luni, 11 aprilie 2011

Garboavele XC sau curat ghinion, mon cher



Despre ziua de sambata nu sunt multe de zis. Cred ca e o zi pe care vrem sa o uitam cat mai repede posibil si eu si Radu.

Totul a inceput aiurea cand sambata dimineata nu am tinut cont de premonitia lui Radu care pentru prima data cred de cand il cunosc imi spunea sa ramanem acasa si sa frecam menta in Bucuresti. I-am explicat pe un ton foarte fresh ca e doar somnoros si ca ar fi bine sa ne asternem la drum ca pana la Galati e cale lunga. M-am oferit chiar sa si conduc ceea ce se intampla atat de rar dimineata...

Si chiar am condus caci Radu a tras repede pe dreapta. Printre ploi, printre nori apocaliptici, inaintam cu entuziasm spre Galati. Imi aduc aminte chiar ca prin nu stiu ce sate nu mai prindeam decat Radio Cultural si ascultam un reportaj despre Ion Dacian caci se implineau 100 de ani de la nasterea artistului, si imi delectam urechea cu o frumoasa arie din "Vanzatorul de pasari". Atunci pentru cateva minute a iesit si soarele din nori, si masina gonea singura spre Galati, pe drumul gol, prinzand aripi spre Padurea Garboavele.

Entuziasmul nu s-a topit nici dupa ploaia de dinainte de start care a durat cam 45 de minute si a definitivat noroiul.
Partea cu startul a fost nespus de neplacuta caci s-a dat cu 25 de minute intarziere. Si chiar ma revolta sa lasi 300 de oameni incalziti, in tricou/bluza de corp sa inghete la start. Foarte bine, doreai sa amani startul cu 1 h in speranta ca se mai usuca pe jos, anunta lucurul acesta si motivul pentru care o faci. De exemplu la Postavaru Night startul s-a dat aproape matematic, si era necesar. Cum era sa ii lasi pe toti sa inghete in frigul de la ora 7 seara, intr-o zi de iarma?

Apoi in final am pornit si primii 2 km prin padure au fost foarte draguti. Desi era abia a doua tura de anul acesta, dar prima in offroad (caci cealalata a fost la Campina pe asfalt), lucuruile incepeau sa se lege, ma reobisnuiam cu bicicleta si era fun.

Insa atunci cand am iesit din confortul padurii si am aterizat pe tarlalele oamenilor a fost de rau. Noroiul pana la gat, acel lut galben si cleios de campie se amesteca cu iarba si dadea un cocktail mirific ce se prindea peste tot pe bicicleta: cauciucuri, angrenaj, furca etc. Primele dati a fost mai greu, pana sa imi bag mana si sa scot maini de noroi dar apoi ma obsinuisem. Nu era chip sa impingi la bicla, caci in 2 minute era bolovan si nu se mai invartea nimic...asa ca mai mult am carat-o in spate. Prin padure, era ceva noroi dar se putea merge in multe locuri, sau ocoli pe aratura. Multi o faceau si m-am bagat si eu, cu teama ca miscarea asta de fentare a noroiului ma va costa o pana. Dupa padure, din nou tarla si acolo, intr-o bucla, il vad pe Radu cum coboara. Parea tare "motivat" si eu la fel, asa ca imi bag picioarele in panta de noroi din fata, care arata cam ca un Mordor si pe care se speteau furnici cleioase si facem sfat de taina. Amandoi avem acelasi gand: "a doua (tura) nu mai este". Asa ca pecetluind situatia: intru in Mordor (niste poze aici) unde iau bicla la carat din nou, si merge bine. Deci frate urc cu bicla in spate fluierand dar ma ingrozeste succesuinea de momente in care va trebui sa fac asta si nu vreau sa ma gandesc cum ar fi in a 2-a tura...cred ca o sa ajung in noroi pana la genunchi si parca vad cum o sa vrea sa ma inghita asa usor, usor noroiul.

Merg prea putin si o car prea mult, pana la un moment glorios cand pe o urcare in care stateam in sa, ma opresc traznita si vad ca am pana. Nu imi vine a crede si imi vine sa il pun la zid pe Radu, care m-a asigurat dimineata ca nu fac pana (premonitia asta nu a mai functionat). Cu vasta mea experienta de facut pene (sesizati autoironia) ma apuca sa o repar. Dau jos roata, camera, scot camera noua, o umflu putin si nema...camera mea nu vrea sa intre prin gaurica din janta. Ma gandesc ca pana aici mi-a fost. Daca pana acum eram in carti cu Alina si cu primele fete, acum am lasat-o de mamaliga. Cum nu reusesc neam sa o var la loc, am primul gand de abandon. Sunt nervoasa si caut sa il sun pe Radu. Trebuie sa ma descarc si eu in capul cuiva. Dar spre norocul lui nu imi raspunde. Ma hotarasc sa renunt. Ce mi-e acum, ce mi-e dupa prima tura. Tot abandon se cheama oriunde survine in cursa. Ma gandesc chiar sa stau sa privesc cum trec toti baietii caci Cristi si Vali trebuie sa apara...sa stau asa pe iarba, in afara zonei de concurs si sa ma uit amuzata cum se spetesc toti pe panta.

