miercuri, 9 iunie 2021

Florar de Brasov 2021

Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,
Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,
Prin mugurii aceştia ce crapă de iubire,
Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.
E lumea încă-ntreagă, nu sunt pierdute toate,
Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr,
Mai cred în nebunie şi în virginitate,
Mai cred în înviere şi-n florile de măr.
Mai cred că-n orice ziduri va fi şi o fereastră,
Mai cred că-n orice noapte va fi şi-un pic de zi,
Că, de atâta ură, curând ne vom iubi.
Mai cred în forţa noastră şi-n slăbiciunea noastră,
Mai cred în alb şi negru şi tot nu cred în gri,
Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră...!!!
Mai cred, Adrian Paunescu


Sau poate galben  pe verde. Cu alte cuvinte, triunghiul galben de pe Stejeris pe fondul verde al padurii de fag de pe Stejeris. Nu mi-am facut plinul de verde pe Via Transilvanica. Mai bine zis, padurile de langa Sighisoara abia mi-au deschis apetitul. Asa ca nu am cum sa rezist nici acasa. Pe langa Brasov nu sunt multe paduri de foioase. Coniferele domina, adaptate mai bine la microclimatul de aici. Stejerisul e cel mai la indemana. Asa ca acolo merg. Nu imi iese nimic in plus fata de ceea ce coboram anul trecut, dar padurea face bine.


Nu stiu de ce imi trece prin minte sa merg cu Radu si Iustin pe Bazine, caci stiam de dinainte ca o sa imi prind urechile. Fiecare tura cu Radu (bine, de fapt fiecare tura din Postavaru nu e decat o sursa regenerata de frustrare). Nu inteleg de ce insist.


Ok, m-am inscris alaturi de Radu si Claudia la primul concurs de alergare montana de cand m-am mutat in Brasov. Mai grav de atat este ca eu am avut ideea asta creata si i-am mobilizat si pe oameni. Macar e un vertical. Deci doar urci. 1000 m in 5 km. Ceva la care macar nu iti faci cvadricepsii franjuri alergand la vale. Acum, ar trebui sa ma si antrenez. Nu de alta, dar nu cred in teoria lui Radu conform caruia alergarea la deal e la fel ca MTB-ul. Am cateva ture in minte. Kermenul nu face parte din ele, dar ma atrage prea puternic o poza facuta de Claudia cu padurea de fag din partea de jos. Si pentru ca stiu ca verdele asta e atat de efemer,dau cu drag antrenamentul pe experienta. In fond, d-asta nu sunt un sportiv bun. Pentru ca sunt mai mult o persoana a experientei si mai putin una a disciplinei. 

Primii 5 km, pana intru pe urcarea dinspre Noua spre La Amvon merg binisor. Urcara aia insa, e ceva deosebit... 350 m in 1.5 km, pe o poteca croita drept in sus. Nu stiu cum sa mai urc, caci dupa vreo 200 m diferenta de nivel urcata cu mainile pe genunchi incepe sa ma doara spatele. Ma trag si imping de toti copaceii de pe margine, ma strecor printre arbusti, ma felicit ca am venit acum si nu peste 2 saptamani cand vegetatia va masca complet poteca. Muzica imi bubuie in urechi dar nu pot sa zic ca ma ajuta. Nu gasesc viteza a 5-a, dar imi zic ca mai bine sufar acum, decat la concurs.Ma rog, asta nu e un calcul corect, caci la concurs o sa sufar oricum, dar oricat...te minti frumos ca sa justifici chinul. Chiar si oamenii cu aere de sportivi amatori au un gram de masochism in ei. Urmaresc cu coada ochilor cum se schimba culorile padurii si cum coniferele isi fac loc, semn ca se apropie salvarea mea- intalnirea cu crucea galbena ce vine dinspre Crucurul Mare. Mai trist e ca in partea superioara,poteca e putin alergabila pentru nivelul meu, asa ca si coborarea merge greu. Bifez totusi prima alergare pe poteci din primavara asta.


