BCB-zilele 19-20-Mont Blanc-ruta clasica italiana (ruta Papei)-PD

<--Din aceeasi serie: BCB-zilele 16-18-pauza -pregatind urcarea pe Mont Blanc

Este greu sa scrii despre Mont Blanc. Atunci as fi calificat traseul cu apelative precum greu, lung, obositor, dar asa e cu amintirile astea... cele rele sa se spele, cele bune sa se adune...Acum dupa mai multe luni de la momentul Mont Blanc nu imi mai vin in cap aprecieri. E doar o senzatie de multumire. Cand ne-am intors teferi in camping asta imi spunea inima…bucuria finalizarii unui proiect personal. Ma gandeam de multe ori cand pedalam, daca oare asa a fost soarta, sa nu fiu acum 3 ani capabila sa urc pe Mont Blanc (fizic vorbind), doar pentru ca sa ma intorc pe acelasi varf, dupa 1800 km pedalati. Sau poate cine stie, nici 1800 km pedalati nu vor fi suficienti pentu a convinge muntele sa ma accepte. Sunt un incepator in ale Alpilor si poate muntelui nu ii va conveni faptul ca am aspiratii cam inalte, cele mai inalte pentru experienta mea...Dar toate erau doar ganduri si supozitii si nu aveam sa stiu care este varianta corecta, pana cand nu voi intra in problema, pana nu voi parasi campingul si nu voi pleca pe munte.

Fapt ce s-a si intamplat intr-o zi de miercuri cand toate astrele s-au aliniat. Dumnezeu a dat vreme buna, noi ne-am strofocat si am recuperat coletul cu echipamentul de iarna, trimis din Romania si am pornit spre Refugiul Gonella…

Aveam insa si 2 scapari in plan, identificate insa:

1. Nu aveam rezervare la refugiu (pentru ca nu mai erau locuri). Si asta nu s-a intamplat din rea vointa, sau din atitudinea de romani descurcareti (lasa’ ca gasim noi loc, sau pentru ca nu stim cum merge treaba in Alpi), ci pentru faptul ca nu stiam exact cand vom primi echipamentul pentru Mont Blanc. Matteo (ownerul campingului) ne-a sfatuit sa urcam totusi, cu speranta ca se va gasi un loc si pentru noi in sala de mese sau in bivuacul de iarna. Astfel , rucsacul de 80 l, aparent nefolositor, a devenit brusc util si l-am incarcat cu sacii de dormit si cu saltelutele. 
2. Eu eram sigura ca o sa ne prindem urechile in ghetarul crevasat si nu prea intelegeam tehnicile astea teoretice cu ajutat partenerul de coarda sa iasa din crevasa...Radu “m-a linistit” si mi-a zis ca oricum e cam greu sa il scot singura. Am inteles...Deci e clar, vorba lui Nasu’: “o sa murim”. Daca nu am facut-o pana acum, cale de 1800 km, sigur o sa se intample pe ghetar. Pana la urma m-am mai linistit cand am aflat de la acelasi Matteo, ca e poteca facuta si au mai urcat echipe pe Mont Blanc (marti si miercuri).

Bun, deci cu inima mai mult sau mai putin stransa si cu un zambet mai mult sau mai putin larg, eu plec spre Val Veny, cu autobuzul, iar Radu pe jos.

Ca tiganii cu cortul

Normal ca ajung prima si stau pe iarba privind peisajul din fata mea: Punta Innominata (acum fara pic de zapada), Refugiul Monzino, Aiguille Noire de Peuterey. Si acolo, in spate Mont Blancul.

Este dimineata si turistii se tot scurg spre munte, coboara din autobuz (zona e inchisa pentru traficul auto, cu exceptia mijloacelor de transport in comun) si care cu bagaje mici, care cu bagaje mari,care cu copii, cu bicicletele, in grupuri mari sau mici, pleaca pe trasee.

