joi, 25 aprilie 2013

Mount Everest Treppenlauf





Motto: Make pain your friend and you will never run alone.

Cand l-am vazut prima oara, intr-o dimineata racoroasa de aprilie, m-a dus cu gandul la dealurile aride si terasate din nordul Italiei, pline cu vita de vie si batute o vara intreaga de soare. Nu ma inselam prea mult pentru ca regiunea e o zona viticola, dar nu cred ca sunt prea multi concurenti care sa mai aibe puterea sa se bucure de un vin rosé dupa ce urca si coboara intr-o singura zi…(de) pe Everest.
Daca am spus concurenti, e clar ca nu voi povesti despre ascensiuni pe ghetar, ci despre un concurs-Mount Everest Treppenmarathon, o idee nebuneasca de a urca de 100 de ori, un deal ce masoara 88,48 m. Si asta nu pe un drum asfaltat ca in palma si taiat in serpentine, ori pe o frumoasa poteca de picior ci de-a dreptul, dovedind 397 de trepte pe fiecare tura.

Cifrele vorbesc de la sine 84,39 km, 8848 m diferenta de nivel si un total de 79400 trepte (urcare+coborare). Este deci un ultramaraton, iar in articolul de pe Wikipedia dedicat acestui eveniment  sunt citati organizatorii care afirma ca este chiar mai dur decat un Ironman. Timpul limita la Ironman este de 17 ore iar aici concurentii au la dispozitie o zi intreaga (24 de ore). In egala masura, primii sportivi ajung la Ironman in 8-9 ore, pe cand aici in 13-14 ore.

Dupa asa o prezentare, se pare ca Radu si-a gasit intruchiparea vorbei: "more pain for the same money".
Mie una ideea mi s-a parut prea nebuneasca, si oricat de interesant mi se pare sa imi depasesc limitele, simteam ca aici ar fi fost prea multa suferinta, nici nu eram pregatita pentru ea si nici nu se potrivea cu mentalitatea mea.
Dar s-au gasit alti 60 de curajosi sa ia treptele in piept si toate locurile au fost ocupate in totalitate inainte de finalizarea inscrierilor, destui concurenti recidivand dupa editiile precedente.
Grupul este unul restrans si elitist as adauga eu pentru ca nu e treaba usoara sa termini acest concurs, participantii venind majoritar din Germania si ocazional din alte 12 tari). Daca in 2012, faima concursului s-a mutat putin mai la est, participand pentru prima data un polonez, anul acesta la start a luat parte si un roman, Radu, care nu numai ca a luat startul, ba chiar a condus concursul timp de 71 de runde. Doar ca uneori iti mai trebuie si putina sansa…

Din pacate nu am fost prezenta la start (ora 16h00), dar atmosfera trebuie sa fi fost intima si faina. Am ajuns la locul de desfasurare a concursului cand noaptea ascundea deja o parte din figurile participantilor, lasand sa se vada sub lumina galbena a felinarelor mai mult contururile fetei. Intre start/sosire si locul unde intorceai erai singur, tu cu gandurile tale. Un sir lung de oameni ce urca la pas pe partea dreapta a scarilor, o vijelie de oameni ce cobora pe partea stanga. Fiecare trecea prin aceste ipostaze. Indiferent ca alergau inca mica bucata de asfalt sau o mergeau, urcarea era inevitabil la pas dupa 6 ore de concurs. Doar unii din baietii de la stafeta isi permiteau sa faca vitejii si sa alerge la deal, pentru ca erau proaspeti dupa startul lor de la ora 22h00.

Dar noaptea abia a inceput... Pentru toti!

Primul concurent la individual are deja 48 de ture la activ, cu 3 ture mai mult decat cel de pe locul 2. Toti spectatorii dupa ce iau pulsul competitiei se duc si isi arunca privirea pe clasamentul live chinuindu-se sa descifreze numele celui care impune ritmul. Prenumele e simplu, din doar 4 litere ce il fac usor de pronuntat-Radu-insa numele de familie e o « pacoste » de tipul « mi se limba plimba-n gura »: Diaconescu. Doar pentru mine e usor de citit si surpiza nu intarzie sa apara. Mirarea nu ajunge insa sa se transforme in frenezie caci am ceva experienta la concursuri si la cat de lung e acesta se mai pot schimba multe. Din cauza asta ii explicam Claudiei la RTR sa mearga intotdeauna pana la capat, deoarece si atunci cand toate cartile par jucate, neprevazutul poate schimba ordinea lucrurilor. Ma uit la clasament si stau sa ma gandesc daca Radu a facut vreun pact cu diavolul ascuns in Muntele Diavolului (Teufelsberg) unde se antreneaza cu regularitate, ori cu dragonul din Muntele Dragonului (Drachenberg) unde face scari. 2 dealuri mici, iesite din verdele padurii berlineze, multa vointa si un strop de nebunie. Insa toti oamenii de aici au un singur tel: vor sa isi dovedeasca lor insisi ca imposibilul este posibil. Nu ai cum sa fii sigur ca vei termina cursa. Concursul e mult prea lung pentru a fi scutit de suprize.

