sâmbătă, 19 septembrie 2015

Raraul pe MTB

Claudia merge la Rarau Radical Race, la alergare. Eu ma las inspirata de traseul de MTB, de  la concursul de acum 2 saptamani, organizat de aceiasi oameni. Ca atare, pentru azi avem program separat. Desi speram ca o sa reusesc sa plec mai devreme pentru ca prima bucata din track-ul meu era comuna cu primii kilometri de la alergare, ajung sa o iau din loc abia pe la  9.30, cu doar jumatate de ora inainte de startul alergatorilor. Ies repede din Campulung si ma inscriu pe un drum forestier pe care mai taras, mai grabis, mai pe bicla, mai impingand la ea, ies din padure exact cand ma prind din urma primii baieti de la alergare. Locurile sunt frumoase. Toamna, pasuni, flori, multe branduse, alergatori colorati, cer albastru si cativa norisori pufosi. Dar doar pufosenia e de ei si faptul ca sunt fotogenici, ca in rest nu fac nici pic de umbra. E o caldura de iulie si eu din 50 in 50 de metri ma dau jos de pe bicicleta sa sar un gard sau sa deschid o poarta. Cum ma opresc, cum devin lac de sudoare. 


Traseul ma duce in coborare spre Pojorata. Din loc in loc mai gasesc marcaje ale organizatorilor, dar ceasul ramane de baza pentru navigatie. Cand scap de garduri dau de un drum noroios, pe care urca oamenii cu caruta la fanare. Deja stau prost cu apa, dar in Pojorata traseul nu coboara efectiv pana in centrul satului, ci intra doar pana la primele case, ca sa coteasca apoi stanga si sa urce la loc pe dealuri. Asa ca tai magazinul de pe lista, sperand la un izvor. Fata de prima urcare din Campulung, asta e chiar ciclabila, dar ma termina caldura. Pauzele sunt dese, numai la umbra si deja atac cel de-al doilea bidon cu lichid (rezerva mea, cum s-ar spune). Din fericire izvorul imi iese exact la timp in cale, aici fac o pauza mai mare si profitand de jgheabul amenajat, ma spal pe fata cu apa din belsug, curatandu-mi sarea de pe fata, beau pe saturate si deja cu moralul mai sus pornesc mai departe. 
Reintru pe BA, ma intersectez cu voluntarii care tocmai strangeau marcajele de la alergare, mai deschid niste porti, sar niste garduri pana cand ajung din nou deasupra orasului. Aici o ultima coborare, partial pe single trail, partial pe drum, ma ajuta sa inchei prima bucla. Pe coborarea asta aveam sa invat ca as face bine sa ascult de ceasul care imi arata ruta destul de precis, pentru ca altfel, am toate sansele sa nimeresc in spatele unor garduri de sarma ghimpata, imposibil de sarit cu bicicleta pentru a reveni pe trasa cea buna. 

Greseala majora o fac insa exact in Campulung, unde in loc sa merg spre oras, ascult de niste sageti rosii desenate pe asfalt ce indica dreapta, cum ar veni, din nou spre munte. Sunt pe Valea Seaca, urca pe un forestier cu pietre mari, dar pe care 29er-ul nu are nici o problema sa inainteze, iar cand se sfarseste forestierul, in fata imi sta un push bike de toata frumusetea. Ma gandesc ca asta o fi bucata aceea de 5% despre care organizatorii spuneau ca nu e ciclabila, asa ca plina de avant iau bicicleta in spate si dovedesc panta. Totusi efortul meu isi cere pretul si cu energia pe 0 ma opresc pe o buturuga sa mananc niste ciocolata si sa analizez putin situatia. Scot toate gadgeturile din dotare (telefon, ruta pe bikemap, ceas) si nu trece mult pana imi dau seama ca eu sunt de fapt pe coboarea din concurs. Asta e de fapt ultima coborare din concurs si nici pe departe o urcare. 

Asa ca refac tot drumul pana in oras, unde prima mea grija este sa caut un magazin. Cum il gasesc, refac rezervele de apa, dar cel mai important iau cola si ceva dulciuri. As putea sa ma opresc acum, pentru ca a doua bucla este mult mai lunga si are 2 urcari de 600-800 m diferenta de nivel fiecare. As putea sa o astept pe Claudia sa vina de la alergare si sa socializez putin pe la pasta party, dar in egala masura ziua e inca tanara, si daca si partea a doua a traseului va fi la fel de pitoreasca precum prima bucla, nu o sa imi para rau ca am tras de mine aici. Asa ca merg inainte. 

