luni, 2 noiembrie 2009

Muntii Mehedinti la granita intre toamna si iarna



Intro:

Capodopera de pe Cerna
              
deTatiana Stepa si Andrei Paunescu

”Din miezul verii pana-n miezul iernii,
Din spic de ger si pana-n spic de grau,
E o capodopera pe malul Cernei,
E ambasada cerului pe-un rau.

Mai puneti frana permanentei goane,
Opriti-va din tot ce daramati,
Si mai veniti aici la Herculane
Sa fiti o saptamana imparati.

Slabiciuni umane dulce se rasfata,
Dor de Herculane, dor de viata.

Destul cu-atata jalnica deriva,
Destul cu-atata jaf si-atata stres,
Gustati din ionizarea negativa
In tainicul naturii inteles.

Pe aici pe undeva printr-o padure,
Cand simte osteneala si e greu,
Cautator al unor spatii pure
Aici coboara insusi Dumnezeu.

Lui Hercule i-a mai ramas fantoma,
Sa dea convalescentilor raspuns,
Si imparatul a plecat la Roma,
Dar numai in legenda a ajuns.

Cand sufletul e trist si oboseste,
Plecati la Herculane intr-o zi,
Sa supravietuiti dumnezeieste
Recastigand si dreptul de-a iubi.

Inca de la inceputul saptamanii se infiripase ideea unui weekend prelungit si cautand diverse locatii cu vreme acceptabila a intrat in carti si Herculane. Prognoza de pe meteoblue spunea frig dar precipitatii putine, asa ca in ciuda asteptarii infernale dintr-un Bucuresti sugrumat de masini, si a ploii ce cuprinsese autostrada joi seara , noi goneam manati de vise si imaginatie spre niste munti noi-Cernei-Mehedinti, pe care ne asteptam sa ii gasim gatiti parca pentru ultima reprezentatie a toamnei. Si nu ne-am inselat in aproximatii caci odata ajunsi in Herculane decretam ca nu am mai vazut o padure mai frumoasa.Era o betie de culori si perspectiva ma ducea cu gandul la citatele ce umplusera in scoala primara un caiet intreg de imagini frumoase.


Planul nostru era variat, cuprindea si ceva escalada, si trekking dar pana la urma cum astrele nu s-au asezat favorabil am gasit motive nesfarsite sa abandonam escalada: frig, frig, frig, o stanca rece si fara suflet, papuci parca scosi din congelator, trasee...hmm, sa zicem ca pe cele mai usoare de 6-/6 nu le-am gasit noi. In plus era atat de bine in caldura uscata a gecii de puf incat cu exceptia unor tentative razlete, trekkingul a avut castig de cauza.

Astfel vineri, am pornit lansati spre Varful Domogled...Planul nostru suna frumos, un circuit dupa descrierea din jurnalul lui Gigi Cepoiu, pentru ca evident harta cu Mehedinti nu am gasit asa ca nu am avut ce face decat sa strang vreo 50 de pagini de documentatie care sa tina loc de sursa de inspiratie, harta si descrieri.

Muntii acestia ar merita mai multa atentie mai ales ca se pot lega trasee foarte frumoase in circuit, si accesibile unui numar mare de turisti. Dar inceputurile potecilor, nesemnalizare, marcaje ce exista pe hartie si lipsesc definitiv din teren (sau n-au existat niciodata) sau si mai reprezentativ, marcaje ce se termina brusc dupa ce ai mers 2 ore pe un marcaj ce pare refacut-sunt lucruri ce dezarmeaza pe multi turisti care nu au chef de balaureala, desi locurile sunt absolut splendide.

Herculane mi-a dat impresia unei statiuni ramase in urma...timpul a inghetat la momentul '89 in multe locuri din Herculane, iar hotelurile parasite ar putea adaposti jumatate din cersetorii in Bucuresti. Un potential turistic imens ramane ingropat probabil intre hartii si nepasare.

Dar sa revenim la munti, acolo unde ne este pacea si linistea si regasirea, acolo unde potecile, padurile, stancile, au vazut oameni si oameni, moduri diferite de viata timp de mii de ani. Acolo unde iarba nu cunoaste masini, acolo unde frunzele inverzesc si cad in ritmul anotimpurilor; acolo unde singurul zgomot este pasul masurat.

Poteca spre Crucea Alba este un exemplu ca se poate face si un turism placut, ca muntii pot sa fie accesibili oricui le cauta frumusetile, si cu exceptia faptului ca trebuie sa stii unde incepe marcajul, nimic de reprosat, poteca larga si lina, cu panouri de informare turistica despre fauna si mai ales despre copacii si arbustii din zona, un foisor frumos bun de popas si panorama frumoasa caci stanca alba stralucea sub imbratisarile de foc ale foioaselor.

