luni, 10 ianuarie 2011

Valea Alba



"L’amitié ne rend pas le malheur plus léger, mais en se faisant présence et dévouement, elle permet d’en partager le poids, et ouvre les portes de l’apaisement".

Traseu: Busteni-La Verdeata-Valea Alba-Babele-Pestera-Valea Doamnelor- Saua Batrana-Poiana Gutanu-Simon

Eu si Claudia

Asteptam demult aceasta tura…cam de pe la revelion, si cam cu aceeasi nerabdare cu care asteptam turele in primii ani cand mergeam pe munte. Weekendurile de pauza de sarbatori generau acum o pofta nebuna de  miscare si vroiam sa merg, sa umblu mult, sa ma bucur de munte. Nu imi mai amintesc de ce nu am gasit insotitori...Poate pentru ca le era teama de planurile mele? De fapt tot scriind imi amintesc...pentru ca se pregateau cu totii de schi. Insa propunerile si entuziasmul meu si-au gasit ecou,asa cum m-am asteptat in Claudia care acuza inca din serile lungi de dupa revelion aceeasi inactivitate. De cand am inteles ca mergem numai noi doua, parca devenise si mai interesant...Aveam sa constat ca imi doream demult o tura in doua, si mai ales imi doream demult sa am cu cine sa  fac aceste ture. In capul meu se perinda iesirile faine cu Corina, cum mergeam impreuna ca doua floricele pe munte. Imi dau seama ca imi lipseste o prietenie la fel de sincera si apropiata precum cea pe care am avut-o cu Corina si mai presimt insa ca ceea ce imi doresc incepe sa se lege alaturi de Claudia. Raporturile sunt din unele puncte de vedere la fel, din altele diferite...Diferenta de varsta se pastreaza...eu sunt mai mica, Claudia mai mare J. Experienta insa e oarecum invers, din invatacelul care eram cu Corina, am devenit un om cu capul pe umeri care de regula stiu in ce ma bag si incerc sa nu intind coarda ca sa se rupa. Tupeul? Corina era o fire foarte calculata, Claudia,cand vrea se transforma intr-un mic batman. La Corina stiam ce ascunde orice zambet, orice gest...la Claudia mai am inca de inavatat..Ramane acelasi rucsac de 80 l pe care il iau acum in spate...si pe care il purtam si cu ani in urma in turele in doua...Doar ca atunci era nou, iar acum, bretelele cam tocite imi amintesc de trecerea anilor.
Debarcam in formatie de 4 in Busteni dimineata pe o caldura cam ciudata pentru luna ianuarie. Radu si Catalin merg la refugiu, la Costila, eu si Claudia plecam spre Poiana La Verdeata.
Desi e 8.30-9 padurea e treaza si inspira primavara...prin copaci se aud pasarele iar zapada se topeste rapid, stropi mari de apa tintind din copaci spre capetele noastre.
Urmele de pe poteca spun clar ca nu a mai urcat nimeni de curand pe aici. Sunt urme vechi de o saptamana peste care nu a mai nins nici macar 1 cm. Ne este cald si ajungem sa pastram pe noi o simpla bluza. Si sete...asa ca un punct de belvedere este motivul perfect pentru o pauza. 
La cativa pasi de poiana "La Veredeata"-Valea Alba ni se dezvaluie
De aici nu avem decat de coborat pana in poenita de la Verdeata.
Am ales Valea Alba pentru ca e o vale usoara numai buna pentru Claudia si pentru ca, subiectiv vorbind, mie mi se pare mai scurta decat Morarul si cum nu stiam nici ce zapada si nici ce urme o sa gasim pe vale am ales varianta in care aveam cel mai putin de munca. Alba avea insa si un hop-saritoarea Carnului care imi dadea oarecare emotii...Totusi inceputul este plin de optimism, cu ceva urme si zapada numai buna. Inaintam cu ritm bun, exploatand doar calitatile bocancilor de iarna si pastrand cu noi betele de treking. Si panta este ingaduitoare cu noi.
Ne oprim de cateva ori pentru un zambet, o mirare pentru gunoaiele proaspete de pe vale in care descifram un adevarat meniu al turistilor (ps: prefera lactatele si apa) si pentru a arunca o privire in spate, peste Valea Prahovei si Baiului imbratisati de lumina unei zile care se anunta frumoasa.
Urcam asa pana sub saritoarea Carnului desi in anumite locuri efortul de a bate urme este consistent in zapada foarte bine tasata si asezata. 

