luni, 5 septembrie 2011

Scurta alergare la Slatina



Primul weekend dupa concediu si singurul disponibil inainte de CTR 2011. Mergem deci la Slatina, sa ne refacem la iarba verde, in livada, cu rosii si pepeni pe masa.
Cum insa e cam multa inactivitate, dupa o luna intreaga de miscare, Radu mai usor, eu mai greu, ne mobilizam sa iesim la alergat. Radu e primul si stabileste la fata locului un circuit, pe care plec si eu pe la ora 12.00. Matinala rau, ce sa zic. Era si cald, era si soare, era si praf, dar mai ales nu era antrenament. Totusi in prima parte sunt capabila sa trag de mine caci mergeam spre padurea pe care speram sa o gasesc umbroasa si racoroasa. Am gasit-o si cu niste drumuri mari si primitoare. Dar pe langa toate aceste ingrediente placute, padurea era tapitata cu muste...Unele mici, o specie noua, nu agresive ca musculitele de Grind, insa tampe si insistene ca mustele comune. Intial vreo 20-30, de care incerc sa fug, sperand ca e doar o mica zona contaminata...

Da, sigur! Pe masura ce intru in padure, din ce in ce mai adanc si din ce in ce mai la umbra, norul de muste creste. Ajunge sa iti intre in gura si in ochi si deja nu mai prididesc sa imi fac vant cu mana, scot din buzunar hartia cu schita traseului si o folosesc pe post de evantai. Crunt era si faptul ca trebuia sa mentin o oarecare viteza X pentru ca sa nu las mustele sa ma invaluie. Daca te opreai erai mancat, deci singura solutie era sa alergi mai repede decat mustele, cu 0.1 km/h mai repede decat zburau ele, pentru ca sa le poti tine in urma ta. Alergam astfel cu norul, sau cu umbra in spate, caci desi in zona capului unde erau clar cea mai multe transpiratie, era norul cel mai mare, nici in rest nu eram neglijata.
M-am oprit odata la soare sa imi pun o genunchera pentru ca pur si simplu nu mai rezistam, si intr-o clipa am devenit hrana, copac, suport pentru muste.

Deja incep sa blestem padurea asta si desi nu imi face placere sa ies la soare, mai bine cald si fara muste. Ma si vad cum ies din padure in satul Bistrita cu umbra dupa mine, de bag frica in locuitori.
Din fericire insa, cu 15 minute inainte de sat se termina padurea si desi Radu mi-a spus ca daca vreau sa ma intorc, sa alerg inapoi prin padure caci dupa sat, pana la casa noastra ma asteapta un camp arid si neprimitor, aleg mai repede tarlaua inundata de soare decat padurea. In Bistrita ajung sfarsita, dar singura, fara companie, si nu prea imi vine sa alerg pe acolo, ca sa se hlizeasca tot satul la mine si barbatii din cele doua birturi. De fapt alergat e mult spus, tarat e un termen mai bun. Asa ca merg la pas, defilez in colanti si cu borseta pe acolo, si ma intreb oare cate de mare e satul si cat o fi pana la Biserica. Aveam mai multe interese la Biserica:
1. sa spun o rugaciune ca am scapat de muste
2.sa caut poate o fi un magazin ca sa iau un pepsi rece, la sticla si sa il beau pe nerasuflate
3. sa fac stanga, pe tarla, inapoi acasa.

Pana la urma din toate astea s-a ales numai stanga pe tarla, unde ba merg, ba alerg, ma strecor printre ciulini si maracini si arbusti teposi si termin tura acasa, in cada, unde dau jos cantitati insemnate de praf.

Toti ma asteptau cu sufletul la gura, caci Radu le spusese traseul si ma mai si lasase sa plec asa, fata singura, pe taramuri necunoscute.

Ne amuza copios (si pe mine si pe Radu) mentalitatea oamenilor de la tara, care au umblat prea putin si au depasit prea putin granitele satului lor, au interactionat prea putin cu oamenii din satele invecinate si ii cred pe cei din jur “Ceilalti”. Nu este rautate, sau raca, sau ura-este pur si simplu nesiguranta...Chit ca “Ceilalti” sunt si ei oameni normali, cu un sat, poate mai saracacios, dar care muncesc la randul lor pamantul, au gradina, case normale, copii, biserica, birt si nici nu sunt tigani...Dar sunt “Ceilalti”...si aceasta gandire se perpetueaza sat de sat si in acest rationament functioneaza relatia de reciprocitate.

