Mihai Barbu-Vand kilometri

O carte savuroasa despre un om liber. Nu despre un aventurier, ci despre un om care gaseste puterea sa isi urmeze visul. 

Este povestea unui om care a plecat din Petrila cu destinatia Mongolia-pe motor. Pentru el departarea si tranzitul Rusiei nu erau o piatra de incercare, cruxul calatoriei, ci o lectie de viata si o lectie despre oameni. Este vorba de un om cu inima deschisa care trecand peste barierele culturale si lingvistice se bucura de oameni: urcainieni, rusi, mongoli, kazaci-ii apreciaza pe fiecare in felul sau. 

Este un om pentru care calatoria conteaza si nu confortul. Daca mancarea se numeste zilnic conserva si un desen cu 2 oua care ies din curul unei gaini, hrana sufletului este tot timpul alta si este mult mai importanta. Strabati pustiul, stepa, desertul Gobi, tundra, urci la 4000 m, iubesti asfaltul, traiesti in iurte, mulgi capre, imortalizezi un curcubeu si inconjori lacuri imense. Pescuiesti cu un rus, primesti mancare si tigari de la niste tiristi, bei vodca si mananci muraturi, esti covarsit de ospitalitatea oamenilor. 

Sunt lucruri pe care ni le dorim multi dar pe care mai putini le realizam. Poate pentru ca avem alte proiecte mai importante, poate ca ne este frica sa ne desprindem din zona de confort, poate pentru ca avem un credit la casa de platit, copii de facut etc. Dar toti visam la senZatia aceasta de libertate si asta imi inspira si cartea. De la limbaj, la stilul in care a fost scrisa.  Nu fac nici recenzie, nici publicitate, dar cartea merita citita pentru a gusta din libertate, pentru a trai in ritmul acela alert si plin de viata, pentru a da culoare zilelor din orasul cenusiu. 

Stilul in care a fost scrisa este unul liber, de blog, fara prea multe reguli de exprimare. Initial m-a deranjat caci aveam in mana o carte scrisa. Dar uitam ceva. Exprimarea aceea libera avea rolul de a sparge granitele intre cititor si personaje si astfel cititorul devenea prieten cu Mihai. Se trezeau in fiecare dimineata, se urcau pe Doyle, se rugau de GPS-ul Marcel sa functioneze si plecau. Se suparau impreuna cand se strica ceva la motor, se orientau impreuna, simteai ploia cum se strecoara prin cizme. Invatai oamenii, granitele. Ajungeai ca atunci cand luai cartea in mana sa citesti, sa fie ca si cum l-ai bate pe umar pe Mihai, si i-ai spune, hai la drum batrane... 

Mai jos cateva citate care mi-au placut mult: 

"Vezi tu, Cerasela, exista o vorba pe care n-as vrea sa incerc sa o traduc: "as good as it gets". Binele asta intotdeauna a fost relativ ca, na depinde de o gramada de sisteme de referinta si de multe alte chestii. Ei bine, pe malul lacului asta, inconjurat de munti, la 3000 m in cer, intr-o iurta incalzita cu rahat, fara semnal la telefon, cu miliarde de flori de colt in jur, cu un curcubeu pe care inca il simt pe retina, cu stomacul plin si cu patul amenajat pe jos cu multe paturi groase, cu Doyle parcat langa mine, care doarme deja, mie aici acum imi e...as damn good as it can possibly get."

"Acum fac putin apel la imaginatia ta, ca sa intelegi ce mi-a trecut prin cap. M-am ridicat si in timp ce ma uitam la Doyle, m-am desprins de pamant si, cu viteza luminii, am urcat in cer, am trecut de nori si am iesit in atmosfera, pana cand am vazut Terra cat o minge de fotbal. Intr-un loc din Asia Centrala, undeva pierduta la 3000 m vad o mica sageata rosie, sub care scrie "you are here". Grozav! Ma uit incerc, de la un orizont la altul, nimeni."

