Stripsenzahn (VI-), Totenkirchl-Sockel, Wilder Kaiser

<--Via ferrata Les Meisules/Pößnecker Klettersteig (Sella, grad C/D)

Ca incheiere pentru concediul nostru de catarare alesesem un traseu, speram noi, frumos- Stripsenzahn. Ne reintorceam in Wilder Kaiser, in peretii sai de pe partea nordica unde este racoare chiar si in zilele caniculare. Cunoasteam deja zona, cunoasteam retragerea, iar traseul se anunta a fi cel mai greut de pana acum- o incununare frumoasa a unei jumatate de an in care chiar am iesit la catarat si in care am catarat din ce in ce mai bine. De acum ar fi trebuit sa mai fie concediu, de acum sa mai fie iesiri la trasee lungi, abia de acum incepe sa se simta cum cataram din ce in ce mai usor, mai sigur si mai natural.

Ultima data cu semicorzile in spate, ultima data pe concediul acesta si cine stie cat va mai dura
pana va mai fi o data urmatoare

Dupa principiul “sa fim in contratimp” ii lasam pe toti sa intre in trasee si noi ne facem de lucru la o faleza cu trasee mai scurte de (2-3 lungimi de coarda) unde urcam un traseu frumusel de fata de 2 l.c (5+ si respectiv 5) numit Gargamel si plecam abia mai tarziu spre intrarea in traseul vizat pentru azi.

Inaintea noastra tocmai se retrasese o echipa si deja ma incearca indoiala: daca VI- -ul de aici e atat de dificil incat nu o sa il pot trece nici macar cu subterfugii? Totusi nu e timp ca indoielile sa ma macine caci Radu pleaca deja in traseu, se misca cursiv, lungimea pare frumoasa, nu e niciun punct dificil, ajunge in regrupare si dintr-o data e randul meu...A fost prima data cand, odata ce am facut primul pas pe perete am uitat de toate: spaime, crux etc. Am catarat si atat. Si am catarat frumos si nu a fost nimic greu si am ajuns la fel de relaxata in regrupare ca si Radu, oftand totusi multumita ca ce a fost mai greu a fost chiar la inceput. Totusi traseul este superb. Extrem de diversificat: cu bucati de fata, cu mici travsersari, cu mici burti, vertical, ce sa mai, intr-un cuvant: de catarat.

Mi se pare incredibila zona in care am fost (atat Wilder Kaiser cat si Dolomititi) pentru ca incepand cu gradul 4 poti intalni portiuni verticale destul de lungi. La 4+ poti da de mici burti si poti avea lungimi sustinute in care sa cateri vertical 40 de m. Si sa ne intelegem, 4+ de la stanca nu are nimic de-a face cu scara de prize reprezentata de un 4+ la panou. Si daca in Romania, mai peste tot unde e greu poti fenta pasul folosindu-te de pitoane, aici nu merge. Trebuie sa cateri la liber gradul maxim al traseului, nu vei intalni spit ori piton la mijlocul surplombei etc. Trebuie pur si simplu sa dovedesti pasul cu asigurarea sub tine, pentru ca nu poti trisa. De aceea recomand calduros o perioada de acomodare cu stanca si cu specificul zonei pentru ca fiecare sa isi evalueze capacitatile in raport cu specificul catararii de aici sau cu cea din Dolomiti.

Eu pot sa spun ca am gasit mai greu un traseu sau un pas de 5+ din Dolomiti decat unul din Wilder Kaiser. Asta pentru ca e alt specific. Aici prizele sunt variate si o bruma de tehnica stransa de la panou sau de la alte iesiri la escalada m-a ajutat. In Dolomiti, traseele sunt putin mai de forta, chiar si in lungimile usoare poti avea pasaje lasate pe spate, iar surplombele...pe ele nu le-am dovedit prea usor caci putere n-am si parca in fata surplombei uitam tot ce am invatat! De fapt o treceam, si chiar repede fata de alte dati, dar nu mi-a ar fi iesit la liber, fara ajutorul si confortul psihic al faptului ca treceam pe acolo ca secund.

Ca sa revenim la traseul nostru, acesta este o incantare. Mi s-a parut cel mai frumos traseu catarat in acest concediu si ar fi fost magnific...daca nu as fi fost alergata din spate de o echipa...Capul de coarda era un neamt atipic din Bayer care vorbea mult si chiar si in Hochdeutsch. Asa ca in regrupari ne conversam periodic pentru ca omul urca precum rapidul. In principiu viteza mea si a lui Radu echivala cu viteza echipei de sub noi, doar caci capul lor se misca cu o viteza fantastica. Eh, ca era numai muschi, pachetel langa pachetel nu se mai pune, caci macar era de treaba...In penultima lungime, ii ofer sa plece imediat dupa Radu, fiind dispusa sa astept sa treaca si secundul lui, mai ales ca si eu si Radu ne gaseam in regrupari comode. Bineinteles ca ma refuza galant spunand ca secundul lui oricum e destul de obosit, ca pauzele mai lungi din regrupari ii prind chiar bine si ca oricum mai sunt 2 lungimi de coarda pana sus. Evident ca in mintea mea ma gandesc ca si eu sunt obosita, si eu as vrea o pauza dupa ce m-a alergat ca pe ogar pe traseu dar nu stiu sa o spun in germana asa ca imi bag picioarele in ei de papuci si plec mai departe, sa scot lungimea asta mai repede. Ultima lungime fost un horn...frumos, superb, de mers in diedru aproape de sus pana jos si desi am primit o jumatate de horn avans, la final urmaritorul meu imi sufla in ceafa si chiuia de bucurie, de frumos ce a fost traseu. Ma jur ca a fost frumos, dar era cu 25% mai frumos daca nu ma alergai pe el...Totusi pentru ca a fost baiat bun, blond, musculos, rebel, de parca era intr-o reclama de la Malboro cum statea acolo intre jnepeni, fuma Malboro si isi asigura secundul impartim frateste 3 ciocolatele, ca si asa am impartit si traseul.

In top, cu baiatul din reclama de la Malboro

Coboram pe ruta deja stiuta si deja stiu ca o sa revin aici... intr-o vara, intr-o nu stiu care vara, inaintea careia voi pune ceva conditie fizica pentru catarat caci mai sunt atatea si atatea trasee superbe de facut in zona. Iar cabana asta (Stripsenjochhaus), de la care poti vedea in aceeasi zi si rasaritul si apusul este de vis. Deh, un rege salbatic asa cum este acest munte (n.a wild= salbatic, Kaiser= conducator, rege, imparat) are nevoie de un ambient de vis si are pretentii inalte!

Continuarea seriei: Descoperind si Zahmer Kaiserul-->

Foto by Radu

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Infobox

• Stripsenzahn (VI-), 8 l.c. (in Totenkirchl Sockel)
• Detalii zona:
• Totenkirchl Sockel este un pilier aflat in fata peretelui Totenkirchl). 
• O imagine puteti gasi aici. Soclul se gaseste in centrul imaginii, muchia fiind acoperita in proportie de 75% cu jnepeni iar in stanga este marginit de cateva petice de zapada. 
• "Soclul" are 4 mari avantaje: 
• apropiere scurta si clara
• retragere facila
• lungime potrivita (cam 300 m)
• orientare nordica, deci perfect pentru zilele calduroase cand se catrara la umbra
• In Totenkirchl Sockel am mai catarat si traseul Fiechtl (V+)
• Acces traseu: dupa primele serpentine ale potecii spre Stripsenjochhaus (cam 45 de minute din vale) vom prinde o poteca ce urca diagonal stanga, pe sub un perete. Desi parcursul potecii nu este evident de jos, ulterior poteca va coti din nou stanga si va traversa pe curba de nivel un valcel innierbat in partea superioara si ne va purta pana la baza soclului. De aici urcam pe un valcel larg si friabil inspre coama superioara acoperita cu jnepeni. In momentul in care valcelul se inchide ne aflam la baza traseului. Plecarea este de pe o platforma, ameneajata cu spit/ancora chimica
• Schita si descriere: aici (in germana)
• Observatii traseu: regrupari pe spituri, asigurari suficiente pe traseu (spituri) in umbra, traseu parcurs destul de des si foarte diverificat ca si pasaje.
• Retragere: ne orientam spre dreapta si urmam poteca pana ce vom intersecta traseul Führerweg ce constituie retragerea clasica din perete. Se urmareste poteca cateva minute pana la un punct de rapel de unde se poate da un rapel de 60 m cu care portiunea accidentata a retragerii ia sfarsit. In cazul in care nu aveti semicorzi de 60 m puteti continua retragerea pe Führerweg combinand rapeluri mai scurte cu portiuni de descatarat.

