Duatlon Cetatea Brasovului+2 vai in Bucegi

Astfel dupa ce la 2 mai la Triatlon, pinguinii au descoperit gustul concursurilor, acum se intrevede o participare numeroasa:

• Radu – tura lunga (5 km alergare, 2  ture bicicleta bicicleta, 5 km alergare)
• Em, Florin, Vali. Muha, Mike-tura scurta (5 km alergare, 1 tura  bicicleta, 5 km alergare)
• Claudia+Andrei-stafeta (alergare+bicicleta)
• Kya+Cerasela-stafeta (alergare+bicicleta)
• Alois+Gabi-stafeta (alergare+bicicleta)

Rezultate: aici

Pinguinii la final (noi am inchis pravalia)

Traseul imi starneste interesul atat proba de bicicleta care trebuia sa se desfasoare in jurul Tampei cat si proba de alergare, care promitea ceva diferenta de nivel pentru o cursa de oras si necesita probabil o abordare diferita fata de modul in care am alergat la maratoane (fiind mult mai scurta, deci mai intensa).

Running route 335112 - powered by Runmap 

Tura de alergare

Bike route 653609 - powered by Bikemap 

Tura de bicicleta
/div>

Tura de bike

Cum nici nu sunt brasoveanca, nici nu cunosc Brasovul si nici ture de bicicleta nu am facut prin Postavaru, nu imi puteam da seama de nimic din harta si pastram misterul pentru ziua concursului.

Partea veche a orasului vazuta din zona Start/Sosire

Avea sa fie in plus si prima mea tura cu bicicleta cea noua, primita cadou, si tare curioasa eram sa vad cum o sa ma simt cu ea.

Astfel pe la ora 9.00 dupa sedinta tehnica unde ni se explica tranzitiile, noi alergatorii ne pregatim de start. Ipodul imi face o bucurie si isi da obstescul sfarsit. Treaba grea sa alerg fara Ipod, dar nici nu am de unde sa fac rost de o sursa de muzica la purtator. Ma consolez cum ca sunt putini kilometrii si o sa ma iau, ba cu peisajul cel nou, ba cu oamenii care ma intrec sau pe care ma chinuiesc sa ii depasesc si odata ce lumea se pune pe numarat 10,9...3,2,1 uit si eu de muzica si las picioarele sa alerge la vale.

Start!

Nu prea stiu eu pe unde trecem, urmez sirul de oameni pe asfalt si apoi intram pe urcare. Aici e fain, un drum lat de pamant si pietris, frumoase imprejurimi mai are Brasovul, mi-as face si eu aici un traseu de antrenament. Scarile si treptele lor imi pun capac si trag cat pot de mine ca sa urc intr-un ritm bun. Apa fierbe in motoras si noroc cu balustrada de lemn de care ma ajut. Teama coborarii ma incearca, caci nu mai alergasem de multe luni si nu stiam daca genunchiului meu i-a prins sau nu bine tratamentul facut. In mod neasteptat insa nu am nici o problema la coborare si chiar in goana, in placerea de a alerga fara sa pun frana ii strig lui Alois in gluma sa dea drumul la picioare. Ne intoarcem deasupra punctului de start si ar fi frumos sa se termine aici, dar harta memorata cu ochii mintii imi reaminteste ca mai e un mic apendice ce nu l-am alergat inca. Si cam asa gandesc multi care constata cu deziluzie ca nu a venit inca timpul pentru proba de bicla. Deja pleaca primii baieti si il caut cu ochii pe Radu, singurul care ar fi putut avea perspective sa ajunga deja.

Pe linia dreapta o vad din spate pe Claudia si ma frec bine la ochi sa vad daca ea e. Totusi cele 2 codite impletite nu pot sa tradeze. Nu ma asteptam sa o gasesc pe traseul de alergare asa ca ori a plecat tare din start si pe aici i s-a taiat gazul, ori are probleme. Ramane a doua varianta. Incerc sa trag de ea sa alerge usurel caci banuiesc ca resurse mai are si oricum avea sa se odihneasca apoi, dar nu imi prea reuseste schema. Cu creirasul ocupat de problema incep in sfarsit sa cobor spre standuri. Aici gasca mare de pinguini. Le strig lui Gabi si Andrei sa se pregateasca de tranzitie caci Alois si Claudia sunt aproape (de fapt Alois era chiar in spatele meu si a schimbat foarte bine cu Gabi care a si plecat), ma echipez si eu si trec la impins bicicleta/carat bicicleta pe scari.

