miercuri, 6 octombrie 2010

MPC 2010



To describe the agony (and the joy-as spune eu, caci aceste 2 concepte se contopesc) of a marathon to someone who's never run it is like trying to explain color to someone who was born blind. “ -Jerome Drayton

MPC este ceva special pentru mine. Este concursul care mi-a schimbat optica in ceea ce priveste alergarea. Desi in 2009 nu am participat ca si concurent si nici nu am alergat, totusi a fost o experienta unica, inca vie in mintea mea, a fost prima experienta a unei intreceri cu ceilalti, in natura, dar a fost mai ales o intrecere cu mine insami.
M-am intors entuziasmata, am scris cu drag si i-am inspirat si pe altii sa mearga, demonstrandu-le ca trebuie doar sa incerce si vor constata ca limitele lor ii vor duce mai departe decat au sperat.

Mi-am propus atunci, la sfarsitul jurnalului sa incep sa alerg si desi de alergarea prin parc m-am plictisit destul de repede, totusi celelalte concursuri si scurtele ture de trail-running mi-au facut o reala placere. Am invatat multe despre mine in acest an, despre limitarile mele fizice si psihice,am avut impliniri dar si frustrari dar intotdeauna m-am dus sa alerg pentru placerea de a face miscare in natura, pentru acea placere sadica as putea sa spun, pe care o simti dupa 6-7 ore, cand ajungi terminat si corpul cere odihna.

Poate un cumul de toate acestea a adunat la start (si aduna de 5 ani), la inceput de octombrie, in Zarnesti, 450 de participanti.

Este editia cu numarul 5 si creste progresiv, ma intreb cat va mai trece pana cand din micul orasel vor lua startul 1000 de oameni, care sa se insire printre case, pana la fantana lui Botorog si apoi mai departe printre casele din Magura.
Este fara indoiala cel mai mediatizat concurs si in acelasi timp cu un traseu destul de tehnic si accidentat, cuvantul Piatra Craiului vrajindu-i pe multi.