• Faleza cu trasee mai scurte (de acomodare) se numeste (Wildangerwandl) si se afla la 20 minute sub cabana. Traseele au 2-3 l.c. si sunt echipate cu spituri. O scurta descriere gasiti aici (in germana).

• Ghid catarare/topo: Kletterführer Wilder Kaiser, Band 1 (Niveau 3–6), 3. Auflage, Panico-Alpinverlag, autor Markus Stadler (cel mai bun ghid pe care l-am avut pana acum).

Observatie: Daca aveti nevoie de ajutor pentru traducerile din linkurile indicate de mine (in germana), scrieti-mi un email pe adresa de contact din pagina Despre, indicandu-mi ce traseu/pagina/zona va intereseaza si voi incerca sa va ajut.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Citeste mai departe...

Catarare in turnurile din Sella

<--Trekking in Sassolungo si Sassopiatto

Vinatzer (V+)-  al treilea turn din Sella, peretele vestic (marti 30 iulie)

Ora 8.30 ne gaseste in pasul Sella. Astazi am fost lenesi si nu am mai prins primul tren pentru a intra devreme in traseu. In plus ne tot codim sa iesim din masina caci afara e frig si bate un vant hain. Radu e curajos si iese pentru cateva poze, eu inchid repede portiera dupa el si mai fur inca o ora si jumatate de somn, la caldura, protejandu-ma de soare cu...un tricou pus la uscat. Pe la ora 10 soarele straluceste deja darnic, eu sunt multumita cu timpul de somn furat si gata sa izbucnim in catarat. Ne indreptam spre turnurile 2 si 3 pentru a vedea ce trasee sunt libere.

Turnurile din Sella vazute de la distanta 

Citeste mai departe...

Via Classica (5), Fleischbank

<--Din aceeasi serie: Trekking in Wilder Kaiser (II)

Have you suffered, starved and triumphed,
groveled down, yet grasped at glory,
Grown bigger in the bigness of the whole?
"Done things" just for the doing, letting babblers tell the story. 

(The Call of the Wild - Robert Service)

Via Classica era un traseu pus pe lista inca de acasa. Desi nu era "un clasic" fiind deschis relativ recent (2002), desi a fost deschis pe spituri, linia e una clara, naturala si frumoasa, urmand fisuri si hornuri, iar asigurarile nu sunt deloc "scara de pitoane". In ciuda tuturor acestor plusuri, traseul ma stressa din 3 motive:

1. lungimea (nu mai catarasem nicioada 15 l.c.)

2. aglomeratia din traseu (marti, desi Radu nu vazuse pe nimeni in traseu, pe hornurile acestuia s-au ascuns 5 echipe si nu gasesc lucru mai enervant decat sa stea cineva dupa mine sau sa il vad cum cauta moduri de a ma depasi (si reciproca este valabila)).

3. retragerea se anunta a fi epica pentru ca marti, in jur de ora 22.00, 2 din cele 5 echipe din traseu au ajuns la refugiu foarte obosite, din ceea ce spuneau, nu atat din cauza traseului, cat a retragerii, vehiculandu-se cifre de genul 4-5 ore.

Partea din mijloc a retragerii e de fapt un traseu de via ferrata

Incercarea promitea a fi una aventuroasa din seria Punta Innominata si tare imi era frica sa nu se lase cu urmari de genul "nu mai cataram nimic concediul asta",  "nu mai cataram nimic luni sau ani buni". Mie cand nu-mi place ceva, nu imi place si basta, si cand mi se pune pata nici tot soarele din lume nu poate sa alunge norii negri de furtuna stransi deasupra capului meu. Pentru piticii 1 si 2 de mai sus, solutia era sa fim primii la intrarea in traseu pentru a pune ceva lungimi de coarda intre noi si echipele din spate si pentru a ne da timp si o oarecare intimitate a catararii. Asa ca, avand in vedere ca aveam sa ne sculam odata cu zorii (mai precis al 4.30), am urmat exemplele de langa noi si am pus cortul direct in parcare. La ora la care plecam noi, turistii se intorceau ultima oara pe partea cealalta.

Citeste mai departe...

Catarare la Stripsenjochhaus

<--Din aceeasi serie: Trekking in Wilder Kaiser (I)

Este duminica seara. Pentru mai toata lumea, frumosul weekend s-a incheiat. Pana si bariera de pe drumul cu plata de pe Kaisertal este ridicata, asa incat urcam nestingheriti pe serpentinele stranse spre altitudinea de 1000 m. Valea este ingusta si Em imi povestea ca locuitorii ei au fost destul de reticenti (si rezistenti) la procesul de urbanizare si nu ii condamn. Voiau sa pastreze pentru ei si pentru putinii vizitatori hotarati, un colt de rai. Paduri dese si adanci imbraca versantii prapastiosi care tasnesc efectiv din marea verde ca niste piramide intangibile. Noi stim insa ca situatia nu sta chiar asa daca ai materialele si experienta potrivita, iar misterul lor a inceput sa fie dezlegat inca de la inceputul secolului 20 printr-o serie de ascensiuni frumoase, unele dintre ele solitare. Numele turnurilor ce strajuiesc valea sunt dupa chipul si asemanarea nemtilor: dure. De exemplu: Predigstuhl (Scaunul de predica), Fleischbank (Banca/bancul de carne), Totenkirchl. Privind masivul dinspre nord, imi devine dintr-o data clar de ce a fost numit "Wilder Kaiser" (Regele Salbatic). Doar apusul ce le scalda intr-o lumina galbuie si calda le mai indulceste aparitia.

Peretii ce vor face "deliciul' zilelor urmatoare

Si in varianta mai putin interesanta a hartii (stanga jos)

Sau intr-o reprezentare mai reusita, cu drumul de acces din Grisenau prin Kaiserbachtal in stanga

Instinctul ne conduce ca un periscop catre o parcare mai dosita in care erau trasi cei cu Van-urile (am incercat sa folosesc termenul similar din romana, dar in afara de furgoneta nu imi vine nimic in minte, si furgoneta suna comic), cei care dormeau prin masini si in general cataratorii, aceasta specie de turisti nonconformisti care dorm cu cortul in parcare, se plimba cu punga de gunoi o saptamana intreaga (pentru ca in Tirol e o adevarata bataie de cap sa arunci gunoiul altundeva decat acasa), vin dupa ore si ore de stat in traseu arsi de soare si cu palmele inca albe de magneziu. Parcarea va purta numele de cod "Parcarea aurolacilor" si ne vom simti destul de bine in ea. Vom ajunge inclusiv sa dormim aici cu cortul luand exemplul vecinilor nostri, dar pentru inceput procedam regulamentar si urcam la refugiu. 

Amplasare geniala a refugiului cu vedere spre cei 3 mari pereti din zona Totenkrichl, Fleischbank si Predigstuhl

Planuiam  sa stam 2 sau 3 seri acolo si cum drumul era de doar  o ora si jumatate, indes in rucsac mancare ca pentru sfarsitul lumii. Iese un bagaj demn de o tura de 10 zile in Fagaras si dupa ce il iau in spate si fac primii pasi ajung sa ma intreb: cum mergeam zile la rand cu monstrul asta dupa mine?

Citeste mai departe...