Dupa un an de pauza gazduim primii ciclisti de pe Warm Showers, Guillaume si Cloe. Ii corupem la o drumetie si ni se alatura si Claudia, care de fapt a si propus destinatia. Si eu cuplez la ideea de a merge in Taga, caci eram curioasa in ce stadiu mai e adapostul din poiana, pentru o eventuala noapte linistita petrecuta acolo. Padurea de fag e oricum o atractie suficient de buna, mai buna ca brandusele din Saua Joaca sugerate de Radu ca alternativa. Totul merge bine pana pe Capul Barsei, cand Radu sugereaza sa schimbam poteca clasica cu una boschetareasca. Ma mir mereu cum le gaseste, dar pare sa aiba un talent al sau in directia asta.

La fel de enervant precum potecile invizibile e si frigul de dupa-amiaza pe care soarele generos nu reuseste sa il inmoaie. De fapt, singurul loc unde imi e frig sunt mainile, desi le-am tinut mereu in buzunar. Dar imi e asa de frig, inca mainile nici nu ma prea asculta si operatiuni simple precum legatul siretului devin dintr-o data ceva foarte complicat. Reusesc sa le incalzesc abia pe final, bagandu-le adanc in bluza, la nivelul axilei. Se strang 18 km de tropait prin paduri si pe pajisti verzi, strajuite mereu de muntii cei mari si inca albi.
Mic-dejun in stil oriental (adica mancat pe jos)

Chloe si Guillaume

Prin padurile Tagai

Crai cu cusma alba intarziata

Pe Capul Barsei, incercand sa ne adapostim de vant

Tot pe Capul Barsei, dar cu un zambet inghetat


Pe poteci noi,pe muchia La Teascuri


Fix verdele de mai in combinatie cu muntii inca albi m-au determinat sa dau o tura serioasa de antrenament de cursiera pe un MTB prin Piatra Craiului. Combinati asta "elvetiana" de peisaj nu dureaza mult. Maxim 2 saptamani, caci pe de-o parte zapada se topeste in mod accelerat, iar pe de alta parte, padurea isi schimba si ea culorile, verdele implinindu-se cu fiecare zi ce trece. Asa ca cedez. Prima parte o alergam alaturi de Suzi si Miruna. Apoi il intalnim pe Laurentiu si trecem in modul relaxat-aventuros, lungind tura spre Moeciu. Fara indoiala, oricat l-am boscorodit pe Radu pentru copacii cazuti din partea superioara a muntelui Secatura, culmea lunga ce leaga varful omonim de Bran/ Simon este cea mai spectaculoasa parte a turei , cu combinatia aceea ideala de copaci infloriti, munti cu zapada si mult verde. Aici e verde -mesteacan, dar are prea putin de-a face. Dulciurile mancate la Panner au reumplut bateriile pentru ultimul segment al turei-Valea cu Calea, si imi pun in minte sa merg cu Claudia pe aici cat de curand. Astazi castigam intrecerea cu intunericul.

Coborand spre Bran



Pentru astazi prognoza anunta o zi calma. Calma poate doar in globul de cristal, ca eu una m-am luptat stoic cu vantul pana in Bran, doar pentru ca imi doream cu orice pret sa il am din pupa la retur. Pana in Bran chiar ma tarasc cu 21-22 km/h, urc bine in Pasul Predelut si apoi ii dau goneta spre casa. Asa goneta ca am facut niste PR-uri pe bucata spre Vulcan si Codlea. Cand bate vantul, asta e mai tare ca orice trena...Numai sa bata din spate.


