duminică, 11 februarie 2018

Piatra Craiului, pana deasupra norilor


Astazi era cat pe ce sa stam in casa. Fara un plan concret, fara tragere de inima, cu un cer mohorat deasupra Brasovului. Ne motivam tarziu si decidem sa mergem in Crai, macar pentru o plimbare pe schiuri spre Grind. Speram ca de la Casa Folea in sus sa gasim zapada si sa ne putem urca cat mai repede pe ele. Si in Crai, ca si in Piatra Mare, zapada incepe pe la +1300 m si desi nu e din abundenta, ne permite sa ii dam la deal, fara sa ne ostenim prea tare cu ele in spate. Reperele cunoscute vin si trec pe langa noi: Saua Joaca, La Table, bifurcatia spre Grind. Noroc ca e si Dani cu noi si toate aceste locuri dau nastere la povesti din ture sau de pe la concursuri de MTB.
Schiori aterizati de nicaieri, fata in fata cu oile
Putin mai sus de Casa Folea
Creste zapada, asa ca ne putem urca si noi pe schiuri
Urcarea initiala spre Grind, printre braduti merge chiar bine insa cand intram mai adanc in padure se subtiaza si zapada si apar si obstacolele, sub forma brazilor cazuti si ramasi in poteca ince de asta vara cand am urcat ultima data aici, pentru o aventura in timpul saptamanii.

La Grind 1 suntem singuri, insa curand mai vine un grup din urma si ni se spune ca dimineata creasta era deasupra plafonului de nori. Acum, de dimineata pana la pranz e ceva vreme si iarna, la munte, orele pot aduce schimbari radicale, insa oricum intentionam sa mai urcam ceva, asa ca ii dam un sus, sa vedem ce va fi. Si de nu vom vedea soarele (nu ne dam sanse mai mari de 50%), macar mai facem ceva miscare. Spatele meu se simte bine, focile potrivite la latimea schiurilor nu imi mai pun bete in roate, si chiar si pe zapada inghetata, urcarea merge decent. Nu ma compar nici cu Dani si nici cu Radu, dar avand in vedere ca pana marti nici nu ma gandeam sa pun schiurile in picioare, situatia actuala pare excelenta si cursul recuperarii e ca si trasat. Starea de bine incepe sa se reinstaleze in mine, depresia a plecat si ea si m-a lasat in pace. Doar instinctul de conservare ma face sa nu intind coarda prea mult, nici in serile din timpul saptamanii dupa kineto si nici acum, cand pe la 1900 m hotarasc sa fac cale intoarsa. Nu ma doare nimic. Nimic altceva in afara de prostie, caci desi am pus mana acasa pe piolet, l-am lasat acasa, convinsa ca nu o sa ajungem prea departe in Crai si in niciun caz in creasta. La urcare merge bine, insa pentru coborare, siguranta unui piolet ar fi nepretuita, caci nici coltari nu am si panta nu pare sa ierte. Asa ca ii las pe baieti sa se duca, eu cobor putin cat sa ma pun la adapost si preget. Craiul ma imboldeste sa sed. Imi pun jacheta veche de la Gravity, pe care as da-o, dar as mai pastra-o, ma baricadez de vant si imi creez un mediu placut cu puful pe mine si geaca la exterior si stau. In picioare, cu picioarele bine infipte in zapada, privind spectacolul norilor. Am iesit demult deasupra plafonului. Cam la 100 m mai sus de refugiu, pe neasteptate, negurile s-au risipit si creasta sudica ne-a aparut in alb si negru in fata. Ne-am simtit norocosi. Deasupra crestei, un al doilea plafon de nori, mult mai inalt, ascundea cerul senins, insa soarele se profila ca o bila sticloasa printre el. Urcam in continuare si in pauze ochii descopera Bucegii. Si ei ies din nori. O insula profilandu-se din valatucii grosi ce acopera intreaga depresiune a Brasovului si Culoarul Rucar-Bran.

Bicolor
Aproape in alb si negru
Cobor lent spre refugiu, incercand sa aman momentul in care ma va inghiti din nou ceata. Soarele, chiar si firav reuseste sa incalzeasca atomsfera, sufletul meu e vesel si el, si locurile se simt bine. Sub mine poalele impadurite ale Craiului fierb si din ele se ridica ceata, ca un fum, ca o mana sidefie ce se prelinge de-a lungul versantilor urcand spre creasta. Tenbre si lupte se ghicesc la picioarele mele, cu ceata cand retragandu-se, cand revenind ca o limba prelunga si inghetata, translucida si rece, firava si in acelasi timp determinata. E suficient sa imi tin o clipa respiratia si deja sunt sub plafonul de nori si ochii trebuie sa caute acum cu atentie urmele pe care le-a si acoperit vantul. Revin la refugiu, cobor la adapostul padurii, ma bucur din nou ce contrastul nonculorilor, caci atomsfera laptoasa din ultima suta de metri a intors parca lumea cu susul in jos si cobor agale spre La Table, pastrand momentul in inima si gandindu-ma cat de norocoasa am fost. Uneori insa norocul si-l face si omul cu mana lui, mai ales atunci cand se indeamna sa plece de acasa.

In Saua Joaca ma napadesc amintirile verii trecute si promisiunile verii viitoare si eu astept cuminte si sper eu refacuta sezonul de bicicleta. Indicatoarele sunt gata inaintea mea si imi aduc aminte sa duc 29erul la o revizie, caci numai maine nu e martie si e rost de iesit cu bicicleta.
Asteptand primavara

Track si date: aici

0 comments:

Trimiteți un comentariu