O coborare cat o zi de post ~ Amintiri din munti

Dimineata incepe din nou sub semnul Salmonellei, fara prea multa pofta de mancare. Nivelul de energie e in schimb ceva mai sus ca ieri, in plus astazi vom avea parte de asfalt. E o urcare la care vom munci toata dimineata, de la 3000 de metri pana la 4300.

Un tuc-tuc la inaltime

Varfurile Cordilierei pe care am vazut-o ieri de la distanta, cand apar semete in fata noastra, cand sunt ascunse de muchii intermediare. In rest drumul serpuieste in prima parte a zile prin sate asa ca asistam la o plansa intreaga de activitati agricole.

In ultimul sat, la 3500 de metri, avem noroc si de o mancatorie deschisa si mancam la pranz o supa de gaina ce pare sa se impace chiar bine cu salmonella. O ora mai tarziu si ceva mai tarziu, gafaind din greu ne apropiem serpentina dupa serpentina de varful pasului. Cu ocazia asta notam ca pasurile de 4200-4300 de metri s-au banalizat de cand am intrat in Peru, iar cel pe care il urcam acum chiar pare considerabil mai simplu decat ultimele pasuri de off-road pe care le-am sarit in ultima vreme.

Asta totusi nu inseamna ca nu e de munca, dar Cordiliera Blanca ce se vede in distanta ne lasa cu gura cascata. Muntii astia arata pur si simplu incredibil si sunt foarte curios cum va fi saptamanile urmatoare cand vom croseta muntel dintr-o parte in alta.

Pe portiunea finala a urcarii

In pas ajutam un sofer de camion ramas fara frana, fisura e descoperita rapid si vitoplastul lipeste orice. Dar cu toate astea stau sa ma gandesc ca nu e de ici de colo sa ramai fara frane la un ditamai camionul pe astfel de serpentine. Iar camionul, un Volvo din anii 80 e destul de reprezentativ pentru parcul auto din America de Sud.

Din pas incepe in schimb cea mai incredibila coborare de care am avut parte pana acum. De la 4200 de metri la 2500 de metri avem in fata o coborare lina de 45 de kilometri in care aproape ca nu trebuie sa strangem franele si putem sa lasam bicicletele sa curga. E genul de coborare care ne lasa masca, cu o vale incredibil de adanca pe stanga si cu o banda si jumatate de asfalt incredibil ce intra in costa muntelui, fara parapet si cu multe momente de vertigo. Daca stau bine sa ma gandesc cred ca e unul din putinele drumuri pe care am fost pana acum in care am avut rau de inaltime, iar asta spune destul de multe.

Pe coborare ne intalnim si cu Arnaud, primul ciclist intalnit dupa multa vreme. In mod suprinzator desi ne intalnim din sensuri opuse si el vine tot din nord asa ca avem ocazia sa ne plangem de vremea si de mancarea din Ecuador. Ne facem reciproc poze, stam de vorba mai bine de o ora si profitam de o mica enclava europeana din mijocul Anzilor. Astfel de momente sunt cumva extrem de placute, mai ales atunci cand dai de oameni cu care esti pe aceasi lungime de unda. Iar socializarea asta e complet diferita de socializarea pe care o ai cu localnicii, si e interesanta dar de multe ori repetitiva, de genul de unde vii, cati kilometri sunt pana acolo si tot asa. Acum vorbim cumva despre moduri diferite de a trai si a experimenta calatoria, de la bagaje pana la interactiunea cu oamenii pana la fotografie. Iar uitandu-ma peste pozele si peste blogul pe care il tine imi dau seama ca sunt atatea povesti, cadre si interactiuni diferite cati calatori sunt.

El este Arnaud

Astazi e si prima seara in care ne prinde noaptea pe drum. De fapt nu doar noaptea ci si un control anti-droguri ce ne sileste in mod politicos sa ne desfacem aproape toate bagajele. Locul de cort il gasim la frontala, intr-un lan de lucerna cu ultima geana de lumina la orizont. Binenteles ca desi paream sa fim izolati, la o ora dupa ce ne intindem catrafusele apare si localnicul cu parcela sa ne verifice, si la fel ca de fiecare data pana acum se linisteste cand vede bicicletele si ne ureaza odihna placuta. Maine urmeaza o coborare pana in strafundurile muntilor la 1200 de metri si sper din toata inima sa mai dispara salmonela si sa avem mai multa pofta de mancare.