marți, 8 noiembrie 2005

In Bucegi, ca intre fete



TraseuBusteni-Jepii Mari-Canton Jepi-Babele-Vf. Omu-Valea Cerbului-Busteni


Excursia a inceput sub semnul dictonului: Cei 4 evanghelisti erau 3 : Luca si Matei. Din 4 amatori cati eram initial, unii n-au mai mers, altii s-au reprofilat si au ales alta destinatie pt week-end asa ca am mai ramas eu si Corina, care am plecat sambata cu personalul de 6.10 spre munte. 

Unde sa mergem, nu stiam nici noi.Urma sa ne facem planul in tren si sa ne orientam la fata locului.Stiam ca avea sa fie vreme frumoasa si nu aveam de gand ca week-endul acesta sa vegetam prin capitala.Dimineata incepe cu ceata.Personalul merge mocanit printr-o atmosfera bacoviana. Peste rauri, balti si terenuri golase aburii unei dimineti tomnatice se rasfirau molcom, apasand si sufocand parca atmosfera. Noi totusi nu ne lasam subjugate de peisajul de noiembrie si facem planuri: mergem in bucegi daca vedem ca e vreme frumoasa si nu cine stie ce zapda pe platou, daca nu, coboram in brasov si vedem : urcam pe Postavaru sau mergem in Crai la Curmatura.Evident ne-am hotarat la Sinaia. Si in " unanimitate " decidem sa urcam pe platou. 

In Busteni aglomeratie mare. Unii oameni dornici de un venit in plus cauta amatori de cazare. Dar majoritatea celor care coboara nu au gand de stat in Buteni. Se grabesc cu totii, curg in valuri pe strazile mici ale statiunii. Fiecare pe la cumparaturi. In fata magazinului Costila revezi fete cunoscute. Dupa " shoping " ne rasfiram. Unii spre Caminul Alpin, altii spre Cerb, altii spre Silva, fiecare insa tintind cat mai sus. O batranica se uita ciudat la noi, veseli, grabindu-ne sa calcam pe pamantul unei poteci, oricare ar fi ea, doar sa ne conduca cat mai sus.Cotim spre Telecabina unde era liniste si pace. Inca putin si intram in traseu. Spre Urlatoarea nu urca nimeni. Evident era inca devreme. In schimb pe Jepii Mari mai urcau 2 turisti. Ne alaturam si noi doua. E inca frig, padurea pare trista si pudica in golicunea sa. Calcam peste frunzele cazute, inca jilave sub racoarea diminetii. Inaintam repede caci nu ne atrage nimic. Dupa vreo ora ne oprim sa bem putina apa, intr-o zona din care se deschidea o panorama spre Busteni. Nici noi nu realizam cum poteca ne fuge sub picioare. Iata-ne ajunse deja in sectorul de lanturi si apoi sub canton. Au trecut mai putin de 3 h si suntem la peste 1900 m inaltime.Ne luam o binemeritata pauza, facem ceva de macare si ne bucuram de soarele care mangaia bland platoul. Un soare de toamna, duios, candid, molatic, care te facea sa iti deschizi bratele si sa-l lasi sa te umple de bucurie in interior. Desi initial nu ne propuseseram sa mergem prea departe, ci sa ramanem pe la Piatra Arsa sa ne bucuram de vremea frumoasa, parca ne reconsideram planurile, caci vremea asta e mai mult decat ne puteam dori si e pacat sa o irosim lancezind. 


Asa ca la 13.30 ne luam bagajul si tinand drept pe platou ajungem la Babele. Telecabina mergea la capacitate maxima, iar pe platou aglomeratie mare. Ocolim nebunia, si prindem banda galbena, caci intre timp ne-am gandit sa dam o raita pe la Omu. Pe jos, deja incepusera sa apara primele semene ale iernii. Iarba ramasese la Piatra Arsa, acum domenea pamantul inghetat si ceva zapada, ca un pufulet. Se racise considerabil asa ca ne oprim si ne imbracam, caci polarul 100 nu mai facea fata. Imi pun chiar si manusile si bendita si o luam din loc. 

