Greu e doar pana iesi din casa (Postavaru Morning Glory si placerea datului la vale)

A doua oara luna asta in Postavaru. De data asta nu am mai urcat cu gandul la experienta rasaritului in sine, ci pastrand in prim-plan doar miscarea si datul la vale. Asa ca impreuna cu Suzi ne planificam o plecare intarziata fata de Radu si Dani care au pornit cu gandul sa prinda inceputul de zi pe varf. 

In Schei e liniste si pedalele se invart rotund pe drumul pe care il cunosc deja atat de bine. Drumul vechi este pavat cu frunze si pietrisul se iteste timid de sub ele pe o trasa lunga, dar lata cam de o palma.  Palavragim tot drumul, iesim in Poiana Mica, urcam la cariera, oprim la izvor. Faptul ca am fost plecati toata vara ajuta la faptul ca entuziasmul nostru pentru potecile de acasa nu a ostenit, asa cum s-a intamplat in alti ani si acum toate locurile ni-s dragi. Ma asez cuminte in urma lui Suzi pentru bucata rapida ce ne va scoate in partia Bradul. Negrul noptii devine mai spalacit si locurile incep sa capete contrast.  Din pacate odata ce intersectam Drumul Rosu palavrageala noastra vesela se incheie. Urcarea in Postavaru e genul acela de urcare pe care nu ai cum sa mergi in zona de confort. Sunt bucati clare unde e de tras, unde suferi ca sa ramai pe bicicleta. Si acolo unde nu suferi, te odihnesti si iti aduni puterile pentru urmatorul gat. Asa ca pedalam amandoua in tacere. Cand trec de intermediara e deja lumina bine si termometrul arata ca si in zilele anterioare o valoare incurajatoare de 11 grade. La ora 7.30. Sa te tot dai pe bicicleta in conditiile astea!

Ajungem nesperat de bine in Poiana Ruia, semn clar ca varianta aleasa si anume aceea de a urca pe drumul vechi e cea castigatoare cand vine vorba de economisit minute.

Nu e nevoie sa parlamentam prea mult pentru a ne decide sa ne continuam urcarea spre cabana si de acolo spre statia superioara a telecabinei mici, cat sa facem jonctiunea cu baietii. Dani ne propune sa coboram pe Sulinar pentru a evita forestierul si desi toti 3 eram destul de sceptici la inceput, am aflat astfel ca poti cobori pe mtb fara probleme o partie rosie (desi daca e sa fim cinstiti, Sulinarul in partea lui superioara nu e chiar cea mai de speriat partie rosie). Crucurul ne intampina cu lumina aceea faina a inceputului de zi si pana la troita imi iese legat si frumos. Ma simt bine pe bicicleta si nu as vrea sa pierd senzatia asta nici in iarna ce vine. Probabil ca in acest sens cea mai utila ocupatie ar fi sa invat sa fac un track stand corect, un manual, un bunny hop etc, abilitati pentru care nu ai nevoie de mai mult de o bucata uscata de asfalt sau o parcare subterana. Mai greu e cu disciplina. In orice caz, desi in toamna asta am identificat mai multe surse ce au dus la ameliorarea calitatilor mele de coborator fricos, faptul ca stau din ce in ce mai mult clipsata ma ajuta enorm sa simt mai bine bicicleta sub mine si sa merg mai tare. Si in mod suprinzator si la bicicleta ca si la schi, viteza chiar ajuta.

Partea de jos din Crucur nu se mai leaga la fel de bine, insa mai rezolv un obstacol psihologic respectiv micul valcel-horn de pe coborarea Stechil-Saua Tampei si iata ca e prima oara cand o leg integral. Trei ani m-am oprit cu religiozitate, frica si respect deasupra lui. Au fost cateva momente cand mi-a venit sa incerc, dar instinctul de conservare a zis nu. Insa astazi a fost ziua aceea, cand simteam ca stau bine pe bicicleta, cand am stiut ce urmeaza si intr-o jumatate de secunda m-amdecis sa nu franez, constientizand ca nu e nimic mai greu fata de ce coborasem.deja pe Crucur. Nu am avut timp sa ma intreb ce se va intampla daca nu imi iese, sa ma intreb cat de tare o sa ma lovesc etc. M-am gandit doar ca oricum nu prea conteaza ca oricum vine iarna, si intr-o alta jumatate de secunda trecusem intrebandu-ma.de ce mi-a luat trei ani banalitatea asta. Cu un boost de moral cobor in Saua Tampei unde ne despartim de baieti, noi coborand spre Piata Unirii, iar ei spre Racadau. La ora 9.10 goneam spre casa, nu pentru ca as fi intarziat la job, ci pentru ca in oras era frig. Iar eu voiam sa pastrez cat mai mult in mine caldura placuta a muschilor munciti, caldura soarelui ce se juca printre trunchiurile negre de brad de pe muchia Crucurului si imaginea acestei toamne frumoase in care pare ca totul e posibil.

Date: aici 

Foto by Radu