luni, 25 aprilie 2016

Brasov Marathon 2016

Interesant sentiment sa alergi acasa. Sa te scoli cu gandul ca din pat si pana la start, in Piata Sfatului, nici macar nu apuci sa iti faci incalzirea. In ianuarie, cand am completat formularul de inscriere, nici nu ma gandeam la asta, dar hmm, lucrurile se schimba uneori mai repede decat ne asteptam, si de data asta, schimbarea a fost, din fericire, in bine. De fapt, in ianuarie m-am molipsit cumva de la entuziasmul Viorelei, convinsa ca ea vrea sa alerge la Brasov Marathon primul ei maraton montan, si am zis ca ar fi pacat sa o las singura. Cum Viorela e o persoana meticuloasa, a luat in serios proiectul asta si am fost impreuna in cateva ture frumoase de alergare in martie si aprilie, in Moeciu si in Crai, ture care mi-au facut o reala placere. Vorba aceea, diferenta de nivel nu se strange in somn.

Desi nu sunt prea prietena cu sculatul dimineata, am apreciat startul matinal din doua motive. In primul rand, un start comun la toate cele trei probe ar fi insemnat probleme reale de trafic pe Drumul Serpentinelor, iar in al doilea rand, cu cat pornim mai devreme, cu atat avem parte de mai putina caldura la final. Iar caldura este prietena crampelor si crampele sunt inamicul meu, mai ales cand se termina magneziul din dotare :).
Fiind prea devreme, am uitat sa pornesc si ceasul :). Cel mai mult mi-a placut si am apreciat micutul mesaj atasat
de fiecare medalie. Felicitari celor de la CPNT pentru initiativa
La start, impreuna cu Viorela, foto by Emilia
Asa ca ma conformez si la 7.50 sunt in Piata Sfatului. Startul se da neprotocolar, lumea se avanta in alergare pe sub Tampa. Decid ca nu fac risipa de efort. Si asa pulsul e in aer si vreau sa il aduc la niste valori mai normale, care sa ma tina un maraton. Tot arunc priviri in spate dupa Viorela, dar nu se vede. E mai bine asa. O sa isi faca cursa ei, fara sa alerge inutil dupa mine. Desi stiu cat de mult e in stare sa traga de ea, vreau ca aceast maraton sa fie doar primul dintr-o lunga serie de concursuri de alergare montana, si nu primul si ultimul. Lumea alergarii montane e prea frumoasa ca sa intrii si sa iesi pe aceeasi usa. Merita sa pregeti aici, sa te intorci mereu si mereu cu drag.

Saua Tampei, aud incurajari, multumesc pentru apa, dar trec mai departe. Proviziile sunt aproape neatinse.
Coborarea spre Saua Tampei. Imi cer scuze , dar nu stiu numele fotografului pentru credits
Coborarea frumoasa in Valea Cetatii trece incredibil de repede, dar din nou, merg cumpatat. Inapoi sunt putini kilometri, inainte aproape 30. Imi respect planul facut de acasa si mananc. Primul baton il mananc pe forestier si ma descurc cu el, al doilea la bifurcatia BA si TA si ma lupt inutil cu jumatate de baton, pana cand decid sa abandonez si trec pe geluri. Urcarea pe Crucurul Mare merge. Eram foarte curioasa cum ma voi simti fara bete. Nu eram deloc suficient de convinsa daca am picioare sa duc un maraton montan fara bete si cred ca asta era singura mea incertitudine din tot concursul. Mainile pe genunchi si hai la deal. Nu fortez nicaieri. Iau fiecare serpentina in parte, merg cu pulsul la 160 si nu am nevoie sa ma uit nici la ceas. Stiu traseul ca pe propriul meu buzunar. Profit de bucatile de plat si alerg. Stiu ca vital sa alerg aici si la dus, dar mai la intors. Iesim in Poiana Ruia si iau al doilea gel care trebuie sa ma tina pana pe Postavaru. Acum, pentru ca e loc suficient sa fiu depasita imi pun si ambele casti in urechi, asez din nou mainile pe genunchi si nu ma uit decat in sus. 

Foto by Larisa Ciobanu
Stiu ca nu e chiar asa de mult pe cat vad ochii. Acum e gata Zidul, apoi vin serpentinele si apoi varful. Deasupra mea o vad pe Adriana care intoarce deja spre cabana. Cel mai probabil Cindy e inaintea ei, cu restul fetelor ma voi intalni pe urcare/ coborare. 