Dupa un cot raman inmarmurita deoarece in fata se vede statia cu forma ei originala de Arca. Nu-mi vine sa cred. Nu eram decat la vreo 20 min de Babele si iata ca punctul terminus al zilei de azi ni se infatiseaza mai clar ca niciodata in fata ochilor. Pana acum n-am avut parte decat de ceata, ploaie, viscol, si stiam cam pe unde suntem, dar vedeam varful abia cand eram la cateva zeci de metri... Era ca un vis frumos, ca un dar divin pentru ziua mea...Cum sa nu ma bucur. Bocancii calcau greu pe zapada, Releul de pe Costila se profila monumental iar in dreapta se deschidea maiestuoasa Valea Cerbului si Morarul. Facem poze si plecam mai departe. Cerul pana acum de un albastru fara pata se umple de nori, semn ca trebuie sa ne grabim. Alegem varianta de iarna. Peisajul hibernal a cuprins definitiv inatimile. Am trecut de la zaharul vanilat, la vata pe bat, apoi la bezele si in fine la florile de gheata care aparusera pe stalpii indicatori. Da, nu-mi spuneti, ne era cam foame si ne gandeam de mult la conserva de mazare din rucsacul Corinei...Insa toate dorintele trupesti si vane ne-au trecut cand am dat piept cu vantul nebunatic de pe creasta. Eram la cateva sute de metri de statie si mergeam cu apusul dupa noi. O cromatica ireala ne insotea. Nuante de rosu, portocaliu, galben, mov, albastru, cenusiu se profilau pe retinele innebunite. Sa stai si sa te uiti cu gura cascata, sa nu vrei sa mai pleci de pe creasta pentru a nu pierde vre-un moment sau detaliu din pictura magica, desprinsa poate din Harry Potter, caci culorile se schimbau, se topeau unele in altele, formau nuante noi, pe care obiectivul aparatului foto nu le puteau prinde, ci doar inima noastra subjugata de maretia si spectacolul naturii. 

Ajungem pana la urma si la statie, cu ultimele reflexii cenusii. Sus, fotografiim, de ocazie sau nu, intrau la caldura. In bucatarie ne intampina acceasi caldura si ospitalitate pe care nu o pot uita. Ma simt acolo sus ca la tara. Soba duduie, o oala cu apa fierbinte e tot timpul gata pt ceai. Dam seara buna, ne lasam bagajul si merg sus, la etaj sa sun acasa, sa le spun ca s-au schimbat planurile si am ajuns la Omu. Pe scari ma intalnesc cu Domnul George, si ma bucur ca e dumnealui de serviciu. Barbos, amabil, tot timpul gata sa-ti intinda o cana de ceai cand intrii pe usa...Deja la bucatarie e aglomeratie mare, si asta nu era nimic, de abia de acum aveau sa vina oamenii. Noi fiindca aveam cort iesim afara si incercam sa-l ridicam. Zardanic efort. Dupa ce am gasit noi o zona ce parea relativ ferita de vant si am batatorit zapada cu o cazma, am intins cortul. Toate bune si frumoase pana sa-l ridicam. Caci am constatat ca sub cei 5 cm de zapada bine pregatita era gheata, sau oricum zapada inghetata. Iar cuiele mele de vara nu faceau nici 2 lei (vechi) acum. Pana si vantul ne descoperise ascunzatoarea si ne sufla supratenta pe care ne chinuiam sa o punem. Asa ca resemnate si cu gandul la cladura din bucatarie ne luam sandramaua si plecam in statie. Pe culoar cand strangeam cortul ne intalnim cu domnul George si ii povestim despre esecul nostru. Rezolvam imediat si cu cazarea. Ne mai gaseste 2 locuri la refugiul salvamont. Asa ca fiind instalate putem in sfarsit sa ne ocupam de nevoile noastre de " combustie interna ". Pe plita punem repede o cratita in care calim ceapa si sunculita adusa de Corina in rucsac. Doamne ce a carat fata asta cu ea ! Punem si mazarea si asteptam cuminti sa sa incalzeasca totul. Stropim totul cu o cana de vin fiert cu scortisoara si niste fursecuri cu care fac mai intai turul bucatariei. Daca e bucurie, macar sa o impartasim cu toti ceilalti. Efectivul se mareste din ce in ce, caci odata cu lasarea noptii noi si noi grupuri intra la statie. Iata-ne stransi acolo din atatea si atatea directii : unii au urcat pe Costila-Galbinele, altii pe Valea Alba ori prin Malesti, pe Cerb, pe Jepii Mici etc. Unii povestesc, altii mananca, altii se incazesc ori se odihnesc. Motanul ne da tarcoale cersind ceva de mancare-deh ca pisica, desi e satul si ghiftuit. Atmosfera de cabana draga. Totusi oricat de mult ne-ar place trebuie sa plecam sa-i mai lasam si pe ceilalti sa manance si sa se simta bine. Asa ca relativ devreme pentru obisnuintele noastre mergem sa ne aranjam culcusul. Decidem sa dormim in antreu, deoarece in camera era o caldura cumplita si un aer inchis, de te sufocai. 