Trekking in Wilder Kaiser (I)

Intre 1 iulie si 15 august Germania se confrunta cu perioada marilor migratii. Sute de buburuze albe, si greoaie pornesc la drum incarcate cu de toate: biciclete, caiace, provizii si mai ales calatori. Cele doua mari directii de migratie sunt unite de autostrada A9 un fel de DN1 si A2 la un loc. Mai ales vineri dupa-amiaza, cele trei pe benzi pe sens devin neincapatoare pentru marele flux de buburuze ce se aliniaza cuminti pe banda 1 si merg fie de la munte la mare, fie de la mare la munte (fiecare tanjeste la ce nu are). In migratia mare-munte, nemtilor li se adauga olandezii. Si noua ne lipseste muntele si ne-am inscris astfel in marea migratie pentru un concediu de doua saptamani in Alpi. Pe drum, vazand cat puhoi de rulote se scurge catre sud, m-au curpins regretele si ma gandeam ca era mai bine sa fim in extrasezon dar acum era deja prea tarziu. Ne aflam in masina cu bagaje de vacanta: corturi, echipament de catarat, rucsacuri, pantofi de alergare si alte lucruri asemanatoare. Fiind mai spartani nu aveam nici tigaia pentru omleta de dimineata, nici gratarul multifunctional pentru prajit paine dimineata si facut fripturi seara si nici macar umbrela de soare. Primul popas avea sa fie in Wilder Kaiser.

E sambata...O sambata oarecare pentru multi, inceputul concediului pentru noi. Pentru weekend ni se alatura si Em, asa ca Pinguinii de Germania, in formatie completa, pleaca sa descopere o noua zona de joaca. Zona de joaca pentru Em poate, pentru ca cei 600 de kilometri ce despart Berlinul de Kufstein ne explica, fara prea multe cuvinte, ca nu vom ajunge prea des aici. Momentan suntem insa la munte si izbucnim in munte si in alergat...Asa, ca sportivii, pe la ora 13.00. Cheia fericirii la nemti o stim deja: contratimpul. Nu, nu proba aceea din Turul Frantei. Totul e sa fii in contratimp cu germanul cu tabieturi. Omul se trezeste pe la 7-8, pregateste micul-dejun, face bagajele cu atentie si pe la 9-10 e gata de treaba, numai bine ca pe la 16-17 sa fie inapoi. Astfel ca seara sau dimineata ai locurile mai mult pentru tine. La austrieci nu se aplica regula asta de fiecare data, dar cel putin, cei cu care urma sa ne intalnim reveneau spre casa. Numai noi urcam alergand, pe un drum forestier in soare, de curgeau apele de pe noi (mai ales de pe Em).

Citeste mai departe...

Piranha si Fisura Rasucita

Weekendul asta nu a avut nimic memorabil, as putea spune ca a fost chiar tihnit si aveam nevoie de el caci saptamana se incheiase furibund la serviciu. 

Astfel sambata am fost la catarat la Piranha, caci faleza de conglomerat de langa Valea Seaca a Caraimanului avea 2 ingrediente...ne proteja de ploaie si era numai buna ca incalzire, ca reacomodare pentu mine si Florin cu prizele mult mai mici de conglomerat. Desi nu sunt multe trasee usoare pe acolo am catarat Rama(5+), Omida (6) si Piranha(5-) (practic cele mai usoare) si mi-am imbogatit repertoriul de trasee parcurse cap de coarda cu Rama si Piranha.

Florin in Rama

In rest baietii s-au mai agitat pe acolo, cu folos, ne-am adapostit de ploaie, ne-am distrat cu un grup de copii de la cercetasi, din Busteni, foarte fun dealtfel si care mi-au adus aminte de cum era cand mergeam si eu pe munte cu Cercetasii etc.

Apoi ne-am cinstit cu o masa la Casa Magica si cu greu am pornit spre hotelul nostru pentru seara de sambata-refugiul Costila..Ne deasparteau cateva sute de metrii buni, dar nu era nicio graba sa ajungem acolo (cel putin nu din punctul meu de vedere) caci Radu a bagat carbuni de cand a plecat de la masina (cred ca se antrena ori something) iar Florin zburda ca o floricica...eu temenel, caci sunt in pauza competitionala...de fapt ma menajez pentru concediu .

La refugiu-pe gustul meu-adica pustiu.

Seara peste Valea Prahovei vazuta din usa refugiului

Ne ocupam locurile preferate si somn.

Nu eram sigura daca vreau sa ma trezesc duminica sa plec cu baietii in Fisura Rasucita (4B, 6+, 4 l.c.-schita o gasiti pe http://www.costila.go.ro) dar pana la urma nu a fost asa de greu caci se pare ca am dormit suficient...

Dimineata, zi cu soare

Radu, pregatit de traseu ca de fiecare data

Proba de foc a zilei-zapada de pe Valea Costilei

Fisura Rasucita –aceeasi impresie ca si anul trecut/sau acum 2 ani, cine mai stie cand am intrat prima data in ea...Plecarea mi se pare cea mai grea,mai grea chiar decat pasul de la mica burta, si la asta trebuie sa lucrez daca vreau sa intru cap in Rasucita...Nu e un traseu imposibil de parcurs cap, imi trebuie doar rabdare din partea secundului si ceva mai multa naturalete pe conglomerat caci in rest, e un traseu foarte bine asigurat, usor ca acces si frumos in linia sa-de fisura rasucita.

Traverseu  din lungimea 3

Nori peste Baiului (nu de aici venea amenintarea)

Rapel-omul paianjen

Nu il ducem pana la capat, parcugem doar primele 3 lungimi si lasam creasta pe alta data caci nori grei se tot strang si matura zona crestei Costila-Galbinele asa ca ne pregatim sa strangem ca sa scapam neudati. Incepe sa ploua fix cand ajungem la masina, si ramanem sa ne udam benevol, seara, la un innot de vreo ora, de fapt, mai mult un slalom printre alti sportivi nocturni...

Citeste mai departe...

Prin Postavaru (catarare si un frumos traseu de alergare)

Cum si weekendul 7-8 mai si 21-22 mai erau dedicate alergarii am zis sa intercalam intre ele si ceva cocot. Am ales pentru acest deziderat traseele din Peretele Animalelor (Cheile Rasnovului) si avand in vedere ca eu una nu am parcurs prea multe trasee pe acolo, aveam de unde alege.

Ajungem tarziu in Poiana Inului caci fiind numai noi doi, nemotivati de vreo ora de intalnire, nu am plecat prea devreme de acasa, am condus batraneste si am ajuns pe la miez de zi. Alegem sa intram in Cotofana (5A) in care Radu pleaca cap si desfasuram 60 m intinsi. Cand imi vine randul nu inteleg nimic din lungimea plina de iarba si noroi. Ma gandesc ca de vina e mediul asta plin de vegetatie, mult diferit de traseele mult mai compacte totusi pe care le-am catarat in Cheile Turzii. In plus stiu foarte bine ca ceea ce catar nu e cu nimic mai greu decat Turnul Ascutit sau Peretele Suspendat dar totusi mie imi vine greu.

In drum spre Peretele Animalelor.

Arcada din Cotofana, o lungime foarte frumoasa si expusa.

Deasupra arcadei.

In regruparea comoda, Radu ma consoleaza, si imi spune ca va urma o lungime frumoasa, cu stanca compacta etc. Lungimea e si scurta (25 m), si probabil ca ar fi si frumoasa daca nu ar fi in cea mai mare parte un traverseu. Am o fobie legat de traversee, si sincer cred ca mi-ar fi mai usor sa merg cap pe nebunii de genul asta decat secund. Secund fiind ma bazez pe siguranta corzii si pe faptul ca nu am cum sa cad prea mult. Insa traverseul e cam aceeasi dracie si pentru cap si pentru secund si aici ma simt atat de expusa secund fiind incat imi pierd repede tot elanul... Asa a fost si acum, caci cum au disparut pragurile de picioare si trebuia sa merg la aderenta, cu niste prize pentru maini chiar bune insa, lucurile s-au impotmolit, de fapt s-au blocat de tot si d-abia m-am tarat pe lungimea asta. Asa ca nu mai aveam de ce sa imi continui agonia si pe ultima lungime, cea mai grea, pe care nu prea speram sa gasesc ceva de catarat la liber si ii spun lui Radu ca mai bine ne retragem. Nu a fost deloc o zi buna de catarat, ba chiar a fost una la fel de proasta ca cea de pe Furci, cu astrele total nealiniate, si ar fi bine sa ma car mai repede de la baza peretilor si sa imi gasesc alta preocupare.

