In sfarsit o postare care are legatura cu muntele, sau cu titlul blogului. Dupa o luna si jumatate, s-au aliniat planetele si am ajuns si noi la ceva ce seamana a munte: Sächsische Schweiz (Elvetia Saxona).
Nu stiu daca ati vazut vre-un fimulet pe net despre cataratul in zona (probabil asta e cea mai promovata activitate datorita locatiei foarte estetice), exista cateva, cu niste oameni nebuni (cehi si nemti) ce se catara in epoca asta moderna plina de tot felul de dispozitive de siguranta, folosind ca asigurari niste noduri de cordelina fixate prin fisuri de regula orizontale. Si nu fac asta doar pentru ca vor sa experimenteze senzatii tari sau pentru ca sunt vreo secta traditionalista, dar asa sunt regulile acolo.
Zona se gaseste undeva la granita intre Germania si Cehia (nu are nicio legatura cu Elvetia) si ne-am documentat despre ea putin inca din Romania. Recunosc ca mi-a parut foarte estetica pentru alergat si bicicleta, dar cataratul l-am scos clar din discutie. Imi imaginam eu un traseu de alpinism de 3-4 lungimi de coarda, doar cu regruparile amenajate, in care nu ai voie decat cu noduri si fara magneziu...Am zis, no way, asta nu-i de mine. Am mai rascolit si pe SummitPost si spuneau acolo oamenii ca si daca nodul tau ar fi bine pus, avand in vedere ca stanca e foarte moale, tot n-ar tine o cadere...Foarte incurajator! Radu insa e mult mai optimist si merge pe principiul ca nu e dracu' chiar asa de negru si dupa ce imi reinoculeaza pasiunea cataratului cu cateva iesiri la escalada pe langa Berlin, negativismul mi se mai inmoaie.
De data asta ne facem temele (nu ca la canoe sau la bicicleta) si ne luam dintr-un magazin de munte enorm, harta, carte cu topo-urile si un arsenal de cordeline de diverse diametre.
Harta:
Dupa mai multe deliberari a trebuit sa ne hotarm intre o harta de la Kompass (aparent ceva mai profi) si una de la Publicpress (ceva mai ieftina) Ambele erau plastifiate cu scara de 1:25.000 si acopereau intreaga zona ce ne interesa intr-un format asemanator.
Carti:
La capitolul documentatie, oferta este variata. Cea mai completa o reprezinta o colectie de 6 volume, in care sunt prezentate detaliat toate zonele.
Noi ne-am oprit asupra unei carti scrise de Jürgen Schmeißer- Topoführer Sächsische Schweiz, in 3 volume, din care am luat momentan doar volumul 2.
Asigurarile (le puteti observa direct pe Radu)
Pe langa asta, principalul motiv era acela ca dimineata plouase si stanca aceea nisipoasa nu ne inspira sa cataram pe ud. In plus nu suntem noi asa cataratori inraiti incat sa ne punem sub o stanca si sa o vedem doar pe aceasta o zi intrega. Trebuie mai intai sa ne cunoastem mediul de "joaca", sa intelegem harta si sa asociem numele de pe harta cu niste imagini reale.
Mai jos,"am furat" bucati din jurnalul lui Radu-care a fost 100% inspirat de weekendul trecut si s-a grabit sa scrie RT-ul.
Desi e tarziu nu pot spune ca ne grabim prea tare, sau ca avem un plan anume. Stiu ca in 7 ore cat avem pana la apusul soarelui o sa apucam sa alergam indeajuns si vom vedea o groaza de lucruri noi. Pentru ca in momentul de fata totul e nou, in orice directie pe care ai alege-o, si fiecare deal si fiecare poteca sunt acolo pentru tine pentru a le descoperi.
Traseu: Konigstein-Pfaffensdorf-Pfaffenstein-Gohrich-Papstein-Papstdorf-Cunnersdorf- Spitze Stein- Malerweg-Pfaffensdorf-Konigstein
Konigstein este un orasel micut pe malul Elbei. Este legat de celalalt mal doar printr-un bac. Ceva mai departe se afla un alt orasel mai mare- Bad Schandau. Intre cele 2 exista un pod peste Elba. Destul de multe cazari si destul de multi turisti avand in vedere ca in zona exista pe langa stancile interesante si o ruta cicloturistica pe malul Elbei (Elbaradweg) si un centru destul de mare de inchiriat ambarcatiuni de agrement.
