luni, 11 iulie 2011

Bucegi 7500-editia III-a (Hobby Feminin)




Traseu si timpi:

Salvamont Pestera-Valea Ialomitei-Omu (1 h 27 min)
Omu-Valea Cerbului-Gura Diham (1 h 38 min)
Gura Diham-Poiana Izvoarelor-La Prepleac (Punct de control)-Omu (total: 3h 31 min cu timp intermendiar de 1 h 28 min la Prepeleac)
Vf Omu-Doamnele-Saua Batrana-Poiana Gutanu (1 h 50)
Poiana Gutanu-Saua Strunga (1 h 03)
Saua Strunga-Pestera (56 min)

Total: 10 h 23 min

Stau intinsa in pat, invelita doar in bratele omului pe care il iubesc si care, pe drumul spre casa mi-a spus ca e mandru de mine. Nu l-am intrebat pentru ce, dar si eu sunt multumita de mine. Nu pentru rezultat, ci pentu modul rational in care am dus concursul acesta. Strategia buna, mersul acesta dictat de ratiune, nu doar de impuls, devin din ce in ce mai mult parte din mine. Suntem amandoi obositi, topiti de caldura din Bucuresti, cu febra musculara ce ne asteapta la colt. Radu e deja in taramul visurilor si creierul sau sterge acum toate experientele neplacute, pastrand peste luni doar partile frumoase.

Eu insa parca am dat ceasul inapoi cu 48 h, vineri seara, cand stateam intinsa in cort, incercand sa fur cat mai multe ore de somn inainte de concurs. Dar nu a fost chip caci incepand cu ora 1.00, din ora in ora eram trezita de fluierele celor care intampinau primele echipe de baieti de la elite care se intorceau dupa mai putin de 24 h (mult mai putin). Ma trezeam la fiecare fluier, ma uitam la ceas, ma minunam de timp, stiam ca nu e Radu si ca podiumul se indeparteaza din ce in ce mai mult de ei si tot asa. Pana la urma, odata cu somnul cel mai dulce a venit si lumina afara si am inceput sa ma pregatesc de start. O noua repriza de fluiere si acum incerc sa identific echipa care vine. Baieti, dupa haine nu imi dau seama cine sunt dar ceva imi spune ca sunt baietii nostri.Si instinctul a avut dreptate, recunosc bluza lui Radu si alerg in intampinarea unor Picioare Zburatoare terminate.
Picioare zburatoare la premiere (locul V)
Concursul lor s-a terminat, al lui Vali si al lui Cristi inca dureaza daca baietii vor avea puterea sa plece de la Gura Diham, iar al meu si al Claudiei abia incepe.

Asteptari? Claudia isi doreste undeva in adancul inimii un podium, iar eu stiu ca il vom putea obtine daca amandoua avem o zi buna. O sa va intrebati de ce am mers la hobby daca tragem pentru podium. O sa ne reprosati ca suntem ipocrite si poate partial aveti dreptate. Tragand linie dupa concurs, nu pentru ca a fost neaparat usor, ci pentru ca am principii, la 7500 nu voi mai participa la hobby. Categoria asta, e categoria oamenilor care nu alearga la maratoane, si care vad ca pe o provocare parcurgerea celor 45 de km si 3500 m diferenta de nivel intr-o zi lumina, e pentru oamenii care in seara de dinainte isi pregatesc sandwichuri si nu pentru cei care merg cu borseta si geluri. Dar asa cum banuiti avem totusi si o explicatie pentru participarea noastra la hobby. La mine tine de comoditate sau de prevenire caci nu vreau sa am parte de vreo accidentare inainte de concediu, pentru care trebuie sa fiu 100% refacuta si in forma maxima. Dar aici nu e vorba de individual, vorbim de echipa, iar Claudia nu ar putea face fata in acest moment unei ture lungi, cu genunchiul ei subred. Parte din vina o am si eu si momentul de la schi in care ne-am desprins de teleschi si Claudia a cazut gresit imi ramane viu in minte. M-am tot intrebat in concediul acela cat de mare este vina mea si inima imi spunea ca ea exista pe undeva pe acolo. Creierul spunea ca se putea intampla oricui, ca a fost doar ghinion, dar asa sunt eu, zbuciumata intre ce spune unul si ce spune altul. Tot cu inima am ales si echipa de la 7500. Nu putea sa fie o alta fata in afara de Claudia. Tura lunga ne-a unit prea mult si ne-a aratat pe amandoua asa cum suntem, dezgolite de masti, cu calitati si defecte, natural de enervante sau de visatoare. Am urmarit la randul meu visele Claudiei de a merge la munte o iarna intreaga, suisurile, coborasurile recuperarii. Cat timp alergam la maratoane ea remedia aberatiile unui accident stupid. Acum nu ne mai doream o noua accidentare din cauza asta vineri seara am stabilit 4 obiective:
1. sa ajungem la finish
2. sa ajungem inainte de caderea noptii
3. sa ajungem in prima jumatate a clasamentului
4. ar fi frumos sa prindem podiumul.

