Pe schiuri de tura in Muntii Uriasului

Ne-am inceput iarna in Riesengebirge si se pare ca o vom termina tot acolo. Cel putin pe cea calendaristica. Am ajuns aici prima data pe picioare, acum am revenit pe schiuri, iar pentru la vara planuim ture de alergare si de bicicleta. 

In tura de la inceputul lui decembrie am avut ocazia sa descoperim cate ceva din muntii acestia mici si acest lucru ne ajuta in mod evident si cu fiecare iesire acolo, harta noastra mentala se completeaza. 

Nu stiu cum facem ca de cand am ajuns in Germania plecam in traseu intotdeauna foarte tarziu. Trebuie sa schimbam ceva in directia asta incepand cu primavara ce vine, sa ne reintram in forma. Acum incepem ziua cu un record negativ…cred ca am plecat in traseu pe la ora 14.00. Cel putin nu ne propusesem decat sa ajungem la un refugiu in seara aceasta, refugiu pe care il descoperisem in decembrie. Tot atunci am mai cautat si alte asemenea adaposturi din cele marcate pe harta, dar nu am mai gasit nimic. Restul erau doar locuri in care era permis campatul pentru ca o mare parte din zona este protejata, fiind parc national si evident ca exista niste limitari.

Muntii sunt bogati in trasee ce urca atat din partea poloneza (trasee mai lungi) cat si din partea ceha (trasee mai scurte), in drumuri forestiere, creasta in sine fiind un platou si strabatut de o magistrala precum cea de pe platoul Bucegilor iar in capatul estic si cel vestic exista si doua mici statiuni de schi pe partea poloneza. Planul nostru era simplu. Sa urcam pana la refugiul descoperit in urma cu 3 luni, sa dormim acolo si a doua zi sa plecam pe magistrala, spre est (pentru ca spre vest deja batusem drumul de platou cu piciorul), sa coboram pe o partie de schi si apoi sa revenim pe sub creasta la masina. 

Sambata aveam de indeplinit doar prima parte-urcusul la refugiu si restul le lasasem pentru duminica. Am conceput un plan bun pentru lasat masina si am ales o combinatie de forestier si poteca. Adevarul e ca aici, cam din orice localitate ai pleca, ai doua variante-un forestier si o poteca, ce te urca, ambele, in creasta (dupa principiul « gusturile nu se discuta »).

Drumurile forestiere inzapezite nu mai sunt atat de plictisitoare

Noi ne facem doar incalzirea pe un forestier si apoi prindem o poteca (marcata cu BA ce pleaca din Jagniatkow) din ce in ce mai ingusta, care ne aduce aminte de multe poteci prin padure din Romania, ce pana la urma se pierde printre braduti.

Iar padurile sunt la fel pe oriunde

Partea frumoasa a iernii

Marcajele aici nu sunt la fel de dese ca in Romania si daca vara poteca e evidenta, iarna, odata ce urmele dispar, trebuie multa atentie.

Aici sunt numai benzi orizontale pe post de marcaj (se foloseste inclusiv culoarea verde)

Zapada prin padure e mica, insa in poieni si prin zonele cu vegetatie pitica e muuulta zapada, iar inaintarea presupune ceva efort din partea noastra. 

Zapada creste pe masura ce iesim din padure

In prima parte merg eu in fata si Radu ramane la poze. Odata ce lumina dispare, Radu trece la inaintare si desi terenul devine mai dificil (a se citi zapada mai mare si deci mai obositor sa deschizi poteca), ritmul de inaintare ramane constant.

