Bikepacking prin Fagaras si Iezer

De la Radu citire:

Mai e putin peste o saptamana pana la intoarcerea in Kyrgystan si cu toate acestea in timp ce scriu jurnalul imi pare bine ca urmeaza o saptamana de munca in care o sa am timp sa ma odihnesc si sa ma recuperez dupa tura din weekend. Asta pentru ca intr-un stil de viata in care traiesti dupa ritmul weekend-urilor, chiar ai nevoie de 5 zile de recuperare dupa un weekend epic.

Dar sa incep inainte prin a explica ce inseamna bikepacking-ul, un termen care mi se pare destul de greu de tradus in romana, poate si din cauza ca nu e foarte clar definit. Practic se refera la ture pe teren accidentat, la mai multe zile si cu un bagaj minimalist, prin care poti sa ajungi in locuri in care nu ai putea sa ajungi cu o bicicleta incarcata de cicloturism. Practic in cazul nostru a insemnat una bucata bicicleta, sac de dormit, mancare pentru 2 zile si hainele de pe noi, iar planul era o tura in Fagaras si in Iezer.

Ture lungi cu bagaj usor prin locuri izolate

Acum trebuie spus de la bun inceput ca orice tura in care ajungi cu bicicleta in creasta Fagarasului implica si o cantitate considerabila de carry-bike asa ca am plecat de la inceput setati pe ideea ca vom avea parte de asa ceva. Dar atat timp cat coborarea merita si atat timp cat ajungi prin locuri salbatice, eu zic ca se merita, mai ales atunci cand ajungi sa faci trasee ce nu ar fi altfel accesibile. Cam asa sta treaba cu multe din traseele din sudul Fagarasului care ar fi criminale de facut la picior, cu drumuri forestiere lungi de zeci de kilometri.

Prima zi, urcusul pana in creasta.

Dar dupa scurta introducere sa revin la povestea turei, la care ne-am strans 4 nebuni usor masochisti dornici de aventura. Bine de fapt n-am fost decat 3, eu Dani si Doru, Mihaela venind mai mult silita de imprejurari si tare ma mir ca nu m-a bodoganit mai tare in timpul turei. Dupa plecarea matinala din Bucuresti si dupa echiparea sumara (avantajul e ca atunci cand mergi cu un bagaj minimalist nu ai mult de impachetat la el) incepem sa pedalam cu spor din Slatina spre Valea Rea si spre crestele inalte ale Fagarasului.

Ne asternem la drum si la povesti

Kilometri se scurg repede, e temperatura ideala pentru pedalat, noi stam de vorba iar timpul trece la fel de repede. Doar ca drumul se termina destul de brusc, iar noi suntem abia la 1100 de metri atunci cand trebuie sa luam bicicletele in spate pe Valea Bandei, vale ce urca spre Urlea-Dara.

Inca putin pana in capatul vaii

Creasta, hat departe

Urcusul incepe cum nu se poate mai bine, cu o rataceala pe o retea de forestiere de la o defrisare recenta ce par sa nu duca nicaieri, dar dupa ceva injuraturi printre dinti gasim poteca ciobaneasca si incepem sa urcam pe Valea Bandei.

Sunt curios ce gandeau ciobani de la stana cand ne-au vazut cu bicicletele in spate pe vale, in conditiile in care in urma cu o saptamana Edi a fost tot pe aici, tot cu bicicletele in spate. E doar o poteca ciobaneasca extrem de putin frecventata si ma intreb daca vor mai fi si altii care vor ajunge pe acolo dupa ce vor citi jurnalul acesta. Dar cred ca cel mai probabil nu.

Licoarea magica a lui Dani

Pe Valea Bandei

Testul pentru ProPark

Proba speciala. Traversat paraie cu bicla in spate

Valea e in schimb e extrem de spectaculoasa, cum numai vaile din Fagaras pot fi, iar bicicletele nu sunt chiar asa de greu de carat in spate dupa ce reusesti sa le asezi cum trebuie pe rucsac. De altfel sunt convins ca in combinatia biciclete + rucsac tot avem mai putin de 20 de kilograme in spate, cam atat cat are un rucsac normal de drumetie. Asa ca timpul trece repede si noi urcam cu spor printre paraiase si rododendroni infloriti pana sus in creasta.

Cu Dara in fundal

Push bike printre bujorei

Turul Frantei cu Modoveanul in fundal

E deja dupa-amiaza si noi mai avem o bucata de drum de mers pana in Curmatura Bratilei unde vrem sa dormim in seara asta. Pana pe Dara sunt portiuni in care mai mergem pe bicicleta, altele in care o mai caram in spate la deal, dar de pe Dara pana in Curmatura Zarnei vine o coborare frumoasa pe bicicleta care ne aminteste ca s-a meritat sa caram bicicleta pana aici. La Zarna nu zabovim prea mult, inserarea se apropie cu pasi repezi si noi mai avem 3 varfulete de sarit pana la Bratila.