Cu obiectivele astea si mai ales cu ordinea asta am plecat sambata dimineata si am inceput sa urcam Valea Ialomitei.
Tabara de corturi
Asa cum ma asteptam, Claudia merge bine pe urcare, eu ma cam tarasc in spatele ei si singura varianta e sa alerg pe plat pentru a mentine un ritm constant. Valea Ialomitei merge totusi incredibil de repede.
Frumoasa Vale a Ialomitei
Nu vad nicio echipa de feminin si ma gandesc ca fetele de pe primele locuri merg fenomenal din moment ce nu le putem ajunge. La Omu trebui sa scap de a doua borseta care era enervanta, cum se balanganea ea asa. O sun in disperare pe Muha care urcase la Omu ca suport tehnic pentru toate echipele de Pinguini din concurs, dar nimic. Pana la urma hotarasc sa o las la baietii din post cu gandul sa o recuperez la coborare. Aveam nevoie de apa din al doilea bidon la coborare, dar calculez ca pot sa aprovizionez si cu o sticla de 0.5 l de la Poiana Izvoarelor pe care sa o pun in buzunarul din spate de la tricou pentru ca oricum la urcare pe Bucsoiu nu o sa ma incurce. Dar acum la coborare trebuie sa ma simt cat mai confortabil. 

Cat gandesc toate astea apare si Muha cu ochii carpiti de somn (multumesc unui personaj providential in tricou albastru care a trezit-o pe Muha). Plecam la vale si deja constatam ca am pierdut mult timp cu toate schimbarile astea caci oamenii cu care urcaseram se vedeau destul de jos. E primul moment in care le intalnim pe fetele de la Green Team dar nu am timp sa ma gandesc la ce inseamna asta. 

Cu o singura grija plec la vale, sa coboram prudent si sa nu ne accidentam. Incerc pe cat posibil sa tin serpentinele potecii pentru a scuti genunchii desi evident pierdem timp. Ne mai oprim de vreo 2 ori pentru a scapa de o pietricica din adidasi si apoi pentru a descoperi ca problema nu e pietricica ci basica. Sper ca dezastrul sa nu se produca asa devreme si ma incred in rezistenta Claudiei care ma asigura ca o sa fie bine. Stiu ca orice jena acum se va transforma peste 30 de km in chin si incercam sa reducem proportiile. 