Nu stiu daca o sa ramana la fel de surazator si dupa proba de bike

Inceput proba de bicla

Proba de bicicleta incepe cu o urcare pronuntata pentru care era bine sa imi pregatesc corespunzator bicicleta dar din lipsa de experienta in ale concursurilor de bicla nu am facut-o (bine, nu stiu ce a fost in capul meu caci am vazut aceasta portiune inca dinainte de start dar nu m-a dus capul sa imi reglez bicla). Astfel dupa vorba “perfect planning prevents pathetic performance” ma resemnez si trec la push bike. Oricum cam asta faceau toti pe acolo.

Inceputul e cam balbait si se urca mult. Ma consolasem doar cu faptul ca nu pot sa fie prea multi kilometrii. Pana la urma locurile se mai imblanzesc si trec din nou in sa. Duc o portiune chiar decent pana cand reusesc sa ma impotmolesc intr-un pietroi si de acolo nu mai plec decat pe langa bicla. Cand vad ca ies la punctul de alimentare ma bucur sincer, nu neaparat pentru paharul de apa primit ci pentru faptul ca o sa coboram. De fapt intrebarea asta e pe buzele tuturor..."cand coboram?".

Acum, acum dragii mosului, doar ca in curand coborarea devine cam abrupta pentru tehnica mea precara si ma dau jos de pe bicicleta. La un moment dat ajung sa merg singura cuc pe poteca taiata si adancita de atatia biciclisti, prin frunzele uscate.

Coborare e departe de a fi monotona, e un traseu superb cu portiuni mai abrupte, cu portiuni cu stanci, cu poteca ingusta pe alocuri. Arbitrii de traseu ne avertizeaza la fiecare pasaj mai expus si ne recomanda sa ne dam jos de pe bicla. Ajung sa merg in spatele Roxanei si schimbam cateva vorbe despre traseu, spunandu-i ca ma bucur ca m-am inscris la proba scurta si nu am urmat sfatul lui Radu cu « more pain for the same money » si sa ma duc la proba lunga care m-ar fi depasit. Pentru moment cel putin, ca acum daca am bicla, recuperez eu si la capitolul asta. Am un scurt moment in care asa cum merg si stau de vorba uit ca e totusi un concurs si ritmul incepe sa scada. Imi aduc aminte de asta niste baieti care vin din spate si carora trebuie sa le facem loc deci ma apuc sa dau si eu acum mai cu spor la pedale. Parca si timpul trece mai repede acum la coborare si ajung pe nesimtite in parcare si inapoi in zona de tranzitie. Iarasi ma intalnesc cu pinguinii, imi las bicicleta si casca si plec in tura 2 de alergare.

Nu stiu de ce mi se pare ca acum merge mai usor, poate pentru ca stiu traseul, poate pentru ca e mult mai liber peste tot. Mie una imi vine mult mai natural si imi pare ca a efortul e mai mic...Si probabil tocmai asta era caci apoi pe timpi am vazut ca am scos un timp mult mai slab la tura 2 desi eu m-am simtit mult mai confortabil. Tura 2 de alergare nu are poveste. Mi-am facut cu constiinciozitate cei 5 km am ajuns la finish unde toti pinguinii ma asteptau, am predat cipul, m-am hidratat corespunzator si ne-am copt cu totii la soare asteptand sosirea urmatorilor pinguini, facand galerie sau poze.

Em (dr) si Catalin (centru) -cei mai rapizi dintre pinguinii de la Hobby Masculin

Vali,urmatorul venit

Sosesc fetele si Kya e prima

Dar nici Muha nu e departe

Alois, mandu nevoie mare de medalia primita

Medalia-detaliu (e chiar faina)

Unii dintre noi au plecat in misiune la magazin, la restaurant si in alte locuri din oras, altii am ramas fideli sticlelor de apa si peticelor de iarba pe care ne instalasem si faceam matanii pentru ceva nori pe cer. 

