Cozia Mountain Run 2014

Pinguinilor

Stau intinsa in cort si somnul nu se lipeste de mine. Stiu ca asta e pretul pe care trebuie sa il platesc in seara de dupa concurs, in cazul in care aleg sa iau un activator in timpul cursei. E primul dupa aproape doi ani de zile si toate simturile imi sunt ascutite la ora asta tarzie din noapte cand toata tabara doarme, cand doar respiratia linistita a prietenilor mei umple cortul. Respiratia lor si gandurile mele... Genunchii incep sa se resimta dupa combinatia dintre efort sustinut si pauza prelungita de la masa de seara, impiedicandu-ma sa ma intorc cu usurinta. Totusi cel mai enervant e ca pe piele simt ca ma manca mereu ceva (aveam sa descopar ca erau niste furnici prin cort) si nu pot sa ma ascund in sac pentru ca as sucomba de cald sub patura asta sintetica. Asa ca stau si indur, rugandu-ma sa vina odata somnul. Metoda cu numarat oi sau fluturi nu mai da randament din copilarie,  cand in vacantele cu parintii, impartind aceeasi camera de hotel, puteam sa numar mii de fluturi ca tot nu scapam de sforaitul tatalui meu. Acum Cristi nu sforaie, deci nu am pe cine sa dau vina...Copil fiind, imi creasem o lume imaginara, in care ma scufundam voit inainte de culcare, fiind ca un ritual de chemare al somnului. Acum aleg sa scriu in minte jurnalul... 

L-as putea scrie in atatea moduri, l-as putea incepe in fel si chip, dar nimic din cele rostite in gand nu va supravietui noptii. Ce va ramane in schimb? Va ramane seara de dupa concurs. Am nevoie de cate o asemenea seara pentru a mai asterne pe hartie cateva vorbe despre Pinguini. Lucruri pe care le cred si le stiu intr-adancul meu, dar carora cel mai bine la dau forma dupa un pahar (sau mai multe) de vin. Azi au fost 3. Nu am mai baut atata de ani buni, dar a fost bine. Stand toti 4 la masa, vorbind despre noi si despre familiile noastre, ascultand ceva repertoriu greu de muzica populara, cu limbile dezlegate de cele 2 carafe deja dovedite si fiind noi insine. Daca e sa numesc ceva, rapid, cand spun Pinguini atunci acestea sunt vorbele lui Cristi. Este mediul unde suntem noi insine, in care putem fi noi insine, pentru ca e din ce in ce mai greu sa fii tu insuti. Sa vorbesti cum vrei, sa spui ce gandesti fara sa te temi ca vei rani, sa fii trist sau exuberant, beat sau lucid, sanatos sau bolnav, sa lasi sa se vada prin tine ca la o radiografie pentru ca stii foarte bine ca de ani de zile esti acceptat asa cum esti, si pretuit pentru ceea ce esti. 

Atmosfera de sarbatoare nu ne lasa in pace si o impartasim rapid cu Claudia si Andrei, manati de la spate de versurile «guristei» care "a atacat" Marioara de la Gorj, precum si cu Em, intrat de cateva zeci de minute in tara. In seara asta cu totii sunt cumva aproape. Cei din Romania, aflati pe la casele sau in aventurile lor, Em, Claudia si Andrei, pana si Radu pe care il port oarecum cu mine si la care m-am gandit dupa ce am trecut linia de finsh. Bucuria finishului, bucuria locului 3 am impartit-o intr-un fel in mine, cu totii. Si iarasi ma simt nevoita sa revin la vorbele lui Cristi (se vede ca e mai intelept ca mine) care spunea ca e trist sa mergi la un concurs si sa stii ca odata ce treci linia de finish nu te asteapta nimeni. Cu asta nu am o problema majora, probabil datorita felului meu individualist de a privi concursul. Sunt acolo pentru mine, ca sa merg mai bine pentru mine, ca sa fiu multumita de timpul scos etc. Insa atunci cand tragi, atunci cand muncesti, atunci cand stii ca ai mers bine si nu ai ce iti reprosa, atunci cand astrele se aliniaza, e pacat sa nu ai cu cine impartasi bucuria momentului. Bucuria minutelor de dupa ce treci linia de finish, bucuria cifrelor din clasament, bucuria de a fi acolo si de a-ti auzi numele strigat. Orele de dupa finish sunt cele mai intense. Apoi lucrurile se estompeaza la mine in minte. Ma obisnuiesc cu gandul, totul devine un fel de "it's not a big deal" si viata merge mai departe. A impartasi bucuria e ceva esential din mine, iar Pinguinii mi-au fost mereu aproape in astfel de momente. A impartasi tristetile, asta nu imi iese la fel de bine, tristetile sunt mult mai interioare si la ele nu au acces decat 2-3 oameni. Totusi cele mai frumoase podiumuri au fost cele in doi. De fapt in doua, caci cu Radu nici macar nu am facut vreodata echipa la un concurs, d-apoi sa mai prindem impreuna un podium. Cele mai frumoase podiumuri au fost cele de la 7500 pentru ca ascundeau in spate munca unei echipe, pentru ca acolo, pe una din treptele podiumului ne hraneam una din bucuria alteia si asta parca ne potenta bucuria individuala.