Cum pana seara nu mai sunt decat vreo 2 h, timp prea mult nu e pentru alte activitati, pe care le amanam integral pentru duminica.

Study time.

A doua zi in Chei incepe devreme, cand cu ochii impaienjeniti de somn deschidem supratenta cortului. Afara o vreme minunata, soare si roua sclipitoare pe firele de iarba verde. E 7.30 dimineata si e momentul sa ne dezmortim. Cea mai buna dezmortire ar fi sa dam o tura pana sus pe Postavaru. Prea ne imbie soarele si racoarea diminetii. Asa ca luam harta, borsetele si betele si plecam la deal. Alegem sa urcam pe BG(Spinarea Calului) si sa coboram pe PR, inapoi spre Cabana Cheia.

Dimineata pe racoare.

Sunt trasee noi pentru amandoi, in plus singura data cand am urcat in Postavaru la cabana, a fost la Postavaru Night, pe Drumul Rosu, in rest nu aveam habar ce ascundea acest munte. Teoretica BG incepe din Poiana Secuilor dar stiam din ture anterioare ca putem face jonctiunea cu acest traseu daca prindeam TR care trece prin Cheile Rasnovului, urca in Saua Spinarea Calului si coboara spre Timis. Tura de alergare, incepe cu cativa km de forestier si apoi continua cu o urcare sustinuta pe un valcel larg si nisipos pe care se scurge apa la ploi sau primavara cand se topeste zapada. Insa odata razbiti primii metri (ma rog cred ca sunt mai mult decat metrii, poate una, doua sute) avem o panorama superba spre Muntii Bucegi, inca inzapeziti pe versantul vestic. Apoi drumul urca continuu, mai mult sau mai putin abrupt, fara prea multe momente de respiro in saua Spinarea Calului. Bineinteles ca Radu ajunge primul si se si odihneste pana ajung eu. Bifurcatia e foarte clar semnalizata si marcajele BG vin frumos aliniate din vale si merg la deal. Le urmez si eu, si constat ca nu s-a mai mers de ceva timp pe aici, avand in vedere ca panzele de paianjen troneaza  in jurul, dar mai ales inaintea mea.

Bucegiul inca acoperit de zapada.

Panta ramane sustinuta si rar gasim ocazia sa alergam. Totusi atunci cand pare greu, ne intoarcem privirea spre Bucegi, din care pe masura ce urcam ni se dezvaluie mai multe cotloane, mai multa zapada etc.

Locurile par dosite, poteca este pavata cu un covor gros de frunze, nerascolit, semn ca nu a pra fost batuta. Si se tot urca, prin padure pe frunze, prin padure pe grohotis, prin padure pe pamant, serpentine scurte in care urci cu capul in pamant. Radu dispare repede din campul meu vizual si atunci raman singura cu ipodul, cu betele in care ma opresc sa ma rezem, cu muntii din spate. Ma intreb cand ajungem oare in Poiana 3 fetite ca tot urcam...nu am nevoie de altimetru ca sa imi dau seama ca nu mai avem multa diferenta de nivel de castigat pana la cabana. In plus incepe sa ma deranjeze usor genunchiul stang. Imi dau seama ca m-am grabit din nou si nu i-am dat timp sa se refaca. Chiar trebuia sa ii las 2 saptamani intre EcoMarathon si Hercules ca sa trag speranta de la el. Asa ca incerc sa merg cat mai calculat si sa il protejez.

Din Poiana plina de branduse, unde stam la soare cateva minute, intram intr-o padure intunecoasa, unde poteca e ascunsa sub zapada. Indicatorul spune  25  min, asa ca slaba sansa sa le scurtam desi drumul e aproape plat, de fapt e o preafrumoasa curba de nivel... Cel putin jumatate din timp avem parte de zapada si nu de o palma de zapada, pe alocuri sunt 20-30 cm de zapada bine compactata. E chiar frig aici, caci respiratia e calda si scot aburi pe gura ca intr-o noapte de iarna. O alta jumatate e uscata si la final, chiar inainte de cabana chiar insorita.

Imi era oarecum frica de iesirea la cabana caci imi imaginam ca vom gasi o asociere galagioasa de turisti, muzcia, bere etc. Dar la masutele de lemn e liniste. Sunt cativa oameni, care privesc admirativ Bucegiul. Ne asezam si noi in fata unei sticle de Cola si a unor inimioare de turta dulce galzurate. Le savuram si uitam ca suntem in Romania...am putea sa fim in Austria sau in Italia sau in Franta. Imagini ca astea imi sunt faimiliare din vest. Ma bucur ca exista un asemnea loc si ma gandesc sa revin. Poate cu parintii, poate intr-o tura de initiere, poate cu pinguinii, poate cu bicicleta, avand in vedere ca panoul de scule de langa cabana spune clar ca ajung multi cu bicla pe aici. Cum nu cunoastem zona ne cam prindem urechile in marcaje si intrebam, mai ales ca aveam o combinatie de marcaje:CA+PA+PR. Speram doar sa fie bine marcate, sau potecile clare ca sa nu ne ratacim. In spatele cabanei gasim cu loc fain cu iarba, foisor si loc de joaca pentru copii...si iarasi imi vine sa stig “ e prea frumos la tine-n suflet”...sau la mine, sau pe munte, cine mai stie. Nici genunchiul nu ma deranjeaza, daca nu merg infranta asa ca tot la vale. Nu ma pot compara cu viteza lui Radu care dispare precum ghiuleaua din campul meu vizual dar e fun, si asta e tot ce conteaza. Ajungem curand in punctul in care parasim CA si intram pe PA/PR. Poteca prin padure e lata si aproape plana, seamana cu cea de la Poiana Izvoarelor si e foarte potrivita pentru alergat. Impecabil marcata, destul de des si cu marcaje proaspete, nu sunt probleme si vad semnele din mers. Nu e abrupta asa rulez talpa si nici genunchiul nu mai are ce comenta. Sunt entuziasmata si m-as intoarce aici cu bicicleta.S-ar lega o frumoasa tura de MTB pe care mi-o pun in cap.

Pauza la foisorul de la cabana.

Ajungem la un punctul in care potecile se bifurca: PA mai scurt, coboara in forestier si apoi la Cabana Cheia. PR ocolit, pe la Groapa de Aur dar cu mai putin forestier. In schimb indicatorul e chiar pesimist 2-3 ore. Masuram pe harta, calculam si decidem ca nu e posibil, chiar daca se urca pana inapoi la cabana, asa ca mai mult intrigati ca sa vedem de unde provine timpul acela monstru plecam la drum. Mai coboram putin prin padure, prin poieni, urcam, cand la deal cand la vale, mai dam peste un indicator cu 3-4 h, peste niste izvoare providentiale caci ramasesem fara apa si tot asa. Poteca e foarte interactiva si cand ma convisesem ca trebuie sa revin cu bicla pe aici, ajungem la Aven (nimic impresionant, o groapa cu un bustean pe post de balustrada) si de aici incepe o super coborare, pe o poteca printre stanci, si apoi printr-un lastaris des, pe un grohotis marunt care coboara teava spre casele care se vad hat jos, in fundul vaii. Decid ca pana aici fu frumos dar trebuie sa gasesc o alta poteca de bicicleta si ma despart de Radu care baga carbuni ca sa recupereze masina de la Poiana Inului. Eu nu ma grabesc, ies la forestierul prafuit si incins, si gasesc un TA. Nu prea stiu ce e cu el, de unde vine, unde pleaca etc. Pe harta nu apare nimic, dar pare ca merge in directia cheilor, taind in diagonala drumul. Ceea ce nu e rau. Fiind cat de cat familiarizata cu zona ma gandesc sa il urmez. Constat ca e marcat proaspat, poteca nu e deloc batuta dar semnele sunt dese deci nicio grja cu ratacirile. Fentez astfel o bucata buna de drum si ajung la cateva sute de metrii inainte de bariera. Pe plat, ma doare genunchiul asa ca nu fortez, nu am de ce, nu e niciun concurs nimic. Ajung la Bolovanul Prostului si fac o cura cu miros de gratar pana vine Radu. 

Cum era mare aglomeratie in Chei plecam spre falezele de la Belvedere, unde eu ma chinui pe 2 din cele mai usoare trasee de acolo, iar Radu are ceva de rezolvat cu un 8- care nu ii iese legat neam, nici macar in mansa. Dupa ce isi lasa ceva sange pe pereti, declara ca nu e deloc o idee buna sa cateri dupa ce ai alergat si plecam pe inserat spre casa...

Incheiere de zi la faleza de la Belvedere.

Nu a fost nici pe departe un wekeend plin sau deosebit, dar a fost pur si simplu un weekend la munte si astept concediul de multe zile sa reeditez experienta cu sculatul mereu, in fiercare dimineata, intr-un loc nou.

Citeste mai departe...

Dezmortirea de primavara in Cheile Turzii

Corpul si mai ales sufletul tanjeau dupa un concediu. O gura de oxigen, o desprindere din rutina sculatului si mersului la serviciu, o evadare la aer, in care sa fim parte din natura si nu doar spectatori, in care sa nu ne amagim cu franturi de copaci infloriti si in care singura noastra bucurie sa nu fie doar parcul din spatele blocului. Asa ca pandim vremea frumoasa si cu prima ocazie ne gasim de drum...hat departe, pana in Ardeal, la catarat. Pentru mine e prima iesire pe anul acesta la stanca si nu ma vad prea zmeu, asa ca planificam o zi de incalzire la escalada, la Rametea.

Incerc cam aceleasi trasee ca si acum 3 ani, doar ca acum dintr-o alta perspectiva: cap de coarda. Unele imi ies, altele nu, insa imi amintesc usor, usor cateva ceva, incerc sa imi determin corpul sa isi reaminteasca cum sa se pozitioneze, cum sa faca lucrurile mai eficient si mai simplu, incerc sa imi arat mie cat de natural poate sa fie cataratul. Revad trasee frumoase: Tuk-tuk si Ambush si de data asta urc cu Radu ambele lungimi din Muchia Tisei. Induram somnul, si frigul sau vantul ocazional si stam la faleza pana pe seara, cand deja espadrilele devin un supliciu si picioarele noastre cer pauza daca vrem sa se refaca pana maine.

Mi-a placut cat de linistita a fost ziua de astazi, am fost singuri in tot acel amfiteatru imens de sub Piatra Secuiului si totusi atat de aproape de oameni, caci satul-Rametea, interesant sat de romani si unguri pulsa sub noi, palpita in casele ce se primeneau de sarbatoare, pe strazi misunau oameni indreptandu-se catre cimitir caci era zi de pomenire a mortilor si la fiecare mormant ardeau lumanari si tamaie ce isi purtau mesajul de aducere aminte pana la noi.

Ziua o terminam in aceeasi nota “Zen” in curtea ultimei case din Petrestii de Jos. Cortul se intinde in 2 secunde (doar asa ii spune si numele) si somnul soseste si el, la fel de repede, nechemat chiar.

Campingul mosului.

Citeste mai departe...

Catarare si trekking in Muntii Trascau

<--Din aceeasi serie: Cheile Turzii

Prima destinatie a concediului nostru din Apuseni au fost Cheile Aiudului. Erau o cunostiinta mai veche si posibil cele mai indicate pentru a face trecerea de la campie la munte. Aveam aici locuri suficiente de catarare si de plimbare si incepeau sa apara si primele frunze galbene, asa timide. Inaintea lor insa se instalase iarba galbena, soarele cu lumina sa blanda si cerul albastru si senin.

Tesatura de toamna

Motivati de toate acestea ne-am trezit duminica dimineata si eu si Radu, pentru o tura de alergare pe dealuri. Ramasese in plan de mai demult sa ajungem pe versantii stang sau drept, asa ca satui de somn, am plecat sa ne dezmortim, Desi mici dealuri, acestea sunt destul de voinice astfel ca mai am alergat, mai am mers, fiecare dupa puteri si dupa panta.

Totusi, ruta aleasa e chiar frumoasa si descoperim un intreg traseu tematic cu panouri ordonate si explicatii despre istoria locurilor sau despre vegetatia din zona(stejarul pufos, irisul, crinul si laleaua salbatica).

De exemplu am retinut ca iris in greaca inseamna curcubeu.iar de crinul salbatic se leaga o intreaga legenda. Se spune ca Zeus, in momentul in care muritoarea Alcmena l-a nascut pe Hercules, plamadit cu Zeus, acesta din urma l-a adus pe noul copil la sanul Herei, pe cand acesta dormea, pentru ca Hercules sa bea din laptele Herei si sa fie totusi mai presus de muritori. Cand insa Hera s-a trezit, a aruncat scarbita copilul de la pieptul sau, dar atunci a tasnit si ceva lapte-din care s-a format Calea Lactee. Din acele cateva picaturi, cazute pe pamant, au aparut ulterior primii crini.

E placut sa alergi si sa te opresti din cand in cand sa te reculegi, sa asculti natura, pasarile frumos colorate care canta prin tufisuri sau care tropaie fericite prin iarba, crengutele care se rup sub pasii tai si galagia de la firul ierbii.

Iesim deasupra Crestei Fetelor si a Aiudenilor, intr-o zona intens terasata si ne facem drum printre scaieti si maracini spre corturi. In pas alergator coboram o panta plina de iarba uscata si asa cum suntem inviorati, dupa o masa copioasa la miezul zilei plecam sa ne facem de treaba cu cataratul.

Planuisem aceasta oprire in Cheile Aiudului pentru dezmortire si ne si alesesem prima tinta: Creasta Fetelor.

Creasta Fetelor (Made by Radu)

Stiam ca e un traseu usor 2A ((5-), pe site-ul http://www.amunteanu.go.ro/cheile_aiudului.htm este trecut pas de 4-(subiectiv cel putin, mie mi s-a parut mai usoara Creasta Aiudenilor care este cotata pe acelasi site cu 5- si din cauza asta am trecut la Creasta Fetelor tot un 5-)) dar spectaculos in care eu si Andrei puteam merge cap, iar Claudia putea sa se obisnuiasca cu postura de secund al lui Radu.

Claudia-pe Creasta Fetelor -Made by Radu

Citeste mai departe...

Cheile Turzii

Toamna e cel mai bun anotimp pentru vacante...cand toti muncesc ce poate sa fie mai fain decat sa ii lasi sa isi bata capul cu tot felul de clienti si tu sa fugi in cautarea frunzelor galbene...frunzele galbene si o melodie enervanta a lui Horia Brenciu au fost mottoul popasului nostru in Cheile Turzii.

Bine a fost ceva mai mult decat un simplu popas, a fost o sedere placuta si confortabila in curtea ultimei casute din Petrestii de Jos.

Am ajuns acolo noaptea tarziu dupa o vizita la Sarmisegetuza Regia si ne-am bucurat de tot confortul-un superb loc de cort drept si cu iarba primitoare, umbrar cu mese pentru luat masa dimineata, apa la put, vatra de foc cu bancute :).

Planuiam astfel sa ne dezmortim cu 2 zile de catarat caci daca tot ajungeam in Ardeal era o ocazie minunata sa revenim in acest loc fain, care pentru weekend e prea departe de Bucuresti si pentru care avem nevoie de ocazii speciale. In plus era excelent si pentru Andrei si Claudia (o destinatie noua si in plus trasee accesibile si placute la catarat).

Cum Cheile sunt pline si de trasee usoare dar spectaculoase, nu ne-a fost greu sa alegem.

Astfel vroiam sa ne oprim pasii pentru inceput la intrarea in Creasta Sansil dar in mod neprevazut ne-am oprit pasii in fata podului IV care dintr- un pod trainic peste apa Hasdatelor anul trecut am regasit o adunatura de busteni si un cablu (podul a fost luat de ape). Pentru mine mai ales, dupa ce am vazut cum s-a rearanjat totul cand a trecut Andrei, a fost fara indoiala pasul zilei.

