vineri, 2 august 2013

Via ferrata Les Meisules/Pößnecker Klettersteig (Sella, grad C/D)


Astazi suntem matinali. Aveam de ales intre o jumatate de zi de catarat sau un traseu de via ferrata si treking in Sella. In mod surprinzator eu as fi mers la catarat (mi-ar fi placut sa catar cate un traseu in fiecare turn din Sella) desi in primul turn probabil ca am fi ales cel mai scurt, mai usor si mai lustruit traseu (Trenker, V-) pentru ca eu inca nu ma vad catarand gradul VI in Dolomiti (chinuindu-ma pe gradul VI in schimb ma vad...). Totusi, in mod neasteptat, sau poate pentru a se asigura ca maine nu am cum sa dau inapoi si merg sigur la catarat in Wilderkaiser, Radu alege via ferrata. Oricum ruta pare interesanta si cunoscuta pentru ca baietii care au dormit in parcare si tocmai isi uscau echipamentul intentionau sa mearga pe acelasi traseu si vorbeau cu destul de mult respect despre el. Pe principiul cine vrea sa ajunga departe (respectiv in cazul nostru in Wilder Kaiser) se scoala de dimineata, plecam primii in traseu, dar dupa 20 -25 de minute, pe cand ne echipam la baza acestuia, suntem ajunsi de alte 2 echipe de 3 persoane care vroiau sa intre in aceeasi via ferrata.
"Solo per esperti di roccia//Nur fuer Bergsteiger". In mod cert formularea in italiana suna mult mai bine
De data asta chiar i-am dat o sansa ingerului meu pazitor (asa cum spune reclama de pe drumurile ce urca in pasurile austriece: “gib deinem Schutzengel eine Chance”) si am plecat de la masina oarecum pregatita: ham, casca, anou+carabiniera. Mult mai bine decat “echipamentul” cu care am umblat in primele zile compus din 2 anouri si o carabiniera (dupa principiul "keep it simple").
Reclama cu pricina
Asa, deci cu toate acestea pe mine ma simteam in siguranta si confortabil, dar a durat putin, pana cand am pus mana pe primul lant si mi-am dat seama ca...e grea ruta. L-am prins si pe al doilea si mi s-a parut si mai dificil pasajul. Dupa primele 5 lanturi am inceput sa gafai si daca urcarea nu ma inspaimanta prea tare, faptul ca Radu mi-a zis ca avem si ceva de coborat pe o via ferrata ridica stressul la nivel maxim. Dupa prima jumatate de ora mi-am dat seama ca era cea mai grea via ferrata pe care am fost pana acum ma gandeam cum o sa o scot la capat. Panica simteam ca se instaleaza incet, incet, gandesc mai putin si tricepsul trage mai tare, mai ales ca din spate ma alerga un galigan. Cu prima ocazie pe care o am, ma cuibaresc intr-o grota si ii las pe cei din urma mea sa treaca. “Galiganul” care era pe urmele mele, era de calibrul lui Cristi, curgea transpiratia de pe el si avea brandul cat piciorul meu.
Vedere spre Val Gardena
Faptul ca m-au depasit nu a fost de natura sa imi redea zenul pentru ca atunci cand il vedeam cum se speteste la cate un pasaj, ma gandeam ca pana aici mi-a fost si aici e cruxul traseului, si ma si vedeam cum nu ma mai tin mainile sau imi aluneca bocancul si cad si ma opresc la capatul lantului cu o zdruncinatura groaznica...Ajunsa la fata locului insa gaseam usor cheia pasului, asa ca am lasat sa se puna distanta intre mine si echipa din fata (mai ales ca cei din spate nu se ma vedeau) si dintr-o data nu a mai fost nimic greu. Mi-am adus aminte ca stiu sa catar si desi mi-am jurat ca nu ma mai bag a doua oara pe o via ferrata fara sa citesc putin despre ea si sa ma conving ca e de mine, inaintam cursiv si fara probleme pana cand am iesit intr-o zona intermediara cu pietris marunt unde dispareau lanturile.
Imi era teama sa respir usurata caci urma coborarea, dar citind mai bine harta am realizat ca de fapt semnul arata sensul de parcurgere al rutei si...noi eram pe sensul cel bun
Citind mai bine harta
Pornind mai departe
Si a doua sectiune a via ferratei urca, dupa ce traversa o portiune mai usoara, buna de tras sufletul. Oricum partea grea se terminase, caci a doua sectiune era promenada pe cabluri. O promenada care te scotea totusi la aproape 3000 m si momentul in care am scos capul de dupa muchie si mi s-a deschis in fata ochilor un peisaj lunatic cum nu mai vazusem pana acum. Momentul a fost nepretuit. O lume arida, o lume de piatra si zapada, o lume aspra si dura, ancestrala si originara se gasa in fata ochilor mei. Un platou compus din aceste 2 elemente se intindea in fata noastra. Paseam pe pietre si pietris marunt, pe o poteca ce abia se ghicea, cu intinderea neasfarsita si gri in dreapta si cu caderi verticale in stanga. Sunt evident vrajita. Simplitatea elementelor ma surpinde pentru ca pur si simplu nu ma asteptam sa gasesc un platou pietros aici.
Poza de grup cu eterna Marmolada
Din fericire nu trebuie sa fiu atenta la poteca, pentru ca nu prea mai am pe unde sa imi rup gatul pe platoul acesta. Pot sa imi las privirile sa migreze cand in desertul gri, cand in valea adanca ce se ghiceste verde, undeva 1500 m sub noi. Dupa 2-3 varfuri incep totusi sa ma obisnuiesc cu peisajul si usor, usor se instaleaza si plictisul, mai ales ca poteca merge mult timp pe curba de nivel, la 2900 m, travserseaza 2 sei si abia la final ajunge deasupra vaii ce ne va duce din nou la drumul asfaltat ce urca spre Pasul Sella. Cum starea mea de spirirt se poate schimba destul de repede, din fascinatia pentru desertul lunatic, am ajuns in 2 ore sa fredonez “mai avem nevoie si de iarba” si sa imi doresc cu fervoare sa ajung deasupra unei vai superbe, inverzite pe care sa alerg la vale...
Dupa portia zilnica de stanca, revin la meteahna mai veche si tanjescu dupa iarba