Maratonul in cifre:
  • lungime: 41 km
  • diferenta de nivel pozitiva: + 2150m
  • diferenta de nivel negativa: - 2150m
  • 2 timpi limita: 
    • PC 4 La Table - 3h30min
    • PC 9 Plaiul Foii - 6h30min
  • 4 linii de sosire:
    • 3 intermediare: PC 2 Casa Folea, km 7,8; PC 5 Saua Funduri, km 15; PC 9 Plaiul Foii, km 24,3
    • 1 finala: Zarnesti Centru, km 41
  • 3 puncte realimentare: PC 4 La Table; PC 9 Plaiul Foii; PC 12 Coltul Chiliilor
De data asta si eu si Em ne aliniem in jurul orei 9 printre concurenti. Undeva mai in fata sunt Radu, Dani si Florin. Il tinem langa noi pe Cristi cu care comentam evenimentul. Este primul maraton pentru el si l-am luat special cu noi ca sa ne tina de urat si sa nu ajungem noi ultimii . Glumesc, cand au auzit prima data ca are de gand sa vina la MPC, prietenii i-au facut cadou o inscriere ca sa nu se mai poata razgandi... Em ii face instructajul si ii explica sa nu se teama, ganduri precum ce caut eu aici, cine naibii m-a pus sa imi scape prorumbelul ca vreau sa vin la MPC sunt firesti, dar scapi repede de ele cand incepe concursul.
Inainte de start
“"The miracle isn't that I finished. The miracle is that I had the courage to start."-John Bingham, running speaker and writer”(asa ar spune Cristi)
...si iata ca in fata se aude muzica si asteptam din clipa in clipa sa inceapa numaratoarea inversa, dar plutonul pleaca fara 3,2,1...
Primii plecati
Mai prin mijlocul plutonului
Baietii prind repede elan si de acum fiecare isi face cursa lui. Raman doar eu cu pasii mei si cu Ipodul plin de “muzica de cursa lunga”. Anul trecut pe o vreme asemanatoare, asezonata doar de putina ploaie, plecam cu Em in urma tuturor.
Astazi sunt parte din sutele de oameni insirati prin Zarnesti.
Odata ce scapam de asfalt si incepem drumul forestier spre Fantana lui Botorog lucrurile se mai aseaza, terenul se diversifica si incepe o usoara urcare.
Desi imi era frica sa nu fie aglomeratie, se intra leger pe poteca spre Magura pe care anul trecut urmaream 2 pelerine verde fosforescent. Era noroi si ceata printre garduri si nu vedeam nimic.
Acum merg impreuna cu plutonul si am ceva timp sa arunc o privire in stanga sau in dreapta spre casele aninate pe dealuri.
Ne insiram, ca un sarpe lung pe poteca ingusta, unde nu prea e loc de depasit. Realizez ca pot sa plec si mai din fata la anul, pentru ca e multa urcare pe care merg bine si e pacat sa stau sa astept cum tot plutonul face pas dupa pas. Aici toata lumea debordeaza de energie si in scurt timp iesim la Casa Folea. De aici socotesc ca mai e putin pana “La Table”, stiu traseul de weekendul trecut si ma bucur ca este alergabil aproape in totalitate. Pe coborarea spre Saua Joaca imi aduc aminte cum anul trecut ma deranja limba de la bocanc pe aici, cum drumul ma imbia la alergat prin panta lui domoala si noi ne taram picioarele printre cracile cazute. Cum trageam linie dupa 7 km si ma intrebam daca voi rezista de 5 ori pe atat. Acum alerg la vale, nu chiar asa de tare ca alti baieti care ma depasesc in coborare dar terenul se transforma repede sub talpa adidasilor. Pamant, iarba, pamant, padure, un podet, un noroi si punctul de alimentare. Aveam nevoie de el, simteam nevoia sa beau lichid si ritmul de pana acum nu m-a lasat sa scot apa din borseta.
Caut glucoza pe masa dar nu gasesc asa ca recurg la stocul propriu de batoane. Vroiam ceva glucoza sa o folosesc pe urcarea spre Funduri dar pana sa incep eu sa meditez la subiect lumea alearga si ma depaseste. Asa ca trebuie sa tin aproape...
Pe inceputul urcarii se merge in ritm sustinut, energie exista, nu au prea fost urcari importante pana acum si padurea se scurge imediat. Iesiti insa in marea de ierburi galbene si ofilite ritmul scade si dupa ce imi trag sufletul in coada unui pluton incep sa imi dau seama ca mergem incet; restul plutoanelor capata usor usor distanta sau noi pierdem in favoarea lor. Energia e refacuta asa ca nu mai e timp de stat aici, ma zbat putin si ma frustrez cu poteca ingusta ce nu ma lasa sa depasesc dar cu cate un zvacnet ajung in fata si abia acum incep sa urc. Apa din motor fierbe, noroc cu racoarea din jur, scot aburi si las o dara alba in aerul din spatele meu insa in fata mea este un sir de oameni distantati la care trebuie sa ajung si pana atunci nu am pace. Unii se mai opresc osteniti pe dreapta, altii imi fac loc, in spatele altora raman putin cat sa imi trag sufletul si apoi depasesc pentru a merge mai departe. Din ce in ce mai departe... Saua Funduri e depasita si urc in creasta. In fata sunt 2 baieti care merg bine, in spate nu e nimeni. Pe o parte a crestei e cazuta bruma serioasa, poate chiar cativa fulgi. E frig si frigul e bun caci te impulsioneaza sa urci. Mor de curiozitate sa stiu cat am facut pana aici. Mi-am propus dupa anul trecut 2 h jumate si as vrea sa stiu daca chiar am ajuns aici in 2 h jumate dar cum n-am ceas raman cu intrebarea pe buze.