Pe poteca turistica prin Chei

Pana la urma poposim cu adevarat la baza traseului, incepand o lupta cu... umbra care deja se asternuse pe prima lungime de coarda. Am ales sa incepem cu Creasta Sansil din mai multe motive:

1. este un traseu usor;

2. este un traseu spectaculos care ofera niste perspective superbe asupra Cheilor de la un capat la altul, cat si a Turnului Ascutit si Grotei lui Hili.

3. Cunosteam traseul si eu si Radu, si stiam ca imi iese in postura de cap de coarda cu care sunt mai putin obisnuita.

Dar sa revenim la umbra cu care am dus cea mai grea confruntare in prima lungime de coarda. Papucii reci, stanca rece si mainile reci si ele. Totusi dupa primii pasi si primele asigurari puse dispare totul si ramane doar concentrarea...Eram curioasa sa vad mai pe larg cum e sa cateri cap si cat de mult ma schimb fata de momentele in care merg secund.

Realizez ca in general catar foarte calculat si secund fiind, insa acum dureaza mai mult, caci caut sa ma asez cat mai corect, si sa abordez pasii din cea mai buna pozitie pentru a-mi usura viata. Totusi sunt mult mai multe probleme care trebuiesc rezolvate: asigurarile si modul in care trebuie sa le prelungesti pentru a nu te cazni peste poate cu coarda, lungimea corzii disponibile, alegere regruparilor atunci cand exista unele mai comode sau mai avantajoase in parcurgerea traseului etc). Toate acestea ma conduc catre o experienta mult mai interesanta pe acest traseu pe care probabil cu Radu as fi alergat legata la celalalt capat al corzii sau pe care in doi nu l-am mai fi parcurs.

Totusi prin linia traseului, prin zvletetea crestei, pentru miscarile simple si naturale e un traseu pe care imi este drag sa revin si un minunat inceput de vacanta, un mod complet de a descoperi cat de spectaculoase sunt Cheile.

Balet pe creasta Sansil

Si de fiecare data noi suprize imi rezerva...de exemplu acum, odata ce ies in muchie se deschide si panorama spre cealalta intrare-dinspre cabana, cu imprejurimile inca invaluite in ceata...De sus vazut totul parea o mare agitata, un colt de mare, un golf in spatele caruia tronau dealuri si ma si gandeam cat poate sa fie de fain ca dupa un traseu sa dai fuga pentru o baie in mare...

Merg cap in primele 2 lungimi mai verticale dupa care il las pe Andrei sa se bucure de 2 lungimi mai “orizontale” care aduc cu unele pasaje din Vartopel Arpasel ori din Acele Morarului. Sunt in mod cert specialitatile lui, un teren pe care se misca cu agilitate si o relatie cu echilibrul pe care o castiga tot timpul.

In capat de tot ne asteptau Radu, Claudia si o Calugarita care pregatisera ospatul si se delectau cu caldura soarelui de toamna. Soare chiar generos caci tricoul era la mare cautare.

Calugarita

Citeste mai departe...

Traseul Furcile sau Bucegi, ultima noapte de vara

2 frontale coboara cu spor prin intunericul padurii.E deja noapte insa nu ai zice…Atmosfera e placuta si aerul cald.Se poate sta fara probleme in tricou. Frunzele sunt inca verzi si poteca e curata. Pamantul, muschiul radiaza inca ceva din caldura verii. Pasul e usor inca in haine si incaltaminte de vara. Astazi a fost cald la campie si cald la munte...La soare erai parca pus intr-un cuptor ...Am fugit la umbra.Am cautat un perete in umbra-Peretele Galbinelelor, un acces racoros-Valea Galbinelelor si Hornul Coamei si am pornit la drum...sa ne bucuram de ultima zi de vara.

In dulcele stil clasic, urcam din Busteni doar cu apa si echipamentul de catarat la noi. Sunt multi care au ca destinatie refugiul Costila dar reusim cumva sa fim singuri pe poteca. Se vede ca a trecut perioada concediilor caci Plaiul Munticelu e si el linistit. Data trecuta (prin iunie cred), la 8.30 era un adevarat furnicar si oamenii roiau din toate partile. Ne ostoim setea la izvor, urcam cu spor ultimele minute spre refugiu si cele cateva bobite de zmeura coapta, dulce, buna pe care le gasisem langa poteca ne animeaza drumul. Prindem o varianta a potecii ce merge spre Valea Galbinelelor si ne caznim putin cu vegetatia in zona.Coboram pana la urma pe fir...nu m-am mai intalnit cu valea asta de 3 ani aproape, dar am si acum in minte prima urcare pe Vale, impreuna cu Pinguinii cand a fost totul o aventura, cu scos coarda la ultimile 2 saritori, asigurare etc.Acum totul merge atat de natural...dupa ce ocolim primele 2 saritori pe dreapta, pe poteca, iesim in fir. Imi aduc aminte in mod natural poteca desi au trecut poate si 4 ani de atunci. Apoi atingerea stancii este placuta, la umbra, pe portiunile curate, fara grohotis, gasim o stanca spalata de zapezi insa placuta la atingere si sigura pentru pasii nostrii. Saritorile 3 si 4 trec cu atata simplitate si nu pot decat sa surad cand imi amintesc cu cata teama le-am privit prima data...Atunci cand se termina umbra se termina si Valea si iesim in dreptul grotei din partea dreapta a vaii (cum urcam)-Hotel Galbinele.

Made by Catalin

Bem putina apa si mancam ce aveam in rucsac, tanjind sa ne intoarcem la umbra si racoarea vaii.

A, am uitat, si citim din Amintirile unui alpinist :

"chiar de a doua zi am început pregătirile, îmi dădeam seama că nu puteam urca în bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am cumpărat nişte pantofi de plajă cu talpa de sfoară. Ion a cumpărat de la Obor două frânghii a cîte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuia să o aibă o frînghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem, să urcăm, nu să cădem...

În afara materialelor menţionate mai sus, frînghii şi sandale de plajă, eu mai aveam un ciocan de fier, dintr-o singură bucată, cu gheară extractoare, de cuie, nu şi de pitoane. Ion avea, de asemenea, un ciocan de bătut cuie, cele şase pitoane şi patru carabiniere pe care le folosisem şi în Fisura Umărului. Cam la atît se reducea „arsenalul" nostru cu materiale de căţărătură. Toţi trei mai aveam încă ceva: tinereţea, entuziasmul tinereţii şi, în plus, un foarte bogat şi temeinic antrenament; toţi fusesem întreaga vară pe munte, efectuînd numeroase trasee pe văi.

La ora cinci dimineaţa, duminică 20 octombrie, pe întuneric, am plecat din căsuţa lui Dan. Prin pădurea de pe Munticel, fermecătorul foşnet al frunzelor de fag ce acopereau poteca ne îmbia la drum. Multe toamne foşnetul frunzelor avea să-mi călăuzească paşii şi să-mi încînte auzul cu simfonia lor. Odată cu zorii, am ajuns la Ţancul Ascuţit. Se prevedea o zi minunată. Am trecut din Valea Coştilei în Valea Gălbenelelor şi am urcat firul ei principal. În sus, dincolo de săritori, Ion a mai găsit un piton, pierdut de echipa Comănescu. Aveam acum şapte pitoane. O avere. Ne-am oprit undeva, sub „hotel" Gălbenele."

Noi ne continuam drumul pe Hornul Coamei. Alte amintiri, asa cum il vedeam acum 4 ani, negru, abrupt si inspaimantator. Un horn nesfarit, o crapatura imensa in perete, intunecos, o linie verticala in care imi era frica sa intru.De data asta intru fara frica si toate saritoriile merg parcurse in sprait, asa cum imi place mie. Nu prea am motivatie sa renunt la racoarea de aici si sa schimb incaltarile comode cu espadrilele de catarat.

Intrarea in traseu este scrisa pe peretele stang al Hornului Coamei, cum urcam. Numele traseului si gradul+ o sageata pentru a indica directia si faptul ca incepe in traverseu.Intrarea asta e ciudata rau, vad asta la Radu,caruia miscarile nu ii ies deloc natural, dar din fericire este bine asigurata. Nu prea inteleg bine daca pe aici a intrat Baticu (din descriere rezulta ca ceva mai jos) dar pasul e ciudat, asa la inceput de traseu.Eu ma spetesc si mai tare pe aici, ma folosesc in plus si de codelina pusa acolo, cred ca pentru un rapel pe Hornul Coamei si deja inceputul e de rau augur pentru un traseu de 4.Apoi traverseul continua pe o brana larga si merge mai bine, pana intr-o prima regrupare comoda. Si noroc ca era comoda caci am stat aici mult si bine....coarda imi fugea din maini, cu Radu nu puteam comunica caci muchia ce ne despartea nu ne ajuta cu nimic si ne auzeam cu dificultate. Poate am stat si 1 h acolo...Noroc ca nu era frig, filand coarda, gandindu-ma la vrute si nevrute. Apoi am inceput o enervanta descatarare pentru ca era nevoie de toata atentia necesara caci daca imi fugea o pietricica de sub picioare, coarda ma trimitea jos de tot. Mi-am mancat nervii pe aici si cand credeam ca am terminat,am mai dat peste un pas idiot,ce parea atat de expus dupa tot mersul pe orizontala.

Cand a inceput efectiv traseul, ma gaseam cu nervii intinsi la maxim si nu vroiam decat sa incheiem mai repede socotelile in Peretele Galbinelelor.

Radu intra in primul diedru, trece de mica burta ce il blocheaza,prin stanga si incepe sa fie entuziasmat si sa imi spuna ca ii place. Eu, asa nervoasa cum sunt nu gasesc nimic dragut (desi traseul are pasi draguti, dar eu eram intr-o pasa foarte proasta probabil).Ies din diedru si nimeresc pe niste prize de conglomerat cu care mai sa raman in mana sau care se dezintegreaza sub piciorul meu. Si pana in noua regrupare cheful meu ajunge pe rosu.

Iata si cat de frumos descrie pasajul Baticu, in cartea sa

"Urcuşul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcăm, a fost foarte plăcut. Am ajuns cu uşurinţă la capătul lui. Acolo, un bolovan îmi închidea calea. Bănuiam că deasupra lui voi găsi o platformă de regrupare. Nu ştiam la vremea aceea ce este o surplombă şi mai puţin ştiam cum se trece peste un astfel de obstacol. În consecinţă, ca să-l depăşesc, am bătut sub bolovan un piton şi, lăsîndu-mă în frînghie, pe care o ţineam cu mîna stîngă, m-am întins către dreapta, am prins o priză bună de mînă şi am ieşit pe faţă, ocolind locul cu pricina.[...]. Jos, la baza diedrului, manevre de schimbarea corzii din piton. Ion s-a legat la mijloc, adică între cele două corzi, şi Dan a rămas ultimul. Ion trebuia să adune carabinierele de pe traseu, iar Dan să scoată pitoanele. Pînă la capătul celor cincizeci de metri de coardă, am bătut şase pitoane. Neavînd decît patru carabiniere, la primul piton nu am folosit nici una, aşa cum am arătat, iar la al şaselea am făcut o buclă din sfoara ce o mai aveam în buzunar, prinzînd în ea frînghia şi toarta pitonului. La capătul celor 50 de metri, nemaiavînd carabiniere pentru asigurarea secundului, m-am încastrat cu corpul într-un mic hornuleţ. Cînd Ion s-a apropiat şi mi-a liberat coarda necesară, am plecat mai departe şi am ajuns pe o platformă largă. Rînd pe rînd, asiguraţi doar în mîinile mele, au venit şi Ion cu Dan."

Deasupra se vede cerul, se vad si norii cum alearga dar oricat mi-as dori stiu ca nu iesim doar dintr-o noua lungime.Lungimea 2 inseamna practic un horn ce se poate parcuge in cea mai mare parte in sprait-o tenica atata de comuna acum, pe care insa Baticu tocmai o dobandise in Italia "În continuare, traseul era format dintr-un horn larg, care mai sus

se îngusta. Am plecat, nu în ramonaj, ci mergînd cu mîinile şi

picioarele pe ambii pereţi, formînd un X, sistem numit spraiţ, învăţat

mai tîrziu în şcoala din Italia."

E un horn lung de 40-50 m, cred ca singurul moment fain (primii 25 caci dupa aceea au inceput sa ma doara tendoanele de la glezna din cauza pozitiei in care stateam in espadrile).

Si tocmai cand ma rugam sa se termine mai repede-rugaciunile mi-au fost ascultate si am ajuns la fereastra, pe langa care m-am tarat intr-un fel ciudat de mersul piticului.

Pentru cei care au facut prima ascensiune, bucata a fost chiar interesanta

"Am început să cercetez cele două praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotărît pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocată de tavanul de deasupra, de aceea am trecut primii metri tîrîş . În continuare, brîul s-a lărgit şi am găsit chiar şi o mică grotă, în perete, unde ne-am fi putut adăposti de vreme rea. La capătul de est al acestei grote, se vedeau cîteva fisurele pe perete. Nu am putut însă bate nici un piton în ele. A trebuit să facem o piramidă, pentru a bate un piton mai sus. Am urcat 4—5 metri, după care am mers la dreapta pe o platformă lungă şi largă."

Iara nervi, iara draci, cum ar spune tata, cred ca eram cu capsa pusa drept pentru care plecarea din regrupare imi pare de-a dreptul imposibila. Recurg la toate smecheriile tehnice pe care le stiu, scarita, prusice, dar nu reusesc sa ma concentrez si nu se leaga nimic. Cand ma vad scapata si de asta imi jur ca nu ma mai intorc pe traseul asta si cu maxima viteza urc ca sa ies in creasta Costila-Galbinele.Declar ca nu mi-a placut deloc traseul, Radu imi spune ca am avut eu o zi proasta. Asa o fi dar hai sa tropaim cu talent ca drum lung avem in fata...Continuam pe creasta CG, iesim apoi in Braul Mare al Costilei si incepem lunga si neplacuta coborare pe Brana Aeriana.

Baticu a ales iesirea in platou

"Am ieşit în platou şi am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Buşteni. Cu un tren de noapte, ne-am întors la Bucureşti. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineaţa, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a întrebat:— Ce aţi făcut ieri ?— [...]— L-am urcat, a fost răspunsul meu.La celălalt capăt al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane, însemna că „ei" aşteptau rezultatul...Seara ne-am întîlnit la restaurantul Mercur din pasajul Victoria. La un pahar de vin, am povestit cum a decurs ascensiunea, care a însemnat o cotitură pentru alpinismul românesc — trecerea de la văi, hornuri şi ţancuri, la pereţi. Ascensiunea Fisurii din Umărul Gălbenelelor şi ascensiunea Furcilor din peretele Gălbenelelor, cum a fost numit acest nou traseu, au fost făcute, fără a ne da seama, aşa cum se face cu adevărat o premieră, dintr-un singur efort continuu."

Nu stiu de ce nu imi place deloc traseul asta (Brana Aeriana), poate pentru ca este expus pe alocuri, poate pentru ca atunci cand ajung aici sunt deja obosita si trebuie sa fiu foarte atenta si sa incerc sa raman concentrata la ceea ce fac..In general daca il parcug de 2-3 ori pe an deja imi este suficient, mai ales ca am impresia ca poteca se degradeaza acolo pe zi ce trece.

Desi ziua a fost agitata si lunga, noaptea cade linistit si inserarea e scurta. La izvorul de sub refugiu ne prinde cu adevarat intunericul insa noi comboram usor prin padurea adormita. Poteca e inca uscata, frunzele nu au acoperit urmele, aerul e caldut si padurea e inca plina de viata. Aerul caldut ne lasa sa coboram in tricou si ne intrebam impreuna cat timp va mai tine vara???...
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Infobox Traseul Furcilor (4A, 6-, 5+ A0)

Descrierea traseului (by Radu)

Intrarea in traseu poate fi gasita cu mare usurinta, respectiv dupa ce urcam aproximativ 100m diferenta de nivel pe Hornul Coameigasim marcata cu rosu intrarea in traseu.