"E un spectacol. Sunt la un spectacol. Sunt salutat de toata lumea, iar un simplu zambet transforma orice privire circumspecta in acelasi zambet, in raspuns". 

"E ultima noapte aici. Ce minuni sunt oamenii...Noapte buna, Samarkand. Da-te-n Doamne iarta-ma de frumos ce esti. Tu cu mixerul ala al tau plin de butoane ce-mi servesti minuni pe paine si-mi asezi povesti in drumul departarii mele-nspre casa."

Cel mai tare este insa finalul din care spicuiesc cateva vorbe:

"Si cam cat de “tare” cred ca sunt? Hm… sincer? Nu cred ca sunt “tare” deloc. Am crezut asta, in primele cateva mii de kilometri. Apoi am intalnit oameni care fara sa vrea au avut grija sa darame statuia asta, si le multumesc. Calatori suntem toti, asa socot, si cred ca varsta, mijlocul de transport, durata sau destinatia sunt amanunte care conteaza prea putin. Nu e nimic special sau iesit din comun in ceea ce am facut eu, decat poate faptul ca am luat patrus’trei de nume cu mine acolo unde m-au purtat drumurile. Asta intr-adevar nu li se intampla tuturor. Iar asta e singurul lucru pentru care ma consider norocos. Si “tare”!" 

"Am aflat pe drumul asta ca “nomad”, cuvantul asta cu iz de poveste, e o chestie cu care te nasti, n-ai cum s-o inveti. Iar eu, din pacate, nu am asta in mine. N-as putea sa fac asta toata viata, nici cinci ani, nici doi, nici unul. Si nu mi-e rusine. Imi spunea un prieten caruia ii povesteam despre genul asta de oameni cum ca “astia sunt cei care fac pamantul sa se invarta”. Asa e, ei sunt, iar eu sunt unul dintre fericitii care i-au intalnit. Mi-ar fi frica. Mi-a fost si acum. Mi-ar fi frica de ce-as simti cand la sfarsitul timpului m-as intoarce acasa. Si mi-ar mai fi frica daca, pe drum fiind, m-as trezi fata in fata cu momentul in care voi fi vazut TOT. Nu cred ca e imposibil, doar suna asa. Pamantul nu e infinit, doar timpul." 

"Da’ cu intrebarile existentiale cum e? Am aflat cine sunt si toate alea? Nu, deloc. Si nici nu cred ca mi le-am pus. Am fost prea ocupat sa vad si sa simt. Nu ma intorc acasa cu alt Mihai inafara de ala cu care am plecat acum patru luni. Plus ca cine sunt cam stiam. Ce vreau, n-am sa stiu niciodata, iar raspunsul nici macar la capatul lumii nu e." 

"Pai si ceva concluzii de rupt gura targului? Un sfat de calatorie, un ghid in alegerea motocicletei? Ghidurile sunt in librarii, sfaturile cu motociclete in reviste, iar concluziile nu stiu unde sunt, dar nu aici. As fi fericit sa stiu ca macar un om dintre cei care au venit cu mine, dupa ce ne-am intors a luat harta in brate si-a zabovit putin, cu un zambet in coltul gurii, intrebandu-se “dar daca?…”. Castig mai mare decat sa stiu ca predau o stafeta n-am cum sa am. Nu-mi trebuie altul." 

Sincer...si eu si Radu am prins momeala...cartea asta ne-a inspirat si ne-a dat asa o senzatie,cand am inchis-o, sa plecam noi in continuarea calatoriei...A fost o carte de suflet in saptamana pe care am citit-o si desi puteti citi toata povestea pe blog, merita sa o aveti in mana, sa o plimbati in rucsac, sau sa o cititi la caldura cu o cana de ceai cu lapte in mana....

Mentiune: Toate citatele sunt preluate de aici si au fost puse pe blog doar cu scopul de a va incita sa cititi si voi mai departe o carte pentru nomazi...sau o carte pentru a ramane tineri.