Oraselul cu pricina se continua pe nesimtite cu un satuc sarmant, cu strazi inguste pavate cu piatra cubica, ce urca continuu. Casele sunt asezate pe terase, aproape lipite unele de altele si de drum insa dichisite in stil austriac.
Pana la urma,una din primele potecile pe care le gasim ne poarta catre Pfafenstein, una din stancile apropiate de Konigstein, locul in care se afla Barbarine, una din stancile fotogenice din zona (si asaltata inerent de turisti).
 |
| La orizont-Pfaffenstein |
Ne deprindem repede cu stilul locului-scari, trepte de lemn, de pamant, de piatra, de metal, facem domne la scari pe aici de ne ies pe urechi.
In alergare usoara, mai pufaind din greu, mai luand o pauza, reusim pana la urma sa ajungem pana la Pfafenstein, unde avem de ales intre mai multe rute turistice care urca pe platoul de sus (in intreaga zona este o adevarata increngatura de marcaje, la care se adauga o ruta numita Malersweg (drumul pictorilor), asta pentru ca foarte multi artisti au strabatut aceste locuri fotogenice in cautarea inspiratiei).
Toata zona mi-a adus aminte de Lumea Pierduta a lui Arthur Conan Doyle, si de platourile amazoniene unde inca ar mai trai dinozauri si alte animale preistorice. La o scara muuuult mai mica, cam asa arata si Elvetia Saxona, astfel incat de foarte multe ori drumurile turistice ce ofera posibilitati de urcare si de coborare arata putin ca si amenajarile de la 7 Scari, multiplicate de cateva ori.
La fel si atmosfera cand ajungi sus e foarte interesanta, cu multe stanci rotunjite de trecerea vremii, coloane cu forme neregulate si dimensiuni variate, cu copaci chinuiti in forme de bonsai, cu bucatele de padure, si cu privelisti oferite de numeroasele punct de belvedere.
In plan apropiat Pfaffenstein, iar in plan departat stancile din spatele oraseului Konigstein- de pe celalalt mal al Elbei
 |
| Catararea in zona |
Ne invartim putin pe platou, ajungem si la Barbarine, pe care din pacate cataratul a fost interzis in 1975 din cauza pericolului de prabusire, si continuam catre urmatoarea stanca din aceasi categorie, Grohling. Pana acolo drumul serpuieste prin padure, cu marcaje putine dar suficiente, si cu o groaza de rascruci care evidentiaza reteaua de trasee turistice din zona.
Gohrich e una din ultimele stanci pe care a fost deschis un traseu turistic, asa ca si urcusul e ceva mai interactiv, cu aceleasi portiuni spectaculoasa cu scari si balustrade.
 |
| Cu dedicatie pentru pinguini-Japonezi in Elvetia Saxona |
Pentru un copil toate traseele de pe aici trebuie sa fie foarte faine. Sus e liniste si pace, si gasim si un mic foisor in care luam masa de pranz- Studentenfutter (un amestec de fructe uscate, nuci, alune, migdale, stafide, banane uscate, uneori bilute de ciocolata alba).
 |
| Jos, in vale, Papstdorf |
Dupa Gohrich urmeaza o coborare scurta si o urcare pe Papstein, care are chiar si un mic restaurant pe varf (care exista de pe la 1800 toamna), iar coborarea ne conduce intr-un sat dosit (Papstdorf) ce imi aduce putin aminte de satucele austriece.
 |
| Punct de belvedere amenajat in urcarea spre Papstein |
 |
| In trenulet, ne simtim iarasi copii |
 |
| Intalnim niste vaci nonconformiste |
De aici ne dam seama ca nu prea avem timp sa mai continuam, si alegem o varianta mai scurta de intoarcere, printr-un al satuc pe nume Cunnersdorf.
Dupa Cunnensdorf am avut parte de o serie de poteci foarte placute si pustii prin padure (cam ca la noi in Romania) si de un varf izolat, inconjurat de padure pe toate partile pe nume Spitzer Stein (intr-o traducere aproximativa "Varful de piatra").
 |
| Spre Spitzer Stein, un varf numai al nostru, neimpartit cu niciun picior de turist |
Cum pana si poteca marcata pe care am prins-o era prea lunga si ocolea inutil se impunea o scurtare a ei si implicit nelipsita portie de balaureala. Am inteles perfect ca nu am de ce sa ma opun acestui fenomen care se impune tura de tura...