L1, 50m, 5+

Traseul incepe destul de serios, prin escaladarea unui mic perete de stanca de aproximativ 4 metri inaltime, de dificultate 5+ dupa care se continua in traverseu orizontal spre stanga pe un brau de piatra pentru alti 40m, unde am regrupat la un piton destul de solid, cam in dreptul locului in care se despart si Surplomba Centrala si Furca Dreapta.

L2, 55m, 5+

Incepe cu o descatarare de aproximativ 10m pentru a prinde un alt brau de piatra situat fix deasupra marelui tavan, pe care se merge orizontal cam 20m (atentie, nu pana la capatul lui), cam cu 10m inainte de sfarsitul braului de piatra se urca un prag mai vertical (5) dupa care se continua pentru inca 5-6 pana la platforma de regrupare situata la baza traseului propriu-zis. Pitoane putine, iar cele pe care le asiguri la descatarare nu sunt foarte sanatoase, pe braul de piatra nici un piton.

L3, 50m, 5+

Pleaca cu un diedru frumos cu prize sanatoase, dupa care se ocoleste o mica surplomba prin partea stanga la 10m la plecare din regrupare, de aici continuam pe horn/diedru pentru inca 15m pana intr-o regrupare intermediara, dar se poate continua pe horn pentru inca 25 pana intr-o regrupare foarte comoda situata inaintea unui horn evident si vizibil.

L4, 55m, 5+

Se pleaca pe horn pe care inaintam pe prize sanatoase ca 5m pana la primul piton, dupa care depasim o mica surplomba frontal pentru a continua pe un horn foarte placut la catarat, cu prize sanatoase, pana sub un bloc incastrat pe care il gasim la 40m de la plecare la sfarsitul hornului. Se poate iesi fie pe sub fereastra (frecare mare a corzilor), fie prin exterirul ei, dupa care continuam 10m in traverseu spre stanga pe un balcon de piatra foarte frumos, regruparea fiind la capatul din stanga al balconului.

L5, 57m, 6-

De pe balcon escaladam un prag vertical, pentru a continua ascendent spre dreapta pana sub o mica fata brazdata de o fisura cu mai multe pitoane, unde e si pasul traseului (6-), dupa ce depasim fata continuam pe un horn usor pana in creasta Costila-Galbinele, putand regrupa la unul din tancurile din zona.

Per total pitoane din traseu mi s-au parut sanatoase, cu cateva exceptii. Iar la mijlocul fiecarei lungimi intinse exista cate o regrupare intermediara. Traseul are un caracter natural, fara pasi de artificial, cu pitoanele la 2-3 m, usor friabil dar placu

Citeste mai departe...

Retezatul mon amour

Ne chema muntele, ne chemau departarile, ne chema racoarea, ne chema natura cu fetele ei schimbatoare, minut dupa minut. Si ne gonea orasul. Ne gonea culoarea gri, ne gonea oboseala de la serviciu, ne goneau problemele aferente si zilele prea scurte sa le rezolvam. Ne gonea orasul incins de canicula si vroiam sa punem intre noi si toate acestea distanta, departarea...

Astfel miercuri seara, pe ultima suta de metri ne hotaram sa sfidam prognoza cu ploile de vara aferente si sa lasam distanta sa ne redea gustul de oameni liberi. Si ne asternem pe sosea, sa punem kilometrii intre noi si oras. Conducem ore intregi, trecem de localitati mari si mici, de asfalt, de drumuri pavate cu dale de beton, de ultimile sate, de ultimile urme de antropizare si doar ochii care se inchid ne dau de veste ca e de ajuns...este momentul sa ne oprim. Nu mai e nici tipenie de om, suntem departe, hat departe, in linistea noptii, pe un drum forestier udat de ploi, cu mirosul de padure umeda, pamant jilav de dupa ploaie si zgomot de parau. Este momentul sa punem cortul si sa ne bucuram de racoare, de un somn linistit, de o trezire tarzie, fara sa fim goniti prea devreme din asternuturi.

Joi-5 august

Dupa o trezire tarzie, parcurgem si restul de drum spre Rotunda si apoi spre Poiana Pelegii. Aici multa lume care cobora gonita de prognoza si de ploile din ziua anterioare. Noi insa urcam hotarati nu pentru ca stiam noi ceva incantatii de vreme buna, ci pentru ca speranta moare ultima si pentru ca eram deja oarecum consolati cu ploile de vara aferente.

Desi urcusul pana la Bucura este incomparabil mai scurt fata de cel din Carnic totusi faptul ca nu am mai urcat demult cu bagaje grele in spate nu ne prea lasa sa ne bucuram...plus ca pe ultima suta de metrii suntem alergati de ceva picaturi si incercam sa tragem tare sa punem cortul pana sa vina ploaia.

Spre suprinderea noastra nu era chiar pustiu la Bucura-deci mai erau viteji nesperiati de ploaie, insa toti cei care au coborat au lasat in urma lor ceva cazemate goale din care putem alege.

Ne gasim una usor in panta si cu iarba (lucru rar caci mai toate sunt doar cu un pamant mocirlos dedesupt) si ne instalam acolo cuibul.

Apoi normal...incepe sa ploua, torential, in rafale, cu personalitate....numai bine sa te bucuri ca esti la adapost. Ploaia aduce cu ea si somn, caci racoarea de aici si zgomotul stropilor ce se pravalesc din nori si ricoseaza pe supratenta sunt meniti sa ne alunge caldura si canicula din cap si sa ne faca sa ne bucuram de noul mediu de viata. Astfel dupa un somn de frumusete de vreo 2 ore, ne trezim caci zgomotul de fond al ploii incetase si indraznim sa sfidam vremea si sa pornim la o scurta plimbare.

Nu mai e foarte mult timp din zi asa ca alegem sa dam o tura pana pe Peleaga. Plecam cu ploaia pe urme, ne prind din urma cativa stropi si ne adapostim sub un bolovan ivit providential in cale. Totusi determinarea noastra a dat roade pana la urma caci timid s-a ivit si soarele si ne-a insotit cu placere pe poteca, prin iarba verde, peste cursul izvoarelor, pe urmele mlastinoase. Insa fara putere ne-a parasit inainte de urcusul final si a ramas jos in caldare lasandu-ne prada norilor care pe masura ce castigam altitudine deveneau din ce in ce mai compacti, mai reci, mai umezi.

Urcam repede dar nu simteam nici oboseala si nici transpiratia caci toate erau alungate de un vant hotarat caruia ii faceam cu greu fata. Insa vantul acesta e cu 2 fete...poate sa aduca cu el atat nori, ploaie, furtuna cat si vremea buna. Cu puterea lui, aduna si risipeste nori, ii ciocneste sau ii imprastie, cheama sau alunga ploaia...nici nu stii cum sa te comporti cu el si din pacate nici nu prea poti sa negociezi cu el.

Insa pe neasteptate, poate pentru a ne rasplati efortul de a pleca din cort, ajunsi pe Peleaga imprastie cu 2 rafale toti norii. Si varfuri varfulete, pline de grohotis si lespezi gri, cu picioarele adanc infipte in pajisti verzi, cu vai cu lacuri mici ce le despart ne scoate la lumina. Intr-o partea Papusa, Coltii Pelegii, Vf Custura, Taul Pelegii, Valea Rea sunt unite de un curcubeu imens. Cel mai mare curcubeu pe care l-am vazut. Trasat parca dintr-o parte in alta a intregului masiv, imens de lung, de lat, de inalt, imbratisand muntele si sprijinind cerul. Soarele sclipeste fara putere sa incalzeasca, norii alearga fasii fasii pe deasupra noastra si se misca in plafon compact sub noi si pentru 5 minute zarile s-au deschis. Ne admiram aura, asa cum stam impreuna pe varf, mare si intensa si cortina se trage, norii se compacteaza, aura dispare, curcubeul este ascuns, soarele coboara si el...

Citeste mai departe...