Pe aici, chiar daca poteca e uneori destul de tehnica se poate merge destul de mult pe ea, chiar daca grija principala e sa nu lovesti cu pedalele marginile inalte si inierbate ale potecii. Lumina e in schimb geniala si noi avem parte de ora de aur pedaland la 2300 de metri prin Fagaras, cu un Crai si un Bucegi care se vad magistral in zare. La fel de frumoasa e si coborarea pana in Curmatura Bratilei unde Un vant rece ne sileste sa ne refugiem la adapost, la un mic festin format din sandwich-uri, alune si alte uscaturi. Imi lipsea o noapte petrecuta la inaltime, pe munte.

Single trail de Fagaras

Cu Craiul in fundal

Moment de respiro

Pe creste

Ora de aur

Noaptea suntem treziti de un mic uragan care face un zgomot infernal si nu putem decat sa speram ca pana dimineata vantul se va potoli, la 5 grade cu vant puternic nu ar fi deloc interesant pedalatul. Dar pana la urma se linisteste si vantul, sosesc si zorile si noi ne luam din nou bicicletele in spate pentru un mic urcus spre Berevoiescu.

Zgribulirea de dimineata

De pe Berevoiescu in schimb incepe una din cele mai faine coborari pe care le-am facut eu pana acum cu MTB-ul prin Romania (totusi trebuie spus ca nu am prea multe la activ), o coborare care concureaza cu brio cu coborarea din Saua Strunga pana in Moeciu din Bucegi si chiar o depaseste la capitolul priveliste.

In actiune

Mai facem si o pana

Cutezatorul si biscuitii

Trusa de scule

Intr-acolo, directie Pecineagu

Lasam Fagarasul in spate

Si eu si Mihaela incercam sa invatam ceva tehnica pe masura ce coboram, dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de ea, pana in momentul in care poteca se transforma in drum si drumul intr-o defrisatura pe drumul spre Tamas. Pana la urma alegem o varianta mai directa, extrem de rupta si extrem de plina de fragute care coboara spre Pecineagu, invatand cu ocazia asta ca forestierele din zonele in care au fost defrisari nu duc intr-un forestier mai mare, ci de multe ori in albia unui parau prin care s-au tras la un moment dat lemne…

Prima portie de fragute

Ajunsi pe malul lacului Pecineagu

Aventura.

De la Pecineagu avem de inconjurat jumatate de lac dupa care speram sa gasim poteca ciobaneasca care urca spre Curmatura Oticului. Usor de zis, greu de facut si dupa 2 ore pierdute iesim din padure undeva vizavi de Curmatura Oticului, iar de aici variantele incep sa se complice. Putem sa coboram pana in Podul Dambovicioarei, dar asta inseamna ca luni va trebui sa recuperam cumva masina din partea cealalta a muntelui. Cealalta varianta e sa urcam spre Varful Rosu, sa iesim in muchie si sa coboram inapoi spre Curmatura Oticului, dupa care sa nimerim de acolo poteca care coboara pe versantul opus de Coltii Cremenii. Am mai fost pe acolo acum 4 ani, intr-o expeditie la fel de epica care s-a lasat cu un bivuac intre doi colti si tin minte ca nu e nici greu de nimerit, nici dificila coborarea.

Zarim o sa care pare accesibila, luam bicicletele in spate si urcam din nou pana la 2200 de metri. Oboseala e la cote maxime, mancam si ultimele farame de mancare si speram ca in 2-3 ore sa fim inapoi la masina, dar dupa o prima bucata pe bicicleta trebuie sa ne luptam cu bicicleta prin jnepeni si ritmul scade considerabil. Ceasul ticaie, ore de lumina nu sunt prea multe si noi inca suntem in mijlocul pustietatii fara nici un fel de semnal. Coborarea din Curmatura Oticului merge la fel de prost, drumul si poteca s-a deteriorat considerabil fata de acum 4 ani, dar pana la urma nimerim stana de la care stiam eu ca incepe drumul ciobanesc de coborare.

Pierduti

Inca putin pana in creasta

Sub Varful Rosu

Tot la vale

E incredibil cat de mult pot schimba 4 ani fata locului, stana e parasita, iar acum poteca care coboara pana la ea a fost aproape inghitita de lastaris si de iarba inalta de un metru si jumatate. Poteca pe care ma asteptam sa o gasesc nu se mai zareste, asa ca pornim inainte din amintiri pe un tapsan de langa stana pana gasim un inceput de poteca care se termina la fel de brusc precum a inceput. Sunt convins ca pe aici a fost poteca si ca la un moment dat ajunge in drum, dar e imposibil sa o nimerim acum asa ca ne hotaram sa coboram direct pe firul unei vai prin iarba si urzici cu bicicletele pe langa noi.