Dupa ce mi-am tras sufletul la umbra o jumatate de ora, dupa un dus si haine curate, nu am stare si pornesc agale spre Manastirea Turnu, scufundandu-ma intr-un moment de pace interioara. Apoi incep sa urc usor in intampinarea ultimilor concurenti si a Pinguinilor care incheie cumva plutonul. Pot sa le simt celor de la urma indoielile: "Voi razbi sau nu? Ma voi incadra sau nu in timpul limita?" Daca vor ajunge inainte de 8 ore, bucuria lor la finish, trecand linia de sosire si incurajati de toti acei oameni va fi echivalenta cu bucuria primilor. Important este sa fii tu insuti, pentru tine, campion. Am incercat eu aceeasi bucurie la finish anul acesta? Greu de spus. M-am bucurat fara indoiala ca am terminat a treia fata, m-a bucurat cifra, desi in planurile de acasa ma gandisem la un 4h30, dar in ultimile clipe ale cursei, pe urcarea sadica de dupa manastire si pe coborarea aferenta nu mai gandeam asa. De fapt atunci nu mai gandeam nimic. 

Semnul ca am urcat bine este ca in varful dealului, pe primul loc plat m-am pus pe alergat. Dar coborarea, coborarea a fost lunga. Tot serpuiam de-a lungul soselei, auzeam din cand in cand galagia de la finish, ma uitam la ceas si ma gandeam ca in cateva minute voi fi si eu acolo, dar eu am simtit fiecare secunda din fiecare minut, zau asa! Asfaltul m-a suprins. Nu stiu de ce ma asteptam sa ajung chiar deasupra startului. In schimb am ajuns in drumul de Jiblea, impartind asfaltul cu tirurile. Soarele ardea, acum la miezul zilei si 3 alergatori, 3 umbre fantomatice,  obosite si deshidratate ignorau corpul si se lasau guvernati de creierul care dicta mereu: alearga, alearga, alearga. Nu pot sa mai fie multi metri. Zig-zagul de la finish m-a suprins din nou, dar deja atmosfera ma purta cu ea si picioarele alergau fara mine. Accelerau singure, asa cum o fac la fiecare concurs. A ajuns obisnuinta si nu mai e nevoie de mine ca sa le comand sa faca asta. Eu ma gandeam la Radu. Ochii mei il imaginau cumva la finish cu vesnica talanga de care facea mereu rost ca prin minune, alergand pe langa mine ultimii pasi si impartind impreuna bucuria finishului. 

Ma uit la medalie si imi pare una dintre cele mai frumoase medalii de finisher. In ea se reflecta bucuria florilor de vara ce impodobesc la vremea asta campurile cu iarba inalta. Rotunjimea ei ascunde parca misterul solar, iar curcubeul de culori raspandeste veselie si caldura. Toti poarta medalia cu mandrie, doar eu ma ascund undeva, dupa masina, la umbra, ca sa imi trag sufletul. 