Dar tocmai cand ma hotaram ca pe urmatoarea mica platforma sa ne punem coltarii, urma o bucata destul de mare cu zapada numai buna de mers in bocanci.
Totusi, cum spuneam ca sunt cu capul pe umeri, ma apuc de echipare inainte ca situatia sa se imputa, mai ales ca era prima data pe sezonul asta cand puneam coltarii in picioare si aveam nevoie de cativa pasi de reacomodare pana sa ajung sub saritoare.
Pauza pentru echipare este un moment foarte bun si pentru un ceai si ceva dulce, asa ca sa ne dea putere si energie pentru mai departe.
La prima vedere atat abordarea prin hornul din dreapta (folosita vara) cat si cea prin stanga (folosita iarna) sunt fezabile.
Aleg sa incerc prin stanga, caci zapada pare bine asezata si destul de consistenta. 
Rezolvand problema saritorii Carnului
Asa ca pas cu pas, desi panta creste progresiv imi gasesc loc pe limba de zapada si ies deasupra. Claudia, parca pentru a-si face curaj se da vreo 10-20 de metrii inapoi ca sa recupereze o manusa neascultatoare.
Sper sa nu aibe probleme pentru ca imi dau seama ca nu am la mine cordelina, ci e in rucsacul ei. Totusi vine foarte calculat si nu am deloc emotii pentru ea. Stau in picioare si privesc valea in sus si in jos, tacuta si nemiscata. Este pustiu pe aici desi este sambata.
Valea Prahovei si Baiului
Insa nu este un pustiu care sa ma sperie. Este un pustiu confortabil ca sa zic asa, un pustiu intr-un munte poate suprapopulat. Un pustiu cu semnal la telefon si instalatii de fier ce trec aproape de deasupra capului meu...Si e doar o problema de timp pana cand sa vad mai jos pe vale un grup mare si galagios. Dar pentru moment suntem numai noi, si asa va ramane situatia aproape toata tura. Traseele alese ocoleau pe cat posibil “autostrazile Bucegiului”.
Cu Claudia in spate urcam mai departe. Acum lucurile merg mai greu caci am pus betele in rucsac si am ramas cu unicul sprijin-pioletul. Mai incet dar mai in siguranta.
Calculez ca suntem cam pe la jumatea vaii si observ ca oboseala imi da tarcoale. Nu pot sa accelerez desi imi doresc.  Claudia e intotdeauna pe urmele mele si desi nu vorbim mai nimic ne miscam sincron. Cand panta se domoleste si incep sa miros ca o sa iesim in platou, trec din nou la bete si brusc cu tractiune 4*4 incepe sa imi fie mai usor. Sunt chemata de marginea vaii...curiozitatea de a vedea ce e dincolo ma motiveaza sa ies pe platou.
Si parca stiam pentru ce am tras atat. 
Platoul
Atmosfera este curata, sticla, limpede, jumatate de Bucegi este la picioarele mele, pot parca sa ating cabana Babele, vad atat de aproape valea Jepilor si furnicutele care roiesc pe platou.
Ma asez pe rucsac si admir, bucurandu-ma ca vantul nu ma goneste de acolo. O astept si pe Claudia cu nerabdare pentru ca stiu ca ceea ce o sa vada, o sa o lase fara cuvinte. Si mai stiu ca o sa uite de toata oboseala si de tot greul.
Apoi pornim impreuna spre Babele. In turele cu Corina de acum cativa ani, traseul de pana acum ar fi fost suficient pentru o zi si am fi cautat caldura unei cabane. Acum insa lucrurile stau altfel, stiu ce capacitati avem si eu si Claudia si cabana Babele este buna doar pentru o pauza de ceai. Claudia incearca sa descalceasca misterul durerii de rinichi care  a lovit-o subit si nu stiu ce a avut efect (hidratarea cu 3 ceaiuri sau flameximul, cert e ca dupa 1 h, Claudia mea era iarasi vesela si surazatoare).
Stiu cat poate sa duca mana asta de om dar uneori imi este teama ca situatia sa nu fie mai grava decat o vad eu la suprafata si de aceea in cap readaptez planul si imi promit ca daca zambetul nu ii revine pe buze, sa ne oprim la Pestera sau la Padina pentru ziua de azi.
Astfel dupa luni bune, iesim din nou amandoua din cabana, asa cum am facut la 7500. Atunci inca ploua si era o vreme de vara revoltata.
Acum e o zi luminoasa de iarna, cu zapada putina dar stralucitoare si imi doresc totusi sa mergem mai departe. Imi iamginez doar senzatia placuta de efort pe care o sa o avem la capat de zi, izoprenul moale, numai bun de intins oasele, oala de paste cu branza calde si mai ales o  dimineata superba si inghetata in care Claudia va iesi cu Micuta in mana sa pozeze rasaritul, infofolita din cap pana in picioare.
As vrea sa ajungem acolo sus pentru toate acestea asa ca apucam poteca la inceput blanda, ce urca domol pe curba de nivel. 

