MPC 2012

Asteptam ziua de sambata ca pe o salvare, ca pe o mantuire as putea spune. Nu va imaginati ca era incununarea lungului sir de antrenamente ori ziua rezultatului cel mare. Era insa prima zi din saptamana asta devoratoare de stari contradictorii cand aveam sa imi gasesc linistea. Un concurs atat de lung precum un maraton e medicament curat. Are darul de a alunga si ultimele ganduri gri si de a reda linistea. Nimic nu mai are loc in capsor in aceaste lungi ore, in acesta zi lunga, in afara de gandurile fugare si de nevoile imediate. Framantarile sunt inlocuite de strategii, de planuri, sau doar de bucuria de a te afla intr-un loc drag, alaturi de atatia oameni deosebiti, de a face parte din aceasta poveste, ajunsa hat departe, de a alerga “Regele maratoanelor din Romania”. Si nu le consider vorbe gratuite sau hiperbole datorate pauzei de munte romanesc, dar un maraton montan care sa stranga la start 500 de oameni, toti animati de un singur gand, acela de a incheia acesti 41 de kilometri, toti oamenii extraordinari implicati in organizare si energiile investite de fiecare in parte ca totul sa iasa ca la carte, adaugate la un traseu tehnic dar frumos in acelasi timp, fac in mod cert ca MPC-ul sa fie un eveniment deosebit, o incheiere perfecta a listei de maratoane montane din sezon.

La toate astea se mai adauga un weekend petrecut cu familiile la pensiunea ospitaliera din Zarnesti la care tragem de 3 ani si la fel de important, cea mai mare parte a pinguinilor veniti sa ne sustina sau chiar sa concureze.

In formatie completa-pinguinii participanti la MPC 2012 (by Raluca)

MPC-ul a aprins imaginatia unor oameni indragostiti de munte, obisnuiti cu potecile ascunse ale Craiului, cu turele de catarare sau cele de explorare ale traseelor nemarcate, ce au gasit inspiratia in tot acest eveniment de traditie si s-au hotarat sa isi incerce puterile. Sa isi demonstreze lor insisi si celor ce inca stau pe margine si isi pun semne de intrebare, ca un maraton montan se poate parcurge de un montaniard, chiar daca nu are veleitati altetice. E nevoie doar de 3 ingrediente: experienta pe munte, incredere in puterile proprii si o vointa nemasurata. Restul le rezolva prietenii, le rezolva colegii de cursa, le rezolva clipa traita la intensitate maxima. Mai departe te duce valul concursului.

Dimineata de sambata e magica. Ma trezesc devreme pentru gusturile mele, dar plina de pofta de viata, arunc o privire pe geam si stiu ca vom avea parte de o vreme minunata, imi trag pe mine hainele atat de confortabile pregatite de cu seara, mananc aceeasi mancare ce imi prieste, imi fac acelasi ritual de inclazire, imi aranjez betele pe rucsac si ies afara in aerul rece al diminetii intr-o alergare usoara pana la start. Vibrez pe aceeasi lungime de unda cu toata suflarea Zarnestiului si nu pot sa nu fiu numai un zambet cand ma aliniez la start impreuna cu prietenii mei dragi, cand ma gandesc ca parintii mei si ai lui Radu ne asteapta cu incurajari la Fantana lui Botorog si ca restul prietenilor sigur vor fi pe undeva pe traseu, acolo unde ai mai mare nevoie de ei.

START

Plec linistita pe asfalt cu gandul sa ma incalzesc usor, usor. Claudia tasneste ca din pusca si mica asa cum e, se fofileaza usor printre oameni. Totusi nu e loc pentru griji astazi. Am plecat oricum mai din fata pentru a ajunge intr-un pluton convenabil la urcarea spre Magura, un pluton care sa ma “traga” pana la urcarea spre Saua Funduri, unde la fel vroiam sa nu prind sir compact. Cu aceasta motivatie am plecat cu betele pe rucsac, cu gand sa nu le folosesc deloc pana la urcarea spre Saua Funduri. Alergarile din zona Berlinului si turele de weekendul trecut din Tatra cand am ales sa urc fara bete mi-au aratat ca se poate si daca aleg perfect portiunile pot sa fiu destul de sprintena si sa fac usor tranzitiile de la urcarea pieptis, la alergarea pe urcarile mai domoale, pe plat, sau la coboarare, intr-un cuvant, sa las picioarele sa curga mai cursiv. Strategia functioneaza, depasesc pe poteca prin padure, ma bucur de portiunea deosebit de estetica parcursa pe ulita de pamant ce se strecoara printre case si printre garduri, ritmul imi convine si ies in curand la drumul mare, unde dau drumul la picioare si ma tot uit dupa Claudia. De doua ori vad in departare o silueta micuta, imbracata in negru si cand ajung in dreptul ei, descopar ca nu e Claudia mea. Asa ca alerg si ma mir de cat de bine merge astazi "Meet the Sun". Se pare ca si ei soarele ii zambeste. A treia incercare e cu noroc, stau, schimbam ceva vorbe despre ceva dureri ocazionale si o iau inainte. La orizont o vad pe Mihaela Puiu si mai mergem impreuna o portiune, ca apoi ochii sa il gaseasca pe Horatiu.

Puiu in zona Casa Folea (by Cindy Callewaert)

Tot asa, din om in om, timpul trece repede. Cu Horatiu muncesc cel mai mult sa il ajung pentru ca la urcari se trage bine in bete si pune distanta pe care o recuperez cu greu in portiunile alergabile.

Horatiu (by Cindy Callewaert)

Ne intrecem in ritmul asta pana aproape de “La Table”, fiind cand unul, cand altul in fata, dupa cum ne inspira terenul. Inainte de “La Table” o ajung si pe Andreea Dan si socotesc ca soarele a rasarit bine pe strada mea.

Totusi in punctul de alimentare stau destul de mult deoarece e coada la apa. Izvorul avea un debit mic, fusese amenajata o captare cu un furtun insa erau multe bidoane pregatite pentru umplut. Oricum nu concepeam sa plec fara apa de acolo caci urma o bucata grea si secetoasa pe care as fi agonizat. Am mai luat si un pumn de fructe uscate pe care l-am mestecat alergand usor. Le pierdusem deja din campul vizual pe Puiu si pe Andreea Dan aveam cu cine sa ma intrec. Cum incepem urcarea prin padure imi scot betele, pierd ceva timp pana le potrivesc la lungime si apoi incep sa urc cuminte, gasindu-mi un ritm propriu. Am avut mare noroc la urcarea spre Saua Funduri caci am prins doar mici grupulete de 2-3 baieti si mi s-a facut loc de mai multe ori, astfel incat nu am avut ruperi de ritm. Pacat doar ca Puiu si Andreea se tot departau de mine, punand intre noi ceva distanta,incet dar sigur. Insa eu nu eram aici ca sa alerg dupa nimeni. Eu ma bucuram 100% ca alerg la MPC, ca in spatele meu sunt o multime de prieteni si ca eu ma simt exuberanta. Plina de ganduri frumoase depasesc indicatorul spre refugiu si ies in creasta de unde vad postul de control de pe varf. Aici e mai greu cu depasitul, insa profit de timp pentru a ma odihni, astfel incat sa tasnesc apoi direct la vale.

La finalul urcarii ma intalnesc cu Constantin Covaci (“Mustaciosul” asa cum ii este numele de cod) si cum coborarea e tehnica si trebuie facuta cu atentie avem timp sa ne strigam cateva vorbe si sa schimbam cateva idei.

"Mustaciosul" in tricou galben surprins de Cindy in zona Casa Folea (by Cindy Callewaert)

In sinea mea gandul ca voi termina sub 6 h incepe sa se concretizeze caci stiu ca acum sunt o idee mai rapida fata de plutonul meu. Nu las garda jos pana la corzile fixe amplasate la Valea Urzicii si concentrarea este maxima pe portiunea tehnica, plina de grohotis alunecos, unde poti sa gresesti usor. Ma relaxez si imi reintru in ritmul de concurs abia pe la Marele Grohotis unde imi aduc aminte de vorbele lui Radu, sa nu cedez tentatiei de a merge mai incet.

In zona Umerilor (din pacate nu mai stiu exact cine mi-a facut aceasta fotografie)

Partea buna e ca am in permanenta urmaritori si iepuri si sectiunea e foarte animata, asa ca sincer nu stiu cand trec si de Umeri...Ma trezesc ca incepusem deja sa cobor spre Spirlea, unde gasesc apa. Doar la pahar, dar e buna de astamparat setea, iar mai apoi, la izvor, mi se umple si bidonul.

Coboararea pe poteca imi place, la finalul ei, ma intalnesc cu Elena Fodor si cu Ana ce doarme, normal, insa urmatoarea bucata pe drumul acela plin de pietre nu e chiar pe sufletul meu si acolo slabesc ritmul.

Nici pe drumul forestier spre Plaiul Foii nu sunt capabila sa accelerez, asa ca sunt ajunsa si depasita de fata cu care ma intrecusem pe urcarea in Funduri. Desi simt ca nu pot sa trag mai mult, totusi ajung in Plaiul Foii mult mai repede decat m-am asteptat. Aici iarasi trebuie sa functioneze strategia. Un gel luat anticipat inainte de punctul de alimentare, udat cu izotonic, bidonul umplut si plecat mai departe, iar pe drum pregatit activatorul pentru Diana si pus la indemana. Aici pot sa pun din nou avans fata de urmaritori daca stiu cum sa ma misc.

Si socoteala imi iese, in plus pentru moral, acolo ma asteapta pinguinii suporteri de la care primesc incurajari, informatii despre Radu si aflu cat e ora 13.30. Deci am facut 4.15. E posibil sa termin in sub 6 h deci nu e timp de stat. Il prind repede din urma pe Catalin, fratele lui Em si alergam usurel impreuna pe drumul forestier, apoi mergem in paralel prin poienile ce preced urcarea la Diana. Fiecare isi cauta ritmul care sa ne duca pana la capat. Ne incurajam reciproc, dar atunci cand le vad de departe pe Ioana Ciulei si pe Gina Badea, accelerez putin. Pe aici imi miroase putin a ceva probleme dar fetele merg impreuna si nu par sa aiba nevoie de ceva. Asa ca ma afund in padure unde dau de racoare si umbra. Prima partea a urcarii a fost fabuloasa. Urcam impreuna cu Catalin, asa cum acum 3 ani urcam impreuna cu Em. Doar ca atunci Em era inainte si eu dupa el. Eram in afara concursului, am plecat in spatele tuturor si am facut intregul traseu la pas. Atunci am aflat ca pot, atunci am decis ca voi mai sparge o bariera si voi alerga un maraton montan. Si nu m-am oprit la unul singur. Ma gandesc ca in spatele meu sunt o multime de prieteni ce sper sa sparga aceeasi bariera astazi.

Dar sa revin la Diana. Poteca e fabuloasa. Sunt atenta la fiecare pas, imi simt gambele tari, stiu ca un pas gresit sau prea intins va declansa o crampa cu care nu am chef sa fac cunostinta. La o treime din urcare iau activatorul si se face linsite in jur. Doar picioarele merg mai bine si distanta fata de baietii din fata se tot reduce, iar cea fata de Catalin creste. Ma intalnesc cu Lucian Clinciu care parca este peste tot. Aici in portiunea care ridica cele mai mari spaime, sufletul MPC-ului e prezent cu talanga, pentru a incuraja participantii. Mai sus, acolo unde s-a deviat traseul pe o varianta noua Tori si Rudi faca o atmosfera de zile mari. Intram pe brana ce in 10 minute trebuie sa ne conduca la Diana. Noul traseu mi se pare ca cere mai multe resurse decat poteca turistica, deoarece locurile nu sunt inca suficient de bine batute, urcarea e sustinuta, apoi urmeaza o coborare mica si inca o urcare pana la refugiu. Laura si Irina sunt pline de entuziasm si energie si animeaza aceasta penultima urcare, vocile lor, incurajarile si entuziasmul razbatand si insotindu-ma pana aproape de refugiu. Densitatea de oameni frumosi pe metru patrat,a fost pe urcarea la Diana imposibil de cuantificat. La refugiu e Corina. Atatia oameni cunoscuti angrenati in acest maraton fie ca participanti, fie ca voluntari si eu parte din aceasta mare familie cu care ma identific si in sanul careia voi reveni cat de curand.

Coborarea de la Diana merge bine pe portiunea mai abrupta insa in mod inexplicabil ma tai la Coltii Chiliilor. Simt ca am mai am nevoie de energie ca sa sustin acesti ultimi 7-8 km, dar stomacul imi este pe dos de la dulce si nu stiu ce sa hotarasc. Sa iau un nou gel, sau sa agonizez pana la start. In plus ii caut zadarnic pe parintii mei si ai lui Radu si nu ii vad. Cand vad cum alerg pe drumul forestier, ma hotarasc sa iau gelul si instantaneu as vomita daca as putea dar nu ma pricep sa imi bag degetele pe gat. Ma chinuiesc asa pana ce parasim drumul si intram pe poteca si ma astept ca Ioana si Gina sa ma ajunga din clipa in clipa,deoarece stiu ca ele coboara mult mai bine decat cobor eu in momentele bune, iar acum e chiar un moment prost.

Nu mi-am pus niciodata probleme pentru bucata asta, era cea mai apropiata ca profil de ceea ce alerg la Berlin, in plus finalul la un maraton e momentul care imi place cel mai mult si tocmai acum eu nu sunt in stare sa alerg la ritmul la care stiu ca pot sa o fac. Cu stomacul intors pe dos ma chinui si pasii se fac incet, incerc sa imi scot din minte imaginea Zarnestiului, efortul mi se citeste pe fata cand ma intalnesc mai intai cu parintii lui Radu si apoi cu mama, vad mare parte din poteca si nici urma de Puiu, fapt ce nu ma mai indeamna deloc sa trag, sunt depasita de fata cu care m-am intrecut tot maratonul si nu ripostez, astept doar sa se termine. In mod suprinzator nu vreau nimic altceva, fara exuberanta, fara ritmul sustinut de pe asfalt, cu sprintul de final facut doar pentru ca se termina.

Ma intind pe iarba la umbra, alaturi de alti confrati intru suferinta si astept sa imi revin. Beau apa si ceai, stau de vorba, ma reglez termic la umbra si dupa 30 de minute sunt ca noua. Intre timp a venit si Catalin, si supriza cea mai mare, a venit Claudia, zglobie si vesela ca o floare. Ma bucur incredibil pe mult pentru ea. Nu au fost decat 12 minute intre noi :).

Claudia, alergand cot la cot cu Cristina spre finish (by Ionel Maftei)

Povestesc cu parintii, povestesc cu Claudia, povestesc cu Mihaela, imi trece greata si raul si ma pun pe treaba...mai sunt o multime de oameni de venit. Dupa socotelile pinguinilor suporteri, urmatorul e Octavian, asa ca plec in intampinarea lui, spre capatul satului. Stiu cat de important e cineva care sa te motiveze sa cotinui sa alergi pe acest ultim kilometru, caci satul pare alungit precum o guma de mestecat atunci cand esti obosit si finishul nu mai vine. Inaintea lui Octavian, ma intersectez insa cu Cristina Tudor de la care culeg la cald impresii despre prima participare a ei la MPC. O insostesc pana la Claudiu si Florin si apoi baietii ii duc trena pana la finish. La capatul satului, dupa ce am incurajat o multime de oameni il recunosc pe Cristi Bostina si alerg si cu el pana la finish, vorbind despre seria de 3 concursuri pe care a avut-o in ultimile 7 zile: Maratonul de la Berlin, MPC si stafeta de la MIB.

Apoi urmeaza Octavian care pare intr-o forma foarte buna si pare ca mai are inca ceva resurse.

Octavian multumit dupa premiere (by Claudia)

Si in final plec dupa Muha si Vali. Caldura s-a domolit, s-a facut chiar racorica si cand ajung la marginea Zarnestiului realizez ca nu prea e de stat asa in tricou. Singura varianta ca sa nu imi fie frig e sa ma misc. Asa ca incep sa urc agale pe poteca turistica spre Coltii Chiliilor, noi concurenti, noi incurajari, pana ce ragusesc. In final apare Vali, care insa se intretinea cu un alt concurent si mai in spate, era Muha, singura.

Vali spre linia de finish (by Andrei)

Asa ca ma lipesc de ea si coboram la vale. O admir pe Muha pentru curaj, pentru forta, pentru ca a acceptat provocarea si o admir ca alearga acum, aici, la final de maraton. E multumita, e vesela si un sentiment de implinire ma cuprinde si pe mine. Ea care nu a alergat nici macar un cros pe asfalt, ea care nu vedea neaparat rostul alergarii pe munte, neajutata de o constitutie deosebita (precum Claudia) ori de talent, alearga cot la cot cu mine pe asfalt, primeste incurajarile intregii suflari piguinesti si termina maratonul in 8h 45 min si cel mai important, spune ca poate va mai participa si la alte concursuri de alergare, dar mai scurte.

Muha numai un zambet (by Mihai Benea). Si sunt sigura ca asa a fost tot
 traseul pentru ca in toate fotografiile apare cu zambetul pe buze

A fost extraordinar ca in aceasta zi sa imi traiesc propria cursa, sa ma umplu de energia voluntarilor si sustinatorilor fie ca erau parintii, prietenii sau oameni ce iubesc pur si simplu muntele si sportul si sa impart in acelasi timp bucuria ultimilor kilometrii cu alti oameni apropiati, sa traiesc si alte fragmente de curse.

Experienta a fost completa, eu sunt implinita si oboseala s-a dus demult si nu pot decat sa traiesc cu credinta ca an de an voi alerga in primul weekend din octombrie la Zarnesti, ca voi alerga la cea de-a zecea editie, iar de nu voi putea alerga, voi pune umarul la un eveniment deosebit si imi voi aduce infima contributie, pentru ca acest maraton sa se intample an de an.

RT Claudia

RT Radu
RT Pinguinii