Anul trecut aici se dadeau toti de ceasul mortii ca e multa piatra, stanca, asta nu e maraton etc. Acum in grupul in care sunt nu sta nimeni sa isi traga sufletul sau sa se dea de ceasul mortii ci toti incep coborarea cea lunga, pe lanturi, cabluri, coarda, printre grohotis si bolovani.
Imi e frica de ce o sa zica genunchiul pe coboarea asta dar cand vad ca pe altii ii macina deja crampele iar genunchiul nu zice nici pas prind aripi.
Mai am o mare ingrijoare legat de posibila coada de pe coarda fixa montata de salvamont dar acum sunt 2 corzi si nu stau mai mult de 2 minute. Mai mult cred ca dureaza pana cobor eu.
Si apoi printre jnepeni, printre radacini ude, incercand sa alerg cat pot de mult, alunecand uneori si mirandu-ma cum de nu patesc nimic.
Nu vreau sa ma gandesc cat mai e...stiu cat mai e pe indicatorul turistic...4 h pana in Plai dar eu ma intreb cat imi va lua mie sa ajung in Plaiul Foii.
Imi aduc aminte sporadic pasaje de anul trecut. Acum alergand distanta pare mult mai scurta, o vad in fata pe Silvia si incerc sa trag pana la ea dar simt cum se termina gazul. Nu prea mai am cu ce sa trag de mine si imi dau seama ca e momentul sa bag ceva energie. Ma opresc pret de 2 minute si sunt depasita rapid dar stiu ca nu era o solutie nici sa trag de mine la nesfarsit pentru ca pana una alta ajungeam sa ma consum ca bateria. Stiu ca miscarea asta inteligenta trebuia facuta mai demult, pe urcarea in Saua Funduri dar imi asum greseala si merg mai departe. As vrea sa trag mai tare pe terenul asta denivelat dar nu reusesc sa o fac atat cat as dori, totusi imi dau seama ca daca eu ma apropii... si cei din fata mea sunt obositi.
Ajung micul grup din urma chiar inainte de coborare dar pana in Spirlea ei pun deja 50 de m in fata mea si apoi nici ca ii mai ajung.
Plec spre Izvorul de sub refugiu in incercarea de a pierde cat mai putin timp pe coborare si numai la asta ma gandesc...goana cu timpul.Deja nu prea mai aud muzica din ureche ci doar gandurile..si un clopotel ce tot rasuna vesel.

Astept din clipa in clipa sa vad cine a avut ideea creata de a-si atasa un clopotel cu care sa isi faca partie, dar in mod surpinzator clopotelul vine de jos, zdranganit fericit de Vali. Cu el sunt Muha si Andrei care dau acum jos carnatii de Plescoi mancati, facand o supriza placuta prietenilor. Ceva mai mult de o vorba as vrea sa le spun pentru gestul facut dar ma alearga timpul in continuare...si ceilalti concurenti caci ma depaseste Corina si inca 2 baieti. Astept sa se termine odata coborarea, ma cam dor genunchii asa de o oboseala, ca dupa o tura lunga si vreau sa vina mai repede urcarea spre Diana. Imi doresc temuta urcare spre Diana ca sa imi trag sufletul.

Ajunsa la drumul forestier intalnesc o fata cunoscuta in persoana lui domnului Gelu Stoica, trec de bariera si imi doresc din suflet sa pot alerga mai repede. Totusi ceva, ca o frana nu ma lasa sa dau drumul la picioare, nu ma lasa sa imi duc respiratia la limita gafaitului. Nu stiu...poate oboseala, poate mintea care acum este principalul obstacol. Pe de-o parte ma gandesc ca de multe ori am urcat pe aici mai bine decat cobor acum, pe de alta parte imi aduc aminte cum anul trecut, eram infrigurati si uzi si mancam de zor un melc. In spatele nostru cativa baieti se straduiau sa ajunga in Plai in timpul limita.
Acum, sunt atat de departe de acel timp limita si totusi lupta cu timpul se reediteaza, si parca mai apriga. Ii spunem noi lupta cu timpul dar noi nu putem face nimic legat de asta, nu putem sa dam in urma decat ceasul de la mana, nu putem sa incetinim orele si minutele...Tot ce putem face e sa ne miscam noi, ma repede si mai bine...Si tot la mine insami ajung.

