Trebuie sa caut adanc in strafundurile memoriei pentru a gasi momentul in care am pus pentru prima data hamul pe mine si papucii de catarat in picioare . Imi revine insa in minte o fotografie facuta la Cariera din Poiana Tapului cand urcam pe Johny Bravo si purtam niste pantaloni de trening roz. Era poate in ultimul an de liceu sau primul an de facultate.
 |
| Secund in Fisura Rasucita |
Nu am facut o pasiune din catarat dar alaturi de Radu am intrat in multe trasee frumoase. Am fost ani la rand secundul cuminte si desi imi trecea cateodata prin cap sa plec pe o anumita lungime cap de coarda, lasam spiritul de conservare sa castige.
Am gasit ceva incredere in mine in 2010 cand am urcat
cateva trasee usoare din Cheile Turzii impreuna cu Andrei (cap de coarda, sau cap schimbat).
Atunci nu mi-a fost frica. Am fost doar mai concentrata decat de obicei, dar am catarat la fel de sigur si dezinvolt precum o faceam cand urcam secund. Nu m-am gandit niciodata ca acum coarda nu imi mai vine de sus, ci de jos. Am facut ceea ce stiam eu mai bine si principalele puncte fierbinti au fost amenajarea corecta a regruparilor si filarea secundului.
 |
| In Grota Sansil-cap de coarda |
Apoi iarasi nu am mai catarat constant caci m-a prins rau microbul alergatului pe munte si am tot tinut-o din tura in tura si din concurs in concurs. Eram vrajita cat de repede am ajuns sa acopar distantele si cat de mult mi se largea orizontul cu aceasta noua preocupare. Respiram, simteam, traiam mult mai mult munte intr-o tura de genul acesta.
Apoi am aterizat in Berlin unde nu mai erau munti. Doar dealuri si ceva faleze de catarat. Asa ca am reluat escalada. Cateva iesiri la stanca in Sächsische Schweiz unde nu am mers si nu voi merge cap de coarda si apoi odata cu iarna, in medie, o iesire pe saptamana la panou.
Trebuie sa spun din capul locului ca a merge la panou, nu mi se pare o activitate din cale afara de atragatoare. Stiu ca sunt persoane care privesc catararea la panou ca pe o sedinta de fitness sau care cocheteaza cu aceasta activitate doar pentru ca e la moda. Pentru mine unicul motiv de a merge la panou este sa ramai in forma in sezonul rece. Chiar si asa, in Romania prefer sa ingnor aspectul
« pregatire specifica pentru catarare » si sa fac ce imi place mai mult-sa fiu pe munte cu pioletul in mana urcand pe vai sau cu schiurile de tura in picioare . Dar cand esti in campie, afara ploua si e frig, iar in munti nu e pic de zapada e greu sa gasesti o destinatie pentru a evada din oras. Asa ca ingrosi randurile celor care isi lasa sudoarea pe prizele vre-unui panou de catarat din capitala Germaniei. Cu panoul micut de la DAV am terminat repede caci traseele sunt scurte (maxim 4 bucle) si nu sunt multe trasee de pana in 6- . In plus mai sufar de un pacat-ma plictisesc repede. Oricum primul contact cu panoul a fost frustrant pentru ca eu pur si simplu nu stiam cum sa ma folosesc de prizele acelea impuse, cum sa ma pozitionez si cum sa fac sa nu imi moara mainile instant.
Mai matura decat acum 6 ani cand am incheiat socotelile cu cataratul la panou, am perseverat (cred ca ma indemna de la spate perspectiva lipsei de activitate din timpul iernii), am invatat toate acestea si am inceput sa catar traseele de la panou. Apoi am schimbat panoul de marti cu cel de sambata (un panou foarte mare unde cataratul se desfasoara la scara industriala). As fi ipocrita sa afirm ca panoul nu m-a ajutat. Am invatat cum sa ma joc cu propriu-mi centru de greutate, cat de important este sa te duci dinamic la o priza sau ca o surplomba poate fi depasita si la liber daca aplici tehnica potrivita. Si rezultatele se vad, caci trasee de 5-, cu mici burti pe care imi mureau mainile la inceput, imi ies acum cu usurinta si imi fac placere.
