924 s-a putut incepe constructia propriu-zisa, incheindu-se in 1930 si rezultand 303 apartamente. Arhitectul-sef (Bruno Taut) sub influenta scolii de arhitectura olandeze a desenat blocuri din caramida rosie, aranjate in forme rectangulare cu doua sau trei etaje, blocurile delimitand un fel de curte interioara, de fapt un spatiu verde generos. Blocurile nu mai au mansarda, ci au acoperisul plat, fiind o noutate pentru Berlin la acea vreme. 

Planul cartierului Schillerpark, aranjarea blocurilor si curtile interioare rezultate

Schillerpark in anii 1930. Credits "Berlin Bau- und Wohnungsgenossenchaft von 1892 eG"

Cartierul in zilele noastre. Observati cum predomina caramida pentru fatadele exterioare

Apartamentele aveau intre 1 camera si jumatate si 4 camere si jumatate, cu suprafete utile generoase. De exemplu cel mai mic apartament (de fapt o garsoniera in zilele noastre) avea 40 mp. Fiecare apartament avea baie proprie si balcon, iar la comun exisa o spalatorie+uscatorie si...o gradinitia pentru copii.

Weiße Stadt/ Orasul alb (datorita culorii fatadelor), cuprinde in total 1286 de locuinte, aranjate in blocuri de 3-5 etaje. Toate locuintele erau dotate cu baie proprie, balcon, iar 98% din ele aveau incalzire centrala. Suprafata medie a unui apartament in zona era de 50 mp. Aici putem vorbi de un adevarat complex rezidential, asa cum intelegem noi in ziua de astazi acest termen (sau asa cum ni-l prezinta dezvoltatorii imobiliari) pentru ca in proiect era cuprinse pe langa blocuri si o centrala termica, spalatorie, uscatorie, gradinita, scoala primara, scoala de meserii, farmacie, cabinet medical si spatii de inchiriat pentru 24 de magazine. Aproape un mic cartier am putea spune!

Vedere din aer a "Orasului alb".Observati din nou curtile interioare si inslele de verdeata generate. Credits Wikipedia

Orasul alb, astazi

Ansamblul Hufeisensiedlung/ Colonia potcoavei (datorita formei, vezi imaginea de mai jos), este format din 6 sectiuni diferite, doar cea din centru, avand forma de potcoava si dand astfel numele complexului. In total, in zona au fost ridicate 1285 de apartamente si 679 de case cu gradina proprie si cu o mica terasa, fiind un amestec de urban si rural, perfect integrat in mediul inconjurator si considerand spatiile verzi si cele de recreere ca parte componenta a proiectului. 

Vedere aeriana a "potcoavei". Credits Wikipedia

Intrarea in potcoava. Randul de blocuri masoara 350 m lungime

Spatiul verde din mijlocul potcoavei

In contradictie cu "Orasul alb", fatadele constructiilor de aici sunt colorate, vesele, fara insa ca ele sa devina un kitch. Fiecare fatada are ceva deosebit, poate usa de intrare in scara blocului, poate o anumita tenta de culoare sau anumite umbre, cert este ca arhitectul sef, Bruno Taut, si-a aplicat in acest proiect, crezul personal privind sinergia dintre forma si culoare:

“We must recognise colour as having absolutely the same rights as form. Don’t despise this wonderful gift of God - pure, unbroken colour.” Bruno Taut (1918)

Mici accente de culoare incluse in fatada ce da spre interiorul potcoavei

Fatada exterioara

Ca dotari interioare, standardul minim era: apartament decomandat cu baie, bucatarie si dormitor. Pe partea de utilitati insa, foarte putine locuinte erau racordate la un sistem de incalzire centrala, cele mai multe folosind sobe pe lemne/carbuni, amplasate in fiecare camera. In baie exista un boiler pe lemne pentru incalzirea apei calde, cada de baie si vas de toaleta, iar bucataria era utilata minimal cu o plita, o chiuveta si dulapuri/etajere/camara (dupa caz). Aflandu-se la periferia de atunci a Berlinului, complexul a trecut destul de bine peste Al Doilea Razboi Mondial si pana in 1998 el a fost detinut de stat, fapt ce a facut ca procesele de restaurare/renovare sa fie efectuate la scara larga, permitandu-se astfel conservarea unui stil unitar.

La ultimele doua complexe Wohnstadt Carl Legien si Gartenstadt Falkenberg (complex de case, construit ca suburbie inainte de Primul Razboi Mondial) nu am ajuns din pacate. Ele sunt acoperite de wikipedia insa articolele sunt doar in germana.