Noaptea a fost linistita si soarele ne descopera devreme, pe la 7.30.
Pe mine ma cheama natura si stiu deja ca apa bauta/ folosita pentru pastele si supa de aseara este sursa. Este a doua oara cand suntem nevoiti sa luam apa din paraie (prima a fost in Parcul National Cotopaxi) si in ambele dati stomacul nostru a protestat. Apa de baut a fost purificata cu pastile, dar apa pentru gatit a fost doar fiarta 3 minute si asta e cea mai posibila cauza. Ne propunem ca de acum inainte sa caram apa suficienta pentru portiunile mai lungi de o zi lipsite de sate, sau sa purificam totul cu pastile. In chimie we trust! De data asta Radu pare in regula, dar aceasta stare de fapt nu va dura prea mult (in Cotopaxi a fost atat de lovit, incat abia am reusit sa coboram de acolo).
Coboram destul de repede in Mollebamba, care pare destul de pustie, asa ca ne continuam coborarea spre urmatorul sat-Mollepata. Aici e ceva animatie si incerc sa compun un mic dejun din oferta trasa la indigo a celor 2-3 magazine din piata. Iese ceva brunch cu ton si salata de rosii cu ceapa, mancat in compania localnicilor care s-au strans in jurul nostru. Nu chiar ca la urs, oamenii iti dau suficient spatiu personal, interesul lor fiind sa faca conversatie. Radu e in mare verva si subiectele apar de unde nici nu te gandesti: Vatican (tuturor le spunem ca suntem din Italia, ca de Romania nu cred sa fi auzit prea multi), biciclete, incarcator solar, gunoiul din Peru etc.
Plecam dupa vreo ora jumate, caci intre timp am mai reparat o pana (a noua cred) la bicicleta mea.
 |
| Mollepata |
Drumul ne poarta in coborare pana la 2200 m in firul vaii, unde este si o intersectie de drumuri: drumul principal urca in serpentine largi, taiate in coasta muntelui arid, asa cum stiu cel mai bine peruanii sa isi construiasca drumurile. Identic arata si cel de pe care venim noi. Continuarea noasta se inscrie insa pe versantii unui canion arid si urmeaza sa ne urce la 3000 m pe un drum pe care nu a trecut nicio masina.
 |
| Aspectul drumurilor la peruani. In prima fotografie drumul nostru ce coboara in firul vaii, doar pentru a urca pe celalalt versant |
Cam pe la jumatatea urcarii, bacteria loveste din plin si imi e suficient sa vad din spate pozitia in care se opreste Radu sa se odihneasca, pentru a-mi da seama ca ne asteapta o urcare lunga. Din pacate suntem prinsi la inghesuiala de drumurile peruane, caci o coborare nu ne-ar duce nicaieri. Cea mai scurta cale raman cei 500 m diferenta de nivel pana in Conchucos, unde stiam ca sunt cateva hoteluri. Partea buna e ca avem timp, ora fiind abia 14.
Incet si cu multe pauze lungi razbim pana la intrarea in sat, unde Radu cedeaza si imi cere un antibiotic. Avem la noi un antibiotic cu spectru larg, ce stim din documentatie si informatiile din farmacii ca functioneaza bine pentru orice infectii bacteriene din Anzi. Ne luam o cazare fix in piata centrala si Radu cade rapus. Pe mine ma pune sa caut ce ar putea fi, insa sincer in afara de o enterocolita, declansata de o bacterie din apa, nu am alte idei. Partea interesanta este ca eu nu am aproape niciun fel de simptome si la fel a fost si in Cotopaxi. Niciunul nu avem probleme cu stomacul acasa. Singura diferenta intre noi e ca eu m-am vaccinat contra febrei tifoide si cum forma de enterocolita facuta de mine e mai mult o simpla dereglare a florei si tranzitului intestinal, ma face sa presupun ca e o Salmonella. Una din cele 250 de sub-specii, dar cu siguranta nu cea care produce febra tifoida, caci perioada de incubatie e prea scurta. Adorm greu, incercand sa ma incalzesc sub cele 3 paturi si sa nu il deranjez pe Radu care a adormit intre timp.
Date si track: aici
Foto by Radu
0 comments:
Trimiteți un comentariu