marți, 15 septembrie 2015

Transfagarasan


Sincer nu pusesem Transfagarasanul pe lista, dar cum Viorela si Doru voiau sa mearga pe acolo anul asta, ma gandeam sa ma leg si eu cumva de ei.

Iesirea s-a tot amanat din iunie si pana in septembrie, si cum nu se mai aranjau planurile, in prima zi de scoala, cand am socotit ca drumurile ar trebui sa fie mai libere, caci de, oamenii sunt ocupati cu deschiderea anului scolar, reintrat in rutina muncii samd, m-am pus la drum. Din nou singura, caci nu ne-am sincronizat. Dar mie imi place sa merg si singura, autonoma si independenta, cat de repede pot eu de capul meu, dar oricum, cu bagaj putin. Profit de noua tabara de baza de la Brasov si plec cu primul personal spre Sibiu. Drumul a fost printre cele mai interesante parti ale turei. Mie imi place sa merg cu trenul. Nu am grija drumului, pot sa dorm, sa citesc sau sa ma uit in tihna pe fereastra. In plus, in tren, dai peste tot felul de oameni, asculti tot felul de povesti. Trenul asta e un tren de navetisti pe primele cateva statii de langa Brasov, apoi e un tren de pescari (si oricum, mai rare momentele cand ai ocazia sa asculti discutii intre un grup de pescari iesiti de ceva vreme la pensie care merg regulat la baltile de pe Olt), cand ne-am mai apropiat de Fagaras in tren s-au urcat si liceeni care mergeau la deschiderea anului scolar, unii mai aranjati ca altii, ca in prima zi de scoala si in plus am fost abordata de un cursierist din Iasi, stramutat de un an la poalele Fagarasului, cu care am vorbit despre drumuri, cursiere, antrenament etc. Doua ore si jumatate pline, unde somnul nu s-a prea lipit de mine, dar niste ore interesante pe care nu le-as da nicicand pe statul in masina la volan.

In Carta ma urc pe bicicleta si pedalez usor pe european pana ce intru efectiv pe Transfagarasan. In primii kilometri pauzele sunt dese caci am tot felul de reglaje vestimentare de facut, dar cand raman intr-un final la tricou si pantaloni scurti pot in sfarsit sa ma asten la drum. Prima pauza o fac la Balea Cascada, la 1h si jumatate de la plecare, cand mananc si  ceva. Am avut o grija aproape religioasa sa mananc la fiecare pauza mai mare, pentru a avea mereu resurse si de data asta, chiar mi-a iesit. Mai trist este ca se aude si se simte inca de pe aici vantul, ceea ce inseamna ca nu o sa am viata usoara cand ies de la adapostul padurii. Traficul este lejer si pe tot drumul pana la Vidraru  (adica si pe urcare si pe coborare) m-am depasit cu un motociclist si cu un cuplu ce parea vrajit de Transfagarasan la cate pauze de poze au facut.

Subiectiv, urcarea de la Balea Cascada pana sus la Balea Lac mi s-ar fi parut usoara, daca nu ar fi fost vantul…Stiam ca o sa bata destul de tare si pe toate serpentinele pe stanga ma luptam sa raman pe biciceta. In toate serpentinele de pe dreapta, zburam efectiv la deal. Am tinut-o asa, fara pauza, pana sus la Balea. Aici nu am pregetat prea mult. M-am imbracat, mi-am pus lumina si am traversat tunelul sperand sa dau de vreme mai buna pe sud. Si nu m-am inselat. Ceata ramane, dar nu e pic de vant. Daca era acelasi vant ca la Balea si aici, dadeam de probleme, pentru ca imi sufla bicicleta si la cei 8-10 km/h pe care ii aveam pe urcare. Coborarea merge legata, cu pauze scurte pentru dezmortire. Traficul pe sud e chiar mai lejer decat pe nord si pot sa las bicicleta sa curga in voie. Marcajele de la UTF si de la Transfier de pe asfalt sunt inca la locul lor si eu imi petrec timpul cu reperele ce trec in viteza pe langa mine. Salvamont Cota 2000, Cabana Capra,  Conacul Ursului, Piscul Negru.  

Drumul pana la lac la Vidraru e prost, dar apoi devine mai bun si in plus alternanta mici urcari, mici coborari imi place mult. Drumul e liber, imi pot gasi trasa ideala ca sa conserve cat mai mult din inertie, ma mai ridic cand si cand in pedale si savurez bucata asta rapida. La baraj la Vidraru se termina distractia, intru pe o bucata de drum prost, in serpentine fara vizibilitate pana la Cetate, la Poenari si apoi incep satele de dinainte de Curtea de Arges. Cu cat cobor mai mult in campie, cu atat drumul devine mai aglomerat si ramane la fel de prost. In Curtea de Arges prind ora fatidica a terminarii programului de munca si o aglomeratie de zile mari. Singurul loc mai linistit pe care il gasesc e la gara, unde sa ma opresc sa imi mananc ultimul sandwish si sa mai rad niste dulciuri. Mi-a iesit foarte bine calculul cu mancarea, am reusit sa mananc constant ceea ce s-a cunoscut si in entuziasmul meu la pedalat .Ajutata cumva de o zi fara vant pe sud, de un drum plat si de resurse inca existente, nu aveam probleme sa tin un 30 la ora pe drumul spre Pitesti. Cu un drum mai bun si fara intalniri de gradul 3 cu soferi tupeisti, ar fi mers chiar mai repede. Intru in Pitesti pe la 17.30 si iau in piept acelasi trafic de final de zi de munca. 

Nu ma grabesc caci nu am de ce. Urmatorul tren spre Bucuresti este chiar sageata de Slatina de la ora 19.00 si am timp suficient sa ajung la gara. Ma ocup chiar si de cateva probleme organizatorice, am timp sa si mananc si sa meditez putin la tura gata incheiata. Nu stiu de ce, dar nu m-a impresionat in nici un fel. Nu a fost nici grea, nici usoara, nu a fost nici ceva deosebit de frumos. Cursiera nu va fi niciodata un substitut al MTB-ului si eu fremat deja de incantare cand ma gandesc la turele de MTB ce ma asteapta in concediu.  Sa fie bicicleta, acolo unde e locul ei: pe munte.

Datele turei: aici
Singurele 2 poze facute la inceputul turei, cu nelipsitul telefon.


0 comments:

Trimiteți un comentariu