Cum m-am inscris impulsiv la Kilometru Vertical la Balea si cum pana atunci nu mai e asa de mult timp, ma simt cu musca pe caciula si imi dau seama ca trebuie sa mai si alerg. Ma rog, sa urc. Eu nu cred in filozofia lui Radu cum ca antrenamentul de la MTB o sa ma ajute la Balea.  Nu vreau decat sa nu ajung ultima, dar sincer, cred ca si pentru asta trebuie sa ma antrenez putin. Am in minte cateva ture de antrenament, similare ca profil (5 km si 1000 m), Piatra Mica fiind una din ele. Plec inca de acasa cu gandul sa urc direct din Poiana Zanoaga, asa cum am urcat in Decembrie, cu Claudia. Asa ca nu imi risipesc energia pe serpentinele spre Zanoaga, caci greul abia de acolo incepe. Opresc cronometrul dupa 1h03 pentru 950 m, un timp de care sunt multumita, sincera sa fiu. Cochetez cateva minute cu ideea de a continua spre Saua Crapaturii, dar tot invartindu-ma pe varf pentru cateva poze, ma ia vantul in primire si decid ca nu are sens sa insist cu crestulita ingusta si batuta de vant, caci nu am prea multe haine  la mine si daca apuc sa ma racesc, nu mai am niciun chef de alergat. Cobor inapoi in Zanoaga, alerg cu spor spre Curmatura si apoi cobor pe punct galben spre Prapastii. Muzica imi bubie in urechi, inserarea se apropie , iar eu nu aud decat melodiile care se scurg una dupa alta. Mai dau cate un pau din cand in cand prin zonele intunecoase, caci prea sunt singura si parca as vrea sa imi fac simtita prezenta. Alerg fara chin si prin Prapastii si revin cu ultima geana de lumina la masina.O  seara in care am facut un traseu ce altfel ar fi umplut o zi. Telefonul scapat pe asfaltul din fata blocului imi tine minte ocupata si uit sa ma mai gandesc la febra musculara ce ma asteapta dupa colt.

Totusi, mi-a mai ramas o restanta in Piatra Mica, pe care sper sa o bifez pana la concurs, cu Claudia: Valea Crapaturii- Piatra Mica- Zanoaga- Hora dintre Brazi, alt kilometru vertical.


Daca anul trecut pandemia si diverse probleme de sanatate mi-au pus in asteptare planurile de anduranta, ma gandesc sa mai fac o incercare anul asta.  Problema este ca primavara intarziata a insemnat in general ture scurte, nimic mai lung de 140 km, nimic solo. Clasica tura la Slatina nu s-a intamplat nici ea din cauza limitarii circulatiei pe timp de noapte sau a altor scuze. Sunt deci in criza de timp. Sa zicem ca mi-am facut un plan cu cateva ture progresiv mai lungi, cat sa imi dau seama daca are sau nu sens sa ma gandesc mai departe si aceasta e prima dintre ele. De fapt, planul initial nici macar nu era sa inchid bucla, ci doar sa fac DN1A- Comarnic si de acolo sa iau trenul.

Plecarea matinala pe care o planificasem e dejucata de un cablu de schimbator aproape rupt, asa ca in loc sa plec la 8, plec dupa 9. Asta nu cred ca o sa imi pice bine, caci va insemna probabil drumuri aglomerate si o fuga de posibilele ploi anuntate la pranz. Traversez orasul (caci e mai scurt comparativ cu centura), prind insa centura din Sacele. Asta a fost o idee proasta, caci asfaltul zgrumturos nu ma ajuta si e mai rentabil sa traversezi orasul. In Garcini e liniste. Trec de Bradet si de lacul de acumulare si incep sa urc, usor, spre Babaruna. Puterea si pulsul sunt la locul lor. M-as dezbraca si nu m-as dezbraca...Raman cu maneca lunga si incalzitoare caci padurea de foioase imi tine umbra. Asta a fost probabil cea mai faina bucata a turei. Fara sa trag, fara sa ma lenevesc, inconjurata de foarte mult verde, cu pajisti inca pline de papadii (in oras s-au trecut deja), fara trafic. Trec ca vantul prin pas, trec ca vantu si prin Cheia si de aici sunt in Terra incognita. Nu am mai fost niciodata pe DN1A pe bicicleta, habar nu am ce sate urmeaza. Stiu insa ca am suficienta mancare pana in Valeni, daca e nevoie. Ma opresc insa mai devreme, respectiv la o benzinarie aflata langa barajul de la Maneciu. Ma dezbrac, iau apa si intr-un moment de maxima inspiratie, niste M&M. Ma simt bine si ma pregatesc psihologic pentru lupta cu vantul. Imi cam cresc urechile pana in Valeni, dar traficul din ce in ce mai agresiv nu ma lasa sa imi pierd concentratia. Tirurile in combinatie cu vantul de fata sunt groaznice, mai ales cand depasesc din scurt si se baga repede inapoi pe banda, inchizandu-ti parca trasa. E greu sa ramai zen cu tot traficul din jur , si eu nu ma consider sensibila cand vine vorba de asta.