Deasupra vaii pe care vom cobori
Realitatea nu a fost chiar asa, pentru ca prima parte a coboraraii pana in prima caldare glaciara a fost in stilul Dolomitilor, adica plina de grohotis. In plus coboram in caldarea iadului nu alta, caci disparuse orice urma de vant, toate stancile radiau caldura si nu era nici macar o pata de umbra. Cobor cu stoicism, convinsa ca doar viteza mersului alert ar putea genera un curent de aer care sa ma racoreasca. Radu alege varianta curajoasa si se racoreste direct sub o cascada, eu raman fidela transpiratiei amestecata cu crema de soare si pielii mirositoare a arsura.

Coborarea continua sa fie infernala desi totul in jurul meu este verde si...bonus, se termina intr-o urcare printre jnepeni si arbusti pitici si apoi cu un mars fortat pe asfaltul ce vine la pachet cu 4 tornante (curbe) infinite pana in pas.
Radiourile anunta la unison ca vine un val de caldura...Unde sa mai vina? Peste ce sa mai vina? Pai cum peste ce? Peste cele 20 si ceva de grade din Sella! Jos in campie, se vehiculau temperaturi incredibile de 36-38 de grade si noi pornim motorul Loganului si dam aproape o sticla de apa ca sa nu ne dezintegram de caldura. Aerul conditionat nu merge, geamurile coborate la maxim fac curent, schimb pantalonii lungi cu unii scurti, trec la sandale, nu gasim nicaieri sa mancam pizza pentru ca inca nu este ora de pizza, ne ploua in gura, nu vrem lasagna, nu pornim GPS-ul ca nu mai avem baterie la telefon, dar ce daca-viata e frumoasa si noi ne vom intoarce in parcarea aurolacilor pentru a catara un ultim traseu frumos, la umbra, in Wilder Kaiser.

Jurnal Radu

In continuarea seriei: Stripsenzahn (VI-), Totenkirchl-Sockel, Wilder Kaiser-->

Foto by Radu


------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Infobox

Traseu
Passo Sella--649/Ferrata Les Meisules-->Piz Selva-- 649 varianta via Piz Grabla/ Piz Miara/ Piz Beguz-->Forcella dai Ciamorces--649+647-->Plan di Seila--656-->SS242 (drum asflatat spre Pasul Sella)

Via ferrata Les Meisules/Pößnecker Klettersteig: 
  • descriere in germana aici
  • descriere in italiana aici
  • un filmulet (nu foarte reusit dar relevant): pe youtube
Atentie! In unele descrieri de pe internet este precizat ca in anumite zone (in special la o trecere peste un horn si schimbarea peretelui pe care inaintam) nu exista asigurari (cabluri). La parcurgerea rutei in vara lui 2013 nu am remarcat niciun loc expus care sa fie neasigurat. Piroanele, treptele etc sunt foarte putine, inaintarea facandu-se aproape exlcusiv folosindu-te de prizele naturale (eventual de cablu).

0 comments:

Trimiteți un comentariu