marți, 25 iunie 2013

Vizavi de Zugspitze



Povestirea mea nu are nici "Base-", nici "Super-" si nici "Ultratrail". Povestea mea are doar alergare/plimbare in stare pura prin munti. Mi-as fi dorit experienta dura dar completa a unui ultramaraton, dar nu eram pregatita pentru ea si nu voi fi atata timp cat iesirile mele in munti adevarati le cam numeri pe degetele de la doua maini. Asa ca, asteptand anul 2014 pentru a recupera ceva din forma fizica pierduta pe drum, am venit in Garmisch fara un plan anume. Speram sa avem parte de vreme buna, sa fac ture frumoase singura sau cu Em cat timp Radu alerga la concurs si sa imi linistesc putin inima ce se zbate in piept dupa muntele mult dorit. O amagesc putin acum, desi pretul platit e destul de mare (1200 km de condus in 3 zile jumate), cat sa ma lase in pace pana la concediu, cand ii voi da munte cat cuprinde.
Savurand muntele
Insa pana sa ajungem la poalele muntilor, trebuie sa fac o paranteza si sa povestesc o intamplare din seria povestilor cu "Croitorasul cel viteaz". Cu siguranta ne aducem cu totii aminte, din copilarie, cum croitorasul omora 7 muste dintr-o lovitura. Ei bine, noi vineri pe la 4.30 dimineata am decimat o hoarda de tantari. A fost o lupta epica, purtata in Filofteia, ce va ramane de pomina in neamul tantaresc de langa München. Pana acum am mai avut un singur razboi aseamanator, insa cu un musuroi de furnici deasupra caruia ne pusesem cortul intr-o seara ploioasa, petrecuta in Slovenia pe malul Dravei. Si atunci am castigat batalia, dar nu razboiul, pentru ca pana la urma, cum s-a mai domolit ploaia, la pranz, am strans cortul si am plecat. Acum insa nu avem de-a face cu niste furnici pasnice, ci cu o escadrila de tantari, cu trompele scoase la inaintare, ce amenintau in mod evident integritatea noastra corporala. Dar o sa va intrebati (si pe buna dreptate) cum de ne-am trezit cu atacatorii in masina. Pai este simplu. Joi noaptea, pe la ora 12.00 tragem pe dreapta intr-o parcare din Bayern. Parcare fara toaleta, dar linistita. Cum nevoia e mare, ne dam amandoi (pe rand) langa un tufis. Pe atunci nu era nici trompa de tantar. Lasam spatarele scaunelor jos, ne bagam in saci, crapam un geam ca sa avem aer si ne culcam asa cum am mai facut de zeci de ori pana acum. Toata noaptea nu au avut altceva de facut nenorocitii de tantari decat sa intre prin fanta ingusta si sa ramana captivi in masina. Initial ma bazaie unul si il alung cu mana. 5 secunde liniste si bazaitul revine. Il mai alung o data, sa se duca la Radu. Fara sansa. Ma gandesc ca e o tantaroaica "a dracului" si ma ridic in fund sa o vanez sa se invete minte. Si atunci descopar invazia. Zeci de tantari roiau pe langa plafonul masinii, pe langa geamuri, pe langa parbriz ori luneta. Iar afara erau sute. Disperata il trezesc pe Radu si cum sa iesim afara nu era o idee deloc buna, inchidem geamul buclucas si Radu cu Zen, eu cu ura si furie, pornim razboiul impotriva atacatorilor. La un moment dat ajunsesera sa ma usture palmele de cat i-am pocnit. Dupa ce decimam vreo 20-25, descopar altii ascunsi prin diverse colturi si cred ca toata povestea a durat cam 30-45 de minute. Mi-a disparut si somnul si cheful si tot. Dupa ce recastigam teritoriul, incep sa ma manance toate cele, poate nu atat de muscaturi, cat de nervi. Radu continua sa fie Zen si sa culca inca 1 ora si jumatate, iar eu, pana ma ia din nou somnul, ma hlizesc cu bucurie in suflet si ma stramb in gand la hoardele de tantari ce roiau disperati in jurul masinii, acum inchisa ermetic. Urmatorul ciclu de somn decurge fara alte peripetii si la 7 plecam din nou la drum si ajungem fara mari incidente in Garmisch.
Pentru asta am venit de fapt aici
Dupa ce ne instalam cortul in singurul camping din zona, si asezam masina la umbra, pornim la drum. Radu se conserva pentru maine dar eu, manata de vremea buna, as vrea sa rup muntele in doua nu alta. Desi la cort aveam dupa mine vreo 3 carti cu sugestii de trasee, descrieri, harti si schite, planul l-am facut din nou in stilul caracteristic. Care e cel mai apropiat munte de camping? Pai cel de deasupra lui! Varful Kramer. Perfect! Acolo mergem! Asa ca ma uit pe harta, vad ca e rost si de trasee mai lungi si mai scurte, pun harta in rucsac si pornim la drum in ritm de melc.