In ambele locatii nu am stat prea mult pe ganduri. Daca imi iesea un traseu in mansa si simteam ca pot lega miscarile, ca le intelegeam, ca gasisem fluiditatea traseului, il incercam data urmatoare sau peste 2 dati si cap de coarda. Nu il incercam imediat cap de coarda, pentru ca vroiam sa las creierului timp sa uite lantul de miscari, astfel incat, atunci cand ma legam in coarda sa plec cap, singurul lucru pe care il stiam in plus fata de prima data era acela ca reusisem sa leg traseul ca si secund.
Ma cataram de fiecare data cu aceleasi probleme in minte ca si atunci cand mergeam in mansa/secund : cum trec pasajul asta, cum ajung la urmatoarea priza etc. Nu ma gandeam nicio clipa ca pot sa cad pentru ca stiam ca imi cunosc limitele si stiu sa ma opresc la timp, pot sa ma odihnesc sub o bucla sau sa ii cer lui Radu sa ma coboare. Odata ce intram in traseu, progresia era singurul lucru asupra caruia imi focalizam atentia si obsinuiam sa nu port frica unei caderi cu mine. Desi ea exista. Intotdeauna mi-a fost frica de cadere dar intotdeauna am avut grija sa o evit, sa o recunosc din timp si sa ma opresc pe teren sigur.
Acum a fost altfel. Ultimul traseu. Un 5- pe care nu il urcam prima data cap de coarda. Incheierea serii. Dupa o jumatate de traseu usurel, urcat fluid si fara prea mare efort, dupa ce depasisem o mica burta si ma pozitionasem cu tot corpul deasupra surplombei-dintr-o data puterile m-au parasit. Aveam ultima asigurare la nivelul gleznei si la nivelul umarului era urmatoarea bucla in care trebuia sa asigur. Aveam prize bune si la maini si la picioare, prize pe care le mai « tinusem » inainte fara probleme. Si brusc, in 15 secunde m-au lasat mainile. Degete, brate, antebrate, au cedat rand pe rand. Comunicandu-i lui Radu situatia am recurs la varianta de rezerva-bucla déjà instalata. O fi ea rusionasa dar e sanatoasa. Insa surpiza de proportii abia acum a venit. Nu puteam sa tin nici macar bucla. Am incercat sa o prind pe toate partile, prada deznadejdii si frustrarii : cum sa nu pot tine o bucla ? Cum de puterile m-au lasat asa deodata ? Unde este toata experienta mea de mers in stilul inaintasilor, din bucla in bucla, o lungime intreaga? De ce nu pot sa tin o nenorocita de bucla si cum am putut sa fac asta fara prea mari batai de cap in ultima lungime din trasee lungi, iar acum nu mai pot. Si atunci a devenit evident ca o sa cad. Lucid vorbind stiam ca am asigurarea sub mine deci nu am cum sa cad prea mult dar perspectiva unei caderi iminente si frica de faptul ca aceasta posibilitate pe care o indepartasem pana acum de la mine, avea sa se concretizeze in clipele urmatoare, ma ingrozeau litealmente. Pana sa ajung eu sa cobor putin cu corpul la nivelul ultimei asigurari… am cazut si m-am oprit sub mica burta fara sa simt niciun soc de ham. Ajunsa inapoi pe saltea a trecut ceva timp pana cand mi-am descarcat emotiile, stand in fund pe saltea si tragand un plans sanatos.
Era clar, incheiasem apoteotic seara de catarat si contabilizasem prima cadere. Odata depasit momentul, ratiunea a inceput sa functioneze si zambetul a revenit repede pe buze. Acum daca ma uit in urma nu mai vad nici frica, nici groza, dar nu stiu daca data urmatoare cand de deasupra unei surplombe o sa ma las sa cad in mod voit pentru a exersa si treaba asta intr-un mediu sigur si pentru a invata sa cad corect, nu inseamna ca atunci nu o sa imi mai fie frica. E cam la fel si cu saritul din piatra in piatra deasupra unei ape involburate. E ceva ce nu imi vine niciodata la indemana sa fac, desi am repetat lucrul acesta de zeci si sute de ori.
Fricile personale sunt greu de invins si necesita un mare efort de vointa.
