Doua picioare stangi, dar doi genunchi buni

Sambata- Valea Seaca dintre Clai si Comorile Claii

Au trecut trei ani de la ultima tura mai de angajament pe o vale de abrupt. Trei ani in care picioarele mele au uitat, increderea a disparut si acum tarasc dupa mine o legatura de morcovi cu tot cu frunze.

Dar cel mai bine iti reintrii in mana alaturi de prieteni. Din aceia buni, de cursa lunga, fata de care iti poti asterne pe hartie si bucuriile si tristetile, si victoriile si temerile.

Am hotarat sa dam jos rugina de pe coltari pe o clasica in viata: Valea Seaca dintre Clai. Parcursa in toate anotimpurile, o vale relativ simpla iarna, al carui hop unic e in general saritoarea mare de la intrare. Nu a trebuit nimeni sa faca pe viteazul acolo, caci Radu s-a dus cap fara mari parlamentari  si ne-a pus o coarda peste pasajul delicat.

De aici valea ne intampina cu o limba constanta de zapada pana in Braul lui Raducu. Zapada ce usor, usor, se transforma, de la zapada umeda si grea de la intrarea pe vale, la zapada buna de coltari de la mijloc, lasand locul ierbii in partea superioara. A fost antrenament la gambe punctat cu pauze de regrupare din 50 in 50 de metri (diferenta de nivel).

Braul lui Raducu ne primeste cu ninsoare. Si cu o poteca invizibila. Avem din nou parte de ajutorul lui Radu care din trei pasi de caproi ne pune din nou pe drumul cel bun. Cum urmele regasite se termina la primul fir din Valea Comorilor, hotaram sa coboram si noi tot pe acolo. Stiam ca vor fi cateva saritori descoperite, dar ne bazam pe faptul ca vom gasi un loc unde sa amenajam un punct de rapel.

Prima parte a vaii are o zapada enervanta ce mi se lipeste de anti-snow-uri. Urmele sunt mari si innot prin ele. Ii ajung pe oameni din urma la rapel si imi place siguranta pe care mi-o da trecerea coardei prin maini. Dupa jumatate de vale si 2 rapeluri incep sa imi aduc aminte cum sta treaba cu vaile. Doar ca apoi incepe ce imi place mie mai putin si mai putin: descataratul saritorilor. Saritorile scurte imi par lungi. La cele lungi punem de rapel. Si totusi, usor, usor ajungem la poteca marcata si de acolo, pastrand coltarii in picioare pentru patinoarul de pe Jepi, in Busteni. De ne va mai lasa primavara, o sa mai iesim un weekend, doua. Altfel, presimt ca bicicleta ne va rapi din nou, iremediabil...

Duminica- Traversare in alergare Dambu Morii-Azuga

Perspectiva unei ture pe cursiera ma momeste inca de duminica, insa ii #rezist. Stiu ca pana la primavara nu mai e mult si in curand ziua o sa fie suficient de lunga si calduta pentru o zi intreaga pe bicicleta si nu doar cateva ore la pranz, cand se usuca asfaltul si creste temperatura. Asa ca revin la cealalta "dragoste" a mea. Alergatul liber, de nebun si solitar prin munti.Vremea nu e deloc hotarata pentru azi, insa temperaturile sunt decente, febra musculara ce se prefigura aseara a fost redusa la tacere dupa un somn bun si eu am chef de o tura lunga. Desenez diverse variante in minte insa stiu ca imi voi reajusta planul de mai multe ori la fata locului, in functie de traseele pe unde sunt batute urme. Ca sa dau totusi o certitudine planului meu, ma uit peste trenurile si microbuzele spre Timis si il aleg pe primul la care ma incadrez. Cel de ora 10.00. Frontala ramane acasa. La lipsa mea de antrenament, cele 7-8 ore de lumina imi sunt asbolut suficiente ca sa imi fac damblaua si sa cobor undeva, la un drum.

Despre asta e vorba in alergare. Despre libertate

Cobor la Dambu Morii si incep sa alerg anemic. Destul de repede se incing motoarele si incep sa am ritm. Respiratia linistita, picioarele ce lucreaza si muzica din urechi ma imping parca la deal. Elanul imi este totusi curmat de mai multe portiuni inghetate de pe Drumul Familiar, asa ca pana la urma ma opresc sa imi pun snow-line-urile, pe care nu aveam sa le mai dau jos pana la finalul turei. Ma intalnesc cu multa lume care coboara, depasesc si mai multa lume care urca. Incerc sa ma incadrez intr-o ora si 15 minute si sa scot urcarea la jumatate fata de timpul de pe marcaj.