Radu ajunge inainte sa apuc eu sa ma satur de privit si sa ma astern la somn, asa ca e momentul sa ne gasim si noi ritmul si cadenta. Pentru mine se numeste, merg cu pasi mici, ca nu ma grabeste nimeni, pentru Radu se numeste fac multe poze.

Drumul pana la Lac du Miage il stiam de acum 3 ani, cand am urcat pe Aiguille de Tre-la-Tete Est, si este un forestier ca in palma, dar cu vederi spectaculoase spre Aiguille de Tre la Tete, Petit Mont Blanc si spre Les Piramides Calcaires.

Primii pasi

Un peisaj de care nu se poate sa nu te indragostesti

Les Piramides Calcaires (stanga)

De data aceasta nu ne mai obosim sa mai urcam pana la Lac du Miage caci parca lacurile noastre de munte ne plac mai mult decat cele din Alpi, si vorba aia, trebuie sa ne conservam fortele, avand in vedere ca ne asteapta un drum lung pana la refugiu.

Si cam oricine alege sa urce Mont-Blancul pe ruta clasica italiana (Ruta Papei), va intelege repede cat de lung e drumul, atunci cand va ajunge deasupra morenei aproape plata, care se intinde kilometri intregi in fata, trista, cenusie, fara viata. O aglomerare de pietre, parca fara inceput si fara sfarsit, o dezordine initiala si lunatica., intial fascinanta, apoi inspaimantatoare cand intrii in mijlocul morenei si vezi ca totul se misca, instabil si nesigur si cand ai sentimentul ghetarului care se transforma sub picioarele tale, iar la final plictisitoare, cumplit de plictisitoare.

Ajunsi deasupra morenei poteca se strecoara pe o crestulita ingusta, ale carei margini sunt mancate continuu de ghetar. Suntem parca pe o sfoara ingusta,atarnati deasupra ghetarului...Pentru ca loc prea mult de marcaje nu era pe acolo, devenim putin nesiguri asupra rutei alese , la asta contribuie si o serie de marcaje pe care le vedem, la picioarele noastre, pe morena.

Sa facem cunostinta cu morena

Asa ca lasam creasta si coboram intrand in imperiul pietrelor. E cam aceeasi razvratire ca si in Retezat (pe acolo pe unde nu e poteca). Sunt cateva puncte galbene (marcaj) si cateva momai dar fiecare navigheaza mai mult sau mai putin dupa inspiratie...Sunt mai multe grupuri imprastiate pe morena, singurele pete colorate in masa monocolora a pietrelor. Prin multe locuri se vede gheata de sub pietre, trecem chiar pe langa niste lacuri formate in urma topirii si simtim cum ghetarul traieste sub noi...pe pietricele mici si netasate incercam aceeasi senzatie de instabilitate, de constructie fara fundatie de care ne povesteau si Oamenii Muntilor cand au venit din Nepal. De aceea, instinctiv cautam pietre mai mari si incercam sa tinem linia uneia dintre potecile marcate cu zgarcenie pe morena. Un alt aspect care ne-a marcat a fost vegetatia-respectiv prezenta sau absenta ei. Stiam din ceea ce am citit in zona, ca ghetarii se intindeau cu cateva sute de ani inainte, mult mai mult decat o fac acum, iar Lac du Miage este o buna marturie in acest sens. In egala masura era fascinant sa mergi pe poteci, prin paduri, prin pajisti si sa calci pe pamantul unde inainte nu fusese nimic. Decat gheata compacta si albastra. Si pietre. Ambele la fel de “fara viata”. Poate diferenta asta intre natura vie si natura moarta se vede mult mai bine aici, unde in 200 m lasi in urma tot ce inseamna verde, flori, zgomote si intrii in lumea nemiscarii aparente. Totusi din aceasta nemiscare, pe alocuri, pe acolo pe unde gheata nu mai exista si bolovanii pravaliti pe ghetari si stransi la baza lui au devenit pietris, viata rasare, iese spre lumina sub forma unor fire subtiri de iarba si a unor flori mici...Plantele de aici au ceva dur in ele, dar este si normal caci nu usoara a fost misiunea semintei sosita de neunde, sa se prinda in acest pamant inca prea putin fertil, si nici misiunea firului de iarba in drumul sau spre lumina nu a fost mai usor.