Toate bune si frumoase pana cand descoperim ca valea devine din ce in ce mai accidentata si ca drumul mult dorit nu se zareste in apropiere. Plec in explorare pret de 15 minute, descopar ca nu e chip de mers inainte daca nu vrem sa petrecem toata noaptea strecurand bicicletele printre bolovani si printre copaci asa ca ma intorc inapoi la grup cu moralul la pamant. E incredibil de frustrant sa stii ca memoria si timpul te inseala si ca ai luat o hotarare gresita, si totusi sunt extrem de sigur ca pe aici pe undeva am coborat acum 4 ani. Sunt de parare ca atunci cand timpul e scurt uneori o decizie luata gresit e mai buna decat lipsa unei decizii, dar de data aceasta nu s-a nimerit, asa ca odata cu ultimele gene de lumina cea mai buna varianta e sa ne intoarcem inapoi la stana si sa ramanem acolo peste noapte.

Impinsul bicicletei la deal pe valea cu urzici cred ca a fost cel mai obositor moment pentru mine de anul acesta, pot spune ca nu s-a comparat cu nici un moment din timpul Propark-ului, poate si pentru ca stiam ca suntem aici in parte din cauza mea. Bine cred ca toti eram la fel de obositi, iar gandul ca mai avem 3 firimituri de mancare si ca maine dimineata nu stim cum sa iesim de aici nu ajuta deloc. In plus semnalul era inexistent asa ca la toate se mai adauga si grija pe care si-o faceau persoanele dragi de acasa. Aici eu si Mike suntem cei mai castigati, pe principiul ca nu strica Cel de Sus doua case…

Noaptea la stana a fost suprinzator de linistita si calda, Dani a adormit instant in vreme ce noi ne-am mai invartit de o parte pe alta pana cand ne-a cuprins somnul. Urzicaturile de peste zi au revenit in cazul meu cu o furie nemaintalnita pana acum cand am intrat in sacul de dormit, iar matele chiortaind clar ar fi vrut ceva de mancare dupa 15 ore de efort. Si cu asta am marcat inca o premiera, prima noapte neplanificata petrecuta pe munte si primul weekend prelungit in mod neasteptat.

Evadarea din pustietate.

Dimineata ne gaseste relativ odihniti, la fel de infometati si cu un plan de a continua pana spre muntele Papau cu speranta de a gasi o varianta mai comoda de a cobora de aici. Foamea e pacalita de o punga de praf de tortitzi de la Dani si pornim din nou la deal, gafaind sub greutatea bicicletelor.

Ultima dimineata

Spre muntele Papau

In curand dam de inca o zona bombardata de defrisari, ne alegem un forestier care se termina la fel ca in ziua de dinainte intr-o vale accidentata prin care curge apa, mai suferim putin cu bicicletele la vale, ne udam din nou bine de tot pana cand razbim in cele din urma la un forestier adevarat, nu inainte de a gasi din nou fragute din belsug. In schimb la cat de storsi de energie suntem, fragutele ne ajung fix pe o jumatate de masea si ma intreb cate trebuie sa manance un urs pentru a justifica macar energia consumata pentru a le culege. Dar macar de aici suntem salvati, si in 2 ore suntem inapoi la masina si la civilizatie.

Privind in spate nu prea stiu ce sa zic despre weekend. Am ajuns pe de o parte prin locuri frumoase prin care nu am fi ajuns altfel, cum ar fi Valea Bandei si valea de sub Varful Rosu. Am avut parte de una din cele mai faine coborari de bicicleta din Romania, am avut parte de momente extrem de frumoase atunci cand inserarea ne-a prins in Fagaras. Am avut in acelasi timp parte si de o aventura de calibrul celei de la Pro Park, de un bivuac neplanificat si de o ratacire cel putin epica, si de multi kilometri de carat bicicleta in spate. Probabil mai trebuie sa mai treaca putin timp pana la o noua tura de acelasi gen, si clar trebuie putin mai bine calculata (chiar daca atunci cand pleci in explorare e imposibil sa calculezi totul din google maps). Si in primul rand e nevoie de prieteni care sa fie dispusi sa plece in ture de genul acesta, frumoase, salbatice dar si putin masochiste. Iar legat de asta mi-e greu sa-mi imaginez o echipa cu care ne-am fi descurcat mai bine in situatia de care am avut parte.

Track-ul turei aici si un pic mai multe poze aici.