In fata imi sta o urcare de 800 m spre varful Raru, pe drumul forestier de pe Valea Izvorului Alb. Am mare noroc ca drumul forestier este integral prin padure si in prima parte el este si intr-o stare foarte buna, astfel incat urc cu spor pe foaie mijlocie. Ajung intr-unul din punctele de alimentare de la concurs unde ma sincronizez cu Cristina Chiriac si dupa incurajarile reciproce, imi contiui munca de castigat diferenta de nivel metru cu metru. 
Macinand kilometri (by Teodor Lebada)
Drumul e curat, din loc in loc sunt bancute si masute pentru popas, fiecare dotate cu cate un cos de gunoi acoperit. Imi place mult, e unul din cele mai curate drumuri forestiere pe care le stiu. Izvoare sunt din belsug, muntele gemand de apa. E doar efortul pur pe care il gust pana la ultima picatura. Pe la jumatatea urcarii dau de un schit, si de acolo drumul devine mai prost. Apar bucati de asfalt vechi, panta se inaspreste si poezia urcatului pe foaie mijlocie dispare. Trec pe foaie mica si incerc sa ma concentrez sa stau cat mai mult in SPD-uri. Aceasta a doua jumatate a drumului ma sfarseste. 

Intr-o pauza, pe la ora 3.00 ii dau un sms Claudiei, convinsa ca fie a terminat, fie se apropie de finish. Primesc imediat raspuns. A fost bine, a fost foarte bine, atat de bine incat incep sa ma intreb daca nu ar fi mai bine sa o las naibii de tura si sa cobor in Campulung ca sa ajung la premiere. Cum mai sunt 2 ore pana la premiere, aleg varianta comoda si las decizia pe mai tarziu. Vad eu dupa ce dovedesc urcarea asta, mai ales ca la nevoie ma pot retrage pe acelasi drum si in 30 de minute pot fi jos. 

Dupa alte multe lungi minute de efort, ies intr-o bretea asfaltata ce se desprinde din Transrarau si merge spre cabana. In inocenta mea si necunoasterea zonei credeam ca odata ajunga in Transrarau o sa se termine si urcarea, dar trackul ma duce si mai sus pe varful Rarau. Ma uit pe harta ca sa imi fac o idee cum merge traseul pe mai departe si nu stiu de ce presimt caci coboararea o sa fie foarte frumoasa. 

Asa ca ii cer Claudiei in gand iertare si eu incep sa fac push bike spre varf. Nu ca nu se putea urca pe bicicleta pe acolo, dar nu mai puteam eu...Apoi vine o coborare frumoasa, initial pe un drum de-a coasta, cand mai cu pietre, cand cu pamant sau iarba, fix pe sub Popii Rarului. Ceasul ma tradeaza intr-un singur loc, inainte de intrarea in padure, unde in loc sa imi ascult intuitia, il ascult pe el si ajung pe niste pante inierbate si inclinate unde sunt fortata sa cobor cu bicicleta de coarne. Insa in felul asta ocolesc o turma. Cainele se si alertase, dar vazand ca fac cale intoarsa, a ramas doar in expectativa, fara sa intreprinda nimic. Cobor o panta plina de smocuri inalte si enervante de iarba, strunind cu greu bicicleta pe langa mine si ies in final in drum. E un drum pe care se urca la stana, dar e in stare foarte buna si serpentinele curg una dupa alta, cu mainile strangand bine franele. Sunt de-a dreptul incantata si o ultima bucata de forestier bun si de viteza ma duce in Chiril. 