Tot meditand asa, si mergand pe o creasta ingusta de pamant si in permanenta erodata la baza de ghetarul ce “roade” fara mila ne departam de viata si intram din ce in ce mai mult in mijlocul morenei, urmand sa ne pierdem in labirintul de pietre.

Ne apropiem de finalul morenei

Si parcurgerea morenei ne rapeste mult timp. Este lunga, dezarmant de lunga, urca usor si coboara rapid tot ce a urcat, astfel ca dupa 2.5 ore nu ne gasim cu mult mai sus decat la intrarea pe morena. Sunt mai multe grupuri, unii navigheaza cu mai multa pricepere, altii se vede ca sunt pentru prima data aici...Totusi dupa 2 h peisajul da semne de schimbare, mai multa gheata care se topeste, mai multe raulete de sarit si usor usor zapada.

Suntem in fata unei via–ferrata care ne va ajuta sa castigam cu ceva transpiratie, dar fara prea multa bataie de cap, cateva sute de metrii. Cabluri, scari, o poteca aninata ce uneori se imblanzeste si ne aminteste de poteca de creasta din Fagaras dintre Balea si Caltun (in zona Laita, Laitel). Indicatiile de pe altimetru se schimba destul de greu si pare ca nu mai ajungem odata la destinatie...

Am parasit morena, intram in curand pe sectiunea de VF

Pe VF (nu mai sunt cabluri ci niste corzi foarte groase)

Destinatie care oricum era nesigura caci neavand rezervare nu stiam pe unde avea sa ne prinda acea noapte.

La refugiu ajungem pe la 5 si forma lui futurista ne uimeste, desi am vazut niste poze dupa reconstructie.

Refugiul cu forma lui futurista

Constructia este oarecum aninata, pe un colt de stanca, iar platforma pentru elicopter pur si simplu nu a mai avut loc,asa ca este cam “in aer”. La 3000 m exista totusi toaleta si apa curenta menajera. Pe langa refugiul nou construit, mai era si bivuacul de iarna –ocupat insa si el. Este clar, vremea buna i-a determinat pe multi sa incerce ascensiunea pe Mont Blanc, dar totusi eram curioasa cati dinte ei vor si pleca in dimineata urmatoare. Practic la refugiu erau cantonati 2 tipuri de oameni: cei care facusera deja o tentativa pe Mont Blanc sau o alta tura in zona si care daca nu erau la somn, uscau haine si bocanci, si cealalata tabara-cei care planuiau o tura in ziua urmatoare si se uitau, oarecum cu frica, sau cu admiratie la peisajul din jur. Si noi ne incadram in aceasta categorie...

Silueta

Daca acum 3 ani, vazut de la Refuge du Petit Mont Blanc, varful parea desprins din poveste, fermecator, asa cum era imbracat in nunante purpurii de soarele de la apus, acum insa, eram mult mai aproape de el si parea, mare, masiv si “cu toane”. Ghetarul si toate valcelele din jur dadeau un spectacol neintrerupt: seracuri,mici avalanse si mai ales bolovani care se prabueseau pe valcele, cu un zgomot asurzitor si isi continuau drumul de proiectile mortale pe ghetarul crevasat. Langa noi parea ca nu exista nicio rezolvare a labrirntului de crevase, si cautam cu ochii inceputul traseului, care se mentinea inca putin pe stanca.

Cum stateam in asteptare sa ne gasim si noi un loc in spatiu, altceva mai bun nu am avut, decat sa mancam pastele pregatite de jos si sa fim spectatori. Limbi diferite, oameni diferiti, unii obositi, altii emotionati, toti insa seriosi...Fara glume, fara cantari, muntele aici inseamna altceva.

