luni, 5 iunie 2017

Calimani, Bistritei, Giumalau, solitar pe MTB


Aventura de fata trebuia sa tina loc de ProPark. Desi la inceputul primaverii cocohetam cu ideea unei participari, cand s-a tras linie la final de aprilie nu ma simteam deloc pregatita, fizic pentru proba de trekking, si psihic pentru doua nopti nedormite. Singurul lucru la care stateam bine era MTB-ul, dar asta nu face tot concursul. In aprilie m-am tot perpelit de pe-o parte pe alta si pana la urma am decis sa aman si de data asta ProPark-ul pentru cine stie cand.  Pare ca inca nu am uitat invatamintele de dupa Marathon7500 si asta e bine. In locul celor 3 zile de concurs, pot sa desenez fie o tura de cursiera, fie o tura de MTB explorand drumuri si munti noi. Totul e sa ma lase vremea. 

De data asta avem noroc, atat eu, cat si participantii la concurs, voluntarii, organizatorii si toata suflarea tarii dornica de a petrece timp in natura, oameni care in aprilie si mai intrau in depresie in fiecare weekend., caci ploua cu religiozitate ori sambata, ori duminica, dar de cele mai multe ori in ambele zile. Doar in weekend. In timpul saptamanii erau mai mereu frumos. 

Nu gasesc pe nimeni cu care sa impart bucuriile unei ture pe MTB si cum ma durea inima de vremea frumoasa de afara, decid sa imi adun tot curajul si sa plec de una singura. Ture solitare de MTB am mai facut. Nimic nou sub soare. Doar ca acum or sa fie mai multe zile, dormit noaptea pe coclauri, niste munti partial necunoscuti si....cea mai mare teama a mea, cu posibile stane si turme de oi. In ordine temerile erau: caini, animale salbatice mari (urs, mistret), o posibila accidentare. Fiecare problema ar avea o rezolvare, insa ele nu se incadrau impreuna in economia turei: spray cu piper (pus in bagaj pentru caini, totul e sa nu imi dau cu el in ochi), dormit pe la cabane (ar fi fost pe drum Retetis si Giumalau, dar ajungeam la ele mereu in contratimp, respectiv la mijlocul zilei) si pentru accidentare- prudenta maxima la coborari, mai bine pe langa bicicleta in locurile in care nu eram sigura ca pot trece lejer. Radu mai punea pe lista undeva in top 3 eventuale probleme tehnice, dar asta era cea mai mica grija a mea, caci trekking cu bicicleta de coarne pana la primul asfalt puteam sa fac oricand. 

Tura asta e genul de tura care iti da fluturi in stomac. Cum mi-a dat si tentativa de creasta a Fagarasului cu Claudia.  Dar asta doar pana ma astern la drum. Odata ce las Monumentul de la Secu in urma si incep sa pedalez pe forestier totul in minte se linisteste. Nu ma gandesc pana departe. Momentan doar pana la Retetis. Vad cand ajung acolo, vad cum mai simt si fie plec pe coborarea spre Gura Haitii, fie raman peste noapte. Drumul e pustiu, mai ales dupa ce trec de un schit aflat la 9 kilometri de la sosea. De acolo se inaspreste si panta, suprafata de rulare devine mai bolovanoasa, dar nu ma plang. 29'er-ul ma ajuta si acolo unde ar fi fost ceva chin cu Simplonul, acum trec fara probleme. Pedalez pe granny gear (ca mai repede nu pot cu bicicleta incarcata) si ochii mi se agata de versantii de pe stanga si de pe dreapta. In ciuda numeroaselor drumuri care ii brazdeaza, mie Calimanii imi par salbatici. Si cu siguranta pustii. Distantele sunt mari, orientarea pe alocuri dificila, jnepeni, diferenta de nivel si niste munti pe care nu ii cunosc deloc. Sub lacul Iezer in drum sade o ciuta imensa si pregeta o perioada pana sa o ia la sanatoasa prin boscheti. Ultimele serpentine dintre Refugiul Salvamont si Statia Meteo Retetis se scurg cu usurinta, caci sunt deja sus, caldura s-a mai domolit, a inceput sa adie vantul si eu, iata, am ajuns mai devreme decat m-am asteptat la destinatie.