Se pare ca de aceeasi parere sunt si ceilalti concurenti caci dupa ce am luat de la punctul de alimentare din Plaiul Foii niste boabe de struguri si le mestecam mergand cam fara viata, primesc o incurajare prietenoasa sa ii dau drumul la alergat caci stau degeaba.
Cam pe acum, Radu ajunge la finish
Il urmeaza in curand si Dani, partenerul sau de la 7500
Ma concentrez din nou pe ipod si ii dau drumul cam fara chef pana la indicator.
Aici teoretic ar trebui sa debordez de viata, sa alerg pe poteca prin iarba mare pana in poiana, dar nu pot sa fac nimic din toate astea. Nimeni nu poate. Pun pariu ca toti din fata mea gandeau la fel dar toti merg resemnati.

Incepe urcusul pe care speram sa depasesc la greu dar imi intru greu in regim si ma apropii de pluton dupa ce trecem de jumatatea urcusului. Totusi nu pot sa nu remarc cu putin sadism ca aleanul tuturor a scazut. Urcusul ofera multe iluzii si luminisurile care se vad din loc in loc nasc iluzii. Am trecut si eu prin iluziile astea cand caram rucsacul plin de materiale de catarat spre Diana. Acum insa il cunosc si nu ma mai duce de nas. Stiu ca mai e ceva pana sus asa ca acum e loc sa trag. Depasesc la rand, concurent dupa concurent, nu am stare in spatele nimanui, mor de frica in ceea ce priveste coborarea pe care o sa pierd mult din ce am catigat pana acum si as dori sa pastrez clipa, sa urc pana in cer, pana la finish...

Ies in mica poienita si nu ma uit inapoi, iau in piept serpentinele drumului. Totusi in mod surpinzator nu ma ajunge nimeni ci recuperez eu handicap fata de o fata dinaintea mea. Tot alergand dupa cai verzi pe pereti ajung la finalul coborarii abrupte si apoi, sus-jos prin padure pe o protiune fun si usoara. Padina Sindrileriei, poiana, iarba, Schitul. Sunt depasita de un tip si fac apel la toata motivatia mea sa nu ma opresc din alergat. Sunt rupta, sunt obosita si stiu ca mai am cativa kilometri pana in Zarnesti.
Cer o gura de apa in punctul de alimentare si plec pe drum mai departe. Incerc sa ma tin scai de omul meu.
Cam acum ajung Florin si Em
Pe urcari recuperez, pe coborarile mai lungi ma ajunge. Cand intram pe poteca si e doar de coborat raman singura. Mai vad cateva siluete in fata dar par asa departe. Alerg cu frica timpului, cu frica urmaritorilor de orice natura ar fi ei.
Ajung imediat la intersectia cu valea crapaturii, sunt cat pe ce sa cad in nas din cauza unui ciot dar remediez in ultima clipa, ajung la drumul plat ce precede orasul Zarnesti si imi aduc aminte cum acum un an visam aici doar sa ma asez, chinuita fiind de niste dureri crunte. Si acum vreau sa stau jos dar nu ma chinuie decat neputinta mea ca nu pot sa dau mai mult acum pe final. Ies in asfalt si ajung din urma niste copii care ma incurajeaza. Vad un smiley face cu mesajul 1km. Mi se desface siretul dar socotesc ca ma descurc sa alerg un km asa. La un colt dau peste Radu care ma astepta, cu mega talanga de la Ciucas. Ii spun ca mai mult nu puteam sa fac in ziua asta si alerg fericita spre final. La incurajarile lui Radu si a celor intalniti pe drum cresc ritmul. Radu imi spune 500 m, 300 m, as vrea sa o las mai moale dar de vorba si incurajarile tuturor ajung sa gafai. Dupa colt pinguinii sunt la datorie si vin alai dupa mine, asa ca termin MPCul cu zambetul pe buze, obosita dar fericita.

Trag linie si atunci dupa cursa nu am nimic sa imi reprosez. Mai bine de atat nu pot inca sa merg.
Acum cand scriu RT-ul si ma uit peste timpi imi dau seama ca sunt multe lucuri care se pot ameliora si inceputul ar fi in furnizarea constanta si rationala a energiei la care sunt deficitara.