Pe poteca tematica spre Crucea Alba
Flacari rosii, galbene, se ridica peste tot si parca totul este tintuit locului doar de acordurile inchise ale Pinului negru de Banat, care ramane strajer al locului, ca o coloana de marmura neagra -rece si impasibila la focurile toamnei ce se ridica in jurul lui si prajolesc ochii. Este o poveste intreaga cu acest conifer, care sfideaza parca legea, cocotat pe stancarii , cand mic ca un bonsai, cand falnic, strajer al abisului ce se casca la picioarele lui.
Primele exemplare de pin negru de Banat, intalnite
Astfel cu ochii roata, nestiind ce sa admiram mai intai, urcam tarsaindu-ne picioarele cand si cand, ca atunci cand eram mici, prin frunzele cazute. Cu cat mergeam, ultimele acorduri ale verii se pierdeau, iar ceturile tomnatice ne ascundeau departarile.


Una dintre legendele Crucii Albe povesteste ca un tanar, pentru a-si arata dragostea fata de iubita lui a hotarat sa cucereasca muntele Domogled , ce se inalta impunator, asupra statiunii Baile-Herculane, vrajit de grandoarea si spectaculozitatea peisajelor, a pasit in gol si a imbratisat astfel, pentru totdeauna viata eterna.

Din pacate fara perspectiva, ne-a cam pierit si noua cheful de a urca spre varful Domogled si ne-am intors, dar daca progresam, ajungeam sa intalnim iarna la 1000 m.
Momentan nu am intalnit decat ceata
Dar sufletul nostru e cald si desi cu jumatate tanjeste dupa zapada de vis si dupa fasaitul schiurilor in pulverul perfect, totusi , ca si firea omului tanjeste dupa sfarsitul de vara, dupa aerul racoros de dimineata si soarele de peste zi, dupa ziua lunga si baia la izvor. Vom alerga tot timpul spre nou si vom pastra vesnic in inima ceea ce am pierdut.

Odata cu seara, Claudiu ne conduce spre locul de cort si intr-o livada de meri ne intindem garsonierele pe cateva petice de iarba. Suntem singuri, sub cerul albastru pe care cautam stelele ce prevestesc ziua buna de maine, iar pastele stropite cu vin dau drumul la povesti.

Sambata ne trezim cu vesti bune: deasupra noastra senin, un albastru de pictat ne face sa ne grabim caci drumul in fata ne e lung si doar partial cunoscut.

Traseu: Motel Dumbrava-Cheile Tasnei-Moara Dracilor-Poiana Bechet (BR)-Vf Pietrele Albe-Crovuri (pana in Crovul Mare) (fara marcaj)-km 18,8 (CR).

Harta nu aveam si ne bazam 100% pe descrierile lui Gigi Cepoiu,Andei Sturek. si Ginain si Alina si pe memoria lui Claudiu si a Cristinei...Si evident pe simtul nostru de orientare.

Incepem asadar sa urcam hotarati prin padure si mai repede decat se asteptau Claudiu si Cristina iesim la lumina. Lasam aproape definitiv in urma padurea odata cu intrarea in Chei si pastram cu noi doar pinii negri de Banat ce strajuiesc cetatea cheilor...ma sui pe unul din turnuri si privesc cum jos in vale focul mistuitor al toamnei a inghiti versanti intregi.

Urmam poteca, aici perfect marcata printre peretii cheilor si pe langa firul apei, urmand aceasta linie curgatoare, tolanindu-ne in micile poieni si visand la o noapte linistita de vara. La iesirea din chei prindem vechiul drum al granicerilor pe partea stanga a vaii (sensul orografic)/dreapta cum urcam (poteca marcata merge pe partea opusa) caci aici privelistile sunt mult mai frumoasa si dupa 15 min coboram la Moara Dracilor...Langa ea, o cascada impleteste tabloul unei existente acordate cu vibratiile padurii, cu schimbatul anotimpurilor, cu obiceiurile ancestrale. Imediat dupa moara incepe TA spre Balta Cerbului-traseu de studiat dar din ce am inteles cu marcaj destul de vechi si rar.

Desi nu stim cat drum mai avem in fata, totusi ne grabim incet caci nu vrem sa pierdem nimic.


Ne oprim si in Poiana Tesnei sa admiram o ciuperca deghizata in piatra si sa cautam marcajul ce urca pe versantul din stanga noastra.



Desi acesta exista, totusi indicatoare privind directia de mers nu sunt, asa ca daca mai ai parte si de ceata, ai ceva de cautat. Dupa un nou urcus, un canion si un hornulet ajungem la o dilema. Putem sa prindem de aici creasta spre stanga sau sa urmam marcajele ce continua prin padure, obligandu-ne sa descriem un arc de cerc sub creasta.