Pana la urma cum nu e niciun loc disponibil in pat, alegem sa dormim pe jos in bivuacul de iarna (nu ca ar fi prima data). Cum am stabilit locul eu am si tasnit in sacul de dormit ca sa prind cat mai multe ore de somn (4), am tras caciula pe ochi si m-am facut ca dorm. Nu am auzit decat cativa pasi prin refugiu si oamenii au fost foarte de treaba, incercand sa faca cat mai putin zgomot si sa nu ne tulbure somnul.

Acelasi lucru am incercat si noi sa facem la ora 23.30 cand a sunat alarma de la telefon. Am iesit afara cu toate catrafusele convinsa ca ne paste un frig naprasnic. Dar nu a fost nici pe departe asa. De pe bancuta de langa refugiu, priveam cerul luminat cu mii de stele. Noaptea era neagra, sau alba, sau cumva intre cele doua. Cerul era de smoala, insa ghetarul imprastia o lumina alb-albastra si topea negrul intr-o atmosfera difuza. Muntele parea linistit si primitor. Stihiile parca adormisera si ele si profitand de acalmie noi ne pregateam de plecare. Am fost gata primii, dar pentru ca nu stiam cum se pleaca (cu coltari sau fara) am asteptat un exemplu. In jur de 12.30 a plecat prima echipa: ghid italian+client, si apoi am plecat si noi.

Imediat, traseul coboara dupa o muchie asa ca refugiul se ascunde si nu mai vedem nimic in spate. In 15 minute suntem pe ghetar si acolo ne legam in coarda. Mergem cuminti, cu fortele dramuite. Bagajul am incercat sa il facem cat mai light si ne-a ajutat si vremea frumoasa de afara asa ca nu am urcat decat in colanti, suprapantaloni, triou, bluza de corp si gheaca de gtx pack-lite (o foita pe care am folosit-o si la bicicleta), manusi de polar si bandana. Suplimentar in rucsac mai aveam 1 bandana mai groasa si un polar 2000, 2 geluri si 2 activatoare de fiecare si 0.8 l de apa(stiu, stiu, cam putin apa si o sa vedeti ce se intampla cand barbatii nu asculta de neveste si cred ca o echipa de 2 se poate descurca cu mai putin de 2 l de apa pentru un traseu atat de lung).

Astfel planuiam sa fim fast and light si asa am si fost astfel ca la un moment dat ne hotaram chiar sa depasim echipa din fata si sa mergem primii, avand in vedere ca poteca era extrem de clara si pe alocuri balizata cu niste bastoane fosforescente.

Castigam altitudine si in plus cam toate echipele au intrat deja pe ghetar asa ca in spatele nostru un sir lung de luminite merge la deal. Sunt poate 15 echipe care au plecat spre Mont Blanc in aceasta noapte si pot afirma din ceea ce am citit ca este o noapte chiar aglomerata. O crevasa mai neobisnuita ne opreste insa curand din avantul nostru temerar. Asta pentru ca singura cale de trecere este pe o scara orizontala fixata pe marginile crevasei...E cam cum am vazut in filme si in carti doar ca singura varianta pe care ne-o imaginam ca sa trecem pe acolo este in 4 labe. Dar suntem galanti (a se citi nestiutori) si oferim intaietate ghidului si clientului sau si luam aminte la cum procedeaza (procedeaza asa cum ne-am imaginat noi).

Scara (foto facuta la intoarcere)

Apoi depasim iara si cu cat panta se inaspreste cu atat urcam cu mai mult spor.