Le-am colectionat pe toate trei (by Radu Cristi)

Ultima curba (by Iulian Grigore) 

Trecand pe sub poarta (by Iulian Grigore) 

Purtator de medalie (by Iulian Grigore)

De umbra nu am dus lipsa si traseul a fost bine desenat. Pe coborarea de la cabana profit de efectul activatorului si de vantul plin de racoare ce hoinareste pe dealurile Coziei si plec in urmarirea fetelor care erau inaintea mea. Doamne, nu ma gandeam ca sunt atatea fete in fata! Am depasit pe urcare, depasesc pe coborare si probabil ca inca mai sunt cateva in fata. Prind repede din urma un grup de doua fete (Floricica Neacsu si Alexandra Radescu) si ma pun in plasa lor. Se vede activatorul. E o diferenta imena intre cum cobor cand iau un activator si cum cobor fara el. Pur si simplu piciorul se lipeste de pamant, nu ma impiedic, nu ma imprastii, toate imi ies fara efort, nu gresesc drumul, iau deciziile bune intr-o fractiune de secunda si nu numai ca nu sunt depasita, ci chiar depasesc. De Alexandra trec usor, insa apoi schimb de cateva ori conducerea cu Floricica. Sunt uimita cand ajung in poiana cu vechea stana din Turneanu de cat au crescut boziile. Drumul pe banda rosie e clar marcat si il stiu oricum, cu ochii inchisi. Poteca e rascolita si muncita de cele 50 de perechi de picioare ce au trecut pe aici inaintea noastra si totusi cobor bine. Depasesc la un moment dat, cand poteca aproape se aplatizase si ma duc manata de elan, de teama urmaritorilor, ma duc respirand sacadat si fara sa ma uit in spate. Coborarile tehnice imi priesc, sa vedem acum daca voi putea mentine distanta constanta si pe bucata de fals-plat pana la troita. Cineva merge in spatele meu si ma simt de parca mi-ar tine spatele. Poteca lata ce vine de la Stanisoara si merge la troita ma ia din nou prin surpindere, dar profit de o prima bucata ce urca scurt pentru a mai pune ceva diferenta intre mine si fetele din spate. Apoi treaba e simpla: minte multa nu se cere, sa te tina doar picioarele sa ii dai la vale... Am noroc caci am ajuns cu playlist-ul la melodiile care imi plac cel mai mult, asa ca nu imi ramane altceva de facut, decat sa ma las dusa la vale de muzica. Mi-e gura uscata si tanjesc la niste apa, dar la troita nu e punct de hidratare, asa ca trebuie sa rezist pana la manastire. Din alergare prind indicatiile: coborare lunga si apoi urcare sustinuta. Hai cu coborarea, ca sa vina si apa! 3 pahare beau la Turnu. Aici mi se spune ca sunt a treia fata. Nu ma uit in urma, nu vreau apa in bidon, vreau numai sa incep urcarea si sa imi asigur spatele. Ma uit in spate abia pe poteca ce urca spre Turnul lui Teofil si nu vad pe nimeni.

Coborabd pe BR, spre izvorul unde era amenajat un punct de hidratare (by Alex Stoian) 

Pe poteci mai domoale (by Radu Cristi)

Eu nu prea ma uit in urma. Cand esti pe undeva pe la mijlocul plutonului conteaza mai putin daca esti jumatate+1 sau jumatate -1. Imi place mai mult sa fiu a 4-a sau a 5-a si sa nu trebuiasca sa privesc decat in fata. Asa am privit intreaga urcare spre Cozia. Nu m-a depasit nimeni, doar am depasit rand pe rand. M-am scufundat in padurea groasa, in diverse locuri imi aduceam fidel aminte pana si ce discutam cu Hoinarii in tura noastra de asta-iarna pe aici, cand am ajuns la brazi mi-am amintit de prima mea tura cu Radu aici, intr-o toamna umeda si cetoasa, si mergand din amintire in amintire si din concurent in concurent am ajuns mai usor decat mi-am imaginat la cabana. Mi-a placut urcarea la nebunie. Fara pauze, dar si fara ruperi de ritm, mereu  cu cate un iepure aprand la orizont. N-ar putea sa se termine toate concursurile cu o urcare ca asta? 800 m diferenta de nivel intr-o ora si putin, chiar nu e rau.

57 de minute mi-au luat cei 6 kilometri pe forestierul dintre Pausa si Manastirea Stanisoara. Ma asteptam sa fie mai rau. Ma asteptam sa fie groaznic, sa ma bata soarele in cap, sa mi se termine apa, sa mor de caldura, sa nu pot sa bag un gel pentru ca nu aveam apa si mai ales sa nu mai ajung. In realitate am alergat destul de mult. E adevarat, usurel, foarte usurel, dar am alergat si doar la cateva curbe mai stranse am mers. Am profitat de umbra, de racoarea padurii, de apa din bidon si m-am suprins pe mine insami. Ca au fost altii mai buni ca mine, asta e  evident. Ca urc jalnic pe forestiere, asta o stiu. Dar, cand am ajuns la Stanisoara eram multumita de cum m-am achitat de sarcina cu forestierul.

Aproape de Stansioara (by Radu Cristi)

Eu stiu ca sunt un om de cursa lunga. Cursele scurte de anul asta sunt doar un exercitiu, sunt doar o alegere logica pentru o reintrare in forma. Trebuie sa imi readuc aminte cum e sa alergi 40 de kilometri si mi-am impus ca progresia sa fie lenta. Dar eu stiu ca "momentele mele de glorie" incep dupa kilometrul 15-20. La inceput sunt debusolata de cum se duc toti pe langa mine. Asa a fost si la Cozia. La start m-am asezat relativ in fata, cam pe randul 3. Aveam strategie. S-a plecat la 3, 2, 1 si pana sa ajung eu la manastire, 75% din concurenti trecusera pe langa mine.Totusi mi-am impus sa nu trag niciun pic. Dupa primele sute de metri prin padure, poteca avea sa se largeasca si eu puteam apoi depasi in voie. Stiam cam 50% din traseu si asta e un procent bun. In plus imi facusem temele acasa, facusem ceva planificare si aveam strategie. Ma tin de strategie si nu imi las gandurile sa o ia pe aratura. Nu am aruncat nici macar o privire la puls. Am mers pur si simplu asa cum mi-a dictat organismul sa o fac, am urcat binisor pana la Troita, am coborat jalnic, dar jalnic pana in Pausa. Nici nu e de mirare. Astia sunt abia primii 10 kilometri si nu poti sa am pretentii de la mine sa merg bine pe prima parte din concurs.

Start (by Radu Cristi)

Pinguinii ma cunosc si Vali profeteste sambata dimineata ca va fi o zi buna. Asa ca mie imi e usor: nu trebuie decat sa implinesc profetia capitanului. Ma bucur ca suntem cu totii aici si niciun efort nu e prea mic. Sculat la 4 dimineata, condus tot drumul de la Bucuresti in 2 ore, trezit fortat cu o cafea de benzinarie. Nimic nu e prea mult in fata bucuriei de a fi impreuna.

Vineri, 4.07.

Cristi Videanu [11:39:45]
neatza
mihaela.diaconescu [11:39:52]
neata
Cristi Videanu [11:39:53]
avem o problema
mihaela.diaconescu [11:39:54]
asa
Cristi Videanu [11:40:13]
vali zicea ca nu poate sa plece din seara asta
ca are treaba si ca sa mergem noi
mihaela.diaconescu [11:40:57]
si vrei sa plecam maine de dimineata, f dimineata :)?
Cristi Videanu [11:41:14]
ma gandeam la chestia asta
mihaela.diaconescu [11:41:22]
pt mine e ok
Cristi Videanu [11:41:24]
dar ideea este ca o sa ajungi tu obosita
la cat trebui sa ajungi tu?
mihaela.diaconescu [11:41:42]
doar ca daca facem 3 h pana acolo, ca sa ajung sa imi iau pachetul de start tb sa fiu acolo pana in 8.00
deci daca plecam inainte de 5 din bucuresti ar tb sa fie ok
nu stiu daca ora asta e ok pt vali/muha/ pt tine...
dar pe mine nu ma deranjeaza
[...]
daca vb cu vali si muha si oamenii sunt ok, ramane pe maine dimineata fara probleme din partea mea :)
Cristi Videanu [11:45:56]
vali la asta se gandea ca o sa ajungi tu obosita
si ca sa mergem noi
mihaela.diaconescu [11:46:03]
stai relax
nu e nici prima nici ultima oara :)
eu ma descurc si mi se pare mai important sa fim cu totii decat 3h de somn, pe care pot sa le dorm pe masina daca chiar am nevoie :)
ma rog, nu pe masina ci in masina :)

Premiere Open Feminin (by Iulian Grigore)

Podium Feminin 18-32 (by Radu Cristi)