La statia Meteo preget cat sa mananc un sandvish si sa schimb 2 vorbe cu meteorologul de serviciu. Intreb de drumul spre Gura Haitii, ascult cu atentie informatiile si cum ziua e inca tanara, pornesc la vale. Inutil sa spun ca pana in Gura Haitii nu m-am intalnit cu nimeni.
Intersectez Via Maria Theresia
Fost exploatare Calimani, mai multe aici
E ora 16.30 cand opresc la primele case din sat. Aici trebuie sa iau prima decizie a turei: continui la stanga pe forestier/ marcaj spre Pietrele Rosii si de acolo pe PR spre 12 Apostoli si de acolo pe track-ul de la Dorna XCM in Vatra Dornei, sau ma tin pe asfalt. M-ar manca si nu m-ar manca. Retinerile sunt: nu stiu deloc drumul, nu cred sa imi iasa pana la inserat si presimt ca o sa fie de push-carry bike, ceea ce pare greu cu bicicleta incarcata. Acum chiar am toate bagajele la mine, sunt autonoma si independenta si in plus am si ceva mancare si toate aceste kilograme se simt. Le simt chiar si cand pedalez la deal, d-apoi cand va trebui sa car bicicleta in spate.

Pana la urma imi spun ca Tara Dornelor e mult prea frumoasa sa nu revin pe aici, traseul de concurs merita o zi intreaga pentru a-l parcurge integral, si ca sa imi placa presimt ca ar ajuta sa nu car tot bagajul asta dupa mine. Asa ca fara sa ma intreb ce-ar fi fost daca ii dau la vale. Ma opresc totusi dupa cativa kilometri cand privirea mi se agata o sageata cu ceva traseu de cicloturism/ MTB. Langa sageata e si o harta. Culmea e ca e fix harta pe care o am si eu la mine, o imagine de ansamblu al intregului bazin al Dornelor ce curpinde o parte din Calimani, Giumalau, Raraul, ceva Obcine. Am ignorat cu desavarsire pana acum harta asta, pentru ca nu imi parea a fi suficient de detaliata, dar studiind-o pe cea de pe panou observ ca pe ea sunt desenate si cateva trasee de cicloturism/MTB. Cel de aici nu pare sa ma ajute, dar urmatorul, care se desprinde 2-3 km mai jos, pare sa traverseze partea vestica a Muntilor Bistritei si sa ma scoata destul de aproape de Rusca, fentand o mare bucata din asfalt. Cu siguranta nu este mai eficient, dar e mai in spirirtul turei. Inainte de a ma baga totusi pe el, scot telefonul si verific daca drumurile de pe harta se vad si in bike map/ google maps. Pana la o manastire cocotata pe deal la 1400 m altitudine treaba e clara, apoi ar trebui sa tin traseul de culme marcat cu BR si apoi sa il parasesc spre dreapta si sa intru spre Valea Arinului. Sper sa ma descurc, asa ca las in urma siguranta asfaltului si pornesc in necunoscut la propriu. Fara track, doar cu o schita de harta si telefonul.
Manastirea se vede inca din sat
Asfaltul dispare rapid si in urma lui nu ramane decat un drum forestier, bine terasat, care urca constiincios cu pante de 10% cale de vreo 2 kilometri jumate. Bunutu' imi scoate in cale un izvor si ma opresc sa ma spal de seara. Pauza si apa rece aruncata pe mine ma invioreaza, panta se mai inmoaie si ea si dovedesc si ultimile pante de deasupra manastirii. Desi e iunie si e ziua lunga, seara nu sta pe loc si eu nu am nici cea mai vaga idee unde imi voi petrece noaptea. Pe dealurile din jurul manastirii sunt cateva adaposturi din barna. Sunt si copaci, garla, insa dintr-o data ma praseste tot curajul pe care l-am strans in ultimele saptamani si nu imi vine deloc sa imi pun hamacul intre 2 copaci, la margine de codru. Muntii astia despre care nu stiu nimic, presupun ca au pe langa paduri nesfarsite si ursi. Acum, faptul ca sunt neumblati ar putea fi un avantaj, ca jivina sa se sperie de om. Dar pana la urma ma sperii eu de perspectiva unei nopti petrecute singura in padure, asa ca ma indepartez putin de ea, aleg un bordei din cele aninate pe dealuri si ma gospodaresc in el. Hamacul tot il intind, dar macar am niste garduri iluzorii care sa ma protejeze vremelnic mai mult de piticii mei de pe creier, decat de un animal salbatic adevarat.

Mananc, imi asez toate cele la locul lor, ma bag in hamac, trimit un mesaj, citesc ceva si ma tot chinuiesc sa adorm. Este inutil sa spun ca somnul nu vine, nu se lipeste geana pe geana si daca cumva atipesc vremelnic primul zgomot al noptii, fie el o pasare sau un latrat de caine ma trezeste instantaneu. Si uite asa, ajung sa urmaresc cu privirea mersul lunii pe cer si sa ma gandesc ce fata curajoasa e Laura. Cei patru pereti de panza ai unui cort mi-ar fi dat oare mai multa siguranta? Nu am nicio idee, va trebui incercat.