Traseul parcurs de mine a fost urmatorul:
Camping Erlebnis Zugspitze (Grainau)-Stepbergalm (via Gelb Gwaeng Steig)-Kramerspitz (via Kramersteig)-Felsenkanzel-St Martin Hütte-Kriegskapelle-Garmisch (centru+gara)-Camping


E cald, e frumos, e munte, Radu face multe poze, ne e sete, am manca ceva dulce, motive sa ne oprim sunt nenumarate, asa ca pare ca nu mai ajungem odata la cabana...Hehe, ce alergatori eram odata...






La cabana mancam iarasi si aici ne despartim. Radu coboara si eu continui mai departe spre varf. Indicatorul imi spune ca mai fac 1h 30 minute. Pornesc la drum cam infofolita, cu geaca pe mine, bandana pe cap, caci norii din spate, dinspre Hoher Zeigspitz imi pareau cam suparati, dar ma opresc repede sa ma dezechipez caci motorasele s-au incins. 
Cabana ce ramane in urma
Urc greoi si ma mobilizez sa alerg pe bucatile de plat. Pe aici e pustiu si ma bucur ca imi traiesc aventura singura, doar eu cu muntele pe care mi l-am dorit asa de mult. O sa ma lasi sa urc, nu-i asa? O sa ai grija de mine si o sa ma lasi sa ma bucur de clipele astea magice. Te roog. Desi pe harta portiunea strabatuta era indicata ca fiind o mica via ferrata, la fata locului totul pare ok si parcug bucatile mai accidentate cu usurinta in adidasi. Deja vad varful si ajung sus in 45 de minute de la plecare. Hai ca nu m-am ruginit de tot. Multumita de mine, trag o haina pe mine si ma pregatesc sa stau putin locului. E frumos, desi sunt pe un varf de doar 1800 de m, ma simt de parca as avea toata lumea la picioare. Abia cand am ajuns acasa, am vazut ca tura pe Kramer (cu diverse variante) era recomandata in toate cele 3 carti pe care le aveam la mine, in primul rand datorita perspectivelor exatrordinare pe care le oferea.
Panorama
La picioare Garmisch-ul si micile sate ce il compun, peste drum Zugspizte si varfurile invecinate, la dreapta, de unde vin, plaiuri inverzite de parca as fi in dosul Bucegilor, in spate, peste o muchie accidentata se vede o vale adanca strabatuta de un drum forestier si inainte o alta muchie stancoasa, ce arata ceva mai periculos decat Craiul. Desi ma chinuiesc ceva sa fac o poza in care sa intru si eu si varful nu am sanse de reusita deoarece crucea de pe varf e prea mare si nu are loc in poza. Asa ca fac un filmulet cu panorama si apoi descopar cartea de pe varf. 


Desi sunt obisnuita cu cutiile metalice asezate pe diverse varfuri, ce ascund cate un caiet/carnet, acum am ramas suprinsa. Aici am de-a face cu o carte adevarata, e cam cat jumatate de DEX de groasa, coperti cartonate, si ma jur ca prima data era sa o scap din maini. O deschid cu interes si o frunzaresc sumar.