Nu incolteste ideea ca iata si primii baieti. Le expun situatia  pinguinilor si apoi reintru la impins bicla si norocul meu dau peste 2-3 oameni la care vreau sa anunt abandonul si sa ii intreb de drum (scurtatura), asfalt, ceva.

Se dovedeste ca cea mai buna e scurtatura asa ca ajung in 10 minute la start, impingand la bicla. 

Aici e pustiu, ma duc imi leg bicla de pom si imi anunt senina abandonul. E primul meu abandon de cand m-am apucat de concursuri si ca de obicei nu imi pare rau in momentul acela ...regretele ma incoltesc mai tarziu de obicei....
Apoi o sun pe Muha care era in zona si ma duc sa ii astept pe baieti, sa ii incurajez. Radu nu mai vine, vin chiar fete, vine Vali si Radu nimic...e clar ca nici el nu e mai norocos la partea tehnica astazi.

Multi pe pana, multi deziluzionati, toti murdari :). Ajung la vorba lui Radu cum ca la alergat totul tine de tine si echipamentul tehnic nu te poate trada asa ca plec alergand prin padure sa imi recuperez briceagul pierdut (proababil la locul unde am facut pana). Din fericire il gasesc (era culmea sa il pierd si pe asta, e suficienta o zi jertfita, haine si inclatari noroite si o bicla pe care nu stiu cum sa o scot la lumina).

Cand revin, dau de Radu la masina, nu e nevoie de vorbe sa deduc ca si el a avut o zi la fel de (ne)buna ca si a mea.

Ne indeletnicim cu spalat bicla, stat la coada la mici, luat 36 de mici si 9 beri (eu cu Viorica), explicatii legate de diviziunea muncii in familie si hai mai repede de aici. Incercam sa ne stingem tristetea cu o prajitura in Braila, dar acolo alta supriza: ne moare bateria la masina.

Iata-ma ca trec la stadiul urmator. Nu mai imping bicla ci masina alaturi de o ploaie de tigani puradei. Pana la urma ne ajuta un taximetrist, Radu cu nenea dau jos bateria, merg cumpara alta, o monteaza, masina merge si in final condusi de mirosul lui Radu nimerim la una din cele mai bune cofetarii din oras.

Si apoi acasa la Cerasela si Gabi, unde cedez, si fac dus, si ma asez la masa, si beau vin bun de la Alois (vreo 4 pahare) pana cand hotarasc sa termin ziua de azi mai repede si ma refugiuez in somn, in camera lui Eric plina de stelute...

Stele verzi trebuia sa vada si Croco papagalul dimineata urmatoare, cand la 8 incepe sa tipe, sa cante,sa zgarie colivia. Apoi daca o pisica ori un caine pot sa gestionez, cu papagalul nu stiu ce sa fac. Imi imaginez ca vrea de mancare dar nu stiu ce sa ii dau. Ma gandesc sa il duc in sufragerie la restul pinguinilor sa se delecteze si ei cu galagia, dar pana la urma rezist...pana pe la 9.00

Cred ca pe la 12 plecam si urmatoarea oprire e intr-o parcare no name de pe autostrada, cand hotaram sa reducem plictisul dat de faptul ca nu aveam muzica si bagam somn, si sauna in masina.

Seara devin mestera in facut pene, invat sa curat si sa ung lantul, adica mententenanta si reusesc in mod glorios sa innot 160 m legati.

Si in final somn, somn de voie domne!!!

3 comentarii:

  1. Erata: la prima propozitie a se citit " despre ziua de samabata sunt cateva lucuri de zi"

    Video (preview garboavele xc):
    http://www.youtube.com/watch?v=lB5bXynsPPU

    RăspundețiȘtergere
  2. Am uitat ca "fiara" de Coco se enerveaza daca nu-i dai drumul din cusca la prima ora. Noi atunci deja ne sculam, il eliberam, asa ca nu-l mai bagam in seama.
    Sa tin minte ca altadata sa duc cusca in bucatarie si sa trag usile.
    Daca stiam ca mergeti sa dormiti, va luam in oras sa va ninga si pe voi in luna aprilie.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu am vazut filmuletul si m-am prapadit de ras. Nu de ghinionu' unora, daca ii poti spune asa, cat de situatia in sine si de amintirile pe acre mi le-a starnit.

    Asa namoale intampinam si noi primavara devreme la tara. Pamantul ala, huma, are darul de a se incarca in stil mare pe incaltari si combinat cu iarba se transforma direct in... chirpici bun de zidit.

    La noi era o vorba cand ne vedeam nevoiti sa nu facem treaba pana se usca pamantul: "nici boii nu se inhama la jug, dar minte oamenii!"

    Ce sa mai zic, boema atmosfera pe-acolo printre ogoare, caratul bicicletelor la deal mi s-a parut ca o osanda, o Golgota a biciclistilor, una destul de amuzanta pe alocuri cand namolul se lipea de roti ca marca de scrisoare.

    Altfel, sunt sigura ca ghinionul va deveni cu timpul... memorabil! :D

    RăspundețiȘtergere