In ciuda trudei noastre nu am castigat insa foarte multa altitudine si efortul incepe in plus si sa se faca simtit, caci alte echipe vin puternic din spate. Oricum nu are sens sa ne inghesuim, urmeaza sa iesim in creasta si acolo din ce am citit trebuie ceva rabdare. Nu trebuie insa nici sa ramanem de caruta, caci pe creasta ingusta, e greu de depasit. Socotim ca ar fi timpul pentru ceva energie dar nu gasim oportunitatea sa ne oprim. Mai intai pietre, apoi cateva serii de pasi destul de expusi si simtim cum avem nevoie sa realimentam, asa ca ne tragem putin deoparte din poteca si ne ajutam cu ½ BCA de la sponser si un activator de fiecare. Si apoi asteptam sa isi faca efectul. Pana atunci ne ocupam timpul cu mersul atent dar si cu privitul in jur caci pe vai era noapte si toate orasele scanteiau ca de Craciun. Suntem undeva in primul esalon atunci cand iesim in sfarsit de pe creasta ingusta si ne trezim la intersectia cu ruta clasica franceza.

De aici, tehnic, traseul devine plimbare, cocoasa numita “Dom de Gouter” o urcam cu usurinta si simtim ca ne apropiem din ce in ce mai mult de varf. Dar asta era doar o impresie, caci in fata ne mai stateau inca 2 h de urcare. Greul si monotonia ritmului este sparta de opririle dese la pozat caci soarele da semne ca va rasari in curand si un rasarit la 4000 m nu prinzi in fiecare zi.

Refugiul Vallot si primele gene de lumina

Incep sa coboare chiar primele echipe grabite de Francezi si acum suntem prizonieri intr-un sir lung de oameni (noi 30 de pe partea Italiana) am palit in fata celor 300 de pe partea franceza care urca spre varf.

Echipele venite de pe ruta franceza 

Ritmurile sunt diferite dar cu intelegere avem cu totii loc pe urme...Se urca in multe feluri: cu ghid sau fara, in corzi de 2 persoane, de 3, de 4 sau in siruri interminabile (tehnica asta nu am inteles-o, zici ca erau sclavi dusi la vanzare, mai ales ca urcau greu, cu pasi mici, pauze dese si respiratie grea) sau fara a se lega in coarda. Cu piolet, sau cu bete sau combinandu-le pe amandoua.

Umbra Mont Blancului

In principiu urcam bine si doar ultimii pasi sunt mai grei.

Ultimii pasi

E frumos pe varf dar nu ma simt in elementul meu. As vrea sa stau sa admir, sa incerc cu minimele mele cunostinte sa disting ceva din marea de varfuri, dar sunt foarte ametita, dovada ca nu m-am obisnuit cu altitudinea si prefer sa facem pauza mai jos.

In plus, sunt cuprinsa de un tremurat involuntar din cauza frigului si preferam sa coboram cat mai repede. Cobor cu mare atentie si fara graba. E mai usor ca efort, incep sa imi revin, sa ma uit in jur si in plus trebuie sa ramanem foarte concentrati. Varful e doar jumatea drumului si cele mai multe belele se intampla la coborare.Nu avem cum sa lasam garda jos pana nu ajungem inapoi la refugiu. Pauza de masa o facem la refugiu la Vallot unde ne dezbracam, ne dam cu un strat suplimentar de crema si ne mai servim cu cate un gel.

Inapoi pe plaiuri mai domoale

Ne pregatim sa rezolvam problema cu creasta

Apoi incepe distractia..parasim ruta franceza si aglomeratia si ne regasim singuri la inceputul crestei pe care am parcurs-o si azi noapte dar care acum ne pare mult mai fioroasa, pentru ca vedem in jurul nostru ce se intampla daca facem un singur pas gresit...ambele parti ale crestei sunt adevarate tobogane, iar zapada nu mai este nici pe departe la fel de buna ca azi noapte.

Detalii-cam asta ne asteapta

Acum s-a flescait si pe 2-3 portiuni, pentru siguranta si confortul psihic, punem coarda si ne asiguram reciproc. Un elicopter se tot invarte in jurul nostru si imi vine greu sa ma concentrez la ceea ce am de facut. 1 ora poate mai mult de maxima incordare si speram sa rasuflam usurati cand vom ajunge deasupra ghetarului.