Sub un soare de vara

Era o zi de septembrie, dar era cald ca in luna lui cuptor. Ultimul ajunge Radu, mai rupt decat ma asteptam dupa proba lunga, deshidratat si tras la fata. Sta si bea ca un burete tot ce ii bagam sub nas, apoi asteptam sa se faca ora mesei.

Radu dupa proba de bike

Tot Radu dupa a doua tura de alergat

Radu la finish

Si Radu happy dupa ce isi revenise

Aveam rezevare la Sergiana si stomacurile noastre satule de mere cereau mancare adevarata. Ceea ce au si obtinut dupa festivitatea de premiere oficiala, ne-am facut si premierea noastra cu tot felul de mancaruri alese, cu vin bun si deserturi savuroase.

Duminica

Pinguinii au plecat spre casa, Radu cu Florin la catarat iar pe mine m-a adus in Bucegi pentru o tura pe vai.

Partea neplacuta a zilei a fost in mod cert sculatul dimineata mai ales ca vremea se schimbase radical de ieri pe azi si devenise tomnatica. Ceata era numitorul comun iar ploaia pandea in departare.

Am plecat cu Mihai, Cristina si Razvan spre Refugiul Costila. Cum era inca devreme si cum ziua nu se anuntase extraordinara nu mai e nimeni pe Plaiul Munticelu. Descifrez cu oamenii secretele potecii si numeroasele ei variante, trecem de izvor si dupa vreo 2 h in care ploaia s-a cam jucat cu nervii nostri iesim la refugiu. Aici nu prea stim ce sa facem, sa mergem mai departe pe Galbinele asa cum ne propusesem, sa facem cale intoarsa manati de ploaie si sa descoperim impreuna alte poteci secrete ai Bucegilor cu Cristea in mana.

La refugiu ii descopar la Catalin si Ioana si stam la povesti, despre traseele din zona, despre MPC, despre Delta. Intre timp se aseaza si un vant hotarat care pe langa faptul ca ne determina sa ne imbracam risipeste norii. Asa ca dupa incurajarile lui Catalin plecam spre Valea Galbinelelor.

De data asta nimeresc o poteca mai buna de acces din Valea Costilei spre Saua Coama cu Jnepeni (cand am fost cu Radu ne-am bagat prin niste bozii putin tentante) si iesim sus cu mai putin efort. Ma balbai putin pana prind poteca buna ce coboara in Valea Galbinelelor dar ajunsi in fir traseul este clar. Plus ca l-am si parcurs recent si recapitulasem saritorile.

Pornim pe varianta clasica sa ocolim primele 2 saritori pe potecuta incropita pe partea dreapta a vaii, dupa care la bifurcatia cu Valcelul Secundar escaladam un mic horn si pe o mica brana iesim inapoi in firul principal. Vad ca tuturor le place, vad asta pe fata lor, uneori transpirata de efort, alteori concentrata dar luminoasa si zambitoare. Ochii cauta sa dea la o parte valurile de ceata si sa scoata la iveala o lume noua, de piatra neslefuita de pasi, de colturi ori rotunjimi de conglomerat. Pentru scurt timp minunea chiar se intampla si aparatele foto nu se mai opresc.

Ne sta in fata saritoarea 3, pe care plec prima in cazul in care se dovedea necesar sa ii asigur pe oameni la urcare. Cum urc cu o echipa de batmani, curiozitatea ii mana sa incerce rand pe rand abordarea saritorii, dar spiritul de conservare se arata mai puternic si pana la urma punem hamurile si ii asigur cu coarda folosind pitonul cu inel batut la iesire (cel mai probabil pentru rapel).

Cand ajungem cu totii sus, recapitulam modul in care se pune hamul corect si vorbim putin despre coarda, dispozitivele de filare, modurile de filare (la ham, autoblocant) si despre regrupari. Asculta cu atentie dar eu stiu ca pana nu pun ei mana sa faca aceste lucruri nu se vor intipari in capsor. De aceea ma bucur cand aflu ca Mihai s-a hotarat sa urmeze un stagiu de initiere in escalada cu Marian Anghel si nu pot sa sper ca si Cristinei si lui Razvan iesirea le-a starnit interesul pentru explorarea acestor zone deosebite din Bucegi si Piatra Craiului si vor invata si ei intr-un mediu organizat cum sa isi gestioneze cat mai corect si mai sigur turele viitoare prin locuri care acum par innaccesibile (gen Hornul Coamei).