Cu toate ce in zilele trecute au ajuns destul de multe grupuri pe varf, astazi sunt singura. Cine stie, poate toata lumea se odihneste pentru concursul de maine. Oricum, pentru ca nu am intalnit aproape pe nimeni pe aici, am impresia ca muntele e al meu, asa ca imi fac de joaca mult si bine pe acolo, urmaresc o capra deloc sperioasa si caut un drum de coborare. Desi poteca nu mai este clara ca la venire, o dibuiesc si ma tin pe ea, curioasa pe unde o fi trasata. In mod neasteptat ea se lasa de-a coasta, taind un versant pe curba de nivel si avand la picioare valea cea larga de care va vorbeam mai sus. Desi pe harta apare iarasi ca fiind via ferrata, lanturi nu sunt, insa poteca este dificila. Zapezile au mancat din coasta muntelui, poteca e in multe locuri surpate si pasii pe pietrisul umed si marunt ce o ia tot timpul la vale sunt usor nesiguri. Ma simt cam pantofar in adidasi, ce pe aici seamana cu niste slapi si sper sa scap mai repede de zona asta.
Pe coborare
Cand dadeam de o bucata buna de poteca, minunea nu dura mult, caci imediat venea o alta trecere delicata si tot asa. In final, urc din nou in creasta si aici ma simt ca in Crai.
Gasesc si bujori de munte
Stiti voi portiunea aceea intre Padina Popii si Varful Turnu? Fix asa e si pe aici. Cu jnepeni, cu pietre (unele alunecoase) si cu cativa bujorei de culoare. Si in plus, tot cobor, pana intr-o sa, atarnata deasupra abruptului. Hopa, schimbam muntele. Aici ma simt ca in Bucegi, la Cantonul Jepi, cand trebuie sa pornesc coborarea pe Jepii Mari. Am valea la picioare si poteca se lasa abrupt in jos.
Inainte de a incepe coborarea
O urmez concentrata, intai printre jenepeni, apoi printre pietre, cu pasi mari sau mici, dupa caz. Doar zona "La scari" si vechiul stalp de funicular lipseste.
Printre brazi
La Felsenkanzel se termina distractia si intru in relatii de alergare cu poteca. Insa inainte de a schimba viteza mai fac o pauza, nu de alta, dar am ochit o platforma de belvedere, dotata si cu panorama explicativa si ma duc sa imi largec orizontul. Dupa 2 minute de studiu individual deja eu si muntele nu mai suntem straini. Am repere, aflu nume de varfuri, fac planuri.

Partea a doua a potecii merge ca unsa in alergare usoara, pana la cabana St. Martin. Aici poteca devine drum si alergarea nu mai e la fel de faina plus ca trebuie sa scot des harta sa nu gresesc bifurcatiile. Ajung sa alerg cu harta in mana si eram in grafic cu ajunsul la gara, daca nu mi s-ar fi pus in drum o capela cum nu am vazut pana acum. Deschid harta si aflu cum se numeste: Kriesgkapelle (Capela Razboiului).


Un filmulet puteti vedea aici
Pe peretii albi, proaspat varuiti atarna mici placute de lemn, fiecare placuta diferita in felul ei, ce poarta numele celor morti sau disparuti in Al Doilea Razboi Mondial. Cum popasul facut aici a fost cam mare, sunt deja in intarziere si in ciuda unei goane nebune prin oras, de probabil localnicii nu stiau ce sa mai creada: "a inceput, sau nu maratonul?", ajung la gara dupa Em si ii fac cadou o plimbare de 5 kilometri pana in camping, pe jos si cu rucsacul in spate pentru ca nu am nici cea mai vaga idee ce masina trebuie sa luam ca sa ajungem acolo. Nu stiu decat drumul pe jos, si acela din amintirile pasagerului din dreapta. Oricum, o dibuim in final, ne reunim toti cei 3 pinguini aflati in sedere temporara in Germania si dupa ce Radu pleaca la somn, eu tin cu Em o Piranha intre 4 ochi, cocotati pe niste caramizi, la marginea unui camping adormit in preajma concursului de maine.
3 Doamne si toti 3
Peste noapte ploua asa ca nu avem nicio tragere de inima sa ne trezim odata cu cocosii desi, fara indoiala, aveam ce face prin zona. Desi sunt prima oara aici, privirile si gandurile nu imi sunt neaparat atrase de varful in sine, mai ales ca este un loc unde poti ajunge cu telecabina. Em barem, din fata blocului, via tramvai, tren, trenulet cu cremaliera si telecabina, poate sa ajunga direct pe acoperisul Germaniei. Pentru noi e mai complicat ca avem de condus 600 kilometri, dar tot nu ma atrage varful in mod deosebit. Sunt sigura ca sunt alte locuri de descoperit pana acolo si cu harta in mana, cautam poteci nu foarte abrupte, cat sa inchegam un traseu lungut pentru astazi. Gasim o zona mai izolata, la nord-est de Garmisch (zona varfului Krottenknopf), poteca pare numai buna: nici prea sus sa dam piept cu vremea proasta si cu norii bosumflati, nici prea jos ca sa avem senzatia ca nu am facut nimic. In final, aveam sa constatam ca a fost nici prea sus ca sa iesim din nori (daca se putea iesi vreodata din ei), nici prea jos ca sa fie vreme buna. Am fost fix la mijloc intr-o atmosfera laptoasa si umeda, cu ploaie, pietre ude, jnepeni uzi, fix cum e la munte.