Prin Valeni trec ca gandul, caci e prea multa agitatie ca sa ma opresc. Astept cu interes sa fac dreapta pe drumurile de legatura spre Baicoi.

In Paulesti mai opresc la o benzinarie pentru apa, cola si ceva sarat si solid (paine cu cascaval).
Apoi merge bine pana in Floresti, sar pasarela pietonala de pe DN1 si sunt din nou pe drumuri linistite. Am trecut de 100 km, nu ma doare nimic, dar ma omoara caldura. 28 de grade arata termometrul, mult prea mult fata de temperaturile cu care sunt eu obisnuita. Simt ca ma preling fara spor prin toate satele dintre Floresti si Campina. Mananc, dar nu e de la asta. Beau apa si imi dau seama ca aici am gresit. Trebuia sa am mai mult izotonic. Pana la urma ma opresc undeva, la umbra, langa un card si deschid doza de Cola pe care am carat-o vreo 20 km in buzunar. Nu imi aduce niciun orgasm. Din contra, acidul aferent nu imi cade chiar bine, asa ca tai cola de pe lista pentru turele urmatoare. Sper sa gasesc alta solutie intermediara, ceva cu cofeina dar care sa nu fie totusi cafea. Nu de alta, dar nu am timp sa stau sa scot "puterea" din cola.

Ajung in Poiana Campina si de acum m-as putea opri linistita, daca se intampla ceva, caci am statii de cale ferata din 10 in 10 km. In Breaza parca se mai indulceste arsita, dar e bine cu adevarat abia cand ies pe DN1. Traficul e lejer,fara tiruri, banda lata, vant de spate, asfalt bun.

Comarnic ar trebui sa fie finalul turei, insa dupa ce consult mersul trenurilor constat ca as putea ajunge acasa, pe bicicleta, inaintea primului personal care trece pe aici. Asta cugetam pe un balansoar, la umbra. Totusi,si daca mai pedalez chiar si numai pana in Sinaia, tot e bine. Asa ca intru la un magazin, iau 2 banane si o sticla de apa si ma asez din nou la drum. Nu a fost un drum usor, caci au inceput sa ma doara una alta, dar am pedalat cu calm, mult sub puterea pe care o generam in prima 100 km, insa cumva, golita de ganduri,intrata cumva in ritm. M-a ajutat si faptul ca stiam ca odata ce ajung in Predeal, treaba e ca si rezolvata. Ajung acasa cam in acelasi timp in care as fi ajuns daca as fi luat trenul, cu un extra de kilometri si diferenta de nivel. Maine cu siguranta e zi de pauza.

Ce ar trebui ajustat:
  1. Un fuel bag mic (0.5 l) si usor, in care sa imi pun la indemana mancarea pentru urmatoarele 2 ore (mai ales daca e vorba de M&M,curmale, merisoare, haribo).
  2. Izotonic la mine, cat sa imi mai fac 2-3 bidoane + un tub mic, cat mai mic de sudocrem + pastile de sare
  3. Gasit inlocuitor pentru cola.
  4. 1-2 pastile de analgezic (paracetamol, panadol)
  5. Exercitii pentru tendonul lui Ahile +spate (desi spatele nu m-a deranjat deloc).
  6. Calculat mai bine carbohidratii si antrenament la capitolul alimentatie, pentru a ajunge la 40-50-60 g carbohidrati/ora.

Daca nu era Radu sa insiste sa dam o pedala pe ziua de azi, pe cuvant ca as fi stat cu picioarele in sus. Am picioarele absolut moarte si ma tarasc pana la Pietrele lui Solomon. Orice as face, nu imi conving nici muschii sa invarte pedala si nici heart rate-ul sa iasa din zona 1. Cobor  pe triunghi galben.


La 19 am programare la vaccin si cum zilele urmatoare nu se stie cum o sa ma simt, imi conving picioarele inca obosite sa iesim la o tura scurta de MTB. Pe Valea cu Apa urc integral, dar ma ajuta aderenta si nu muschii. Cobor pe Poteca lui Stratila dar nu imi iese integral din cauza unor busteni pe care nu stiu cum as putea sa ii abordez. Ma prezint la vaccin, regulamentar, in lycra.


