Lungul drum spre capatul lumii

”Două zile de călătorie îndepărtează omul de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin”. Thomas Mann

Intamplarea a facut ca din multitudinea de carti descarcate pe telefon inainte de a pleca, sa incep fix cu Muntele Vrajit al lui Thomas Mann. Iar fragmentul de mai sus este exact inceputul romanului. De ce am inceput cu el si nu cu altul, este un mister, avand in vedere ca ar fi a doua lectura a romanului, din prima neramanand cu prea multe…Dar am zis sa ii mai dau o sansa, acum in calatoria noastra lunga spre unul din capetele lumii, daca e sa ne raportam la universul nostru mic (din punct de vedere al spatiului), numit Europa.

Dupa ceva peripetii generate de plecarea intarziata a cursei de Paris si de o conexiune buclucasa a usii avionului cu cea de la cu terminal, bagam cateva sesiuni de 100m sprint prin aeroportul parizian si ne urcam in cursa de Bogota care se scurge cu ceva somn, trei filme si doua mese. Cursa intercontinentala ne aduce aproape fara intarziere in capitala Columbiei, dar din punctul acesta, pentru 3 luni de zile, timpul nu va mai conta prea mult. Poate cel mult in incercarea de a prinde vreo piata mai mare de joi sau duminica, prin micile orase prin care vom trece. 

Asteptarea zorilor e lunga, mai ales cand organismul nostru inca functioneaza dupa fusul orar al Europei, astfel incat ne petrecem prima noapte sud-americana bantuind fantomatic prin aeroport, cu cutiile dupa noi, incercand sa furam cateva ore se somn pe scaunele incomode, sau printre anunturile specifice oricarui aeroport mare. 

Ne bantuie ideea de a scurta lungul drum cu autocarul spre Pasto (ultimul oras mare inainte de granita cu Ecuadorul) si de a zbura pana acolo,dar pretul piperat al biletelor last minute transeaza rapid problema.

Astfel incat, cum se crapa de ziua luam un taxi cam scump pana la autogara. Aici constatam ca avem mult mai multe curse decat gasisem noi pe internet si o alegem pe cea de 10.30, care ar trebui sa ne dea ceva timp sa rezolvam aspecte administrative precum un SIM de Columbia, mancare etc.

Autocarul spre Pasto se umple usurel si desi nu arata tipla, inauntru este curat, pungi de gunoi, scaune reglabile, wifi, toaleta. Ca o nota generala, locurile publice prin care am tranzitat nu erau tipla, dar erau decent de curate, mai curate chiar decat ce gasim in Romania (valabil si pentru aeroport, cat si pentru autogari).

Atmosfera din autocar

19 ore sunt lungi si autocarul progreseaza incet pe Panamericana ce nu cred sa aiba vreo linie dreapta. Urcam si coboram mult, dar de asta iti dai seama doar din variatia altitudinii pe ceasul de la mana. Cinema-ul impus din autocar nu ajuta nici el, caci filmele sunt extrem de proaste, datorita curbelor este exclus sa stai cu ochii in vreo carte sau in telefon, asa ca singurele lucruri ramase sunt uitatul pe geam si dormitul. Ajutati de noaptea de 12 ore, recuperam destul de mult din somnul pierdut, astfel incat ora 7 ne gaseste destul de odihniti in autogara din Pasto, la inceputul propriu-zis al aventurii noastre.

Pauza pe Panamaericana

Privim cu groaza cum din cala autocarului sunt extrase tone de bagaje, saci umflati de rafie ce apar peste tot si in care ma intreb ce este, dar si genti mai mici sau mai mari, unele dintre ele fix de pe cutiile noastre. De altfel, cutia mea de carton, care a si stat deasupra, a incasat si cea mai mare terfeleala si arata ca dupa razboi. Fragezita de bagajele puse deasupra si de zdruncinaturile drumului de sub noi, nu pare prea in forma si prima intrebare e ce s-o fi busit inauntru.

In autogara din Pasto, pregatind tacticos masa de dimineata

Cu un amestec de teama si curiozitate ne apucam usor, usor sa punem bicicletele pe roti si constatam la final cu usurare si supriza, ca totusi dracul nu e asa de negru si cu exceptia Focusului care nu schimba cum trebuie si la care banuim un cablu strangulat, totul pare functional. Asa ca la ora 11 iesim pe poarta autogarii invartind pedala spre primul magazin de biciclete, pentru a rezolva problema schimbatorului si a ne putea asterne in final la drum.

Foto by Radu