Nu reusim sa scurtam cum am dori dar pana la urma revenim pe drumul cel bun, un drum frumos, domol, placut la alergat, ce ne aminteste de potecile de pe Tampa.
 |
| Poteci geniale pentru alergat |
Iesim din padure la fix in dreptul unui loc de cort (avem ochiul format din concediul de anul trecut) undeva la margine de sat cu o priveliste foarte faina catre Pfaffenstein.
 |
| Locul de cort |
Seara ma mai foiesc putin in cort, ma apuc sa studiez putin ghidul de catarat si concluzionez ca putem sa ramanem in zona, pentru a incerca cateva din traseele de catarat din Pfaffenstein (doar in Pfaffenstein erau 800 de trasee deschise).
Trasee catarate:
- Westkante (IV)- dragut
- Ostkamin (III)- cel mai neinteresant traseu din cele parcurse
- Maiweg (IV)- cel mai fain traseu
- Fruhlingsweg (V)- pasul e chiar la intrare, unde trebuie trecuta o surplomba; in rest frumos
- Westkamin (III)- neasteptat de fain pentru un horn, alternand ramonajul cu spraitul si la final cu tehnica de fata.
PS: Observati ce nume inspirate au multe trasee de acolo: Muchia vestica, Hornul estic, Hornul Vestic. Iar celelalte 2 trasee amintesc de primavara (probabil se usuca destul de repede).
Astfel incat dimineata ne gaseste in drum catre unul din locurile de catarat pe langa care trecusem cu o seara inainte, la care ajungem destul de repede si unde erau doi mosulici care se catarau deja.
 |
| Locul de joaca |
Incercand sa imi dau seama de traseele prezentate in topo intru in vorba cu oamenii care ma mai lamuresc cat de cat, si aleg din puzderia de trasee unul ce parea sa fie potrivit, nici prea greu nici prea usor, un traseu pe nume Westkante de dificultate IV.
Astfel incat ma inarmez cu toate dimensiunile noduri posibile, cu cateva bucle si plec curajos in traseu, pe care chiar sunt mandru ca reusesc sa intepenesc un nod dupa cam 7 metri, si inca unul dupa cam 10 metri. Toate bune si frumoase, pana la o mica burta, fara prize evidente de tare sa te poti trage, burta care mi se parea ca nu prea are ce sa caute pe un traseu de gradul IV. Si dai si incearca variante si analizeaza, si catara si descatara vreme de 20 de minute, fara nici o solutie evidenta.
Si vine si soarele, si mainile incep sa transpire, si prizele incep sa se unde (exceptand una care era mai adanca si care era uda de la ploaia de ziua trecuta si la care aveam senzatia ca storc un burete cand o tin). Si totusi sunt pe undeva pe la 10 metri de sol, cu doua noduri sub mine si nimic altceva si sunt covins ca totul tine mai mult de moral. Ma descatar un pic, mai schimb unul din noduri cu unul cu dimensiunea mai mare, mai glumesc putin cu mike, mai analizez din nou situatia si miscarile, pana cand pana la urma gasesc solutia si reusesc sa trec, ajungand la singurul inel al traseului, pe undeva pe la 17 metri de sol.
Cred ca diferenta si dificultatea principala a fost mai mult stilul diferit de catarat, si in parte increderea in asigurari. Dar in primul rand stilul de catarat, pentru ca nu ai prize evindete de care poti sa traci cu mainile ca in calcar, si in general trebuie sa te ridici la echilibru si la aderenta, impingand cu podul palmei (daca nu e transpirat), lucruri care sunt si mai cu schepsis de facut cand stii ca ai doar noduri sub tine. Pana la urma reusesc sa ajung in varful mututoiului, o aduc si pe mike care trece ceva mai repede ca si secund. Pe varf, ca pe multe alte din varfurile din zona e o carticica in care poti sa te treci, si judecand dupa cei din ultima luna chiar e ceva lume care se catara prin zona.
 |
| Carnetelul de pe varf |
Desi traseele nu sunt lungi, dupa fiecare faci rapel, strangi coarda (pentru ca rapelul te lasa tot timpul pe partea nepotrivita a stancii) si te intorci la bagaje
De revenire si pentru experienta alegem un horn de III (Ostkamin), fara nici o asigurare, dar pe care reusesc sa pun cateva noduri si care trece destul de usor si de neinteresant. Dupa aceste revenim la traseele de IV, cu un traseu de trei stele pe nume Maiweg, cu aceleasi caracteristici, primul si singurul inel peundeva pe la 15 metri, doar cu posibilitati ceva mai precare de a pune noduri si cu aceleasi ridicari la echilibru pe praguri. In schimb se vede ca s-a mai strans ceva experienta si traseu trece ceva mai usor. Din nou mi se pare ca cel mai important e stilul de catarat si tehnica pe aici.
