Laguna Mojanda sau o zi herculeana. ~ Amintiri din munti

Dupa ce dimineata scapam de atacul matinal al tantarilor refugiindu-ne in cort si asteptand sa se ridice soarele sus pe cer si sa dispara pradatorii, cadem din lac in put, pentru ca suntem luati in primire de musculitele alea mici si enervante care isi fac veacul aparent peste tot pe glob, musculite care aparent au o afinitate mai mare pentru Radu. Colac peste pupaza trebuie sa reparam si o pana la bicicleta mea si ne luptam (de fapt Radu) se lupta cu un cauciuc ce nu doreste sa se aseze cum trebuie pe janta.

Este probabil dimineata cu maximul de ineficienta din concediul asta, caci ne ia doua ore de cand ne-am trezit si pana ne asternem la drum.

Suntem motivati sa revenim la peste 3000 m, acolo unde cuptorul de afara e imblanzit de adieri mai racoroase si acolo unde nu sunt gaze. Asa ca pedalam sat dupa sat prin caldura mijlocului de zi spre Otavalo. Progresul se strange greu pentru ca aproape tot ce urcam ajungem sa coboram inutil, o buna parte din kilometrii fiind pe niste pante prohibitive pavate cu niste pietre mari si colturoase, din timpuri imemoriale. Pe mine ma enerveaza la culme pavatele astea si nu inteleg de ce ecuadorienii nu le inlocuiesc cu asfalt si de ce toti soferii se chinuie pe acolo.

Stim ca intre Otavalo si Lago Mojanda (cea mai optimista destinatie a noastra pentru astazi-dar in acelasi timp si cea mai dorita) se interpune o urcare de 17 km cu 1100 m diferenta de nivel, integral pe pavate. Acest detaliu, precum si faptul ca pedalam pe niste biciclete destul de incarcate va dubla dificultatea urcarii si cei 1100 m vor ajunge sa se simta precum 2000 m.

Asa ca o pauza prelungita se impune in Otavalo. Aici facem aprovizionare si mancam un pepene rosu, nu foarte reusit, dar macar benefic pentru hidratare. Desi Lonely Planet afirma ca Otavalo este un oras turistic, in realitate noi nu am vazut intr-o ora jumate cat ne-am invartit pe acolo niciun picior de turist. In schimb era mult mai intresant sa urmaresti fizionomiile si portul extrem de diferit al oamenilor care se perindau pe strazi. Copiii ieseau de la scoala, magazinele isi faceau aprovizionarea, comertul stradal era in floare- o mupltime de detalii care iti furau privirea.

Mini-oameni la 1.30 m si 80 de ani

Ne dezlipim intr-un final de Otavalo si pornim urcarea. Este trecut de ora 15 si speram ca pe masura ce trec kilometri si noi castigam in altitudine, caldura zilei sa se mai imblanzeasca. Ne prelingem pe sub copacii ce fac umbra pe marginea dreapta a drumului, privind printre zdruncinaturile generate de piatra cubica progresul nostru anemic, asa cum este el inregistrat pe ecranul ceasului fixat pe ghidon.

Pauza de racorire

Infamele pavate de Ecuador

Peisajul se schimba la fel de incet precum urcam si noi, trecand prelung printre ultimile case si ferme de vaci, apoi printr-o padure de foioase si tot asteptand momentul in care vom iesi in final in zona de paramo. Entuziasmul meu atinge cote minime pe la altitudinea de 3300 m, cand pur si simplu imi sare tandara pe drumul asta infect. Asa ca ma opresc de mai multe ori pana cand reusesc sa imi fac un aranajament ok cu muzica, castile bluetooth etc. Apoi incepe spalarea pe creier cu muzica aleasa de acasa si urcarea reincepe sa mearga bine. Iesim la lac odata cu ultimile gene de lumina si suntem luati in primire de vant. Un vant nebun care ne spulbera toate visele de gatit romantic pe malul lacului si ne forteaza sa ne refugiem in cort, amand pentru ziua urmatoare orice fel de planuri.