Dar aici, alte probleme. Pe ghetar este cuptor si zapada s-a flescait astfel incat, trebuie sa coboram cu extrem de mare atentie. Pe de-o parte putem aluneca pe vre-o urma mai proasta si momentan panta e destul de mare, apoi Radu are probleme cu antisnow-urile de la coltarii de la Camp, iar pe versantii mai abrupti sunt deja cateva scurgeri de zapada de mici dimnensiuni. Astfel incercam sa coboram repede, dar nu e lucru usor...Pierdem constant altitudine dar parca nici nu se simte. In plus, cu cat pierdem altitudine, cu atat intram parca mai mult in inima cuptorului care arde cu flacari albe.

Inapoi pe ghetar

Astfel ca ne desihdratam rapid si refugiul nu se apropie neam de noi. Coborarea ajunge sa fie un supliciu, mergem incet ca roboteii, cu nervii intinsi la maxim insa mereu prevazatori sa nu gresim ceva. Gonella e in umbra si il iubesc pentru asta si mai iubesc si doza de Pepsi pe care am savuta-o la refugiu. As fi ramas acolo la cat de zombie eram insa din vale vin vesti proaspte pentru continuarea turei noaste cicloturistice...Curieratul nu lucreaza decat maine, apoi intra intr-o vacanta prelungita: weekend+Sfanta Maria Mare, deci maine trebuie sa trimitem inapoi coletul in tara. Astfel maratonul nu se termina, ci abia incepe. 

Terminam mancarea si eu mai iau un activator care isi face rapid efectul si pe via ferata, la coborare, ai spune ca am inviat. Dar morena, interminabila morena, transformata in ceva si mai lung, acum cand suntem obositi ne pune rabdarea, rezistenta, gandurile, psihicul la grea incercare. Nu mai e nimic periculos aici, e chiar elementar, dar e interminabil de monoton. Nu mai vreau sa vad atatea pietre prea curand...Seara vine cu pasi repezi si incercam parca sa lungim timpul ca sa iesim de pe morena pe lumina, ca sa nu ne prindem urechile in labirintul din jurul nostru.Reusim la limita si drumul spre Lac du Miage il facem la frontale, dar deja vorbim de poteci ca si la noi, si nu ne ramane decat sa coboram, inganand o zicala din copilarie: “rezistenta, pace si cadenta, cine nu mai poate, o mana la spate” (de fapt din zicala asta nu conteaza decat partea cu rezistenta si cea cu cadenta).

Atunci cand ajungem la asfalt, pierdem si ultimul autobuz si ne ramane sa parcurgem la picior cativa kilometrii buni de asfalt pana in camping. Nicio masina nu trece pe langa noi, suntem ultimii intarziati si tragem cu greu de noi, privind la sacul de dormit si salteluta din cort ca la un baldachin de puf care ne primeste oricum, chiar si asa nespalati, transpirati, arsi de soare, cum suntem. Un mesaj de la Alina insa imi lumineaza pentru o clipa seara dar prefer sa trag cortina acum si sa ma scufund in bratele unui somn odihnitor si maine sa vad lumea cu ochi mari si inocenti, cu bucuria de a merge mai departe, de a ne continua aventura, de a reveni la bicicleta care mi-a lipsit pana la urma in aceste zile.

Varianta scrisa imediat dupa ce am revenit in camping:

Am urcat pana la urma pe Mont Blanc pe ruta clasica italiana (PD). Conditiile meteo au fost excelente si a fost incredibil de cald;am urcat doar in tricou, bluza de corp si o foita de gtx pack lite pe care o folosim si la bicicleta.

