Duatlon Tara Barsei

...sau de la extazul turei de bicicleta la agonia alergarii.

Vineri dupa-amiaza ma suna baietii din service si imi spun ca e gata bicicleta. Perfect, dar eu nu ajung sa o iau decat sambata dimineata...Imi incerc totusi sansa si il sun pe Dani. Nu merge el cu masina lui, dar mai sunt locuri in masina cu care merge, iar oamenii pleaca sambata in jurul orei 14.00. Cu asemenea vesti nu stau mult pe ganduri si ... "i'm in". Mai tarziu, Dani imi spune ca a mai gasit chiar si camere libere la pensiunea rezervata de organizatori, si cum toate astrele sunt aliniate ca eu sa merg, cine sunt eu sa ma opun?

Ziua de sambata trece repede cu recuperat bicicleta, drum si relaxare generala. Lumea se uita la meci, asa ca eu ma scufund in biografia lui Andre Agassi si citesc pe saturate, pana seara tarziu. 

Duminica nu imi ia mai mult de 20 de minute sa fiu gata si incerc sa mai fur meserie de la unii, de la altii caci aici trebuie sa pregatesc un set-up de bicla, unul de alergat si o tranzitie. 

Proba de bicicleta incepe furtunos, cu plutonul gonind prin Rasnov in spatele masinii de politie. Ne compactam apoi din nou la intrarea in drumul forestier de pe Valea Popii si pornim din nou, pe un forestier ingust. Habar nu aveam cum mergea traseul, nu mai fusesem niciodata pe potecile marcate de pe aici, asa ca totul avea sa fie supriza. Prima parte, pana traversam prima data soseaua se dovedeste a fi foarte animata, cu oameni de depasit, cu push-bike, cu mici urcari si mici coborarari. Pulsul sta la niste cote periculos de mari, gafai, n-am timp nici sa beau apa si ma gandesc ca nu ma mai tine prea mult asa. 

Prin poienile de dinainte de Poiana Cristianul Mare

Traversand soseaua

Apoi din sectorul 2 pana ajungem din nou in sosea nu imi aduc aminte decat de un forestier pe care ma duc bine pe foaie mica. Locurile sunt faine, ruta merge mai mult prin padure, traversand doar mici poieni si in curand ajungem pe portiunea pe care noi, cei de la tura lunga o vom parcurge de doua ori. Pe cand impingeam noi fericiti (sau nefericiti) la biciclete, trece pe langa mine Rares Manea si inca un baiat de la tura lunga (individual sau stafeta) si nu pot sa nu ma opresc putin, cat sa imi trag sufletul si sa ii admir cum urca pe bicla o panta unde noi, muritorii impingem cu dedicatie la ele. E clar, daca vreau sa merg mai bine la mtb, caci de placut imi place maxim, trebuie sa ma conving sa renunt la platforme si sa ma intorc la spd-uri. Poate anul urmator...pun spd-urile la toamna si nu le mai dau jos...

Pana una alta e cazul sa ma urc din nou pe bicla si gandurile se focalizeaza din nou pe traseu. Tot astept sa vina bifurcatia, dar distanta se lungeste precum coca intinsa cu facaletul de o gospodina priceputa. Totusi imi place la nebunie. Scurte coborari abrupte (la una m-am si imprastiat) bucati drepte sau cu contra-panta, numai bine cat sa domoleasca viteza, poteca pe curba de nivel, pietre rotunjite care trebuie negociate pe bicla etc. Acesti 2 km mi-au placut cel mai mult din tot concursul, si daca asta nu ar fi fost prima mea tura adevarata pe poteci, m-as fi dus muuult mai bine. 

Vine bifurcatia si o luam aproximativ la vale spre Cheile Rasnoavei. Acum suntem rarefiati bine, pedalez fara sa am pe nimeni in spate si doar din cand in cand vazand pe cineva in fata. Pulsul se stabilizeaza si el, gafaitul e demult uitare si e doar un ritm sustinut. In punctul de alimentare las bidonul la umplut si pe kilometrul de forestier mananc ciocolata pana nu mai pot. Powered by ciocolata de Comarnic pentru urcarea ce avea sa urmeze! Pana inapoi in Dealul lui Bogdan nu putem sa scapam fara un push-bike pe cinste, ma gandesc eu. Si totusi aveam sa ma insel. Potecile au fost magistral alese si am urcat destul de mult pe bicla. Apoi a urmat nebunia bucatii comune. Acum nu mai e coca intinsa cu  facaletul, acum e nebunia vitezei. Bucata era deja cunoscuta, stiam ce vine dupa curba, stiam ce viteza sa pregatesc ca sa merg fara sincope, pedalele nu mi se mai agata de pietre, iar de pe bicla ma dau jos doar pentru 5 m. Nebunie, asta e mtbul si imi place mult mai mult decat alergarea. Pacat ca aici intre picioarele mele si pamant se mai interpun multe piese de metal care pot ceda cand ti-e lumea mai draga. De data asta am scapat fata curata, fara pana, fara nimic. 