E frumos sa stai la povesti dar timpul ne mana din urma si cum inca nu avem un plan clar de urmat e bine sa ajungem cat mai repede la capatul Vaii.

Acum cu incalzirea facuta, ultima saritoare iese simplu si cat timp Critina si Razvan merg la Hotel Galbinele pentru a avea o privire mai de ansamblu asupra peretelui Galbinelelor si traseelor de acolo, printre care si Furcile despre care povestim putin din punct de vedere al primei ascensiuni a lui Nicole Baticu in1935, eu si Mihai stam sa analizam variantele.

Rand pe rand din cauza zilei scurte pica si Hornul Coamei si o eventuala iesire prin Scorusi in platou sau in Brana Mare a Costilei si mergem pe varianta scurta: Valea Coltilor. Asa ca avem de urcat in Strunga Coltilor. Incerc sa urc mai intai pe varianta clasica, pe horn, dar nu reusesc pentru ca totul era ud fleasca. Asa ca la propunerea lui Mihai ma angajez pe fetele innierbate din stanga si constat ca aici e chiar usor. Trebuie doar putin atentie. Caut cu ochii pitonul pentru o eventuala asigurare dar nu il gasesc. Oricum oamenii sunt pe urmele mele si se descurca bine. Este chiar placut aici, in strunga, feriti de vant, admiram cum Hornul Coamei se pravaleste aproape vertical. In plus este o alta lume parca...mult mai calduroasa, caci valea e scaldata de soare. Desi parca am mai pregeta aici, totusi stiu ca e mult de coborat si mai sunt la mijloc si niste rapeluri care nu stiu cat de usor or sa mearga, asa ca e timpul sa ii dam bice. In partea superioara, lipsita de dificultati mergem doar cu grija sa nu dam la vale pietre. Apoi usor, usor urmeaza niste pasi mai interesanti si incep sa ma intreb cand canionul se va ingusta si nu ne va mai permite sa fentam saritorile si va trebui sa trecem la rapel. Ceea ce imi place in spatele meu este ca lucram ca o adevarata echipa. Unul cauta drumul, restul ne ajutam intre noi, fiecare pe cel din spatele lui, avand grija sa coboram cu totii fara incidente.

Cum insa lucrurile sunt la inceput si trebuie sa avem grija la multe (unde punem pasul, ce priza alegem etc) viteza nu este punctul nostru forte si ea scade si mai mult atunci cand ajungem la rapel caci e nevoie de un scurt intro, de multa prudenta si rabdare, de incurajari pentru fiecare.

Din fericire toate locurile in care e nevoie de rapel sunt decent asigurate (cu exceptia ultimei saritori la care pitonul de sus nu este foarte tapan). Mai jos insa se gaseste unul bine batut si pana la el se poate cobora la liber cu putina atentie.

Cand valea incepe sa se deschide ma vad nevoita sa ii curm elanul lui Razvan care se misca foarte bine in postura de conducator al coborarii gasind in totdeauna variante usoare si sa il rog sa ma lase in fata ca sa am grija sa nu ratam Hornul Pamantos.

Nu trece mult de cand facem schimb de locuri in pluton si ajungem la intersectia cu Valea Malinului unde ne regupam.

Ma uit la ceas si stiu ca avem sanse sa ajungem pe lumina la masina asa ca ne mai relaxam, luam o pauza in padure, dam jos echipamentul si cotrobaim sa vedem ce mai avem prin rucsacuri...Eu una nu prea mai aveam nimic caci plecasem cu 2 alune si o ciocolata dar Cristina imparte cu darnicie mancare in stanga si in dreapta.

Coboram apoi pe Valcelul Poeinitei si in Poiana Costilei ne despartim dupa o zi plina. Eu cobor spre Valea Cerbului unde ma asteapta baietii cu masina, iar oamenii spre Caminul Alpin...

La coborarea care merge foarte repede, cam jumatate de ora, ma apuc sa imi tin creierasul ocupat si sa nu il las prada foamei si fac bilantul unui weekend plin cu concursuri, cu prieteni, cu reusite personale sau pur si simplu cu o stare de bine atunci cand daruiesti si imparti in jurul tau zambete.