Sus, la cabana, bate vantul, e ceata si frig.Decid sa nu intru, pentru ca altfel am sa ma molesesc de tot si o sa se duca de rapa toata tura mea de duminica. Continui spre varf, desi stiam ca nu o se vada nimic. Bucegii sunt ascunsi in negura, depresiunea Brasovului fiind insa in spatele meu scaldata in soare. Ajunsa pe platou iau hotararea sa nu urc pe varf si ma las la vale spre Timisul de Sus. Pe aici iarba uscata e pudrata cu zapada si linia stalpilor ma conduce fara gres in ciuda vizibilitatii reduse. In mod neasteptat, ma conduce catre soare. Cum topiam eu din smoc de iarba in smoc de iarba, incercand sa ocolesc zapada si meditam pe ce traseu sa cobor, observ cu surpiza ca la picioarele mele, culmea lina ce se lasa spre Timisul de Sus troneaza in soare. Alerg repede intr-acolo si m-as intinde pe iarba curata de n-ar fi uda ca un burete si plina de...balega. La stana parasita de mai jos sunt urcati cativa cai ce pasc in liniste iarba uscata ramasa de asta-toamna. Negurile se risipesc usor si ma tot gandesc pe unde sa cobor. Alegerea asta imi va defini tura in continuare. O coborare in Timis inseamna o urcare in Postavaru. O coborare in Predeal inseamna o posibila continuare, pana unde m-or tine picioarele sau lumina. Oare ce o sa tradeze prima oara? Antrenamentul, entuziasmul sau lumina?

Saucony, Snowline si Piatra Mare

Spre Postavaru

Eu, rucsacul, betele si telefonul din spatele pozei

Aleg pana la urma Predealul, tocmai datorita faptului ca imi ofera mai multe posibilitati. Chiar inainte sa parasesc piciorul insorit, ma opresc sa mananc ceva si vad o silueta ce urca dinspre Timis. Ne facem cu mana, doi calatori solitari, fiecare cu drumul sau. As mai sta aici, caci e adapost si placut, dar timpul fuge in defavoarea mea si eu trebuie sa aflu cine va ceda primul astazi. Ajung neasteptat de repede in Poiana fostei stane din Pietricica, tot topaind pe urmele inghetate si apoi dau drumul la picioare caci pe masura ce ma apropii de Susai, poteca devine din ce in ce mai batuta, pana se transforma in drum croit prin zapada, drum pe care alerg cu spor. Se simte in aer un miros de primavara si ochii cauta primele semne ale anotimpului mult dorit, semne ce stiu ca inca nu au cum sa apara. Dar fiorul schimbarii se cuibareste in suflet si de acum o sa tot caut semnele. Primii ghiocei, primii muguri, primele albastrele. In curand primul an de Brasov.

Picioare, ne pregatim deci de o noua portie de tropait prin zapada, da?

Ajung la Susai si imi continui alergarea spre Clabucet Plecare. La un moment dat ma loveste greul, desi e doar kilometrul 16. In ciuda unei noi gustari luate in mers, am impresia ca ritmul scade, insa cu toate acestea distanta si diferenta de nivel se aduna pe ceas si cifrele tot cresc. Ies in partie si nu, nu voi cobori spre Predeal. Cotrobai in mine si stiu ca inca mai pot. Garbova e imediat, un hop pana pe Clabucetul Taurului si apoi tot la vale. Nu mai e ritmul de dimineata, insa nu numai ca am timp suficient sa cobor in Azuga pe lumina, as mai avea timp sa mai urc si in Bucegi daca as mai avea putere. Dar sa fim totusi cumpatati ca nu au intrat zilele in sac.

Simplu

Clabucetul Taurului ma intampina cu perspective largi peste Neamtului si un Bucegi imbufnat. Am vrut sa ajung aici pentru ca stiu dintr-o tura anterioara caci culorile de final de zi sunt faine. Ar mai fi de ajuns odata in mai, cand infloresc narcisele.

De pe Clabucetul Taurului

Doua-trei poze si o privire spre Piatra Mare ce se vede in ultimul plan. De acolo vin. De fapt, chiar de peste munte. Pasii mei si-au lasat o amprenta vremelnica in zapada ce imbraca inca culmile impadurite ce leaga varful Piatra Mare de micul Clabucet pe care ma gasec acum. Ochii mei au vazut paduri diferite, plamanii meu au respirat aer curat si picioarele mele au alergat. Sufletul s-a simtit tanar, liber si puternic, iar uratenia, nedreptatea, grijile au ramas pentru cateva ore in urma.

Imi plac traversarile. Le-am prins gustul intr-o vara, in doua. Sentimentul pe care il ai cand privesti in urma si poate doar ghicesti unde ti-ai inceput calatoria, certitudinea ca ai simtit sub picioarele tale rotunjimea potecii, moliciunea pamantului ori asperitatile stancilor si custurilor depasite, atatea locuri, privelisti si emotii filtrate in cateva ore, creeaza dependenta. Te umplii de tot si in egala masura mai este mereu loc pentru nou. pentru ca pe munte nu ajungi niciodata la saturatie.

Cobor repejor spre padure lasand departarile, pentru moment in urma. Insa mintea mea croieste febril alte planuri pentru alte traversari pe picioare sau pe doua roti in primavara, vara si toamna ce imi stau in fata.

De acum, tot la vale

Date si track: aici