In rest coborarea merge repede sunt si eu uimita cum se scurge valea asta la vale :), si cum trecem rand pe rand pe langa intersectia cu Bordeiul Berbecilor, Malin, Braul mare al Morarului. Nu avem timp sa ne uitam in jur, sa ii arat Claudiei tot ce e de vazut...momentan nu e nimic de vazut decat cum evolueaza cei din fata noastra. Inainte de intrarea in padure poteca merge drept dar prin iarba mare sunt ascunse ceva pietre si cum sunt eu asa mai impedicata, ajung sa ma intind cat sunt de lunga in iarba. Teafara si nevatamata plec mai departe, imi ajunge la urechea vorba ca suntem primele fete (nu mai stiu cu cine m-am intalnit, Radu stie cu cine m-am intalnit eu pe Cerb :) eu in concurs nu am timp sa observ fete de oameni) dar nu cred asa vorba haioasa ci noi alergam in continuare si speram ca scurtatura sa ne ajute sa prindem din urma primele echipe de fete. Nu stiu daca o sa o nimeresc, dar sunt dispusa sa risc. Ne strangem 3 echipe (una de la masculin, una de la mixt si noi) si intram pe o poteca pe care la fata locului o stiam doar eu. Poteca merge bine si cu exceptia unei mici balbaieli drumul e clar caci a fost rascolit inaintea noastra de cateva perechi de picioare. Ajungem la captarea de apa, luam apa, Claudia isi oblojeste basica si plecam mai departe pe forestierul pe care il alergam pana la Gura Diham. 

Aici nu mica ne-a fost bucuria cand ne-am intalnit cu Vali si Cristi. Este minunat ca intr-un concurs sa vezi chipuri familiare. Baietii nu stiu cu ce sa ne mai ajute si eu observ cand dau foaia ca suntem pe locul 2. Un loc nesperat (nu crezusem pana acum ca la prima trecere pe la Omu eram primele) si singura mea grija nu e nici ce echipa e in fata, ci ce avans are. 5 minute.Putin as zice eu. Asa ca nu e timp de stat.Mentalitatea de concurs se dezlantuie in mine. Repede apa, repede izotonic de la baieti ca e la super oferta si hai la deal. Nu numai ca nu trebuie sa pierdem niciun minut, trebuie sa recuperam cam 5. 

Pe urcare o alimentez pe Claudia cu primul gel si caut o scurtatura. Gasesc o scurtatura, intru pe ea dar constat ca nu e cea buna. Sunt sigura ca aici am pierdut timp...Iesim pana la urma dupa ceva nervi direct in marcaj dar aici Claudia nu are zvac. E usor si alergabil si eu debordez de energie dar nu si ea. Incerc sa o motivez sa isi gaseasca ritmul dar nu reusesc asa ca nu imi ramane decat sa o alimentez cu apa si activator si iarasi apa, in speranta ca isi va reveni pentru urcarea spre La Prepeleac unde stiu ca exceleaza. Aici am gresit prima data caci am impartit un activator pe cand mai bine il dadeam pe tot Claudiei, caci asa cu jumatate de portie nu are efectul scontat. Dar am tras concluzia asta mult mai tarziu in concurs. 

Putin inainte de Poiana Izvoarelor am luat apa si am calculat ca apa ne-ar ajunge pentru Bucsoiu desi eu aveam doar un bidon de 800 ml iar Claudia avea apa si in bidon si in platipus. Claudia face un efort de vointa si alearga bucata pana la Pichetul Rosu. Eu ma simt atat de bine, parca zbor si o astept si pe ea sa isi intre in ritm pe urcarea spre La Prepeleac. Bucata asta nu e grea deloc, e chiar antrenantam, alternand urcarile cu coborarile. Totusi terenul nu ii priieste din nou Claudiei asta pana cand descoperim echipa de feminin care ne intrecuse-Green Team. Claudia cauta explicatii, pe unde ne-au depasit pe Cerb, eu merg mai departe. Fiecare doreste sa isi faca cursa cat mai bine posibil si asta e cel mai important. 

Le lasam astfel pe fete sa ne conduca pe urcarea pana la Prepeleac. Nu are sens sane grabim prin santul infect si printre balarii. Totusi e d-abia inceputul balariilor caci dupa o pauza minima la Prepeleac vom intra in jungla de pe Bucsoiu. 

Asta a fost primul moment al cursei in care am cazut fizic. Sauna de-a dreptul sufocanta era prin toate ierburile acelea, iar corpurile noastre absorbeau apa ca un burete. D-abia ne taram (sau asa mi se parea mea) printre frunzele mari. Revederea cu lanturile m-a bucurat si am tras ca nebunele spre creasta care se vedea deasupra noastra si deasupra careia alergau norii. A fost o adevarata usurare sa iesim in vant si acolo ritmul a crescut. 