Ziua urmatoare ne trezim devreme : la 6.30 ca sa vedem rasaritul . Nu-mi venea sa renunt la caldura sacului asa ca ii spun mormaind Corinei sa scoata ea prima nasul pe usa sa vada daca nu cmva e ceata (asa speram eu caci imi era teribil de somn desi noaptea dormisem, nici gand de petrecere etc). Sperantele mele de odihna prelungita se tulbura insa repede, caci Corina exclama : " Haide Mike, sa vezi ce e afara ". Asa ca sar din pat, pun repede geaca si manusile si scot nasul afara. Jos orasele sunt inca luminate :se vede Campina si Ploiestiul. Culorile nu sunt la fel de interesante. Sunt foarte intense dar totusi nu au farmecul si diversitatea celor de aseara. In schimb avem o perspectiva deosebita asupra Craiului si Fagarasului. 

Unica foto din RT (restul au ramas ascunse in album), made by Corina
Se contureaza f bine creasta nordica cu Varful La Om si deasemenea privirile noastre bat pana inspre Fagarasi, care linistit si masiv isi deschide pleoapele smnoroase spre cer, intr-o noua dimineata senina si frumoasa. Cu sufletele calde datorita maretiei naturii ne facem bagajele si mergem sa mancam. Constatam ca lumea s-a trezit in bucatrie de ceva timp, unii chiar mancau, iar altii se grabesc sa plece, sa inceapa cobrarea. Noi plecam abia pe la 9 alegand Valea Cerbului, care avea sa ne scoata cel mai repede in Busteni.Si nu am facut rau, deoarece pe Costila am numarat pana la 15 capre negre, dintre care 3 statea f aproape., probabil traversasera dimineata valea, dinspre Morar, caci urmele erau proaspete. Coborarea s- a desfasurat destul de mult pe zapada. Poteca era foarte bine conturata, dar zapada nu avea aceeasi consistenta. Pe alocuri urmele erau inghetate si alunecoase, ori acoperite cu un strat proaspat de zapada vanturat noaptea trecuta. Pe alte portiuni dadeai de zapada afanata si te duceai cu tot cu urma. Resimteam necesitatea daca nu a coltarilor macar a unui piolet. Noroc cu betele telescopice care si-au facut din plin datoria. 

Cand am ajuns in sfarsit in padure am rauflat usurate. De acum nu aveam decat sa ne grabim spre Poiana Costilei ca mai aveam ceva de mancare si ne propusesem sa nu ne intoarcem cu nimic acasa. Zis si facut. Acolo am facut o supa de rosii la primus si am desfacut o conserva de peste. Cand ne lafaiam la soare, asteptand sa fie gata masa soarele intra in nori, se lasa frigul imediat si dupa ce mancam repede o luam din loc spre Caminul Alpin. Ajungem neasteptat de repede jos, la Troita si plecam la gara sa luam trenul de 15.27 ca sa evitam aglomeratia din cel de cinci. 

Ajungem in Bucuresti seara si ne despartim la metrou. Pe drumul spre casa imi las gandurile sa alunece spre un alt week-end de jurnal si nu dau atentie intrebarii zeflemitoare a unui smecheras decartier care vroia sa stie daca a fost bine la munte ori privirilor superioare pe care o pereche mi le arunca in timp ce rontaiau seminte in fata unui bloc. Imi rasunau in cap doar versurile eminseciene : "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul ...Da...Asa suntem toti insa unii incearca sa smulga un strop din 'acea nemarginire' in care ne-nvartim uitand cu totul/cum ca lumea asta e o clipa suspendata". 

"Noapte, noapte-iar ma lasi
Singur pe carari pustii,
Parasit aceleiasi
Palide melancolii.

Stelele se sting acum
Roua picura pe flori
Spune-mi, incotro sa-ndrum
Pasii mei ratacitori."


St.O.Iosif-Cantec 


0 comments:

Trimiteți un comentariu