Dar povestea continua caci dupa ce imi trag sufletul plecam in intampinarea lui Cristi, Stam pe scara unui magazin, mancam parizer si ii incurajam pe toti cei care trec pe langa noi. Smulgem zambete acolo unde putem si traim cu sufletul fiecare finish , fiecare lupta a celor care trec pe langa noi. Intr-un final se da alarma. Soseste Cristi, asa ca facem trena pentru el pana la finish. De vorba noastra si tot trebuie sa alerge .


Alearga, Cristi, alearga
Urmeaza hidratare, picoteli, festivitatea de premiere si somn.

Incheiem o zi lunga dar incepem un an in care sa visam, sa schimbam ceva in modul nostru de a fi, sa incercam sa le facem pe toate si catarare, si treking si mtb si alergare, just for fun, dar mai ales pentru a duce povestea mai departe.

Pentru a putea participa si anul viitor la MPC si pentru a ajunge sa fim candva parte din mia de oameni ce va lua startul.


"In running, it doesn't matter whether you come in first, in the middle of the pack, or last. You can say, 'I have finished.' There is a lot of satisfaction in that."-Fred Lebow, New York City Marathon co-founder (se vede pe fata lor nu e asa?)

Ziua de duminica a fost dedicata unei scurte plimbari pe jumatate din Bucla 3 de la EcoMarathon.

A fost interesant sa descoperim superbele dealuri din zona Moeciu in haine de toamna.



Culorile calde alungau parca norii de ploaie de pe cerul plumburiu si in linistea pasilor decopeream ciuperci de toate soiurile, ultimile margarete, cativa ciulini stingheri. Linistea dealurilor nu era sparta decat de talangile vitelor si tihna locului o tulburam doar noi sarind gardurile.




Ajunsi la drum oamenii se uitau curiosi la noi, asa cum ieseam din padurea deasa. Ei nu banuiesc cate minuni ascund coastele din spatele padurii si nici noi nu am fi banuit daca nu ne apucam de trail-running.

Este un alt mod de a descoperi de a-ti extinde orizontul, de a gasi oricand prilej de miscare si de mici descoperiri naturale sau interioare.

Foto: Mama lui Radu, Radu si Andrei

Maratonul lui Radu: aici

4 comentarii:

  1. Am citit jurnalul de cand a aparut, dar azi l-am mai citit o data (ceva mai mult timp la munca). Cand te citesc pe tine sau pe Radu, mai ca-mi vine sa ies la alergat. Cel putin in cazul tau, e dovada clara ca motivatia si perseverenta sunt dovada succesului. Si mai e ceva, nu neaparat o reteta secreta, ci felul cum faci lucrurile pe care le faci: cu mult drag! Poza de final, in care alergi zambind, e edificatoare...
    Daca e sa-ti mai zic ce mi-a mai placut, apoi sunt multe chestii: impresiile de pe traseu, felul cum ai mentionat sosirile lui Radu, Dani, Em, Florin care parca ma tineau in priza in timp ce citeam: parca eram si eu acolo si asteptam sa apari si tu de pe traseu.
    Despre citate, sunt deja clasicele "a la Mike" :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Bravo mike!!
    Mie mi-a placut cum ai terminat la finish!! ce tare era Radu!
    Felicitari si sa ne revedem curand! Pozele de pe bucla 3 sunt superbe! as vrea sa fiu acolo!

    RăspundețiȘtergere
  3. Multam tuturor pentru aprecieri.

    Claudia, citatul meu preferat legat de marathoane e cel folosit la RT-ul din 2009 de la MPC-ul mers de mine si de Em, dar cum nu am putut sa ma repet a trebuit sa gasesc alte surse de inspiratie.
    Sa vad ce mai gasesc in 2011.

    Oricum cat despe succes, motivatie sau perseverenta recunosc ca nu prea am...ceea ce fac, fac cu drag...si d-asta pot sa zambesc, asa cu gura pana la urechi :)

    RăspundețiȘtergere