Gentelman’s Race fara domni si fara cursa

Aventura incepe inca de vineri seara de acasa, cand la ora 21.00 ma speteam din greu sa bag peste 7-8 bari in cauciucul fata al cursierei. Reusesc dupa ce ma transpir toata si pun pe lista ceva antrenament, pana pleaca Radu.

Sambata dimineata, “bunul” mers al turei continua cand ma urc la metrou pe la ultima usa in sensul de mers si sunt data jos la prima statie cu rugamintea politicoasa, de altfel, de a astepta urmatorul tren si de a ma urca pe la prima usa. Zis si facut. In cele 8 minute cat astept urmatorul metrou imi curat excesul de ulei de pe lant si ma plasez regulamentar la primul vagon.

In gara, trenul celor de la Softtrans e deja plin. Asta nu ar fi o problema, caci doar am rezervare, dar e plin si cu biciclete. In rastel stau asezate niste...scaune, iar 3 biciclete stau deja pe hol, fara a putea fi legate. Pe a mea o asez strategic langa o usa si o leg de o bara, chiar daca ghidonul incurca putin circulatia pe scari si imi voi lua ceva injuraturi de la cei care se plimba prin tren.  Ma asez confortabil, scot cartile si incep sa lucrez. Primul soc il am cand vine nasul si aflu ca mai nou se plateste bilet de bicicleta si la softtrans. Si nu e ieftin…15 lei de bicicleta. Ce e drept, totalul tot iese sub tariful CFR-ului pentru un tren de acelasi rang, iar confortul ramane incomparabil, plus prize functionale, plus wi-fi, plus rapiditate.

Din amorteala drumului ma trezesc abia pe la Predeal. Dupa ce am admirat eu impasibila vremea frumoasa din Valea Prahovei, cu valatuci de nori peste Bucegi, pe la Predeal ma trezesc sa ma uit pe prognoza si ma fac verde-albastra cand vad pentru astazi: “ploaie”. Ce e ciudat e ca prognoza e identica cu cea de ieri. Asa ca fac un refresh si astept cu rasuflarea taiata rezultatul: foreca se actualizeaza si afiseaza prognoza cunoscuta. Cer variabil si vant…Asta cu vantul nu suna bine si uitandu-ma pe geam observ cum se flutura toate steagurile cu patos. Pe un asa vant nu as pleaca de acasa, dar cum sunt deja pe drum, cale de intoarcere nu mai e. Plus ca doar vant, e mult mai bine decat vant si ploaie. Vantul o sa bata constant, de la vest, toata ziua, deci nici gand sa parcug traseul in sens invers sau sa fac cine stie ce smecherii, sa imi fac vantul aliat pentru mai mult timp.

In Brasov imi las bajagul la gara, mananc ce mai aveam prin frigider si ma astern la drum. Ajung repede in Harman, caci drumul e drept, fara probleme de orientare si fara semafoare. In Harman pornesc si GPS-ul si ma astern la drum spre Sfantul Gheorghe. Totul e fain. Drumul e liber, temperatura placuta, culorile sunt pline, vara e inca la inceput si verdele are putere. Asfaltul putea sa fie mai bun, dar avand in vedere ca nu sunt probleme cu traficul, merge si asa. In Bod lumea petrece la Nedeea de Sfantul Petru, barbatii au incins un fotbal pe terenul din centrul satului, meci cu tot dichisul, arbitru, echipamente in culori diferite etc.

Urc si apoi cobor spre Sfantu Gheorghe unde decid sa renunt la apendicele spre Sugas-Bai. Am testat deja 27 km vantul din lateral si ultimii 40 km, la intoarcere, cand il voi lua fix in fata, se anunta lungi si obositori. Vantul e suficient de agasant ca sa ma oboseasca chiar si atunci cand bate din lateral, si cum sunt inca la inceputul turei, senzatia de “o sa murim” (a se citi nu ma voi incadra in timp) ma bantuie. Trebuie spus ca dupa ce imi inchei tura, mai trebuie sa ajung si pana in creierii dealurilor de la Holbav, sa ma vad cu Radu care e plecat de joi, cu voluntarii de la FreeMiorita, in proiectul Lumina pentru Holbav.

Astfel ca fara pauza, fara nimic, imi continui drumul spre Reci. Nici nu aveam de ce sa ma opresc, aceasta e singura portiune de azi cand voi avea vant din spate, asa ca ar fi bine sa profit de ea, caci motive de odihna se vor tot ivi cand schimb iarasi directia de deplasare. In Reci e fain, lacul, padurea, un cioban care sta pe malul lacului cu bata langa el si citeste intr-o rana dintr-o carte, apoi drumul pustiu dinspre Borosneu Mare si Zagon. 