Adorm in sfarsit cand se crapa de ziua si pana pe la 8.00 nu ma deranjeaza nimeni. Strang apoi, mananc si pornesc spre necunoscut. Necunoscutul se numeste muntii Bistritei. Un mic fragment din ei, insa avand in vedere ca nu am nicio harta detaliata si niciun track si nici vreo alta persoana langa mine cu care sa ma  pot sfatui, e destul de mare necunoscutul asta pentru mine Pe Google Maps apare o urma de drum pe care ma hotarasc sa il urmez. Marcaj nu exista si nici vre-un drum unic. Bifurcatii din plin si la fiecare bifurcatie scot telefonul sa ma orientez. Am ca target sa fentez Vatra Dornei si sa cobor direct in DN, ca apoi cu minim de asfalt sa intru in Giumalau. In mod suprinzator, chiar imi iese. Reusesc sa ies din padure intr-un drum forestier destul de mare unde dau peste o rulota de exploatare forestiera. Confirm ca drumul coboara in Cozanesti si las in urma cu inima impacata Bistritei. De mai mult de atat chiar nu eram in stare momentan.
Prin padurile din Bistrirei
Dupa ce am iesit la lumina, din padurile bistritene
Ajung cu usurinta in asfaltul ce vine din Vatra Dornei si  merge spre Chiril, iar in Rusca il parasesc pentru a urca in Giumalau. Tot aici fac pauza de masa si de aprovizionare cu dulciuri. Am in plan sa sar Giumalaul astazi si sa cobor pe partea cealalta pana seara, astfel incat nu iau nimic mai mult decat niste dulciuri.

Drumul forestier ce urca spre cabana este pe gustul meu. Cu panta constanta si ciclabil. Dau si aici de un izvor si ma opresc sa ma spal. Prefer mereu sa o fac in miezul zilei, cand e cald si te usuci instantaneu. Ies la cabana  si aici ma opresc pentru o scurta pauza de masa. Aflu cu ocazia asta ca drumul spre varf e garnisit cu jnepeni, asa ca ma hotarasc sa il ocolesc pe curba de nivel. Un marcaj CR + BR ar trebui sa ma duca in Transrarau, de unde mai vad eu ce fac...Singura mica problema, momentan, este ca avem de-a face cu o poteca ce merge serpuit si ascendent printre tufe de afine si merisoare. Deci nicio sansa sa mergi pe bicicleta. Ba ajung in final chiar sa o car in spate. 

Padurea nu este salvatoare de data asta, din simplul motiv ca apar in ecuatie copacii cazuti. La trekking ei nu incurca, insa cand trebuie sa salti bicicleta peste fiecare din ei, se simt ca picatura chinezeasca. Candva, nu mai stiu cand, intesectez marcajul BR, care vine din Transrarau si urca spre varf. Incep sa cobor pe bicicleta insa sunt mega prudenta, deoarece singura fiind, nu imi permit sa fac greseli. Si totusi, cand e sa se intample, se intampla. Bucatile ciclabile sunt interupte de mici bucati mai abrupte, garnisite cu conuri de brad, ce se simt sub picioarele mele ca un adevarat patinoar. Pe unul dintre ele se si intampla sa alunec si sa ma duc sanie, cu celalat genunchi intr-un alt con de brad, care nu are nimic mai bun de facut decat sa functioneze ca un bisturiu pe pielea mea. Am mai patit asta, acum un an, in Fagaras. Ceva de vis. Macar stiu ce e de facut. Umblu dupa trusa medicala din rucsac, dau cu apa, dau cu betadina, pun comprese sterila si fasa de tifon. Doar ca taietura e adanca si eu nu am reusit sa o curat cum trebuie. Mai trist e ca asta cam inseamna o incheiere cu coada intre picioare a aventurii mele prin Orientali. Nu imi ramane decat sa merg agale pana in asfalt, de unde pedalez la fel de agale (noroc ca e la vale) spre Campulung Moldovenesc.


Stau pe o bordura inainte de intrarea in oras si mananc ce mai am prin rucsac. M-am decis sa ma duc la spital, ca sa ma curete cum trebuie acolo si cel mai probabil o sa fie nevoie de un fir. Asa ca mai bine sa merg cu burta plina, caci cine stie cat va dura toata distractia. La spitalul din Campulung e liniste si pace. Leg bicicleta de un gard in curtea spitalului si sper sa nu puna nimeni ochii pe ea, caci nu am cel mai tapan lant cu putiinta. Ma bazez doar ca oamenii pe aici nu umbla cu clesti de taiat lanturi. Camera de garda e de fapt o camaruta unde o asistenta imi face o foaie de prezentare, un antitetanos si ma pune sa urc la etaj, la chirurgie. Acolo, alta asistenta se apuca constiincioasa sa imi desfaca bandajul si apoi ne uitam una la alta pana apare doctorul. Dupa ce trecem peste momentul singura pe munte, se apuca omul sa curete rana si imi spune apoi ca trebuie sa puna un fir. Ce sa ii zic, ca ma asteptam? Ii zic ca bine, sa il puna. Doar ca cica nu imi face anestezie pentru asta. Ca nu se merita sa ma intepe de 6 ori cu xilina pentru 2 intepaturi de ac pentru fir. Ce e drept, vad logica din spate, insa cum am inca proaspata in memorie cusatura anterioara de la Sibiu si mai ales finalul ei, cand se cam dusese efectul antesteziei/ nu prinsese anestezia pe margini, vestea nu imi cade bine. Acum, ce sa faci? Ai comis-o, taci si indura. Imi zic ca trebuie sa fiu barbata si ne apucam de treaba. Ce e drept, a durut dar cred ca mai tare a durut gandul decat fapta.