Acolo unde e usor, avem si urme. Cand ajungem in fundul vaii ne lasa si urmele balta si noi incepem sa ne luptam in egala masura cu timpul si cu zapada caci soarele deja a apus si inserarea vine repede din urma, din vale.

Si pe cat urca de repede inserarea, pe atat avansam noi de incet. Deja nu mai aveam energie si pana in culme mai aveam 4 stalpi de marcaj plantati parca la ani-lumina distanta. Ne schimbam des si batem urme cu randul. Dar ne ajutam prea putin. Claudia e usurica si eu ma afund mult pe urmele ei, eu am picioare lungi si bat urmele mai distantate. Astfel bucurandu-ne pentru fiecare stalp depasit iesim pana la urma odata cu noaptea sus. De aici incepe cautarea refugiului. Nu am mai ajuns pe aici nicioada, nici nu am vazut la fata noul refugiu. Si nu ne ramane decat sa orbecaim dupa el. Din Saua de unde am ajuns, vedem ca trebuie sa tinem dreapta spre Omu. Ceea ce si facem. Nu aveam cum sa ajungem prea departe caci odata ajunsi la jnepeni ii vom recunoaste si vom stii ca am depasit saua Batrana. Dar tot trebuie sa gasim o movila ceva pe care sa ne urcam sa inspectam zona.
Noroc ca nu e vant prea tare pe aici.
Frontalele nu ne prea ajuta asa ca le tinem stinse si eu as vrea sa arunc mai repede rucsacul asta din spate. Pana la urma din stalp in stalp ajungem la refugiul cel nou si gasim inauntru aglomeratie si prieteni. Ma apuc de facut ceai si paste si inaugurez mica racheta de buzunar (MSR Pocket Rocket). Apoi fara prea multe vorbe, rupte de oboseala incercam sa sfidam galagia si sa ne culcam. Claudia reuseste din prima, eu abia dupa vreo 2 ore. Trebuie sa avem energie pentru ziua de duminica pe care ne-o pregatisem plina.