Drumul pana la Refugiul Gonella a fost foarte lung,mai mult de jumate pe o morena plictisitoare. N-am mai gasit locuri la refugiu asa ca am dormit in bivuacul de langa refugiu. Am plecat la ora 12.30 noaptea in spatele unei echipe formata dintr-un ghid si un client, pentru ca nu stiam drumul pe ghetarul destul de crevasat. Au fost foarte multe echipe care au incercat varful ieri pe aceeasi ruta. Ruta a fost faina pana am intalnit ruta clasica franceza care in schimb era extrem de aglomerata. Am facut sapte ore pana pe varf si ne-am incadrat in timpul mediu de parcurgere care este de 6-8ore. Am trisat cu un activator si doua geluri mici de fiecare dar trebuia sa compensam cumva lipsa de aclimatizare. Ne-a ajutat insa foarte mult forma fizica dobandita la maratoane,iar experienta 7500 tura lunga chiar a contat avand in vedere ca ziua de ieri a fost foarte lunga. Pe varf am stat 1-2 min pt ca eu nu ma simteam bine de la efort si altitudine si am coborat sfoara pana la Vallot,la 4300m unde era soare si placut. Apoi am refacut ruta la coborare pentru ca aveam bagajele lasat la refugiu. Coborarea a fost la fel de lunga ca si urcarea (6.30 ore). zapada s-a mai inmuiat asa ca pe o creasta expusa a fost nevoie de ceva asigurari. Problema e ca am avut foarte putina apa la noi si odata ce am ajuns inapoi pe ghetar unde era ca un cuptor ne-am topit de-a binelea. Radu nu a mai aratat niciodata asa de rupt. Am ajuns f deshidratati la refugiu la Gonella si dupa putina odihna la umbra si ceva vitamine plus un pepsi (sorry EM cola nu aveau) am continuat coborarea care a fost interminabila pe morena. Atatea pietre si atat de dezordonate nu vreau sa mai vad prea curand.Am pierdut ultimul autobuz pana la camping si am facut drumul pe jos . Ziua s-a terminat la ora 12 noaptea cand ne-am bagat jegosi in saci. Nu mai aveam puterea pentru un dus.

Momentan stam sa ne revenim si apoi probabil vom parasi Italia cu trenul si vom mai bicicli o saptamana in Austria.

Momentan nu am impresii bune sau rele,a fost greu,dar mai mult fizic. Nu am mai vazut la intoarcere bocanci in loc de pietre sau fulgere cum s-a intampalt dupa Innominata acum trei ani. Ma bucur insa ca ne-a iesit planul si am urcat green peMont Blanc. Totusi era mai fain daca alegeam un varf mai mic si mai putin urcat. Experienta era mult mai intima. Dar ne-am lasat si noi sedusi de mirajul numelui sau...asta e,am pacatuit si ne-am incalcat partial un principiu. dar doar urcand pe un asemenea varf,parand atat de aproape de la refugiu si totusi pe teren atat de departe,cerand atatea resurse din partea celor care urca, intelegi ca poate Negoiu sau Moldoveanu se cuceresc cum se mai afirma pe la noi. Pentru toti cei care folosesc acest termen impropriu ii invit sa incerce sa urce pe Mont Blanc. Aici varful se poate cel mult urca si asta daca astrele se aliniaza. si da,mihai telemark avea dreptate,Alpii incep acolo unde se termina Carpatii.

PS: mersi Gabi pt suruburile de gheata si ma bucur ca nu am avut nevoie de ele

Jurnal Radu-ziua 19
Jurnal Radu-ziua 20

In continuarea seriei: BCB- ziua 21-Aventura cu coletul-->

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Infobox 

Informatii despre traseu: aici

Informatii despre refugiu (care este acum deschis, postarea de mai sus de pe SM nu a mai fost updatata. Refugiul s-a deschis nou nout anul acesta, in vara): aici

Costuri:
- bilet autobuz- 2 euro
- cazare (oficial aprox 30 euro de persoana), pe jos in bivuacul de iarna ni s-au cerut 15 euro pentru amandoi
- 1 pepsi- 3 euro
TOTAL: 20 euro

Harta-Val Veny -Lac du Miage- Glacier du Miage

Glacier du Miage-Refugiul Gonella

Traseul catre varf: Refugiul Gonella-Piton des Italiens-Dome de Gouter-Refugiul Vallot-Mont Blanc