Cam acelasi lucru povestea si Louise Sutherland, o asistenta din Noua Zeelanda, care a pornit la un moment dat (dupa razboi) sa faca turul lumii cu bicicleta. Cum nu avea suficienti bani, sa se sustina, se mai oprea in diverse locuri unde lucra ca asistenta , apoi pleca mai departe. Si in povestea ei se regaseste aceeasi conceptie. Oamenii din tara X, pareau socati ca vrea sa treaca in tara Y , unde din povestile lor se intamplau lucuri teribile, traiau oameni ciudati etc. Trecand in tara Y constatai ca oamenii sunt la fel de normali ca in tara X si cred acelasi lucru despre oamenii din tara Z-sunt pur si simplu “Ceilalti”.

Intr-un fel ma bucur ca m-am nascut la oras, ca parintii m-au ajutat sa imi cladesc o bruma de cultura si mai ales ca timpul a facut sa traiesc intr-o Europa in care multe granite au fost desfiintate. Astfel, de mic copil am ajuns sa invat ca Ceilalti sunt ca si noi, iar ca tanar am invatat ca sunt chiar peste noi. Si de fapt conteaza cum gandesti cand esti mare, cand esti adult, cand ai tendinta sa te afunzi in paradigme. Cand esti copil, lumea e deschisa si curiozitatea e mai puternica decat frica sau scepticismul...

Detalii despre traseu (daca intereseaza pe cineva):

Din localitatea Izvoru (Olt), ne indreptam pe drumul principal sau pe un al drum secunar (la alegere) spre padure. Oricum toate ulitele se reunesc intr-un drum mare, odata ce se iese din sat, drum prafuit, de carute si tractoare, cu cativa plopi inalti pe margine. Pe stanga si pe dreapta tarla lucrata sau nelucrata. Apoi, pe dreapta o casa cu acoperis rosu, urmata apoi de un grajd aparent parasit. Drumul urca pe un fel de dig, ca apoi sa ajunga la perdeaua de copaci. Am spus perdeaua de copaci pentru ca pana la padure mai avem ceva soare de indurat, desi pe aici, pe colo, cate un copac ne umbreste drumul cale de 2-3 pasi. Urmand drumul principal intram in padure (bariera) si nu ne abatem de la acesta pana vom ajunge la o intersectie mai mare. Drumul nostru coboara si urca usor si din ele se desprind alte drumuri mai mici, pe care insa le ignoram.

Ajunsi la bifurcatie (rascruce 1), facem stanga si continuam prin padurea de foioase aproximativ 30 de minute. Initial drumul merge drept ca apoi sa serpuiasca usor, pana la o noua interectie in cruce, unde facem din nou stanga (rascruce 2). Urmeaza  o noua serie de bariere, padurea se rareste curand si iesim din ea, ajungand la o fantana alba (pe stanga) de unde putem lua apa. In fata noastra se vad primele case din satul Bistrita, spre care urcam usor. Ulita pe care am intrat ne va conduce la biserica (pe dreapta) (5 min, caci satul e mic). Langa biserica este un teren de fotbal (pe stanga), o fantana, un magazin mixt si 2 birturi. Prin fata birtutilor facem stanga si vedem casa cu acoperis rosu pe langa care am trecut dimineata si stalpii de inalta tensiune. Continuam pe tarla inca 15 minute pana iesim inapoi in drumul principal care urmat de data aceasta la dreapta ne va conduce in sat.



2 comentarii:

  1. hmm, imi suna ca ati mers spre marginea padurii Saru, satul Bistrita fiind la doi pasi de padure; pe timpuri se chema Flestenoage.
    Am inteles ca in trecut, cand Oltul nu era regularizat, intre Ganeasa, Salcia si Dranovatu erau mlastini si smarcuri, dar odata cu regularizarea Oltului s-au desecat; din soseaua nationala, care este construita pe un talveg imens artificial, se vad canale de desecare, daca te uiti cu atentie.
    In trecut nu vedeai nimic din sosea, era o padure - mlastina - stufaris imensa!
    Un batran din Dranovatu imi spunea ca prin anii 40-50, cand Slatina era un orasel. salasluiau prin padurile din jurul Slatinei si Balsului partizani anticomunisti; odata cu exterminarea lor s-a trecut la defrisari si desecari si la colectivizare, fapt care a provocat adevarate rascoale, in special prin comunele pe unde ati trecut cu bicla, adica Crampoaia, Serbanesti samd.
    Nu doar in munti romanii au fost aprigi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Foarte interesante instorisirile tale, Radu. Mai ales ca sunt despre niste locuri pe care le cunosc doar in forma lor actuala. Te astept in continuare pe aici.

      Ștergere