Claudia acuza primii carcei in talpa, laba piciorului, varf. Urcarea pe Bucsoiu e lunga si constanta si nu prea lasa muschii sa se odihneasca. Pe urcusul final spre Bucsoiu, simt si eu cum ma incearca cateva crampe, asa ca o parere, asa ca nu fortez deloc pe coborare. Am trecut demult pe glucoza si la Omu planuim o pauza mai lunga pentru a ne organiza rezervele energetice din ultima parte a maratonului. Aici nu ne mai asteapta niciun pinguin, toti au coborat spre Pestera. Totusi oamenii de la CPNT sunt foarte saritori si apa rece cu care stau in pahare e binevenita. De acum nu mai intentionam sa ne mai oprim pana la Pestera asa ca asez gelurile, activatoarele si glucoza, ordonate in buzunarele de la tricou, deseurile le mutam la Claudia si dam sa plecam. Green Team nu se vede inca. 

Elanul ne e oprit insa de Pinguinii care ne sar in spate. Andrei, Emil si din nou Muha (Em e cu treaba prin zona vf Bucura Ocolit). As vrea sa le multumim pentru surpiza dar ei ne gonesc la vale...Ceea ce si facem, alergam pe marcaj comun BG, BR, intersectia e bine semnalizata anul acesta asa cum m-a anuntat si Muha si intram pe poteca frumoasa. Din pacate nu am putut sa ne bucuram de poteca, deoarece picioarele Claudiei dau semne ca au indurat prea multe si riposteaza cu dureri la genunchiul drept. Schimbam genunchiera cu fesa, o punem de 2 ori caci prima data era prea stransa si cand ne punem din nou pe traiectorie, o serie de carcei o imobilizeaza pe Claudia. Green Team se aproprie si stiu ca ne vor depasi dar in clipa de fata ma preocupa mai mult daca vom putea merge mai departe. Claudiei ii lipseste experienta de la alte maratoane dar face totusi eforturi de a tine in frau crampele musculare si merge mai departe manata doar de o determinare imensa, desi era asa de usor sa coboram de acolo la Pestera si sa abandonam. 

Fetele pleaca mai departe dupa ce schimbam 2 vorbe si se ofera sa ne ajute dar nu prea au cu ce doarece continuarea tine numai de noi, medicamenete avem etc. Mai dizolvam un anticarcel in apa si pornim usor usor la vale. Claudia nu poate sa alerge asa ca o las in fata sa impuna ea ritmul. E incet, stiu ca e posibil sa pierdem chiar si podiumul dar nu orice concurs poate sa fie perfect asa cum isi doreste Claudia. Se simte tradata de propriul sau organism si o inteleg perfect, exact asa ma simteam si eu cu un an in urma, asa am tinut-o 80 de km din cei 90 de concurs dar e nevoie si de astfel de momente pentru a te reinventa.

Ajungem in Saua Batrana si pornim coborarea spre Gutanu care merge bine atata timp cat terenul e usor, dar ne impotmolim ulterior. Mi s-a parut tare lunga toata bucata asta pana in PC unde baietii vor sa ne incurajeze si ne spun ca mai facem doar vreo 45 de min pana in Saua Strunga. Pornim pe poteca placuta si lata prin padure unde Claudia ma alearga putin...probabil alearga spre Izvor unde isi pregateste un flamexim, incepem urcarea spre Saua Strunga, intai prin padure si apoi prin golul alpin. Dupa cateva sincope si smucituri, Claudia isi gaseste ritmul si soarele rasare din nou pe strada noastra. Urcam bine , ritmul nu este imposibil, putem chiar sa sporavaim in voie si sa ne reamintim momentele de la 7500 editia a doua, cum ne taram amandoua pe aici, cum nu mai gaseam nicio putere si nicio farama de vointa sa ma bucur de un apus superb...Atunci urcam pe aici infranta, acum urc pe aici invingatoare...probabil la asta contribuie si faptul ca am mers mai incet decat pot eu sa trag si in cea mai mare parte a cursei am fost la limita de confort. Daca insa Claudia se simtea bine prevad ca ne alergam una pe alta neincetat...Sau daca eram singura, trageam de mine pana muream, sau daca eram la tura lunga...In egala masura daca se concura individual, concurenta era mult mai mare caci majoritatea fetelor care urca pe podium la maratoane participa la elita sau la hobby mixt...

Pe coborarea din Saua Strunga in Padina, problemele Claudiei s-au diminuat si am ajuns repede la drum si in plus cu un moral ridicat.

Mi-as fi dorit sa putem alerga forestierul pana la Padina, dar nu a fost sa fie, asa ca daca Claudia a trecut la un mers alert eu imi consumam energia pe langa ea, incercand sa mananc distanta pe paine...vroiam sa ajungem mai repede la Pestera, sa dau eu un pau cu gurita mea, si alte voci sa imi raspunda, sa o iau pe Claudia de mana si sa rupem din nou banda aceea rosu cu alb ce statea intinsa-de data asta pentru Claudia. Pentru ca ea a fost adevarata invingatoare a celor 45 de km. Si ma bucur nespus ca am facut din nou echipa, pentru ca acum rolurile s-au inversat oarecum fata de anul trecut si ne putem intelege si mai bine una pe alta.Vali si Cristi subliniau ca la ei in echipa a fost armonie,cand unul a propus sa abandonam celalalt a fost complet de acord....
Pinguinii aventurieri urcand relaxati, in afara concursurlui pe Bucsoiu
La noi nu a fost asa, in ambii ani am propus eu sa abandonam, anul trecut Claudia,puternica, mi-a raspuns ca vom abandona doar pe traseul de la maraton, anul acesta am propus acelasi lucru si de aceasta data, si mai puternica(pentru ca ea avea probleme), am primit un raspuns similar...
Floricele pentru ferele de pe podium
Dupa ce ne-am tras sufletul in tabara, am pus de o baie si de o masa campeneasca cu carnati de plescoi si pepene tinut la rau si apoi cu o ciorba la Padina. Pinguinii ne-au fost alaturi si ne-au asteptat pe noi, cei loviti de febra musculara, bataturi, basici, iritatii etc sa ne deplasam pe drumul forestier pana la Padina...Ei ne-au fost alaturi si la festivitatea de premiere unde ne-au facut galerie si mi-as dori sa existe un moment in care sa le intorc acelasi serviciu. Sa stau sa patrulez pe platou , sa urc cu ei, sa ii motivez, sa ii vad cum isi depasesc limite. Doar ca pana atunci trebuie sa ii si antrenez putin :).
De data asta cu o treapta mai sus fata de editia din 2010-o alta catgorie insa
Primele 5 locuri Hobby
La final, stiu ca nu e un RT prea inspirat dar am niste multumiri de facut (ca toata lumea, ca doar daca e premiu, nu am ajuns la el doar prin propriile mele puteri):
-CPNT -pentru ideea de a organiza acest ultramaraton, pentru ca ati invatat din fiecare editie si pentru ca an de an a fost mai bine.Pentru ca in mai toata PC-uri era apa si pentru ca ati schimbat traseul de la tura scurta fata de editiile anterioare.
-Muha-pentru ca ai fost un pinguin desavarsit, ai multumit 3 echipe de pinguini, i-ai incurajat si poate vei intelege cat de mult conteaza acest lucru cand te vei hotari si tu sa iti incerci puterile la 7500 si va fi cineva alaturi
-Vali si Cristi, pentru ca aveti un simt pinguinesc si ne-am intalnit la Diham si a fost o mare bucurie sa vad niste chipuri vesele. Pentru ca ati dat tot ce era mai bun din voi pe coborarea spre Valea Ialomitei sa ajungeti la sosire inaintea noastra.
-pentru Andrei, Em, Emil si iarasi Muha- a fost cea mai placuta supriza sa ne intalnim la Omu.
-pentru un om mic, cu o vointa de urias: Claudia, care a muscat din nou momeala nebuniei mele si am participat la 7500. In curand ranile or sa se vindece si in curand vei dori sa iti incerci puterile si singura. Esti perseverenta dar ai propriul tau ritm de a merge prin viata si ramane doar decizia ta, daca vrei sau nu, sa ti-l descoperi.
-pentru Radu care uneori crede in mine mai mult decat o fac eu.
Radu-shaman
Povestea Claudiei
Povestea lui Radu

Nu am incheiere...o incercare mai grea decat 7500 sta acum in fata...E fun dar in acelasi timp provocator. E un concediu pentru care incep sa am emotii ca inaintea unui concurs desi nu am niciun target...Va fi o experienta in care voi descopei alte 1000 de lucururi despre mine si din care pana la urma vom iesi invingatori. Chiar daca raniti la un moment dat (in orgoliul propriu)...atunci cand ranile se vindeca, raman in spate doar amintirile.
We do not remember days; we remember moments. ~Cesare Pavese, The Burning Brand

Foto by Claudia, Andrei, Radu

Un comentariu:

  1. Ma gandeam in timp ce citeam, asa visatoare cum ma stii, ca uite cum ne facem propria noastra istorie! Si da, inca nu ne-am alergat una pe alta pe la maratoane :P

    Punctual, 1. eu nu ma simt prea vinovata pentru participarea la Hobby, pana la urma a fost al doilea meu maraton chiar daca primul a fost Elita - nealergata - de anul trecut.
    Apoi, 7500 e concurs de echipa si tu fiind coechipiera mea ai fost "condamnata" la viteza mea maxima, deci la Hobby :D

    2. Pentru intamplarea de la schi nu ai nici o vina, trebuie sa accepti asta. Asa sunt eu natanga si-ti povestesc mai multe in Pirania ca nu vreau sa rada lumea de mine :D
    S-a intamplat doar sa fim impreuna acolo si asta pentru ca mi-ai daruit din timpul tau pretios de schi pentru a ma dadaci si indruma. Eu nu pot uita asta!

    3. Nu cred ca vei auzi vreodata de la mine cuvantul "abandonez". Nu stiu de ce, dar ma vad tarandu-ma insa nu abandonand. Asta si pentru ca ori abandonez din start prin neparticipare ori cred in ceva si asta ma "tine" pana la capat.

    4. Stiu ca nu ti-a fost tocmai usor cand am clacat fizic si a contat foarte mult sa-ti simt sprijinul. Cred ca daca ne-am descurcat acolo una cu cealalta, alte momente grele vor fi banal de trecut. Cred cu tarie ca nu ma vad alaturi de prea multi oameni in situatii asemanatoare.

    5. Povestea cu momeala numita 7500 - e greu de spus cine pe cine... caci si eu voiam sa merg, dar trebuia sa am si acordul tau ca mergi cu mine in conditiile in care nu puteam promite prea multe fizic (ceea ce am intuit corect, doar ca n-a cedat genunchiul asteptat).

    6. Poate suna stupid, dar daca Radu a fost mandru de tine, am simtit ca a fost si de mine... si imi place ca nu se zgarceste la vorbe atunci cand trebuie si cand au efect maxim.

    Ar fi multe de spus, mereu prea multe (nici eu nu stiu de unde la mai scot), dar asteptam jurnalul asta si asteptam oarecum incurajarile care sa ma duca mai departe. Inca nu stiu daca sa mai iau parte la o astfel de nebunie sau nu, sanatoasa fiind stiu insa ca e greu de stat deoparte... Cert e, ca asa cum mi-ai spus si tu de multe ori pe traseu, e nevoie si de experienta. Sa trec la treaba sau sa astept un nou moment potrivit cand sa prind aripi??! Habar n-am, dar mi-ar placea sa fii acolo...

    RăspundețiȘtergere