Banda rosie devine din ce in ce mai neintretinuta, mai veche, mai fantomatica. Iesim intr-o noua poiana cu stana unde ultimul marcaj arata ca un T...e clar T de la tontule, nu ai descoperit America, pana aici au mers toti, de aici descurca-te daca faci pe exploratorul...S-o fi terminat vopseaua sau cheful, nimeni nu stie...Gasim si copacul cu semnal connex si asta este...de acum balaurim.


Totusi daca veti urma marcajele de parc national (nu atat de dese ca un marcaj turistic) prezente parca mai mult pentru confirmare, si veti tine linia ascendenta a muchiei, dup 1h jumate, mai multe alarme false si un grup intreg de fete Morgana veti iesi in creasta la 20 de min de vf Pietre Albe (pe vf Costiugu)

Am ajuns sus cam murati caci desi afara era soare, toata zapada de pe copaci cadea pe noi si in incaltari si visam la creasta uscata. Locurile in principiu sunt aproape neumblate, multa padure si la soare stancarie uscata unde pasesc cu ochii in 7 caci nu sunt deloc curioasa dupa o vipera mai ales ca dupa frigul din zilele precedente mi-e sa nu le cheme soarele.

Ajunsi in creasta credeam ca am transat problema dar...exista in toate un mare dar, poteca ce incepe asa frumos disparea in lastaris si iata eram in dilema ce sa alegem (pe stanga e iarna caci soarele nu a batut deloc si nu a topit zapada) iar pe dreapta e toamna...Foarte interesant, in 10 m latime, schimbam 2 anotimpuri.




In ciuda preferintei noastre clare spre Toamna, Claudiu ne ghideaza spre Pietrele Albe via iarna, insa depasim cu stoicism portiunea stiind ca in fata ne asteapta doar stanca alba natural si nu pudrata cu nea. 


De pe varf se vad clar crovurile si aici apare si marcajul de creasta, dar tocmai acum il parasim coborand pe un picior pana in poienile Plostinoarelor.

Suntem acum pe ultimele randuri ale unui maret amfiteatru ce se intinde la picoarele noastre si strabatand crovurile, trecem rand pe rand prin lumi diferite, avem senzatia unei calatorii printr-un timp oprit, suntem cand prizonieri ai stancilor ce ne inconjoara circular, cand evadati prin bresa gasita, cand jucatori de fotbal pe imensul teren plat al Crovului Medved,cand statuie ramasa impietrita pe muchie, cu fata scaldata de soarele ce merge la culcare, trasand pe chipul obosit al muritorilor de rans, linii armonioase de zeitate greceasca.




As vrea sa ma opresc aici, sa ma lipesc cu fata de pamant, sa ma acopar cu patura calda a zapezii, sa ascult ultimele tanguiri ale pasarilor ce cheama soarele si primele fire de iarba ce razbat din pamant, sa miros viorelele si roua ghioceilor sa ma spele, sa fiu muntele, gazele si sa ma trezesc razand, copil cu parul balai, imbratisand lumina.

Planul initial era sa coboram prin Poiana Beletina dar cum era deja tarziu pornim la vale pe CR (pe Valea Timna/Tamna/Foeroaga dupa vorba localnicilor). Lumina ne mai insoteste o jumatate de ora cat sa strabatem crovurile si ne parasese odata ajunsi pe un promotoriu stancos deasupra primelor salase gasite.
Terenul de fotbal


Stateam pe o bancuta sapata parca in piatra, privind cerul sangeriu si ascultand harmalaia cainilor, iar apoi chemarea unei batrane ce isi aducea animalele acasa. In departare , in padur, o lumina sclipea vioi si neregulat...cineva facuse foc in noaptea calda si probabil pregatea masa. Un fuior subtire de fum se ridica spre cer, o marturie singulara a vietii efemere si totusi legata de pamantul drag, salase nelocuite iarna dar spre care oamenii cauta de primavara pana toamna, lupta si izbanda, intoarcerea si regasirea.

Urmam marcajul CR ce mai jos de primul izvor se intersecteaza cu TA ce vine din Poiana Beletina si intr-o ora ajungem la drum.

Am incheiat calatoria in garsoniera noastra, cu un pahar de vin si cloaca cu apa fierbine ne-a atras mai putin decat sacul de dormit.

...Sacul de dormit, un prieten in bratele caruia ma scufund de 2 ori pe saptamana, in mijlocul caruia caut caldura in noptile friguroase si visele spre noi ture, spre noi calatori, spre noi descoperiri, spre noi aventuri, povesti si dulci icoane de cautat in albumul amintirilor cand anii ne vor ingreuna picioarele dar sufletul insa ne va ramane tanar tanjind la aventurile tineretii.



Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu