miercuri, 29 august 2012

Harz- un loc pentru inima mea



La mijloc e un nevinovat simplu joc de cuvinte: Harz este un munte aflat cam la 200 km de Berlin. Herz in germana inseamna inima. E vorba in schimb de o singura litera schimbata. Nu am spus in mod intentionat un loc in inima mea. Trebuie sa mai curga multa apa pe Spree (raul care trece prin Berlin) ca sa se intample asa ceva si nu cred ca voi apuca sa prind radacini aici ca sa imi apropii atat de mult acest munte. Dar pentru weekendul ce tocmai s-a incheiat nu cred ca puteam sa gasim o destinatie mai potrivita.

Am insistat oarecum sa mergem acolo, caci zilele sunt inca frumoase si lungi-numai bune pentru explorat si pentru largit orizonturi. In plus promitea ceva mai mult munte decat Saechsische Schweiz.
Are si un varf- Brocken de 1100 m ce ne-a luat imediat ochii, si cum ne-am trezit cu o harta in mana, am si analizat cum putem inchega o tura de alergat ca sa ajungem acolo.
Sa ajungem altfel decat cu mocanita asta, ce e un simbol al Harzului
Mergem din nou la marele magazin demunte si ne luam harta si carte cu topourile. De data asta cu harta nu am mai nimerit-o foarte bine. Intre doua harti de la Kompass (scara de 1:50.000) si mai multe harti mici (scara 1:35.000 sau chiar 1:25.000) de la Public Press, pe care trebuia sa le combinam in fel si chip, am ales prima varianta care nu este neaparat cea mai fericita. Desi acopera o zona mult mai mare, nu sunt foarte practice de luat la alergat si nu sunt nici plastifiate, asa ca nu vor avea viata prea lunga in mainile noastre.

Oferta de carti pentru catarat nu e foarte vasta. Nu sunt decat 2 volume Ostharz si Westharz insa cea mai mare parte a stancilor sunt de granit si asta mi se pare o experienta interesanta caci in Romania nu prea ai ocazia sa cateri pe granit.

Plecarile matinale sunt demult amintire. Cum nu mai e nicio ora de intalnire care sa ne motiveze sa fim gata la timp, amanam si amanam alarma de la ceas, prelungim masa de dimineata, conducem la consum pe autostrada, de regula in plasa unui tir ce merge cu maxim 100 km/h, si ajungem tarziu la destinatie. Dar nu-i nimic pentru o tura de alergat nu iti trebuie chiar o zi intreaga.

Ne parcam masina intr-un orasel mai maricel-numit Wernigerode, desfacem cearsaful de harta si incercam sa ne dam seama de unde sa prindem un drum/o poteca spre varf. Ne dumirim noi putin, ne punem pe alergat printre case, ne intoarcem, gasim un drum de pamant si in final indicatoare. Din indicator in indicator ajungem la gara unei mocanite ce ajungea pe ocolite pana pe varf (Steinerne Renne Bf). Tot aici (fara legatura cu mocanita) in vremurile gri ale istoriei nemtilor a fost si un lagar de concentrare, iar strada asfaltata ce merge spre oras, se numeste acum “Strada libertatii”.

Sincronizarea este aproape perfecta caci cum ne invarteam noi pe acolo, se aude una bucata suierat si aburi grosi ii urmeaza semn ca ne vom intalni curand si cu trenuletul ce vine, trece si se duce. Fiecare pe drumul lui. El pe sine, delectandu-si calatorii cu natura vazuta pe fereastra, noi pe drumul nostru, cautand poteci si marcaje care sa ne poarte peste varf. Gasim in curand un marcaj nou pentru noi, triunghi alb cu punct rosu in centru si un indicator lamuritor: 12 km pana sus. Deci o sa avem ceva de alergat azi caci dus-intors, sa se tot stranga 25 de km.

Inceputul este promitator pe o serie de drumuri forestiere, apoi drumege pietroase ce se transforma in final intr-o frumoasa poteca prin padure. Daca m-ar fi legat cineva la ochi si m-ar fi teleportat aici, as fi zis ca suntem la noi in Retezat, in drumul spre Pietrele, sau intre Pietrele si Gentiana. Poteca de pamant, stanci pe poteca, apa tumultuoasa in dreapta, un peisaj bine cunoscut. Doar ca in locul cabanei Pietrele, pe malul opus paraului apare o alta cabana, mult mai mare, cu parcare in spate si drum auto asfaltat- Steinerne Renne Gasthaus.

Aici ne adapostim pentru cateva clipe de ploaia ce se tot tinea scai de noi si dupa ce norii se scutura bine de tot si sa hotarasc sa se evapore lasand loc soarelui, ne punem si noi pe alergat in continuare la deal, de data asta pe un drum forestier relativ anost.
Drumul nu e foarte interactiv, dar macar vremea s-a imbunat
Fiecare intersectie este bine indicata cu toate posibilitatile de continuare a traseului, marcaje si distante. Am spus distante si nu timpi, deoarece nu se ofera nicio aproximare orara a traseului ci doar distanta bruta. Ramane ca fiecare sa calculeze cu harta in mana cam cat e de urcat si cam cat va dura traseul.

Printr-o aliniere incredibila a astrelor, sau intr-un puseu de inspiratie, cine mai stie, prindem la deal doar poteci frumoase pe care suntem aproape singuri. 
Ne intalnim doar cu baietii astia cu MTB-urile
Strabatem paduri de conifere cu pini inalti si trunchiuri golase ale caror siluete apar si dispar din ceata gri si umeda stransa in cate un colt de padure.


Ne ridicam suficient de mult ca sa avem campia la picioare. Nimerim in mijlocul tufelor de afine din care ne infruptam fara drept de apel, pana la refuz.

Recolta
Si dovada festinului-intr-o poza de copii retardati
Ne plimbam pe un mic traseu tematic cu niste poezii despre natura ce depasesc nivelul nostru de intelegere in ale limbii germane si apoi dam piept cu soseaua. Soseaua aceea asfaltata pe care o vazusem si pe harta si care merge spre varf. In disperare ne facem ochii roata doar, doar o fi o alta poteca ce duce in sus. Dar totul este marcat ca arie protejata si gleznele mele se vaita la deal.

Varful este batut pe toate partile de vant. Avand un aspect plat sau chiar retezat as putea spune, vantul bate de peste tot si catre nicaieri, fara o directie anume. Se invarte in loc, innebuneste firele inalte si galbene de iarba si le face turistilor pielea de gaina. Totusi pregetam ceva pe varf si asteptam sa vina mocanita si sa ii facem poze.


Radu suparat ca nu l-a luat si pe el mocanita
Dupa ce frigul ne dovedeste si pe noi, gasim un intrand ferit unde intindem din nou cearsful si cautam variante de coborat. Din pacate la aceasta altitdudine naucitoare nu exista alternative- doar sa continuam pe soseaua pe care am venit, dar in directie opusa. Si acum incercati sa va imaginati ce poate fi mai naucitor decat astfaltul?

Pai niste dale de beton, pe care alergi la vale. Au nemtii o pasiune pentru dale de beton, caci par materialul perfect. Facute sa te tina o viata. Le-am vazut pe multe drumuri trasate prin camp, materialul fara moarte pentru rotile grele si incarcaturile tractoarelor, remorcilor, combinelor etc. Naucitoare pentru articulatiile noastre si pentru coburile ce salta in toate directiile. Avem si noi in Romania ceva drumuri cu dale de beton (mai ales cele care merg prin zone cu sonde petroliere), dar astea ale nemtilor sunt mai parsive, caci dalele sunt mai inguste si ca urmare te zgaltai mai bine.

Bun, dupa vreo 2 sau 3 km pe dalele astea, ce pana si pe Radu l-au facut la psihic, gasim o bifurcatie cu pietris si o alegem automat pe aceea, chit ca ne ducea la capatul pamantului. 

Din pacate drumul de intoarcere nu a mai fost la fel de frumos, caci a avut foarte multe bucati lungi de forestier. Forestierele sunt blestemul Claudiei, dar recunosc ca nici mie sau lui Radu nu ne cade bine atata risipa de forestier. Acolo cativa kilometrii sunt buni de diversitate, viteza, varietate dar aici e macel. Parca toate indicatoarele arata doar spre dumuri forestiere...Mai sunt in zona ceva poteci ce le tot vedeam ca vin de sus insa ele trebuiesc explorate si descoperite.

In tura asta ne-am luat sa zicem cateva repere si stim cam pe ce lume ne gasim. Cand vom mai reveni in zona, va trebui sa fim mai curiosi, si sa exploram mai cu atentie. Sunt sigura ca in timp se poate construi un traseu frumos de alergat cu maximum de poteci si minimum de drumuri forestiere, dar ruta trebuie atent studiata si aleasa.

Insa in ultima jumatate de zi, am alergat mult, mult mai mult fata de o tura obisnuita pentru ca am avut de acoperit distante mai mari si o diferenta de nivel mai mica. Neobisnuit de mult pentru mine una, avand in vedere ca nu era vre-un concurs ceva, ci o tura de placere.

Insa in cea mai mare parte a timpului am alergat cu patos, insotita de muzica veche si perimata in acceptiunea lui Radu (aceleasi melodii de vreo doi ani de zile), dar care pentru mine are valoare sentimentala si se identifica oarecum cu alergatul. Stiu pe de rost cuvintele, insa in continuare ma suprinde varietatea playlistului, si asta este calatoria mea muzicala. Practic intr-o tura de alergat am parte de doua calatorii ce se impletesc atat de armonios...Ipodul si playlistul sunt ca un vechi prieten care alearga aproape de tine. Cand ai chef poti sa ii vorbesti, sa fredonezi in gand versurile. Cand nu ai chef de vorbaria lui, il inchizi pur si simplu sau il ignori, lasandu-ti gandurile sa zburde libere prin boscheti. Va intelegeti fara prea multe vorbe.

Pe ultimii doi kilometrii ma declar suprasaturata de atata forestier si picioarele mele spun stop. Iau la pas drumul de pamant, apoi drumul de pietris, ca mai apoi sa nimerim pe asfalt foarte aproape de masina. Pornim in cautarea locului aprope perfect de cort pe care il gasim cativa kilometrii mai sus, pe o pajiste imensa, la marginea padurii, langa un parau pentru spalat, cu loc de lasat masina. De nederanjat si fara sa deanjam.


A doua zi e planificat sa mergem la catarat, dar norii cenusii ce se strang usor, usor, ne trimit mesaje destul de clare. Mai urcam putin cu masina, schimbam soarele de la locul de cort pe o atmosfera rece si umeda si entuziasmul nostru scade la cote minime.
Ne luam totusi echipamentul si dupa ce investigam niste stanci aflate la 100 m de drum, ne alegem un traseu usurel, cataram 3/4 din el si incepe sa ploua mai serios, se uda stanca si astfel am incheiat repede si fara sanse de izbanda cataratul pe ziua de azi.

Dar nemtii ne-au invatat sa fim calculati, asa ca avem o varianta de rezerva pentru catarat. Niste faleze, mai in campie, unde speram ca nu a ajuns ploaia.

In drum spre ele, ne plimbam putin prin Wernigerode, un orasel cu o arhitectura specifica. Centrul vechi delimitat de 3 turnuri/porti de intrare, ne dezvaluie stradute cu piatra cubica si case colorate dar construite parca in acelasi stil. 

Poarta de vest
Primaria din piata veche in marime naturala
O primarie in minuatura in curtea unui localnic
Multe case sunt destul de vechi, unele sunt intretinute in spiritul locului, dar altele au fost pur si simplu uitate, obloanele au ramas inchise si usa ferecata si casele isi traiesc singure batraneasca existenta. Insa istorisesc parca fara grai despre cum era odata. Cu peretii casei placati cu tigla contra vantului ce bate parca fara intrerupere aici, cu camere mici si usi joase, cu dusmea ce scartaia la fiecare pas, cu perdele albe si mici la fiecare fereastra.



Dupa ce am ascultat in tihna povestile, am vrut sa ne continuam si noi povestea cu cataratul, am gasit locul cu ajutorul GPS-ului, dar stancile mult ravnite erau intr-o unitate militara, bine imprejmuite cu gard si oricat i-am dat ocol gardului, nu parea sa se termine. Precum vulpea ce nu ajunge la struguri si zice ca sunt acrii, am plecat de acolo cu coada inte picioare caci de citit, am facut-o printe randuri si nu am prins decat vorbele frumoase despre trasee de escalada de 40 m si rute cu multe stele...Asa recomandari ne-au luat ochii si randurile de mai jos in care scriau negru pe alb ca acum nu se mai poate catara in zona, le-am omis cu desavarsire.

Asa ca, fiind deja tarziu pentru a inventa un plan C de rezerva, plecam spasiti spre casa, promitandu-ne sa mai revenim poate data viitoare cu bicicletele caci la asta ne-au invitat cel putin pe noi, toate acea retea de drumuri forestiere.

Mai multe foto de la Radu: aici

2 comentarii: