Valea Morarului

Data: 31-1 august 2003

Traseu: Bucuresti-Busteni-Valea Morarului-Vf Omu-Valea Cerbului-Busteni

Componenta echipei: Mike, Victor, Corina

31 iulie

Ei bine. Iata-ne asa putini si fara Florin (care a plecat la mare sa se bronzeze) ca plecam din nou pentru 2 zile minunate, spre acel frumos varf al Bucegilor-unicul Omu!

Victor venea dupa o zi intreaga de garda, eu si Corina nu dormisem aproape deloc in noaptea trecuta, asa ca trenul avea sa fie un confortabil pat. Lucru care din pacate s-a dovedit valabil doar pentru Victor care a reusit sa doarma toate cele 3 ore si jumatate de drum.

La ora 9:30 punct trenul a oprit in Busteni si eu am coborat cu inima indoita, gandindu-ma ca va urma o zi extrem de obositoare, cu cel putin 7 ore de urcus.

Victor e odihnit, dar flamand, asa ca facem popas la Caminul Alpin unde stam jumatate de ora. Cand in sfarsit plecam si de acolo, mi se pare ca deja sunt obosita. Drumul pana la Poiana Costilei nu a fost greu deloc si urmand marcajele TR am ajuns in 2 ore cu tot cu un popas pe care Victor l-a instituit in padure, ad-hoc sub motivul unei mici gustari.

A, am uitat! Pe drum ne-am intalnit, nu cu ursul ci cu ursii (doi pui de urs). Din fericire fara consecinte.

Cum Victor nu a fost intr-o pasa prea buna (mai bine pentru mine si pentru Corina), ne-am oprit iara in Poiana Costilei...Da, alt popas.

Stiti de ce imi era frica? Daca intre timp ii revine forta lui Victor si acolo unde noi o sa vrem sa facem popasuri el o sa ne zoreasca?

Si forta nu i-a revenit lui prea mult dar rezistenta si antrenamentul au biruit ziua noastra buna. Din Poiana Costilei, iata ca am pornit in pas vioi spre locul acela mic si insignifiant in care aveau sa se desparta cele 2 trasee. Undeva, pana in Poiana cu Urzici, se forma “brusc spre stanga” (asa scrie in cartea lui Emilian Cristea) o poteca nemarcata pe care...nu am gasit-o. In schimb ne-am invartit mult si bine prin niste brusturi neprimitori si cum tot nu gaseam poteca a zis Doamne- Doamne: "Ia sa ii murez eu putin pe fraierii astia trei"...Si asa a si facut, caci a inceput sa ploua iar noi ca niste amarati ne-am adapostit sub pelerina lui Florin-transformata pe loc intr-o prelata. Insa ploaia s-a oprit si probabil pentru ca am fost cuminti ceata s-a raspandit si s-au ivit grandioase in fata noastra cele patru Ace ale Morarului.

Dupa multe cautari ale drumului corect, am abandonat si Victor, plin de forta a hotarat sa o luam direct pe Valea Morarului-urcus care a dat sarea si piperul excursiei caci era vorba de o vale de 1 A, de alpinism, cu bolovani accesibili sau mai putin accesibili, unii mai mari decat mine chiar. Urcusul era destul de dificil si primejdios si au fost multe locuri in care mi-a fost frica...Si acum ma mai doare putin stomacul cand ma gandesc. In unele locuri foloseam chiar si genunchii, lucru care mi-a nenorocit genunchiul drept si am simtit prostia chiar pe pielea mea ziua urmatoare, la coborare. Au fost deasemenea si cateva locuri in care Victor m-a asigurat cu cordelina sau am urcat cu ajutorul ei.

In spate insa, de fiecare data cand ne intorceam ne clateam ochii cu o priveliste superba a Vaii Morarului si a orasului Busteni.

Pe la ora 19.00 dupa ce urcasem destul de incet, dar vizibil am vazut in sfarsit capatul vaii si ma gandeam..cool mai e putin, la 20 suntem la Omu.

Vai, cat ma inselasem.

Vremea se racorise, eram deja la altitudine. La fiecare popas te imbracai, cand plecai, te dezbracai.

Si Omu nu se apropia defel.

Totusi iesirea de pe Vale imi parea imposibila...Parca un nou munte, insurmontabil aparuse in fata mea. Cu greu mi-am invins frica si am trecut prin niste locuri foarte expuse, dar Corina a avut si mai multe probleme. Am stat sa ii astept pe iarba, pe Corina si pe Victor, vreo jumatate de ora cu cabana Omu in dreapta mea, atat de aproape, dar cu un frig teribil langa mine. M-am imbracat cu tot ce aveam dar fara rost. Incet incet se lasa noaptea si eu le auzeam vocile sporadic, in acelasi loc. In final iata-ne reuniti dupa ce Corina a trecut pasajul cu probleme, noi fetele cam fara vlaga, dar cu hotarare, Victor cu amandoua, pe poteca spre Omu ce parea super usoara. Ce sa mai, spuneam noi, inca jumatate de ora si gata...Dar de unde, am mai mers de 3 ori pe atat.

Si se facuse noapte, nici nu mai vedeam pe unde calcam. La o aruncatura de bat de Omu ne-am oprit putin caci nici eu, nici Corina nu mai puteam. Am stat putin jos, ferindu-ne de vant si am pornit un ultim si definitiv mars spre cabana, unde se vedea chiar si o luminita mica.

Am intrat in perimetrul statiei si ne-am intalnit nas in nas cu Petrica. Revederea a fost amicala dar toate sperantele noastre ca vom dormi bine s-au naruit caci cei de acolo nu ne puteau gazdui si ne-au indrumat spre cabana. Aici am gasit usa deschisa si am intrat direct in sala de mese, unde am  mancat la lanterna, ne-am schimbat si pe la 1.00 ne-am bagat in saci. Si asa la cat de obosita eram, un loc la orizontala, chiar si in sala de mese era mai mult decat suficient.

Noapte buna si sa dormim cat mai comod!

1 august

Vorbeam de comoditate...ma inselam amarnic. Confort aproape 0. In noaptea aceea am dormit foarte prost. Nu aveam unde sa ma intorc. Cred ca nici un ac nu mai incapea intre cei 3 saci de dormit inghesuiti pe cele 2 izoprene. De dimineata la 6.30 cand tocmai ne sculase Corina, asa consimtisem, a intrat in sfarsit si grijulia cabaniera care a inceput sa se ratoiasca la noi ca de ce am dormit in sala de mese, cum am intrat asa fara sa anuntam pe nimeni...Dar oare pe cine trebuia sa anuntam din moment ce toata lumea dormea?

Ne-am strans cu calm lucrurile, am bagat ceva in gura si cum ploaia care ne murase bine pe mine si pe Corina cand am iesit afara se oprise si fusese inlocuita de un vant crunt, cu pelerinele si cu glugile trase am inceput sa coboram pe Valea Cerbului, asa cum ne propusesem. Burnita insa si se lasase o ceata deasa care nu se imprastia deloc, ci din contra se indesea odata ce noi coboram. La un moment dat mersul ne-a fost intrerupt de talangile oilor si de aici a inceput o panda continua si un adevarat joc de-a v-ati ascunselea cu cainii ciobanesti. Eram tot timpul in garda...Dupa ceva stress si dupa ce am depasit zona buclucasa si s-a risipit si ceata am constatat ca o ironie a sortii ca dulaii erau pe 2 versanti mai la stanga.

Dar ce credeati ca am scapat de caini? Pe poteca trona la 500 m distanta o frumusete de caine ciobanesc. Solutia-destul de idioata-eu si Victor am ales sa parasim poteca si sa coboram de-a dreptul pe firul vaii. Cu aceasta “directa” am reusit sa imi rup pantalonii verzi, era sa cad in nas, trebuia sa coboram pe rand fiecare cate 10 m sa nu starnim grohotis la vale sau alte pietroaie etc.

Ajunsi jos insa, privelistea era super. De aici am inceput alergatura dupa trenul de ora 3. Imi era din ce in ce mai greu sa tin pasul cu ei iar ca sa fie tacamul complet la Caminul Alpin a inceput sa si ploua.