Odata cu iesirea din padure si venirea noptii vizibilitatea noastra devine extrem de limitata. E inutil sa spun ca am pierdut marcajul si desi stiam pe harta cam pe unde ne aflam, nu puteam sa stabilim pozitia exacta. Asa ca bazandu-ne pe faptul ca stiam ca in fata nu ne stau cine stie ce abrupturi infricosatoare si caldari pline de grohotis, urcam direct in sus, prinzand un picior mai proeminent ce speram sa ne conduca in creasta. In jurul nostru e un alb-murdar. Parca plutim intr-un lapte cenusiu, suspendat in atmosfera. E o perdea densa, imposibil de strabatut cu privirea, iar frontala pe care o aprindem in final nu face decat sa ne reduca si mai mult campul vizual. Pana la urma ajungem pe un varf si desi fiecare credem ca este un alt varf, nu insist prea mult pe versiunea mea pentru ca atunci cand vine vorba de orientare Radu are de cele mai multe ori dreptate (in 90% din cazuri). Eu…eu m-a orientat bine o singura data in viata (cand m-am casatorit cu Radu) dar odata si buna a fost. In rest dezorientata sunt in permanenta si cel putin impreuna cu Claudia am avut parte de rataciri monumentale. Acum din fericire insa sunt cu Radu si el ne scoate pe amandoi pe magistrala de pe platou, bine marcata cu stalpi desi, din 10 in 10 metri (si teoretic cu BR), ce poate pe vreme buna pot sa para hidosi, insa acum sunt sigura ca exista un motiv foarte bun pentru care oamenii au plantat stalpii pe aici.

Ajungem dupa o coborare scurta la refugiu, un refugiu fain ce sigur l-ar incanta si pe Gabi si ne gasim loc in podul croit perfect pentru 2 persoane. Mancare buna si o Cola in care am gasit insa o fericire careia ii inghetase zambetul pe fata, iar apoi somn. Mult somn, chiar si pentru mine.

Duminica, ne mobilizam abia pe la 10 dimineata cand incepe sa se mai anime atmosfera si dupa ce mancam bine (de data asta am avut grija sa cumparam alimente ce nu ingheata) ne urcam pe schiuri si pornim in directie inversa fata de varful principal al crestei (Sniezka), in mare parte intr-o coborare usoara. Daca weekendul trecut proportia oamenilor cu schiuri de fond era foarte mare, aici am intalnit si destul de multi pe schiuri de tura. Cei cu schiurile de tura mergeau in toate directiile, cei cu schiurile de fond , doar de la vale la deal caci din ce am vazut la fata locului nu e foarte fun sa cobori cu ele pe o partie ne pregatita si toata lumea care se angaja in asa ceva parea ca duce un fel de « mortal kombat » cu schiurile.

Regulile din parcul national in reprezentare grafica. Pe multe dintre ele le gasesc foarte hazlii
si daca nu va prindeti ce reprezinta, va stau la dispozitie cu explicatii

Aceleasi culori neinteresante si a doua zi dimineata

Pe magistrala

Intersectiile trec repede si ajungem in zona unei cabane masive ce aminteste de cabana Babele (numita aici Szrenica) si putin mai jos de aceasta vedem partiile. 

Desfocirea :)

Aleg o rosie cam inghetata si plina de oameni, pe care nu vad nimic prin ochelarii de soare ce au ca principala caracteristica sa inchide culorile. Apoi prindem o rariste prin padure (asta ar vrea sa fie un proiect pentru continuarea partiei negre din zona) si coboram pana la padure unde se schimba si contrastul si incepem sa vedem si noi ceva. 

Harta e foarte bine facuta si desi nu urmam decat drumuri forestiere nemarcate intercalate intre doua mici portiuni marcate cu BG si BA, le nimerim la fix si mai parcurgem vreo 7-8 kilometri pe schiuri, fara foci, intr-o struto-camila de schi de fond pe schiuri de tura. 

Incheiem ciclic tura, tot pe drumuri forestiere

Ne incheiem ziua traversand mici bucati de Polonia ce seamana ca doua picaturi de apa cu imaginile romanesti din orasele mici si obscure si dintr-o data nu ne mai simtim atat de departe de casa.

RT Radu si mai multe fotografii

Schita traseului nostru