Un alt triunghi galben, de data asta pe lung, cu intrare dinspre Poian Aviatorilor. Ma simt bine dupa vaccin, pulsul e la locul lui, picioarele si-au revenit si ele.


In tura cu Doru si Vio am avut pe bicicleta o sa de la Prolog, mult laudata de Radu. Chiar eu am insistat pe langa el sa mi-o dea pentru vreo 2 ture, caci aveam de multa vreme in minte sa testez si alte sei, pe principiul poate am trait in ignoranta atatia ani de zile pe Selle SMP.
Cum in tura de ieri de la Sfantu Gheorghe nu m-a convins, am zis sa ii mai dau o sansa si azi. Doar ca nici azi nu e o zi buna pentru pedalat. Ma dor toate de la genunchi, la tibie si la glezne. Nici saua nu ajuta deloc, caci acum ma doare si partea dorsala. Imi confim teroria de ieri conform careia mie imi trebuie sei moi si relativ inguste. Back to Selle.


In continuare ma simt faultata, dar soarele de afara ma convinge sa incerc sa dau o pedala. Caut ceva de 30 km, o alternativa la clasica de cimitir.


A tot plouat, insa am chef de o plimbare, asa ca luam umbrela colorata, adidasii noi cu talpa aderenta si mergem pe Tampa. Vine si Dani, asa ca avem cu cine sa schimbam o vorba prin jungla ce creste parca fara oprire. Tampa e sinonima cu infinite nuante de verde, iar ceata care se strecoara printre muchiile secundare ale Postavarului defineste parca si mai bine detaliile.


Jumate din acest 1 iunie l-am daruit parintilor nostri (re)deveniti pe jumatate copii si putine lucruri pot fi mai frumoase in viata ca a-ti strange puternic in brate parintii dupa un an si mai bine de temeri si griji nascute din caruselul de dorinte ce pendulau precum un montagne russe intre dorul de a petrece timp impreuna si instinctul de a-i proteja cu orice pret. #PutereaVaccinurilor

A doua jumatate din weekendul asta ploios de 1 iunie am pastrat-o pentru mine, caci nu e lucru mic sa strangi la aceeasi masa 2 oameni care trebuiau sa fie la mare, 2 in Cernei Mehedinti si unul in Germania. Sambata s-a implinit vorba aia cu se intalneste munte cu munte, d-apoi om cu om.

Pe langa toate astea, am avut cirese de mai mancate in iunie, maci si flori de camp. Si ploi, dar astea vin si trec precum momentele mai proaste din viata fiecaruia.
Important e ca dupa fiecare ploaie iese la un moment dat si soarele.

Cat despre tura de duminica, dupa baia de multime, pardon infuzia de socializare de la Bucuresti, revenimm la pedalatul in doi. Radu e in sfarsit deschis sa mai schimbam putin drumul de Carlogani, asa ca exploram valea urmatoare, mai de la nord. Descoperim astfel un drum la fel de bun, doar ca lipsit complet de trafic (pentru ca la ultimul sat- Dobrusa se termina si asfaltul) si mai interesant de atat, gasim niste sate suprinzator de aranjate pentru standardul din Oltenia profunda. Cu iarba tunsa pe marginea drumului, intre sate, cu flori la poarta, si mai ales, fara gunoaie. Nu cred ca pancardele cu mesage gen: nu aruncati gunoiul, platiti-va taxele si impozitele sunt raspunsul. Altceva trebuie sa se intample in satele astea...
Oricum, si portiunea fara asfalt este suprinzator de frumoasa (si scurta), cu un drum bun de macadam si campuri verzi pline de flori. Deja imi fac planuri ca la primavara sa ii invit pe pinguini la un weekend lejer de MTB in zona. Cam cand se coc ciresele. 
Obicei valcean, de a ridica o cruce de lemn, pictata sever, la parastasul de 6 saptamani. Concomitent, familia decedatului repara o fantana sau un put, pentru ca, folosindu-se de aceasta, intreaga comunitate sa-l pomeneasca si sa se roage pentru iertarea pacatelor celui mort