Traseul parcurs a fost urmatorul:
Eschenlohe-Hohe Kisten-Weilheimer Hütte-Kareck- drumul forestier spre Esterberg-Wankhaus-Garmisch-Camping

Pentru astazi planuim mai bine logistica turei: autobuz pana la gara, tren 2 statii pana in  Eschenlohe, rucsac, bocanci, echipament adaptat vremii mohorate de afara, mancare pentru o zi intreaga si tot asa. Poteca a fost in mod cert pe sufletul lui Em. Cu un minim de drum forestier, fara urcat pe partii. Am inceput abrupt prin padure, in urcus sustinut, am continuat prin poieni, printre jnepeni, am iesit pe un versant stancos taiat de poteca ce mergea in serpentine scurte si ce imi aducea aminte de urcarea pe Bucsoiu si apoi, in final, in muchie.



Pentru ca vremea este dubioasa, din nou muntele este pustiu sau cel putin asa credeam pana am ajuns la cabana.
Inainte de cabana
Pe terasa, desi era caldut, nu stateau decat doua turiste, asa ca ne gasim usor o banca libera. Insa atunci cand intru in sala de mese dupa cabanier, dau peste o atmosfera partial galagioasa, partial umeda si calda, data de aburii bauturilor de tot felul, transpratia evaporata in aer si galagia generala. De unde or fi aparut toti astia? Pe masura ce stam si ne savuram berea, tot apar grupuri de turisti, astfel incat si terasa se ocupa aproape in totalitate. Dar e liniste si fiecare poate savura in felul lui momentele in care ceata se ridica si dezvaluie la picioare o vale adanca, si peste vale un alt versant, ori in fata varful golas. Ai spune ca acum, acum peticul de cer albastru va creste si va creste, va gonii pacla si va face loc vremii bune. Si cand esti aproape convins de asta, un nou val cenusiu aparut de nicaieri iti spulbera iluziile.
Fagaras?
Pentru ca am terminat berea si vremea a ramas la fel de nehotarata ne asternem din nou la drum. De data asta la vale, pentru ca oricum drumul e lung. Coboram cu spor si pasii mei calca cu bucurie pe poteca de pamant, ochii se plimba peste floricelele de tot felul, pielea se infioara cand picaturile cazute din jneapanul atins din neatentie cad reci si ude peste corpul transpirat.