De-a lungul concursului saua e numai bine coborata, cat sa ma ajute pe ultimii kilometrii care sunt la vale. Tot coborand cu viteza, las furca sa lucreze si ma vad pe pajistea de deasupra soselei. Dimineata ma uitam partial cu groaza si partial cu respect la benzile si steguletele imprastiate pe pajiste si ma intrebam cum naiba o sa cobor eu pe aici. Totusi la fata locului situatia e infinit mai simpla decat mi-am imaginat si ajung cu usurinta in sosea. Acum, daca ma pui sa mai dau o data tura, as pleca din nou, fara sa stau pe ganduri. 

Eu abia terminam tura de bicicleta, si fetele de la tura scurta terminau concursul

Dar pe lista e alergarea, asa ca imi las bicla si casca, iau un gel intreg, iau iPodul, uit bidonul si o iau din loc alergand usor. Merge pana cand parasesc asfaltul si las in urma mea galagia de la start/ sosire. Aici realizez ca am uitatat bidonul. 11 km fara apa or sa fie tristi, gandesc eu intr-o prima instanta. Lasa, ca nu se poate sa nu existe un punct de realimentare si o sa mai astampar acolo din sete. Cu grija apei amanata, ma concentrez pe ce am de facut aici. Respectiv pe alergat. Problema e ca nu pot sa alerg. Parca mi-ar fi turnat cineva plumb in picioare. Initial ma gandesc ca e o chestie trecatoare si ca odata ce se incalzesc muschii o sa pot din nou sa alerg. Totusi timpul trece si nu se intampla nimic de genul acesta. Urcarile, oricat ar fi ele de anemice, sunt nevoita sa le merg. Pe plat si coborare ma tarasc cu 10 km/h. Mi-am lasat ceasul pe puls pentru ca in acest context m-ar deprima profund sa stiu cat mai am de alergat sau cat timp am facut pana acum. Incerc sa imi alung gandurile in alta parte, dar nenorocitele nu gasesc nimic mai bun de facut decat sa ma faca pe mine sa ma simt prost. In fata ochilor imi revin pasaje din cartea lui Kilian, dar nu pasajele acelea cu greutati, ci cele in care el povesteste cum ii place lui sa alerge cu pasi mari, sa zboare pe poteca, abia atingand pamantul. Daaaa... si pasii mei sunt atat de mici, de furnica, zau asa! Daca metoda cu cartea nu merge, ma concentrez pe muzica, si desi am pus playlist-ul meu preferat, nicio melodie nu reuseste sa ma trezeasca la alergat. 

Dupa un timp de alergat singura, prind din urma un alt concurent. Tipul alearga mai bine ca mine pe plat si la vale, eu merg mai bine ca el la deal. Pe la kilometrul 5,5 ma uit pentru prima data la ceas si ma incurajez singura: hai Mike ca ai trecut de jumate. Ma tarasc in continuare pana in punctul de alimentare unde beau Sponser, Cola si apa. Apoi plec mai departe, asteptand apoi urmatorul moment important: desprinderea traseului de la tura lunga de cel de la tura scurta. Se intampla si asta si mi se spune ca nu mai sunt decat 3 km jumate pana la finish. Hai Mike! O tura de poli, 30 minute maxim. Totusi lamentarile s-au oprit la km 5,5. Si lupta cu timpul tot acolo s-a oprit. Acum sunt in save mode si asa pot sa mai continuI kilometri buni. Mintea s-a golit si ea, si merg cumva din inertie. Picioarele ma ajuta atata timp cat nu le cer sa se transforme in picioare de gazela. Vorba aia: pune tu o urscoaica sa alerge ca o caprioara... Pana la urma vine si coborarea pe care, locul 3 de la +35 de ani dispare rapid din campul meu vizual. Ceasul imi arata km 9.5 si eu vad la picioarele mele porta de finish. E pentru prima data cand gpsul asta a facut o treaba buna. In asemenea context e bine sa vezi mai putin decat kilometrii alergati si tu sa te gasesti deja la finish. 

Cand am ajuns eu, nu mai erau decat cateva bicle pe rastel, semn ca eram printre ultimii. Demult n-am mai inchis un concurs!

Sa va povestesc apoi cum m-am ratacit eu prin Rasnov, intreband din poarta in poarta de pensiunea Adela? Mai bine nu! 

Bilantul dupa duatlon? La anul ma voi da pe bicla cu spd-uri, trebuie sa merg cu pinguinii pe traseul de bicicleta, si mai presus de toate, ma asteapta vremuri grele in septembrie cand ar trebui sa ma apuc serios de alergat daca nu vreau sa imi dau duhul la MPC. Oricum, trebuie sa anunt oficial ca iarasi nu imi ajung weekendurile din vara asta pentru tot ce e pe lista...