Momentan Radu face o runda in 9 minute si 5 secunde. Stau si cronometrez 3 runde consecutive si merge tot timpul la fel. Ma uit la ceilalti concurenti si incerc sa ii citesc. Unii sunt déjà obositi, altii inca verzi. Incerc sa il identific pe cel aflat pe urmele lui Radu dupa prenumele de pe numar si dupa ritm si gasesc un Frank caruia ii cronometrez o runda (9 minute si 15 secunde). Apoi apare alt concurent, tot un Frank, tot cu un ritm bun si cum si acesta se potriveste descrierii, renunt la cronometrat si incerc sa gasesc o cale de ajunge sus la locul de start/sosire, pentru a vedea si acolo care este atmosfera. Gasesc un drum neasfaltat ce intra adanc in padure si fac ceva pushbike, ies apoi din nou intre case, dau de o strada si tot incercand sa cotesc spre locul unde se vedeau reflectoarele organizatorilor deranjez niste vaci de la somn. Nevinovatele animale ma privesc cu ochi blanzi si intrebatori, asa ca ma intorc la strada mare si ma ajut de GPS.

Cand ajung sus e deja tura 65 si nimic nu s-a schimbat in primele locuri ale clasamentului la masculin.
Primei fete i-a disparut insa zambetul cu care raspundea cu o ora in urma tuturor celor care o incurajau si in locul acestuia i-a ramas intiparita o expresie crispata, in liniile adancite ale gurii stand ascunse concentrarea si inconfortul instalat. Si nu este singura de aici. Si Radu si-a mai pierdut din elan si pe fata i se citeste concentarea pe care nu vreau sa i-o tulbur. Cei doi Frank pe care ii urmaream de jos si Marco (concurentul de pe locul 3) stau inca bine.
Revin la locul de start abia la ora 6.00 dimineata. Atmosfera e inca animata de cei de la stafete si eu ma apropii cu teama de clasamentul live. Frank si Marco sunt in continuare la locurile lor, dar Radu a disparut din top 6. Un alt nume ce acum mie imi vine greu de pronuntat sta pe locul 1 si mai are doar 3-4 ture pana la final.

In noaptea asta un vis frumos a fost infrant dar atunci cand visele te lasa la jumatatea drumului cu umerii plecati, ambitia-acea prietena de cursa lunga, mereu fidela, ce iti sta mereu in spate, te ia de mana si te determina sa mergi mai departe. Visurile te fac batman, ambitia de a le indeplini te fac un invingator.
Eu nu stiam pe atunci toate acestea si cand vad ca cei doi Frank trec de 2 ori si Radu nu mai vine, rascolesc in capul meu prin colectia de cuvinte in germana dupa « abandon », dar nu il gasesc. Asa ca pregatesc o formulare de copil retardat si cand sa ma indrept spre un ofical al cursei ca sa il intreb despre numarul 54, apare si Radu. Nu de jos, ci dintr-unul din corturile organizatorilor. Povestim in 2 cuvinte despre o nopate alba, dar concluzia e cea care conteaza. Merge mai departe. Inca 29 de ture.

Dupa ce pleaca Radu am timp sa ii observ si pe ceilalti concurenti. Fata de pe primul loc vine greu. Efortul e urias si tot ce ramane e dorinta de a finaliza munca unei nopti intregi in care nu ai facut altceva decat sa urci scari. Iti agati gandurile de orice, le dai de lucru, te opui cu toata forta incercarii lor de a-ti deturna planul si de a te face sa nu arunci prosopul. Si de fiecare data cand esti pe cale sa o faci, mana ti se opreste la jumatate si strangi mai puternic bara de care te ajuti la urcare.

La ora 10.00 in randul concurentilor ramane aceeasi atmosfera. In schimb s-au mai animat spectatorii- oameni de prin imprejurimi ce au venit sa asiste la concurs. Unii alergatori si-au schimbat hainele, pe mana dreapta a unora, ce se sprijina mereu pe bara si devenita intre timp un al treilea picior, a aparut o manusa.
Aud numele Romaniei si imi dau seama ca se apropie Radu. Inca 10 ture lungi ii stau in fata.

Este izbavit in final dupa 21 de ore de concurs in uralele tuturor, animate de un comentariu inimos al unuia din organizatori. Imi pare rau ca nu am fost pe faza si nu am filmat sosirea dar a fost una calduroasa si plina de energii pozitive. Slabiciunile vor trece in cateva zile, febra musclara odata cu ele si va ramane in urma doar amintirea, mult mai pretioasa atunci cand reusita e rodul unei munci titanice asa cum a fost acest concurs.
Pana la urmatorul ultramaraton va invit sa il cititi pe Radu pentru a trai acest concurs in ritm cu el.


Un comentariu:

  1. Da, chiar impresionant! Mult chin, multa vointa, dar e usor de vorbit, mai greu e sa fii cu adevarat acolo pe treptele alea care, daca stai bine sa te gandesti, simbolizeaza destul de bine mersul lucrurilor caci de fiecare daca cand vrei mai mult de la tine ti se "ofera" o noua runda de trepte pe care sa le urci. Cati nu abandoneaza in "dulcele pat de campanie"? Si sunt indreptatiti sa o faca! Si totusi poate nu o fac si urca mai departe. Si chiar daca par a fi doar 100 de runde, ele nu se termina cu adevarat niciodata si as putea chiar spune ca treptele sunt cele care ne fac viata mai intensa si mai frumoasa :)

    RăspundețiȘtergere