Urmele ploii
Ajungem la capatul potecii pe la ora 18.00 si cum astazi e cea mai lunga zi din an, hotaram scurt ca avem timp sa mai dam un traseu. Sa urcam pe Wank. Poteca e trasata pentru orice turist, in serpentine convenabile, o mica scara spre varful de 1700 m, asa ca si noi avem spor pe aici. Se vede mana omului, se vede chiar o munca usor sisifica pentru  a taia, stabiliza si intretine poteca, dar aceste lucruri nu sunt de natura sa ma intristeze pentru ca ochii imi sunt vrajiti de schimbarea vremii si scruteaza orizontul in asteptarea soarelui sau a unui apus spectaculos. Asa ca daca poteca e buna,  o grija in minus pentru ei si mai mult timp pentru cautari la linia orizontului. Perspectiva de pe Wank e la fel de frumoasa ca cea de pe Kramer. In stanga Zugspitze, in dreapta varful de ieri, in fata intreaga vale cu Garmisch iar in fundul vaii lacul Eibsee. De aici iti poti face privirea roata in 4 zari si inteleg repede ca ii voi trebui ani buni lui Em sa descopere toate varfurile, potecile, traseee de trail, de mtb, de via ferrata de pe langa Garmisch. Si ma bucur pentru el. Desi varful la care suntem e o atractie turistica (un fel de Babele asa), cu telecabina si poteci usoare, noi suntem in contra-timp. 
Toate conditille pentru turisti
E deja tarziu si toti turistii de weekend sunt deja in statiune, mananca, se plimba, se odihnesc si rateaza astfel schimbarea vremii. Pe seara seninul castiga incet si sigur teritoriu, norii nu dispar dintr-o data, ci in drumul lor spre alte meleaguri poposesc fara voie in fata soarelui ce apune vizavi de noi. Si apusul e superb. Nu ma chinuiesc sa fac fotografii cu "stropitoarea". Il  iau doar cu mine, pe retina, in amintire. Stiu ca nu va dura mult, stiu ca dupa saptamani, luni, ani, apusul acesta se va amesteca cu altele si cand voi incerca sa il recompun, rezultatul va fi mai mult un produs al imaginatiei ce va suprapune doua cadre: panorama pe pe Wank si culorile amestecate ale zecilor de apusuri vazute pana acum pe munte. Dar asa simt acum... Uneori pentru momente de genul acesta alerg. Pentru a putea fi la locul potrivit, la momentul potrivit, pentru a sta, a savura si a te intoarce cu viteza fulgerului acasa. Acum insa ne miscam cu viteza turistului obosit, caci avem bocancii in picioare si o coboare de 1000 m in fata. De fapt ne-am miscat ca niste turisti antrenati dar tot nu a fost suficient ca sa prindem autobuzele (ultimul trecuse cu ore in urma), asa ca mai avem 5 kilometri pana in camping si dupa un dus cu apa rece ne prelungim seara in Grainau, asteptandu-l pe Radu la sosire. Totul este organizat nemteste insa lipseste atmosfera. Participantii vin unul dupa unul, comentatorul le spune numele si cursa in care au participat, fiecare este primit cu ceva aplauze relativ anemice fata de atmosfera de la concursurile de pe la noi. Acum sosesc ultima treime a participantilor de la cursa de SuperTrail (70 km) si prima treime de la UltraTrail (100 km) si totul este gandit exemplar pentru a oferi maximum de facilitati celor 1000 de oameni ce sosesc probabil in noaptea asta. Insa fiecare vine, isi savureaza finish-ul, isi aude numele, este primit de familie si pleaca mai departe. Nu sta nimeni pe margine sa ii incurajeze pe ceilalti sositi, nu pleaca nimeni cu talanga in intampinarea celor ce inca sunt pe traseu, nu se intampla nimic din caldura si din schimburile umane ce sunt aproape traditie in concursurile de pe la noi. Orele trec, stau sprijinita de un stalp, analizez si dorul de casa revine cu putere si bate la usa sa ii deschid. Il las sa intre sa stam la o poveste pana vine Radu.


Duminica de dimineata ne bucuram de o fereastra de vreme buna, ce urma sa se termine in jur de ora 16.00. Plecam toti trei spre un canion ce se anunta din descrieri foarte spectaculos: Partnachklamm ce aveam sa descoperim mai tarziu, era un fel de Mecca al turistilor de aici. Ne incadram si noi cuminti in sirul lung ce mergea pe partea dreapta a drumului si iesim din canion fara sa fi trait senzatia de "Oau!" desi caninonul e frumos.
Vazut de sus
De la nivelul apei


Poza asta nu sufer comentarii
Apoi eu si Em pornim intr-o tura mai rapida, printr-o zona noua pentru amandoi, iar Radu ramane la poze.

Traseu: Garmisch-Olympia Skistadion-Partnachklamm-Kaelbergsteig-Wettersteinalm (si retur pentru Mike)-Schachenhaus (si retur pentru Em).

Faceam o echipa minunata: eu cu harta, Em cu telefonul, amandoi mergand "la consum" ca doar nu e intrecere. Prima sectiune a urcarii trece repede si ne dam seama ca pe aici a trecut unul din traseele de la concurs, pentru ca marcajele de pe pietre si benzile din copaci sunt inca vizibile. Poteca e chiar frumoasa si ofertanta si trebuie sa fi fost o coborare frumoasa.