E aproape ora 18.00 si cea mai simpla cale din punct de vedere logistic de a ajunge inapoi in Campulung e sa sar din nou Raraul. In fata imi sta ultima urcare a zilei, iarasi 800 m, din fericire, acestia pe asfalt. Fara pauza, ma pun pe pedalat la deal. Din spate, dinspre Giumalau, ma mana ploaia. Reusesc sa ajung in 45 de minute sus si pe drum am tot timpul de gandire ca sa imi construiesc variante de rezerva: coborat pe Transrarau in Pojorata pe mers pe asfalt la masina, sunat Claudia sa ma recupereze din Pojorata sau perseverat in aventura si coborat pe traseul de concurs. Imi fixez ca ora limita ora 19.00 pentru a incerca o coborare pe traseul oficial. Recunosc ca ma roade chestia asta, gandindu-ma ca voi avea parte din nou de o coborare faina, ca cea spre Chiril. Ajung sus la 18.52, prind marcajul BA de pe harta, fac o ultima pauza la un izvor cu jgheab, beau si ma spal, cu un ochi mereu aruncat peste umar, spre apusul ce se consuma in stanga mea. Aproape de mine este o terasa de lemn amenajata ca punct de belvedere si ma gandesc ca asta e locul perfect de bivuac intr-o noapte instelata de vara. In vara aia cand o sa haladuiesc cu bicicleta prin Carpati. Vara pe care o tot aman de doua veri. 

Coborarea de fata nu mai e poezie. E destul de tehnica pentru capacitatile mele actuale, un single trail prin padure, cand impecabil, precum potecile de la Moeciu, cand garnisita cu radacini, pietre, contrapante, mici urcari sau coborari foarte abrupte. Ce sa mai...Bucata asta si intreaga tura in sine, mi-a scos orice aere de "MTB-ista" din cap. Pur si simplu imi lipseste tehnica, si fara tehnica nu am flow. Iar fara flow nu poti sa te bucuri de coborari la MTB daca vrei sa iesi de pe drumuri si sa intri pe poteci.  Oricat m-as lamenta, asta n-are nimic de-a face cu bicicelta in sine. 29er-ul m-a ajutat enorm in tura asta. Sigur ar fi fost mai greu daca eram cu Simplonul. 
Bicicleta luata cu imprumut de la Radu, vara asta
Momentele cu poteca buna sunt savurate la maxim si e o combinatie de "hai sa ne grabim la vale ca ne alearga noaptea din urma" cu "atentie la neatentie, caci esti singura si daca se intampla ceva, nu are cine sa te ajute". E de departe cel mai tehnic traseu pe care am mers singura. Am sublicitat Raraul asteptandu-ma la ceva mai domol si mai alergabil, desi cei 2400 m diferenta de nivel pe 62 kilometri anuntati de organizatori, nu aveau cum sa dea un traseu usor. Dar cumva imi imaginam majoritar durmuri forestiere si "multa minte nu se cere, sa fii prost, sa ai putere (la pedalat)". Traseul a fost in realitate extrem de variat, cu urcari pe forestier, pe asfalt, cu coborari in viteza, portiuni tehnice, drumuri de culme, poteci marcate. Si da, un ciclist mediu putea sa stea cam 95% din timp in sa, asa cum au promis organizatorii. Nu si eu... Mai am de invatat la acest capitol, dar tocmai din cauza asta nu am ales calea usoara, a coboararii pe Transrarau, ci am mers pana la capat. Doar am baut apa dupa Radu!

Astfel de ganduri imi trec prin cap cand verific din mers daca sunt pe trackul de la concurs. Nu mai am chef sa patesc ca azi dimineata si sa ajung pe cine stie ce sleau, sleau care sa se termine eventual deasupra drumului cu o rupere de panta. Odata cu intunericul ajung la capatul orasului si in fata imi mai stau doar 4-5 kilometri pana la masina. Merg incet, desi drumul e impecabil si as putea sa dau destul de bine drumul la frane, dar nu vad mai nimic cu frontala mea chioara, si chiar si atunci cand apar felinarele, bucatile luminate alterneaza cu cele intunecate, intr-un joc de umbre si lumini care innebuneste pupila ce nu mai pridideste sa de adapteze la schimbarile bruste de lumina. Mereu cu gandul la "atentie la neatentie",  "nu o sfecli acum",  "nu te inneca precum tiganul la mal", ajung la asfalt, fix in capatul strazii Trandafirilor unde aveam parcata masina. 

Pana la locul de cort ochit pe prima urcare spre Rarau, povestesc cu Claudia aventurile fiecareia din nou. Mancam regeste ceafa de porc cu cartofi prajiti, undeva la un capat de drum forestier, intinse pe iarba, cu padurea pereti si cerul instelat tavan futurist cu sute de leduri integrate. Maine e zi de pauza, sculat tarziu, scris memorii, dar povestea continua. Pana in Rodnei ne vor iesi in cale muzee si locuri neastepte din inima Bucovinei.

Date statistice: aici
Povestea Claudiei: aici

0 comments:

Trimiteți un comentariu