In Zagon fac pauza pe care mi-am tot promis-o. Ochesc un magazin din casa cuiva, bag cursiera in curte si ma duc sa imi fac aprovizionarea. Doamna e foarte amabila si cu apa in bidoane, croisant in stomac, niste batoane usor de mestecat in buzunarul de la tricou si niste visine culese direct din copac in mana, ma pun din nou la drum. Parcug intregul sat si apoi prind drumul spre Intorsura Buzaului, drum interzis traficului greu. Un panou mic, mititel, ma anunta ca drumul va fi dificil. Stiam de pe profilul turei ca in fata imi sta urcarea zilei, dar uitasem ca ea e si neasfaltata, astfel incat terminarea asfaltului ma gaseste total nepregatita. E cam ud pe jos, dar cursiera se descurca. In curand serpentinele devin din ce in ce mai stranse si tot pendulez intre cele mai de jos 2 viteze. Totusi imi place la nebunie. Linistea de aici, pustietatea, provocarea pantei si a terenului, alegerea trasei de pe care abordezi urmatoarea serpentina, scurtele momente de respiro, toate imi plac, chiar daca imi simt muschii coapselor cum muncesc. Din pacate finalul urcarii nu aduce nimic deosebit. Sunt tot in padure, nu am deschidere, asa ca nu imi ramane decat sa o dau la vale. 

Gata si cu off-road-ul

Oricum ar fi urcarea asta mi-a scazut rau media orara si de acum incolo nu cred ca voi recupera, pentru ca doar Barcani mai e intre mine si vantul din fata. In Intorsura Buzaului incepe lupta, dar pana in Teliu beneficiez de o urcare scurta si frumusica si apoi de o cobrare lunga. Pe coborare, acolo unde aveam vizibilitate, lasam bicicleta sa curga pe foaie mare si pinion mic si tot nu saream de 37-38 km/h. Lupta adevarata avea sa incepa dupa Teliu. De aici nici urma de deal, doar cultura de sfecla de zahar, porumb si grau gata de secerat pe stanga si pe dreapta. Ma bat eroic cu vantul pana in Brasov si la 18.30 ma las sa alunec pe peronul 1 al Garii din orasul de sub Tampa, cu 2 frigarui de pui in fata si o sticla de Fanta in mana. Clatite cu finetti mi-ar mai fi dorit sufletelul, dar nu am mai gasit. 20 de minute, mancare in stomac, zaharul din Fanta si umbra zidului isi fac efectul si imi revin. 

Imi recuperez bagajul de la gara, ma uit pe telefon cum ies din Brasov spre Rasnov si ma astern la drum spre Holbav, tot pe bicicleta. Ce e drept, pedalez in dorul lelii si doar lumina frumoasa de la ora 20.00 ma anima. Sunt deja pe urcarea spre Holbav, cu Vulcanul, Cristianul si Rasnovul la picioarele mele, cu Craiul si Bucegiul peste drum, ridicata in pedale si mangaiata de lumina galbena a apusului. In varf de deal intreb de primarie, oamenii ma indruma la vale, o gasesc pe Filofteea parcata in sat, imi las bicicleta si in colanti cu bazon, tricou de ciclism, pantofi cu spd-uri si cu geaca legata la brau, plec pe jos, spre tabara lui Iulian. Pentru asta trebuie sa traversez si tot satul, suportand privirile curioase ale oamenilor care probabil ca se intreaba de ce ma astern la drum asa tarziu, raspunzand la saluturile copiilor si la urarile de sanatate ale batranelor cu care imi intersectez pasii. Las asfaltul in urma si continui pe forestierul de pe vale, verificand mereu trackul de pe telefon. Dupa 2 km incep sa urc pe un drum de caruta, spre culmea ce parea din drum atat de departe. Pe drum, Radu imi mai trimite cateva informatii despre locul unde este tabara si mai intreb din cand in cand de Nea Dumitru, localncii indrumandu-ma cu bunavointa si mirandu-se ca umblu pe la ei pe dealuri singura la ceas de seara. Ii asigur ca nu mi-e urat singura, ca am lumina si ca ajung sigur pana cand se pune noaptea. Ceea ce se si intampla, de parca mi-as fi calculat ziua la minut. 

Duminica e zi de lenevit si de studiu pentru mine, cat timp baietii muncesc din greu, care pe unde, impartiti pe dealuri, aducand lumina. A si e zi de mancat cirese. Din acelea padurete, mici si aromate, direct din copac. Dupa ploaie au fost si mai bune, spalate si racorite, lasandu-ti urme violet pe maini si pe buze. Plecam tarziu spre masini, in jur de 19.00, luand la pas dealurile Holbavului si grabindu-ne incet spre casa.