Ajungem la primul drum forestier, dar dintr-o eroare interpretez gresit harta si ma plasez pe o alta curba de nivel, asa ca in loc sa urcam in continuare, prindem forestierul ce avea sa ne duca tot la cabana cu pricina, dar mai ocolit (nu am realizat asta decat atunci cand am ajuns la destinatie). Asa ca alergam pe forestier, initial la vale, apoi la deal. Alergatul asta la deal nu se mai termina, Em capata usor usor avans si ii spun sa o dea inainte si ne vedem la cabana. Dupa cateva curbe dispare din raza mea vizuala, dar nu pornesc Ipodul pentru ca eram mereu sigura ca dupa curba urmatoare, sau acolo unde se vede un petec de cer trebuie sa apara cabana. Ajung pana la urma la o bifucatie unde nu e nici urma de Em, asa ca ii dau in sus, pe drumul cel mai bun, fara sa analizez prea bine situatia. Dupa curba, panta se inaspreste, asa ca eu trag putin de mine sa mai alerg si apoi trec la mers. Acum am ceva mai mult timp sa procesez situatia si instinctul meu, usor adormit din pricina efortului de la alergare se trezeste si imi sopteste ca e ceva putred la mijloc. Cum obisnuiesc sa plec des urechea la ce imi spune, ma opresc sa analizez si cand dau sa scot harta din rucsac, vad un indicator ce imi arata ca mai sunt 10 minute pana la Wettersteinalm...care e fix cabanuta din vale. La cabanuta nu e nicio miscare, din spatele ei, pe o poteca vin turisti, dar nici urma de Em. Deja banuiesc ca Em a luat-o in fata pe drumul asta, fara sa observe cabana, furat de alergare. Dar nu sunt 100% sigura si cum n-am telefon, singura sansa e sa ma intorc la bifurcatie si sa il astept. Teoretic, daca o sa vada ca nu mai apare cabana, se va opri sa ma astepte. Cum harta nu are, trebuie sa vin eu cu harta. Cand o sa vada ca nu mai vin, se va intoarce pe acelasi drum pana la intersectie. Dar socoteala mea nu se potriveste cu elanul lui Em, care nu s-a intors nici dupa 30 minute. Din momentul asta era clar ca singurul drum de apucat, e acelasi drum pe care l-am parcus la urcare si am alergat cam in dorul lelii, sperand ca Em sa gandeasca la fel si sa ma prinda din urma. Nu s-a intamplat nici asta, in schimb m-a prins ploaia cu 500 m inainte de masina dar am scapat aproape neudata. Ma vad cu Radu si ii spun ca am reusit sa ma pierd/sa il pierd pe Em. Mare performanta si asta. Incercam sa il sunam, dar nu are semnal/are telefonul inchis, asa ca ne punem pe asteptat. Griji nu pot sa zic ca ne faceam, pentru ca animale salbatice pe acolo nu sunt, poteca era larga si primitoare, era doar o chestiune de timp pana cand Em, aparea pe acelasi drum pe care am venit si eu. Pana la urma stabilim contactul telefonic, cu Em ce ajunsese o cabana mai sus, mergand dupa aceeasi filozofie: dupa curba sigur vine cabana, hai ca nu mai e mult! Din pacate Em nu a fost la fel de norocos ca mine si l-a prins torentiala ce l-a racorit bine dar la sfarsit a tras linie si a iesit un superantrenament ce a incheiat un weekend plin in muntii din sudul Germaniei.
Antrenamentul lui Em (by Em)
Em se va intoarce si weekendul urmator acolo probabil, pentru noi va mai dura ceva, nu prea mult, pentru ca vine concediul si..."The mountains are calling and I must go".

Foto Radu & Mike

Jurnal Radu
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Infobox

Camping: Camping Erlebnis Zugspitze (singurul din zona din pacate, asa ca este ceva cam scump)

Desi exista variante si de la Kompass si de la Adac m-am oprit asupra acestei harti pentru ca:
- are un format practic potrivit pentru alergare (cele de la Kompass sunt mai mult stil "cearsaf")
- este plastifiata astfel ca nu trebuie sa imi fac griji cu manipualare ei-> durata de viata mai mare
- are o scara potrivita (cele de la Kompass sunt 1:50.000- mai potrivite deci pentru tura pe bicicleta, iar cea de la Adac, in scara 1:25.000 nu era plastifiata si era mult prea marea (format deloc practic)

Documentatie (descrieri trasee):

2 comentarii:

  1. Faina zona ca sa zic asa... fotogenica, tehnica pe alocuri, solicitanta daca vrei sau doar relaxanta. Interesant ca pe alocuri seamana cu Piatra Craiului, apoi cu Fagarasul, e un mixt care poate alina niste doruri sau le poate spori si mai si... Cine stie? noi... ca ne spuneti dupa concediu :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sincer, pe acolo pe unde am fost nu mi s-a parut ca seamana cu Fagarasul. Mai repede o combinatie de Crai si Bucegi. Dar sunt alte masive din zona cu vai ce au o tenta de Fagaras (cum a suprins si Em de curand intr-o fotografie).
    Cat despre concediu-pe lista e un fel de Piatra Craiului si hmmm, pe Dachstein nu am cu ce sa il compar.

    RăspundețiȘtergere