E o vreme superba pentru concurs. Este vizibilitate, zapada e minima si nu pune nici un fel de probleme, e cald, numai bine sa alergi in tricou, ce iti poti dori mai mult. Cand intru pe curba de nivel spre cabana, ma uit dupa Viorela, dar nu o vad. Speram sa pot sa o incurajez aici, dar nu ne-am sincronizat.

Coborarea pe poteca din spatele cabanei merge repede si fara prea mult efort, in ciuda noroiului inevitabil dupa zilele mohorate de la mijlocul saptamanii.

Apoi intram pe portiunea de care imi cel mai lehamite- coborarea pe partii. O inghit cu noduri, precum o mancare ce nu imi place si profit de scaderea ritmului ca sa imi fac ceva ordine prin buzunare pentru partea a doua a concursului. 

Punctul de alimentare de la Cariera Veche. Apa, o portocala si un activator. Savurez efectul activatorului, caci urcarea imi pare considerabil mai usoara decat in tura cu Viorela. Raman la pas, pana ies din nou in Crucuru Mare si de acolo, alerg. Mult, tot ce ce inseamna usoara urcare, plat si coborare. Am in fata un baiat pe care il urmaresc constant. Avem cam acelasi ritm, ma ajuta sa ii observ trasa, asa ca recunosc, il iau drept iepure. Incep sa imi resimt genunchiul stang, cat sa imi dea de veste ca ne apropiem de 30 kilometri, ca e abia inceput de sezon si ca nu am mai facut de multa vreme exercitii de genunchi. Imi pun in minte sa ma reapuc, mai ales ca la Brasov nu ma pot plange de lipsa de timp. Revenim pe plat si las mintea sa imi zburde la ganduri si planuri pentru anul 2016. Piciorul se aseaza fara gres, terenul permite tot felul de solutii, crampele inca nu se simt, dar magneziul e gata si eu trebuie sa am grija. Ajung in Poiana Stechil si am in continuare de cine sa ma tin. Imi pare lunga coborarea pana la Fantanita Dreptatii, dar ma incurajez singura ca finishul e aproape. Ma impedic si simt cum prima crampa sta la cotitura. Asa ca imi adun gandurile de pe coclauri si ma concentrez din nou la ce am de facut aici. Alerg pe deasupra orasului, ies in spate la Gradini si ii aud deja pe cei care s-au strans pe ultima urcare sa ne faca galerie. Pulsul sare in aer si urca aproape de 180, iar eu ma bucur prin toti porii, chiar daca nu am prea multa voce sa le multunesc. O fac acum :), pe principiul ca mai bine mai tarziu, decat niciodata.

Apoi Claudia continua cu mine toata urcarea pana in Saua Tampei. Acolo mai primesc o portie de incurajari de la Horatiu si pornesc la vale. Nicicand nu a trecut mai usor drumul pana jos in oras. Claudia alergand mereu in stanga mea, cu jumatate de pas in urma, adaptandu-se la ritmul meu, tinandu-ma de vorba, incurajand alti concurenti, macar acum, cei 4 kilometri pana in oras s-au scurs repede si placut, pentru un final de concurs. Asfalt, Claudia alearga prin dreapta benzii ce delimiteaza culoarul de finish, ii multumesc din suflet si imi revin instantaneu in minte RTR, Ciucas, 7500, atatea concursuri frumoase in care am facut cumva echipa. Il voi adauga si pe acesta la colectie. Trec linia de finish intr-un 5h35 asteptat si anticipat. Concursurile au devenit o ecuatie cu foarte putine necunoscute. Sunt mai degraba confirmarea unui calcul facut de acasa in baza unor valori precum antrement, traseu, alimentatie etc. Asa ca momentan sunt in cautarea unor idei, unor proiecte care sa imi dea din nou fluturi in stomac, asa cum se intampla la primele maratoane, la primul ultra etc. Momentan visez. Ramane sa imi adun cumva fortele si determinarea si sa dau si o forma viselor. Sezonul abia a inceput si muntele se inalta in spatele curtii, acum.

Despre organizare, ca la fiecare concurs CPNT, numai de bine. Voluntari multi si entuziasti, Balan care parea ca este peste tot, energie pozitiva si oameni frumosi din toate partile. Site, informatii, traseu: aici

0 comments:

Trimiteți un comentariu