In general merg cu destul de mare grija cand ma catarat (desi poate Mike e de alta parere) [atunci cand Radu intra intr-un traseu din Romania cel putin, nu am nicio teama ca nu se va descurca...Doar ca uneori procesul alegerii traseului mi se pare aventuros si limita mi se pare impinsa ceva mai sus decat sunt eu obisnuita, n.a], si in general am o rezerva care sa-mi permita sa descatar o bucata in cazul in care nu gasesc o solutie de trecere. Aici e un pic mai complicat in schimb, pentru ca miscarile la echilibru sunt cam greu de refacut in descatarare, astfel incat mi se pare ca ajungi destul de repede la punctul de la care nu mai exista intoarcere si in care oricum e mai usor in sus. Oricum ca experienta e palpitant si interesant, iar satisfactia pe care o ai cand ajungi la o clepsidra sau la un inel e considerabila (ceva de genul iuhu, nu o sa mor nici de data asta).
Vine dupa- amiaza, si la recomandarea unui nenica german din zona zic sa incercam si un traseu de V, pe care Mike foarte optimista imi spune ca o sa ma prinda seara. Asa ca ma gasesc si la baza Fruhlingsweg-ului (V), sau calea primaverii in traducerele libera, un alt traseu de trei stele din zona.
Care in schimb fata de traseele de pana acum, incepe cu o surplomba destul de serioasa, a carei trecere alunga destul de repede gandul intoarcerii. Prima asigurare, binenteles mult dupa surplomba, pe undeva pe la 8 metri, dar macar e o clepsidra destul de sanatoasa. Mai problematic e de ajuns la ea, terenul fiind destul de vertical si din nou lipsit de prize evidente. Calculat si ceva mai relaxat (oricum nu mai era cale de intoarcere), ajung si la ea rasufland usurat. Urmeaza din nou o mica burta si ceva ridicari la aderenta, inca o clepsidra si inca un nou varf. Una peste alta a fost cam cel mai bine asigurat din traseele din ziua respectiva, cu 3 asigurari pe 20 de metri, si cu un inel care nu era aproape de capatul traseului.
Cat timp o filez pe mike il urmaresc si ne nenica care imi recomandase traseul cum are o lupta literalmente eroica pe un traseu alaturat, cu niste miscari destul de disperate pe un traseu ceva mai dificil. reuseste pana la urma sa ajunga la inelul salvator dupa o serie de miscari ce parea cam disperate, doar cu asigurari indoienice sub el. Sa spunem ca atunci cand l-am vazut mi-a stat putin inima in loc, si nu as fi vrut sa vad cazatura daca era sa se desprinda de pe stanca.
Ca incheiere alegem un horn frumos de III (Westkamin), binenteles fara nici un fel de asigurari in afara de 1 nod si o clepsidra nu foarte sanatoasa, dupa care plecam in cautarea altor stanci si altor zone de catarat cu picioarele umflate de soare. Pana la urma descoperim o puzderie, dar nu prea reusim sa identificam si traseele cu topo-ul, astfel incat incheiem ziua cu o plimbare cu o poteca ce serpuieste in jurul Pfaffenstein-ului, ce ne-a adus un pic aminte de Braul de Mijloc.
 |
| Dupa traseele de azi, am prins ceva forta. Aici un mic Hercules (de fapt Spaima Surplomberlor cum avea Radu sa imi spuna cateva zile mai tarziu la niste trasee de la Teufelsberg din Berlin |
 |
| Pe Braul de Mijloc (varianta Elvetia Saxona) |
Cand iesim din padure dam peste aceeasi lumina de vis care imbraca satul de la picioarele noastre in culori calde si moi. Aici mai la nord, soarele imprumuta parca, in fiecare seara, ceva din plinatatea lanurilor de grau (pe alocuri inca neculese), in care se ascund maci solitari si apusurile sunt blande, lungi, colorate suav in nuante de pierisci zemoase si bine coapte.
 |
| Culorile apusului |
Jurnal Radu
Mai multe foto in albumul lui Radu de Picassa
0 comments:
Trimiteți un comentariu