Zorile ne arata insa ca planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ si fara regrete inchid alarma ceasului. Peretii refugiului sunt cuprinsi de vartejuri de zapada ce il scutura din toate partile. Asta e vreme de somn nu de orbecait pe culmeaa Doamnele. Peste 1 h, 2 h nu se schimba nimic. Frecam menta, strangem bagajele, suntem ca la start numai sa se opreasca viforul. Imi dau seama ca nu se opreste si va trebui sa ne schimbam noi planurile. Asa ca incerc sa il conving pe Radu sa ne ia din Moeciu ca oricum  freca menta la Costila (pardon sacul de dormit). Nu am sorti de izbanda asa ca pana la urma plecam chiar si cu autostopul daca ar fi tot aveam 1 zi intreaga sa ajungem in Busteni.
Singura cale usoara era spre Moeciu, pe TR spre Poiana Gutanu. Cum ne lasam sub creasta lucrurile se intorc la normal. Aici e iarna linistita, cu cer plumburiu si zapada fara personalitate. Dar fara viscol.
Spre Poiana Gutanu
Asa ca nu ne mai grabim deloc.Pofta noastra de actiune ii mobilizeaza si pe restul si in curand Laviniu, Irina, Oana, Claudiu si Florin ne prind din urma si coboram cu ei spre Simon caci gasim locuri in masina pana in Busteni.
"Mana de om"
Drumul e anost dar eu am inima plina. A fost o zi frumoasa, de care m-am bucurat fiecare minut. Si muntele ramane acolo...Valea Morarului va avea si ea randul ei si va ramane subiectul unei alte povesti.
Las muntele in urma fara regrete. Aici e primavara. Noi plecam in curand spre iana....sau asa speram cel putin...Spre Austria cea faina, in care urcam doar cu mijloace mecanizate si in care suntem pentru unicul scop de a cobori. On and on, suta de kilometri pe zi.

Foto by Claudia
Versiunea Claudiei: aici

3 comentarii:

  1. E a treia oara cand citesc jurnalul si stiu ca o voi mai face. Ma induioseaza si ma face sa zambesc. Ma face sa-mi doresc si mai mult insanatosirea. Cand m-am accidentat, am stiut amandoua ca asta inseamna o pauza si, chiar daca "repararea" depinde doar de mine, am o galerie pe cinste care ma sustine.

    N-o sa aflu/aflam niciodata care e secretul combinatiei dintre trei ceaiuri si-un flamexim, poate si Cabana Babele are o energie a ei (la 7500 am mancat pe fuga ciorba aia de perisoare si mi-am dat restart...). Cert e ca mergand la vale, prinsesem o viteza si-o pofta de traseu de parca nici nu urcasem Alba. Nici macar zapada aia mare de pe Valea Doamnele nu mi-a luat pofta, doar mi-a epuizat picioarele si coastele :))

    A fost una dintre cele mai faine ture. Asa cum povestesti de Corina, aveam si eu cand eram mai mica, o prietena din Timisoara care venea vara la tara, la bunici. Era cu 5 ani mai mare si o chema tot Mihaela :) Colindam impreuna dealurile, padurile, faceam nazbatii de tot felul(ea era deja la facultate, eu la liceu, deci nu eram asa mici). Apoi am crescut, eu am venit la Bucuresti, acele vremuri au disparut pentru totdeauna(nu si amintirile!), dar am ramas cu acea dorinta de a le regasi, de a le retrai...

    RăspundețiȘtergere
  2. Era sa uit ps-ul...

    O mana de om iti multumeste ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. Au fost multe de spus despre tura de pe Valea Alba, si au ramas si multe nespuse, dar e mai bine asa. E un univers personal care ramane inte 2 suflete si nu se imparte in mediul virtual.
    Dar in viata avem nevoie de prieteni.Viata noastra graviteaza in jurul acestui cuvant si a fi impreuna sau a ajuta sunt repere care dau sens trecerii noastre prin lume.
    A si speranta...ea ne va purta mereu mai departe, impinse de determinare. Determinarea unei reeditari de vara, determinarea altor munti, poate si a altor nopti lungi de vara asa cum a fost cea de la 7500.

    RăspundețiȘtergere