marți, 18 iunie 2013

Experimente



Jurnal Radu

Desi uneori (doar uneori) imi vine greu sa cred, iata ce ne apropiem cu pasi repezi de 12 luni de viata berlineza si am intrat cu avant in cea de-a doua vara petrecuta in Germania. Ne lipsesc multe din obiceiurile de acasa, dar ceea ce este fain este ca inca mai avem lucruri de descoperit/de facut pe aici "prin jurul stanii", a se citi pe dealurile din jur. Am ajuns destul de rar prin muntii mari din sudul Germaniei dar speram sa recuperam vara asta si sa profitam de cei "doar" 700-800 km care ne despart de Alpi. Desi Alpii sunt relativ aproape, compensam in fiecare weekend cu drumuri de 300 km spre o destinatie deluroasa in care sa putem lega o combinatie intre escalada, cicloturism si alergare. Deci, cred eu pana la urma tot chit ajungem...
Uitandu-ma peste statisticile din blog, am vazut ca dintre "dealurile berlineze" Sächsische Schweiz conduce in mod detasat si in loc sa facem ceva pentru a echilibra putin balanta, weekendul acesta am apucat-o in aceeasi directie. Atuul zonei este simplu: se preteaza pentru toate activitatile enumerate putin mai sus si in plus, poti sa dormi si in natura, sub cerul liber, bucurandu-te de nopti instelate, de apusuri si rasarituri frumoase, vazute de la inaltime. Daca mai adaug ca e si cea mai apropiata destinatie de capitala, devine evident de ce detine locul fruntas.

Din lista de "to do" in Sächsische Schweiz  facea parte si explorarea unor noi zone de catarat in afara de mult prea batuta Bielatal. Asa ca inarmati cu ghiduri si topouri, miezul zilei de sambata ne gaseste dand roata unor stanci cu nume jucaus: Affensteine (Stancile maimutei). Facusem deja cunostinta cu ele din turele anterioare de catarat si alergat, ajunsesem si pe o Via Ferrata foarte frumoasa ce te ajuta sa urci pe unul dintre varfuri, asa ca acum trebuia sa le dovedim si prin propriile noastre puteri. Puteri ce insa s-au dovedit a fi insuficiente inca de la primul traseu. Radu alesese un traseu de gradul 4, care a inceput prin a-i pune probleme inca de la intrare...asa ca am abandonat repede si ne-am reorientat spre un traseu de...gradul 3. Nici asta nu a iesit....
Nu va uitati la grade si nu judecati din ceea ce stiti deja. Catararea aici e total diferita ca si specific. Prize mai mici, praguri, mult mers la echilibru, ridicat peste mici burti, zone expuse si neasigurate, asigurari precare sub tine, fara magneziu, e cu totul o alta mancare de peste. In plus, gradul asta 4, e un grad foarte parsiv acoperind de la trasee banale, la trasee cu surplombe sau cu diverse traversee expuse si nu neaparat pe prize excelente.
Am intors spatele traseului de gradul 4
Si am intrat fara succes intr-un horn de gradul 3
Artileria grea: nodurile folosite pe post de asigurari mobile (biodegradabile)

Bun, deci ca sa revenim la poveste, cu corabiile scufundate, trebuie sa facem ceva sa salvam ziua si sa readucem zambetul pe fata lui Radu. Asa ca pornim intr-o tura de alergat, pentru a uita de toate. Coborarile in viteza sunt adevarate spalari de creier...uiti de toate, ramai concentrat doar la ceea ce faci acolo, creierul elimina tot ce e inutil, focalizandu-se pe urmatorul pas, analizand si luand decizii in fractiuni de secunda, asa ca alergarea (mai ales cea in natura) e medicament curat.