Si cum stateam eu asa traumatizata, intinsa pe spate si tragandu-mi sufletul dupa impunsaturi, ma intreaba doctorul ce am de gand sa fac in seara asta, unde am sa dorm. Trebuie sa recunosc ca e o intrebare buna, m-am gandit si eu la asta, dar nu am un raspuns. Adica nu am un nume de pensiune. Ca sa nu mai starnesc alte ridicari din sprancene, ii spun pe scurt, ca oi gasi eu loc pe undeva. Nu am nimic planificat, ma descurc de fiecare data la fata locului. Cica unde am dormit zilele anterioare? Evit sa ii spun ca pe coclauri si ii zic scurt ca in Bistritei. Acum de aici, fiecare intelege ce vrea. Oricum nu scap fara observatia ca totul e plin si ca e foarte greu de gasit ceva liber...De asta imi e frica si mie. Sunt Rusaliile si e cam full booked. Acum, in cel mai rau caz, o sa ies din oras, prind primul forestier care imi iese in cale, aleg 2 copaci si imi pun hamacul. Sunt atat de obosita dupa noaptea aproape alba de ieri si dupa vizita neprevazuta de azi de la spital, inca as dormi oriunde.

Cu pielea traumatizata, imi e parca mai greu sa merg decat imi era cand am venit. Primesc reteta pentru antibiotic, dar nu ma grabesc la farmacie. Caut un loc la umbra in curtea spitalului, deschid booking.com, gasesc o cazare undeva la capatul celalat al orasului care sa nu coste o avere (90 lei camera e ok) si fac rezervarea. Primesc confirmarea si respir usurata. Am avut noroc, in afara de asta, nu erau decat cazari super scumpe, ce incepeau de la 200 lei pe noapte.

Ma tarasc la farmacie, apoi opresc la un magazin de unde imi iau ceva fructe si legume si apoi merg la cazare. Pensiunea se gaseste pe un drum forestier lateral, intr-un fund de vale, unde si semnalul GSM e cu taraita. De internet, ce sa mai vorbesc... La pensiune, proprietarul nu e, dar dau de un baiat bun la toate, caruia ii arat rezervarea, omul imi arata camera si ma intreaba daca imi place. Da, frate, imi place. E curata, are pat, are dus, e tot ce conteaza. Il scutesc si pe el de povestea cu dormitul in boscheti, dau banii si inchid usa la camera. Pe langa oboseala si spital, m-a lovit si o criza de alergie, asa ca momentan stau pe marginea patului si imi deplang soarta in care m-am bagat singura. Ma mobilizez la dus si apoi cad lemn pana dimineata. Era cam ora 16.00 cand m-am bagat in pat.  Cand se anima pensiunea, imi pun doapele in urechi si asta e.

Dimineata aflu caci camera mea fusese rezervata de doua ori, prima data de mine, pe booking si a doua oara, de alti clienti, telefonic, direct la proprietar. A fost doar o chestie de timing si de cine ajunge primul.
Cum nu se pune problema sa mai pedalez pana inapoi in tabara de baza de la ProPark (si asta nu neaparat pentru ca nu as putea, dar pe asfalt zau ca nu are niciun haz), gasesc o combinatie de 2 trenuri (un IR si un personal) care ma vor duce pana in Pascani si de acolo nu imi mai raman decat alti 15 kilometri pana in tabara, unde gasesc deja primele echipe sosite si in plin proces de recuperare, cu bere si socializare.

Tragand linie si adunand, daca la cald as fi spus ca a fost un esec total, experienta in sine a fost valoroasa. Am invatat lucruri noi despre mine, despre limitarile mele, friciile mele, despre capacitatea mea de a rezolva probleme si gasi solutii atunci cand sunt pusa in fata faptului implinit, despre a fi doar tu cu tine insuti, a te confrunta cu angoase, dar si a-ti savura miciile victorii. Si la un an dupa, as spune ca ar trebui sa mai fac o treaba similara, poate sa incerc ceva mai soft, o tura de mai multe zile pe cursiera si sa o iau pas cu pas.

0 comments:

Trimiteți un comentariu