Cum in zona, oamenii nu s-au zgarcit la poteci, reusim fara prea mare bataie de cap sa legam un circuit de 17 km, majoritar pe poteci de pamant.Avem parte de paduri, de urcari abrupte pe scari de lemn, ajungem pe mici varfuri stancoase, coboram inapoi in fundul pamantului, urcam pe o scara metalica numita "Scara cerului", cotrobaim prin cotloanele turnurilor stancoase din zona, lasam doar urme vremelnice pe nisipul potecii, ne luam la intrecere cu 2 biciclisti pe mtb (nu stim cine a castigat pentru ca am avut trasee diferite pana la urma), ajungem prin sate nebanuit de frumoase, ne reintoarcem pentru minute bune in Romania si ne imaginand alergand prin Cernei, traversam campuri de flori si simtim pe limba gustul racoritor al socatei, numai cand ne uitam la imensele flori de soc, frumos mirositoare. Dealurile de aici nu uimesc prin diferenta de nivel. Nu asta e punctul lor forte! Insa peisajul este foarte variat si terenul suficient de valurit ca sa dea de munca picioarelor si sa te ajute sa combati plictiseala. Este pur si simplu un loc frumos prin care se alergi, si in fond despre asta este vorba in alergarea in natura, nu-i asa?
Padurile din zona
Specificul potecii
Frumoase puncte de belvedere
Si campuri verzi
Incheiem mica nostra escapada de seara cu o baie la rau, pentru a da jos de pe noi transpiratia si din noi- regretele. Trebuie  sa fim curati si deschisi caci ne asteapta o noapte frumoasa, intr-un loc superb de bivuac pe care speram sa il gasim gol. A dormi sub cerul liber este o traditie in zona, si cum Radu intra in vorba cu oricine, nu a fost greu ca la ultima tura in  Sächsische Schweiz sa afle de la un neamt binevoitor de un "dormitor" la inaltime pentru doua persoane. Desi nu fusesem pana acolo, stiam drumul si doar un mic pasaj de catarare si un traverseu ne stateau in fata noptii romantice. Locul nu mai era o cripta usor neprimitoare, ci un fel de cort de stanca (modeul Cerna), iar in fata cortului, se gasea o platforma generoasa unde puteai sa te gospodaresti, sa gatesti, sa privesti apusul sau cerul plin de stele. 
Vedere de ansamblu
In interiorul cortului nostru de stanca
Pentru rasarit, nici nu era nevoie sa te obosesti. Puneai doar ceasul sa sune la 4.30, deschideai ochii si il priveai din sacul de dormit, prin "gura" cortului.E pur si simplu un loc din acela de vis, cum vedeti prin reclamele la echipament montan (saci de dormit, saltelute), doar ca in loc de valuri de munti, are valuri de verde la picioare. Dar tot e frumos!
Primele semne ale rasaritului, la 4.30
Si dupa ce am scos nasul din sacul de dormit
Ziua de duminica a inceput deci in auspicii bune. Un rasarit spectaculos, cu valuri de norisori pentru efecte deosebite, apoi un somnic de frumusete si fructe proaspete cumparate de la tarani care ne-au umplut portbagajul de miros imbietor, asa ca era momentul sa spargem ghinionul zilei de ieri si sa cataram si noi ceva trasee...Mergem tot in Bielatal, ca sa ne continuam ucenicia in tainele gresiei si mai adaugam cateva trasee la portofoliu (am subliniat traseele chiar frumoase):
  • Stumpfer Kegel
    • Alter Weg (II)
    • Rauweg (IV)
  • Spannagelturm
    • Alter Weg (IV)
  • Bonze
    • Sudostwand (IV)
  • Verlassene Wand
    • Pfeilerweg (IV)
  • Wolfskopf
    • Sudostwand (IV)
Traseele au fost alese pe spranceana, in functie de numarul de stele si de recomandarile din  topo si fiecare a fost frumos si deosebit in stilul sau. Unele au fost usoare, unele au fost sustinute si toate au avut acelasi grad fatidic: 4. Pe unele ma gandeam ca pot sa merg si eu cap de coarda, pe altele am dat lupte eroice de parca eram intr-un traseu alpin cu incredibil de multa diversitate pe metru patrat. 
O surplomba intr-un traseu de gradul 4
Si la fiecare varf un mic carnetel, ascuns in cutia sa metalica, acelasi format de carnetel si acelasi creion minuscul cu varful bont, care te miri ca inca scrie. Dar doar carnetul  e la fel, fiecare varf isi are povestea lui, fiecare ruta e altfel si echipele nu se pot compara intre ele. Uneori un grup de 3-4 persoane, familii, tata si fiu, prieteni, indragostiti, oameni in varsta, incepatori ce merg pe traseul clasic sau cataratori experimentati ce urca trasee taricele asigurate spartan, atat de multe perechi de maini au apucat acel carnet si de-a lungul timpului, atatea echipe au deschis acea cutie, bucurandu-se de reusita asa cum au facut-o si primii ce au ajuns pe varf! In urma nu ramane insa nimic: nici-o urma de magneziu, nodurile sunt scoase din fisuri, coarda e trasa si ea dupa rapel si dupa cateva ploi micile particule de nisip care mai purtau in ele amintirea amprentei noastre, cad la baza stancii, amstecandu-se cu pamantul si frunzele si ingropandu-ne povestea in timpul imemorial al naturii.
Radu si colectia lui de noduri
Iar acuma zbor pe aripile timpului si las sa imi fuga printre degete inca 2 zile din saptamana, pentru ca in weekendul ce va urma voi respira munte. Munte adevarat! Nu cred ca Alpii ne asteapta, dar noi unii ii asteptam pe ei, inca din aprilie. Dar ce stiu ei? Ei au timpul lor, al muntilor si al nisipului si noi avem timpul nostru, firav ca o aripa de libelula ar zice muntii. Dar noi nu stim asta, si discutii din acestea filozofice ne incearca, eventual in fata unei cani cu vin, dupa o zi plina de soare, zapada, vant, ploaie, miscare, prieteni. Lasa-ti-ne munti dragi sa ne mintim frumos si sa ne soptim ca timpul e al nostru si ca noi reprezentam timpul!

Foto: by Radu

2 comentarii:

  1. O sa ajungi in Alpi prea cu toate gandurile puse in ordine, o sa mai ai ce sa "vorbesti" cu ei? Cu siguranta da, muntele are acest dar de a ne lasa sa credem ca-i urcam potecile, dar de fapt, noi tot urcam si coboram muntii din noi. Si ca sa nu ne fie prea simplu, avem nevoie de un munte adevarat, nu putem singuri.
    Ar trebui sa faci un top al locurilor unde ati dormit pana acum, sunt sigura ca asta din urma va fi sus in clasament: are de toate :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca nu am ce sa vorbesc cu Alpii, o sa am ce sa vorbesc cu Em, pentru ca in weekendul asta avem planificata mare reunuine a celor...3 pinguini din Germania, si lucram activ sa contrabalansam marea baltareala a pinguinilor din Romania. Voi nu aveti planuri?

    Cat despre locuri de dormit...nu am foarte multe locuri in care sa fi dormit in aer liber...Daca stau sa le numar nu se strang decat vreo 7 :). Dar mai e timp si cand ajung macar la o suma rotunda, poate pun si de un top.

    RăspundețiȘtergere